PREPOZIŢIA

1. ASOCIERI ALE PREPOZIŢIILOR

1.1. Asocieri ale prepoziţiei pe
1.2. Asocieri ale prepoziţiei până
1.3. Asocieri ale prepoziţiei drept
2. CONSTRUCŢII PREPOZIŢIONALE ECHIVALENTE CU FORME CAZUALE
2.1. Construcţii corespondente formei cazuale de dativ şi de genitiv
2.2. Construcţii cu prepoziţii funcţionale (golite de sens)
3. EXTINDERI ŞI RESTRÂNGERI DE UTILIZARE A PREPOZIŢIILOR
3.1. Prepoziţia a
3.2. Prepoziţia asupra
3.3. Prepoziţia întru
3.4. Prepoziţia între
4. PREPOZIŢII ŞI LOCUŢIUNI PREPOZIŢIONALE ÎN CONCURENŢĂ
4.1. În contra şi contra
4.2. În ciuda şi cu tot
4.3. În privinţa şi cu privire la
4.4. Privitor / privitoare la şi referitor / referitoare la
4.5. Cât despre şi cât priveşte
4.6. În legătură cu şi legat de
4.7. Potrivit şi potrivit cu
4.8. Conform, conform cu şi în conformitate cu
4.9. În ce priveşte şi în ceea ce priveşte
6. CONCLUZII

1
 PREPOZIŢIA

În textele secolului al XX-lea sunt utilizate următoarele prepoziţii (înregistrate, de

altfel, şi de gramaticile vremii): a) a, asupra, către, cu, de, drept, după, fără (fără de),în,
între, întru, la, lângă, până, pe, pentru, peste, spre, subt, sub; b) de-a, de la, despre, din,
dintre, înspre, prin, printre şi întru, dintru, printru (cu variantele justificate fonetic într-,
dintr- şi printr-). Primele (cele de sub a) sunt interpretate de către gramaticieni drept
prepoziţii simple, celelalte (vezi supra b) sunt considerate prepoziţii compuse (Tiktin 1945:
134–136, Scriban 1925: 152–158).
Deşi nu apar în texte, prespre, prespe, preste sunt menţionate totuşi în gramaticile
începutului de secol ca forme vechi, corespunzătoare lui peste. Rare în texte, sunt înregistrate
în gramatici drept regionalisme formele: cătră (moldovenism pentru către), dân
(moldovenism pentru din), dântre (muntenism pentru dintre), dântru (moldovenism pentru
dintru), întră (folosit în Banat, pentru între), pântru, păntru şi pintru (muntenisme şi,
respectiv, moldovenisme, corespunzătoare lui pentru), dă şi pă (muntenisme pentru de şi pe).
Acestea din urmă, variante regionale / populare, ca şi formele vechi pre şi fără de nu sunt
recomandate de către lingvişti. De altfel, ele nu sunt utilizate în limba literară standard.
O situaţie aparte o are prepoziţia sub concurentă a lui supt. Sub, considerată
neologism în primele decenii ale secolului, nu este recomandată de către unii specialişti, dar
este acceptată de alţii (compară: Scriban 1925: 153, Iordan 1943: 400 cu Tiktin 1945: 134). În
textele scrise în această perioadă sub se impune, subt fiind destul de slab reprezentat în primii
ani ai secolului („slujeau mercenarii, supt «condotierii» care se angajau cu contract”,
Negulescu).
În următoarele decenii apare doar în opera unor scriitori care utilizează un limbaj
arhaic (arhaizat) („Dăvidel (.... ) o luă pe supt piciorul ţancului”, Sadoveanu). În a doua
jumătate a secolului supt nu mai este folosit.

Dintre prepoziţiile curente, unele au o utilizare limitată, apărând doar în anumite

contexte (de exemplu, a; vezi infra 3.1), altele dispar din limba literară comună (de pildă
dintru, înde; vezi XIX, Prepoziţia), unele îşi restrâng domeniul specializându-se pentru
anumite registre lingvistice (de exemplu, întru; vezi infra 3.3), altele îşi extind semnificaţia
(vezi, de pildă, asupra; infra 3.2).
Studiile din a doua jumătate a secolului includ în clasa prepoziţiilor şi pe mulţumită,
datorită, graţie, precum şi pe ca (= în calitate de), drept (= în calitate de, lângă, pentru),
decât.
Totodată, în studiile recente (GALR I: 583) se arată că „au valoare apropiată de
prepoziţii” unele adverbe precum contrar şi unele forme verbale nepersonale ca exceptând
sau privind.
În ultimele decenii pătrund în limba română şi per, pro, supra, versus, via etc.
(Avram 1997: 264, Avram 2005, Guţu Romalo 2000).
Pe tot parcursul secolului al XX-lea continuă procesul de trecere a adverbelor în clasa
prepoziţiilor fără / cu modificarea formei. De pildă, alături de în contra („A. Russo a scris
(…) în contra stricătorilor de limbă”, Ibrăileanu), conform („conform intereselor strategice ale
diverselor grupuri”, Cărtărescu), potrivit („potrivit voinţei sale”, Caragiale) etc., apar în texte
şi înlăuntrul, deasupra, dedesuptul, înaintea, înapoia, îndărătul, împotriva, împrejurul –
adverbe la care se ataşează o particulă omonimă cu articolul hotărât (infra 4.). Unele dintre
aceste prepoziţii şi locuţiuni pot apărea şi fără particula similară articolului, în construcţii de
tipul: înainte-ţi (alături de înaintea-ţi), împotrivă-i (dar şi împotriva-i), în urmă-i (dar şi în
urma-i) etc., construcţii pe care GLR 2 I: 328 le semnalează ca fiind mai vechi şi mai
frecvente, iar GALR I: 202 le înregistrează ca rare şi învechite.

2
 Cercetarea textelor literare arătă că, într-adevăr, în secolul al XX-lea, grupurile cu
prepoziţie fără particulă au o utilizare restrânsă: „se desfăşura înainte-mi” (Hogaş); „să fi
stârnit împotrivă-i atâtea oarbe duşmănii” (Caragiale); „nu mă lăsai până (…) nu-l repezii
năprasnic împotrivă-mi” (Mihăescu). Sunt preferate structurile alternative (cu particulă): „nu
voi stărui asupra-i” (Caragiale), „un eu închis asupra-şi” (Noica); vezi şi XX, Pronumele,
1.2.
Textele secolului abundă în grupări alcătuite prin asocierea unor prepoziţii cu adverbe
sau substantive, grupări cu un comportament prepoziţional (aşa-numitele locuţiuni şi grupări
cvasilocuţionale prepoziţionale). Unele sunt deja construcţii îngheţate, fiind utilizate şi în
secolul anterior: afară de, împreună cu, afară din, conform cu, cât pentru, cât despre, în
dreptul, în lungul, în faţa, în dosul, în locul, în / de dragul, în urma, din pricina, faţă cu, faţă
de, faţă-n faţă de (sau cu). Altele sunt noi, formate din unităţi lexicale româneşti (prin
asocierea unor adverbe cu unele prepoziţii, uneori sub influenţa tiparelor din limbi străine):
potrivit cu (vezi infra 4.7), în (ceea) ce priveşte (vezi infra 4.9), în ciuda (vezi infra 4.2), cu
tot („Cu tot farmecul atâtor amintiri scumpe”, Caragiale), în urma („în urma înstrăinării dintre
noi”, Ibrăileanu), în vederea („va veni la Bucureşti, în vederea continuării studiilor”,
Călinescu), în virtutea („lucrurile merg aşa cum au fost aşezate, în virtutea unei armonii
prestabilite”, Ionescu), din cauza („Suferinţa din cauza depărtării divine”, Blaga).
Nu apar în textele literare cercetate, deşi sunt înregistrate în gramatici deosebit de,
peste drum de. Apar rar şi mai ales în textele din primul deceniu cât pentru („Adeseori
Cantemir a fost acuzat de stil greoi şi pedant. (...) Cât pentru pedantism, nu-l pot descoperi”,
Iorga) şi alăturea cu („Faptul că (…) pus alăturea cu faptul că…”, Ibrăileanu).
Unele grupări (cvasi)locuţionale prezintă forme paralele: afară de şi în afară de, faţă
de şi faţă cu, în afara şi în afară de, în jurul şi în jur de. Lucrările de cultivare a limbii
remarcă faptul că unele dintre aceste variante sunt folosite în texte din domenii specializate,
iar altele au configuraţii semantice diferite. De exemplu: afară din se diferenţiază (în) afară
de, primul exprimând localizarea, cel de-al doilea redând excepţia:

„ieşind iute cu dânsa afară din chilie” (Hogaş)

„nimeni nu intra în biroul domnului Deleanu, afară de Olguţa” (Teodoreanu)
„În afară de înjurăturile româneşti neaoşe (...), nu mai vorbea decât franţuzeşte.”
(Caragiale)

De asemenea, în timp ce în funcţie de are o răspândire generală, varianta funcţie de

este specifică limbajului matematic.
În ce priveşte raportarea la normele limbii literare actuale, lucrările de specialitate
contemporane subliniază că în limba română din ultimele două decenii sunt preferate
următoarele locuţiuni: alături de, faţă de, vizavi de, în raport cu, pe baza, în temeiul.
Formaţiile paralele ale acestora (alături cu, faţă cu, vizavi cu, în raport de, în baza) nu sunt
recomandate (Avram 1997: 277).
Clasa locuţiunilor prepoziţionale este deschisă, anumite grupări fiind în concurenţă
unele cu altele sau concurând adverbele cu statut prepoziţional (vezi conform / conform cu /
în conformitate cu; potrivit / potrivit cu etc.; vezi infra 4.

1. ASOCIERI ALE PREPOZIŢIILOR

1.1. Asocieri ale prepoziţiei pe

Un fapt de limbă înregistrat constant în textele secolului XX şi consemnat chiar în

primele gramatici din această perioadă priveşte particularitatea prepoziţiei pe, care, antepusă

3
altei prepoziţii de loc sau de timp, introduce trăsătura [+ aproximaţie, vag] (Tiktin 1945: 135,
Scriban 1925: 155), context în care pe îşi schimbă statutul, devenind adverb.
Fenomenul este bine reprezentat în corpusul cercetat: „Venea pe la Sia în fiecare
seară” (Papadat-Bengescu), „dam câte o raita pe la mănăstiri” (Caragiale), „pe la mijlocul
verii le păzea” (Barbu), „mici excursii pe la marginea oraşului” (Preda), „trebăluise pe la
cuptor” (Cărtărescu).

1.2. Asocieri ale prepoziţiei până

Un fapt de limbă constant îl constituie particularitatea prepoziţiei până care este

utilizată numai înaintea adverbelor (vezi infra a) sau a grupărilor cu substantive temporale ce
pot fi asimilate adverbelor (vezi infra b): a) „de la sfârşitul veacului de mijloc până azi”
(Ibrăileanu), „până unde poate merge laşitatea?” (Rebreanu), „Mă invitase până acum de
două ori” (Eliade), „în stânga, până departe” (Ibrăileanu), „simţiri până atunci latente”
(Călinescu), „merg până acolo încât te rog” (Liiceanu); b) „găzduiţi până a doua zi” (Hogaş),
„de dimineaţa şi până seara” (Preda), „de luni până sâmbătă, făcea acelaşi lucru”
(Cărtărescu).
În corpusul cercetat apar numai contexte în care substantivul este precedat de până
asociat cu altă prepoziţie postpusă, iar gramaticile subliniază acest fenomen înregistrat
consecvent pe întreg parcursul secolului. Cu toate că lucrările de specialitate (Tiktin 1945:
135, Scriban 1925: 155) remarcă frecvenţa grupărilor până la, până după, până în, materialul
cercetat evidenţiază unele diferenţe.
Sunt într-adevăr foarte des utilizate grupările până la şi până în: „ajungea până la noi
glasul omului” (Hogaş), „înaintă până la marginea gropii” (Rebreanu), „o boltă apăsătoare
până la disperare” (Blaga); „până în zarea apusului” (Teodoreanu), „până în mijlocul străzii
înguste” (Petrescu), „trăim cu vehemenţă — până în concretul ultim — misterul obnubilării
lui” (Pleşu).
Până după apare mai rar şi mai ales în prima jumătate a secolului: „ţine de la 1840
până după 1860” (Ibrăileanu), „până după miezul nopţii, am pierdut suma” (Petrescu).
Frecvenţa acestei grupări este similară cu a altora precum: „Şi-mi întinse paharul până sub
nas” (Hogaş), „coada ajungea până aproape de marginea satului” (Rebreanu), „se rostogoli
până lângă noi” (Caragiale), „Masa o prelungeam până spre miezul nopţii” (Ibidem), „cu
turetcile până peste genunchi” (Sadoveanu), „până către ora 12” (Liiceanu), „până prin
deceniul al şaptelea” (Marino), „până în jurul orei zece p.m” (Patapievici).

1.3. Asocieri ale prepoziţiei drept

Materialul faptic al limbii nu este totdeauna în concordanţă cu cerinţele normei

literare. De pildă, drept care şi drept pentru care apar în textele secolului XX până în etapa
actuală. Prima construcţie se regăseşte în textele artistice pe întreg parcursul secolului, cu o
frecvenţă mai mare după deceniul al cincilea:

„Glasul îi suna gol şi prefăcut, de două ori se încurcă, drept care generalul îi aruncă
două priviri scrutătoare” (Rebreanu)
„s-a hotărât să sfârşească cu hoţia (...). Drept care, domn' primar Rigo a început cu
pavarea străzilor” (Barbu)
„Păi dacă e vorba de aşa ceva, ce mare ispravă, şi noi ştim să muncim... Drept care,
cei mai îndrăzneţi dintre ei (...) s-au şi pus cu brâncile pe treabă.” (Preda)
„Mi-am propus să pun capăt traducerilor, drept care privesc acest dialog, ca şi
volumul heideggerian, ca restanţe.” (Liiceanu)
„Oarecari remuşcări artisticeşti îl mai încearcă pe regizorul Paul Verhoeven, drept
care se opinteşte s-o cotească prin textualisme.” (Popescu)
4
 Drept pentru care, considerată o construcţie tautologică, şi în consecinţă,
nerecomandată (Avram 1997: 272), este prezentă în textele praxiologice din cea de-a doua
parte a secolului:

„Parlamentarii au fost trimişi în teritoriu, la munca de jos, dar campania lor a fost una
în care s-a dorit doar sabotarea PDSR, drept pentru care fiecare a mers pe cont
propriu” (Adevărul)
„Acesta nu cunoştea foarte multe amănunte în legătură cu subiectul sau subiectele,
drept pentru care ne-a trimis la M.F” (Capital)
„el a fost acuzat că nu a realizat investiţiile de 1.400.000 de dolari la care se angajase
în momentul preluării societăţii de la FPS, drept pentru care i-a fost reziliat
contractul.” (Evenimentul Zilei)

2. CONSTRUCŢII PREPOZIŢIONALE ECHIVALENTE CU FORME CAZUALE

Unele construcţii prepoziţionale redau semnificaţii echivalente cu formele cazuale de

dativ sau de genitiv. Frecvente în texte, aceste construcţii semnalate în gramaticile primelor
decenii (Scriban 1925: 135−136) sunt descrise amănunţit şi raportate la normele limbii
literare în gramaticile din a doua jumătate a secolului (GLR 1I: 346–375, GLR2 I: 334–282,
Avram 1997: 268–271, GALR I: 614).

2.1. Construcţii corespondente formei cazuale de dativ şi de genitiv

2.1.1. Corespondentă dativului este construcţia [la + substantiv] ocurentă în contexte

cu verbe precum a cere, a da etc., verbe care, prin configuraţia lor sintactică impun asocierea
cu un nominal obiect indirect: „furăm nevoiţi a cere la stariţa schitului pe cineva” (Hogaş), „o
dăm la paseri” (Eliade), „Le mai dai la ucenicii dumitale” (Barbu), „le spuneam la toţi”
(Preda).
Deşi apare şi în textele literare, construcţia cu la este înregistrată mai ales în limbajul
oral, unde, pe parcursul secolului, s-a extins: termenul precedat poate fi orice fel de substantiv
(comun – cu formă de singular sau plural – sau propriu). În registrul popular şi familiar
structura [la + substantiv comun pl.: „Le-am dat la copii”] înregistrează o frecvenţă mai mare,
pe când structura [la + substantiv comun sg. / substantiv propriu: „I-am dat la un copil”,
„I-am spus la Veronica”] este preferară în limbajul regional (Avram 1997: 270).
Nu au fost înregistrate în textele literare cercetate, dar sunt menţionate în gramaticile
din a doua jumătate a secolului (GLR 1 I: 366–367, GLR2 I: 331, 367, GALR I: 614),
construcţiile în care la precedă un numeral („Am cumpărat cărţi la doi copii”) sau un grup
nominal cu un cuantificator invariabil („A răspuns la orice solicitare”). În această situaţie
construcţia cu la este singura modalitate de expresie a semnificaţiei de dativ. De asemenea, la
poate însoţi un pronume sau adjectiv pronominal („Le-am dat cărţi la toţi”, „Am dat cărţi la
toţi copii”), fiind în variaţie liberă cu forma de dativ.
Şi alte prepoziţii, precum către, cu, de la, în, pentru, formează construcţii
prepoziţionale în variaţie liberă cu formele de dativ: „a zis către mine” (reg.), „asemănător cu
celelalte”, „a se sustrage de la îndatoriri”, „a se încrede în cineva”, „tipic pentru
cineva”(Avram 1997: 271).

2.1.2. Conforme structurii limbii sunt construcţiile în care prepoziţia a precedă un

nominal total sau parţial invariabil – numeral, adjectiv care exprimă cantitatea, adjectiv
calificativ sau pronume, alcătuind împreună structuri cu semnificaţia genitivului: „tată a trei
băieţi”, „exemplu a numeroşi elevi”, „părerea a diferiţi colegi”, „valoarea a (ceea) ce s-a

5
construit” (Avram 1997: 270; vezi şi GLR 1 I: 346–348, GLR2 I: 334–336, GALR I: 614); vezi
infra 3.1.

2.2. Construcţii cu prepoziţii funcţionale (golite de sens)

Sunt echivalente cu forma de genitiv unele structuri cu de, cu răspândire generală

(exemplificate de gramaticile vremii) precum: „Prefectul de judeţ, de poliţie”, „Viaţă de
călugăr”, „casă de boier”, „sunet de metal” (Scriban 1925: 155), „fecior de împărat”, „muncă
de cercetător” (GLR2 I: 341–348). În limba română literară a jumătăţii de secol XX, unele
construcţii de acest fel sunt deja expresii consacrate: fapt de zi, mijloc de oraş, cap de masă
(GALR I: 354)
Rare – specifice limbajului popular şi familiar – sunt grupările cu de la, menţionate în
lucrările de specialitate: „căprioară de la munte / Cu steluţă albă-n frunte”; „Du-te neică, tot
te-ai duce (…) / Să duci dor de la neveste” (poezie pop.), „cheia de la ladă”, „uşa de la beci”
(Scriban 1925:155); „acoperişul de la casă” (Avram 1997: 271). Vezi XX, Sintaxa. Grupul
nominal.

3. EXTINDERI ŞI RESTRÂNGERI DE UTILIZARE A PREPOZIŢIILOR

3.1. Prepoziţia a

3.1.1. Cu toate că potrivit gramaticilor din primele decenii (Tiktin 1945: 134, Iordan
1943: 380) prepoziţia a1 este folosită popular şi familiar în construcţii fixe, după verbele a
călca, a face, a meni, a mirosi etc., în texte se înregistrează doar grupări în care regentul este
verb de percepţie olfactivă: „dacă nu mirosea tocmai a smirnă şi a tămâie, apoi mirosea cel
puţin a un parfum obişnuit pe vremuri” (Hogaş), „puţind a sărăcie” (Caragiale), „duhnind a
tutun” (Călinescu).
După primele decenii ale secolului se constată o extindere a utilizării acestei
prepoziţii, în construcţii cu alte tipuri de verbe. Explicaţia acestui fenomen constă în dorinţa
autorilor de a obţine efecte stilistice, prin mimarea limbajului popular sau familiar (Iordan
1943: 380): „F. se lumină a pricepere” (Idem),”gemea, în răstimpuri, a lugubru şi a pustiu”
(Hogaş), „greieri ţârâiau a arşiţă” (Ibidem), „capul întors a necaz, în profil” (Petrescu).
În a doua jumătate a secolului această tendinţă dispare, în textele literare fiind
înregistrate numai sintagme de tipul [a mirosi + a + substantiv].

3.1.2. Prepoziţia a din structurile cu valoare de genitiv (vezi supra 2.2) sau din
grupurile prepoziţionale având centre pe datorită, mulţumită sau graţie este folosită frecvent
mai ales în textele literare din cea de-a doua jumătate a secolului: „împotriva a tot ce o poate
lua înaintea experienţei” (Preda), „datorită a numeroase cauze obiective” (Adevărul).

3.1.3. Deşi rar, este folosită pe tot parcursul secolului, mai ales în limbajul oral sau în
stilul administrativ-comercial, prepoziţia omonimă neologică a2 (< fr. à), cu sens distributiv,
precedând numerale („10 nasturi a 5 lei”, GLR1 I: 348).

3.2. Prepoziţia asupra

Intens folosită în textele secolului XX, prepoziţia asupra funcţionează deja cu o

extindere de semnificaţie (Vasiliu 1961: 34). Semnificaţia se deplasează de la sensul „direcţie
concretă” („Privirea lui se oprise asupra spânzurătorii”, Rebreanu; „mişca mâinile asupra
mesei”, Călinescu) la cel de „direcţie abstractă” („Nemulţumirea ei se răsfrângea asupra

6
fetei”, Papadat-Bengescu; „Paşadia, singur, reveni întrucâtva asupra severei sale păreri”,
Caragiale).
Asupra intră în concurenţă cu despre în contexte ca: „să-şi facă o idee asupra
bătăliei” (Rebreanu), „o teorie foarte frumoasă asupra faptului cum naşte iubirea pentru o
femeie” (Rădulescu-Motru). Deşi unii lingvişti (precum Iordan 1943, 1954) condamnă această
utilizare a prepoziţiei asupra, fenomenul rezistă, devine din ce în ce mai răspândit şi este
foarte bine reprezentat până în româna actuală: „lucrarea mea de filozofie asupra caracterului
unitar al conştiinţei umane” (Preda), „Eseu asupra formării” (Patapievici).
Totodată, prepoziţia asupra este folosită frecvent în locul lui contra. Extinderea
sensului în acest fel este condamnată de lucrările normative din prima parte a secolului
(Iordan 1943: 381), dar în texte este evidentă impunerea acestei tendinţe: „să tragă asupra
unor bieţi oameni ca şi dânsul” (Rebreanu); „să se mai năpustească odată asupra duşmanului
biruitor?” (Caragiale); „Atacul asupra Poloniei a declanşat…” (Preda).
În acelaşi fel, se înregistrează o altă extensie de sens, asupra redând foarte frecvent
semnificaţia „relativ la, în ceea ce priveşte”: „vreo legendă asupra acestor două pâraie”
(Hogaş); „mă întrebasem asupra locului propriu-zis” (Preda); „Am rezerve (…) asupra lui
Klee” (Liiceanu).
În prima jumătate a secolului prepoziţia asupra apare în anumite contexte, reliefând şi
sensuri care nu s-au impus, nemaifiind înregistrate în următoarele decenii: „asupra plecării la
oraş, se întâmpla la fel” (Teodoreanu); „să tacă asupra vieţii ei intime” (Ibrăileanu); „Asupra
salariului dumitale voi putea să mă hotărăsc…” (Mihăescu).

3.3. Prepoziţia întru

Înregistrată în toate gramaticile secolului XX, prepoziţia întru apare rar în texte.

3.3.1. În primele decenii, întru redă semnificaţia finală, semnificaţie remarcată deja la
sfârşitul secolului al XIX-lea (Tiktin 1945: 135):

„tăifăsui cu ea până târziu (...) întru bucuria mamei” (Rebreanu)

„veneau întru întâmpinarea trăsurii” (Ibrăileanu)
„uniţi întru dărâmarea vechii lumi” (Mihăescu)

Cu semnificaţie finală, prepoziţia întru este reactivată în ultimele decenii ale

secolului, mai ales în textele estetico-filozofice sau praxiologice:

„Logica pe care urmează să o scrie – întru desăvârşirea sistemului propriu” (Liiceanu)

„Aşa s-a ajuns ca mii de miliarde să încapă – întru administrare (…) pe mâinile
iscusite ale unor «specialişti».” (Adevărul)

În acelaşi timp, cu repartizare similară – la începutul secolului şi la sfârşitul secolului

– întru cu semnificaţia „interioritate spirituală” este utilizat în unele texte / secţiuni de text cu
subiect estetico-filozofic-religios sau care evocă o astfel de temă: „neîndestulată va fi inima
mea până nu se va odihni întru tine” (Ionescu); „El era avut întru bucurie” (Pleşu, Jurnalul de
la Tescani), dar şi „el însuşi crescut întru aroganţă în curtea lui G. B.” (Capital); „da exemplul
imunităţii împinse la paroxism întru sfidarea legii” (Evenimentul Zilei).

În secolul al XX-lea întru apare frecvent în structuri îngheţate, pierzându-şi statutul

prepoziţional. Unele expresii – mai vechi (întru nimic(a)) – sunt mai frecvente în prima parte a
veacului: „nu răstoarnă întru nimica cele spuse de noi mai sus” (Ibrăileanu); „nu s-ar deosebi
întru nimic de viaţa unei gângănii!” (Rebreanu). Altele – mai recente, neînregistrate în prima
parte a secolului (întru totul) – sunt mai des utilizate în ultimele decenii: „imaginea iubitei lui,
7
 întru totul psihică” (Cărtărescu), „intervenţia în forţă a poliţiştilor este întru totul îndreptăţită”
(Adevărul).

3.3.2. Mai frecventă este folosirea acestei prepoziţii cu forma scurtată, într-. Astfel,
sensul vechi, temporal, al lui întru se păstrează numai în expresii ca într-o zi, într-un an etc.
(= de-a lungul unei zile, în cuprinsul unei zile; de-a lungul unui an, în cuprinsul unui an), şi
întruna (= continuu, mereu); vezi Iordan (1943: 398).
De la începutul secolului XX se remarcă tendinţa de utilizare a lui într- în locul lui în:
„Într-un vechi articol din «Sămănătorul»” (Ibrăileanu), „acest factor îndepărtează în mod
spontan pe unii într-unele direcţii şi pe alţii într-altele” (Negulescu), „c-un pahar într-o mână
şi cu o sticlă de rachiu în alta” (Hogaş). Acest fenomen se impune, într- devenind sinonim al
prepoziţiei în.
Din cauza asemănării la nivel fonetic, într- (forma scurtată a lui întru) se confundă cu
între. Se utilizează astfel expresii ca într-acestea în loc de între acestea, pe care lucrările de
cultivare a limbii literare actuale nu le acceptă: „într-acestea, prin birouri, emoţia sporită”
(apud Iordan 1943: 398).

3.4. Prepoziţia între

3.4.1. Prepoziţia „concretă” între funcţionează de-a lungul secolului cu următoarele

sensuri (Vasiliu 1961: 19): a) „interiorul unui spaţiu discontinuu”: „Dar între cei care-i
socotesc aşa e şi Enache Damian” (Ibrăileanu); b) „pătrunderea în interiorul unui spaţiu
discontinuu”: „iar între îndoiturile verzi ale dealurilor, turmele albe păşteau” (Hogaş); c)
„relaţia reciprocă”: „fapte concomitente şi legate cauzal între ele” (Ibrăileanu); „polemici
între diferite şcoli şi curente în idei” (Ionescu); d) „asocierea”: „a făcut un fel de învoială
între vin şi rachiu” (Hogaş).

3.4.2. În structuri alcătuite prin coordonare copulativă se observă o modificare de

comportament a lui între. În unele texte din primul deceniu între însoţeşte ambii termeni
coordonaţi: „Strâns între tovarăşul meu (...) şi între Axinia” (Hogaş).
Tendinţa este însă aceea de a plasa prepoziţia doar înaintea primului termen:
„deosebiri mai adânci între cultura muntenească şi cea moldovenească” (Ibrăileanu). Această
tendinţă devine regulă şi textele din deceniile următoare o ilustrează.

3.4.3. Uneori între este utilizat în locul lui dintre a cărei semnificaţie este „ieşirea,
desprinderea din interiorul unui spaţiu discontinuu” (Vasiliu 1961: 20): „deosebirea între ele
nu se face” (Ionescu).
În anumite contexte variaţia între cele două prepoziţii se înregistrează pe întreg
parcursul secolului: „Subliniez însă legătura aceasta, dintre credinţă şi cunoaşterea religioasă”
(Ionescu), dar şi „nu există nicio legătură necesară între diferiţi indivizi în actul religios”
(Ibidem); „raportului dintre individ şi naţiune” (Blaga), dar şi „sentimentul raportului posibil
între transcendenţă şi lumea concretă” (Ibidem); „raporturi posibile existente între agentul şi
pacientul tragic” (Liiceanu), dar şi „Raportul dintre teoria tragicului şi filozofie” (Ibidem).

4. PREPOZIŢII ŞI LOCUŢIUNI PREPOZIŢIONALE ÎN CONCURENŢĂ

4.1. În contra şi contra

Pentru exprimarea semnificaţiei „opoziţie”, „daună”, în textele secolului este folosită

constant şi cu precădere prepoziţia împotriva: „Am păcătui (…) împotriva amintirilor noastre

8
de călătorie” (Hogaş), „iritată împotriva doctorului Rim” (Papadat-Bengescu), „te poţi
baricada împotriva iubirii!” (Pleşu).
În primele decenii ale secolului sunt utilizate în variaţie liberă contra şi în contra:
„neexistând încă o literatură, nu aveai în contra cui să te singularizezi” (Ibrăileanu), dar şi
„Arta unei clase care piere e o armă contra sa însăşi” (Ibidem); „În contra acestei atitudini noi
zicem…” (Ionescu), dar şi „Contra lui Feuerbach s-a făcut obiecţiunea”(Ibidem).
În următoarele decenii, deşi unii autori (de pildă, Ibrăileanu, Călinescu) au o
preferinţă pentru în contra, acesta este, în general, evitat, fiind utilizat cu precădere contra:
„contra purităţii” (Eliade), „contra lor şi contra mea” (Mihăescu).
Prepoziţia contra nu mai este însă folosită după deceniul al patrulea. Construcţii cu
prepoziţia contra reapar de-abia după deceniul al optulea, fiind însă destul de puţin frecvente:
„Cine luptă contra cui, ce se opune la ce?” (Pleşu), „această erezie contra naturii şi contra
graţiei” (Paleologu).
În ultimul deceniu, în textele cercetate, se întâlnesc – extrem de rar – substantive
precedate de în contra: „totul vrea să ne convingă, în contra oricărei evidenţe” (Cărtărescu),
„Schelling (…) este vizibil atras de partea visată a lumii, în contra celei experimentale”
(Patapievici). Faptul că aceste structuri sunt puţin numeroase şi preferate numai de unii autori
nu ne permite să vorbim de o reactivare a concurenţei dintre contra şi în contra.

4.2. În ciuda şi cu tot

În ciuda – locuţiune înregistrată doar de la începutul secolului – este utilizată în locul

grupurilor cu tot: „cu tot interesul însă (…), n-am putut afla nimic” (Hogaş), „Cu tot raglanul
neplătit, Lică simţea că furia i se urcă” (Papadat-Bengescu), „Cu tot farmecul atâtor amintiri
scumpe, şederea în oraşul acesta mi-a părut din ceasul sosirii un surghiun” (Caragiale), dar şi
„Ştiam frica ce, în ciuda ruperii lui de lume, Paşadia avea de părerea acesteia” (Ibidem).
Deşi lingviştii de la începutul secolului nu o recomandă considerând-o livrescă (vezi
Scriban 1925: 156), în ciuda se impune în limba română literară.
Apare rar în texte din primele decenii: „nemulţumit de educaţia ultrareligioasă ce o
primea copilul acasă, în ciuda prescripţiunilor lui” (Rebreanu), „comuniunea aceasta în
închipuire (…) ne lega în ciuda despărţirii şi a morţii” (Eliade).
Este, în schimb, des utilizată în lucrările de după deceniul al şaselea: „În ciuda
cercetărilor” (Preda); „lovit în ciuda virtuţilor sale” (Pleşu); „la capătul acestei culturi, în
ciuda şi datorită gloriei ei” (Patapievici); „în ciuda pierderii puterilor, în ciuda tuturor
necazurilor” (Paleologu).

4.3. În privinţa şi cu privire la

Locuţiunile în privinţa şi cu privire la sunt folosite de-a lungul întregului secol.

Locuţiunea în privinţa apare cu o frecvenţă constantă pe tot parcursul secolului: „cerui (…)
lămuriri (…) în privinţa greutăţilor şi primejdiilor” (Hogaş), „Şovăirea în privinţa vizitei
luase sfârşit” (Papadat-Bengescu); „în privinţa notelor era la fel de sever” (Preda), „În
privinţa ştiinţei, sunt încântat să văd…” (Liiceanu), „promisiune ferma în privinţa cooptării
României in Alianţă” (Adevărul).
Cu privire la este utilizată frecvent doar în primele decenii ale secolului (mai ales în
textele estetico-filozofice) şi reapare în ultimii treizeci de ani: „numai cu privire la ceea ce a
fost şi este potrivit” (Ibrăileanu), „Concluzie generală cu privire la viaţa religioasă” (Ionescu);
„referiri cu privire la originalitatea lui I. L. Caragiale” (Preda), „pot spune oricând ceva plin
de spirit cu privire la orice subiect” (Liiceanu), „Cu privire la sine, trebuie să fii plin de
speranţă” (Pleşu).

9
 4.4. Privitor / privitoare la şi referitor / referitoare la

În ultimele două decenii ale secolului cele două locuţiuni menţionate mai sus (4.3)
sunt concurate de noile grupări privitor / privitoare la şi referitor / referitoare la, în extindere
în româna contemporană: „Întrebarea cea mai grea este aceea privitoare la început, la temei”
(Liiceanu), „Lăsând la o parte cele privitoare la Camil Petrescu” (Paleologu); „această
aserţiune referitoare la mase” (Preda), „referitor la ce gând?” (Patapievici).

4.5. Cât despre şi cât priveşte

Cât despre este conectorul preferat pentru exprimarea circumstanţialului de relaţie

tematizat: „Cât despre tovarăşul meu, el se făcuse mic” (Hogaş), „Cât despre coana Anica
(...), ea nu există” (Ibrăileanu), „Cât despre Stere, acesta avea treburile lui” (Barbu), „Cât
despre naşa tânără şi fiică-sa Aura, Maria nu le putea suferi” (Cărtărescu), „Cât despre
celălalt obiectiv (…) avantajul e limpede” (Adevărul).
Locuţiunea cât priveşte – sinonimă cu gruparea cât despre – apare rar în prima parte a
secolului (deceniul al treilea): „Cât priveşte pe mătuşă-mea, ea s-a interesat de-a dreptul”
(Mihăescu), „Cât priveşte istoria, aceasta este realitate mai recentă” (Blaga).
Cât priveşte este însă frecventă după deceniul al şaselea, mai cu seamă în textele
praxiologice: „Cât priveşte faptul că…” (Preda), „Cât priveşte relaţia dintre «specificul
naţional» şi «integrarea europeană»” (Paleologu), „Cât priveşte paradoxul deznodământului
tragic” (Liiceanu), „Cât priveşte calităţile sau defectele respectivului” (Adevărul), „Cât
priveşte costurile periodice” (Capital), „Cât priveşte locaţia din Galaciuc” (Evenimentul
Zilei).

4.6. În legătură cu şi legat de

În legătură cu apare rar în primele şase decenii (fiind înregistrat mai ales în deceniul
al treilea), dar are o frecvenţă mai ridicată în perioada următoare: „vorbeau numai în legătură
cu afacerile lor” (Călinescu); „În legătură cu viaţa adevărată a scriitorului iată un exemplu”
(Preda), „în legătură cu un critic român” (Marino), „Craig face, în legătură cu Montaigne şi
cu Shakespeare, o suită bruscă de mărturisiri uluitoare” (Paleologu).
Mai cu seamă în textele praxiologice, în legătură cu este uneori substituit cu legat de
(grupare nerecomandată de lucrările de cultivare a limbii (Guţu Romalo, 2000): „Ce vreau eu
să vă zic legat de el” (Capital), „Nu mai ştiu nimic legat de inginerie” (Evenimentul Zilei).

4.7. Potrivit şi potrivit cu

La începutul secolului XX în unele texte este folosită locuţiunea potrivit cu, având
semnificaţia „în conformitate cu”: „Şi-şi da un aer grav, potrivit cu înalta slujbă” (Caragiale).
Deşi este considerată livrescă de către unii lingvişti (de exemplu, Scriban 1925 sau Iordan
1945), potrivit cu rămâne în limba română literară ca modalitate de expresie a conformităţii,
locuţiunea fiind utilizată şi în româna literară actuală:

„până într-atât încât relaţiile cu el să nu poată continua potrivit cu afinităţile pe care

se întemeiaseră înainte” (Paleologu).

Sinonimă cu potrivit cu este prepoziţia potrivit, destul de frecventă şi înregistrată din

primul deceniu al secolului până în prezent: „potrivit pornirilor mele” (Hogaş), „potrivit
realităţii acesteia” (Ionescu), „potrivit instrucţiunilor sale” (Mihăescu), „potrivit naturii lor

10
specifice” (Preda), „potrivit limbajului curent” (Patapievici), „potrivit unor cifre care se
vehiculează” (Adevărul), „Potrivit legislaţiei în vigoare”(Capital).

4.8. Conform, conform cu şi în conformitate cu

O situaţie similară priveşte şi alte unităţi lexicale prin care se exprimă

„conformitatea”: conform cu şi conform. Conform cu apare destul de rar în primul deceniu
(„cântărite, căutate, se vor manifesta conform cu ele înseşi”, Ibrăileanu), dar este reactivat în
ultima perioadă a secolului XX şi începutul secolului XXI („rearanjând lumea conform cu
visurile sale”, Revista 22).
În aceleaşi perioade ale secolului XX se observă şi concurenţa dintre locuţiunea în
conformitate cu şi conform: „în conformitate cu calitatea superioară a mobilierului” (Papadat-
Bengescu), dar şi „nu conform adevărului strict, ci conform importanţei pe care o avea pentru
ea” (Ibidem); „în conformitate cu altă lege” (Adevărul), dar şi „Conform capitolului XI”
(Idem).
Din deceniul al treilea până în ultimul deceniu conform este preferat, concurând, în
fapt, cu potrivit (vezi supra 5.7): „Ne-am oprit, conform tradiţiei venerabile, la ilustra băcănie
«Tomovici»” (Ibrăileanu), „îi fuseseră daţi de moş Costache, conform unui aranjament”
(Călinescu), „adaptarea la spaţiul românesc a gândirii spengleriene conform căreia...” (Preda),
„mărturii scrise conform cărora...” (Marino), „să-ţi creşti copiii conform stilului de viaţă al
locului” (Cărtărescu).

4.9. În ce priveşte şi în ceea ce priveşte

Două locuţiuni apărute în secolul XX (în ce priveşte şi în ceea ce priveşte) sunt

folosite cu frecvenţă din ce în ce mai mare, concurând între ele şi fiind în ultimele decenii
utilizate pentru exprimarea circumstanţialului de relaţie tematizat.
În ce priveşte este mai puţin folosit în prima parte a secolului, fiind preferat de unii
autori din deceniul al doilea (de exemplu, Papadat-Bengescu, Caragiale): „bun de studiat în
ce priveşte ravagiile repezi ale tuberculozei” (Papadat-Bengescu); „Paşadia îi tăgăduia lui
Pirgu în ce priveşte sexul gingaş orice fel de pricepere” (Caragiale). În această perioadă se
înregistrează şi forma în ce privea: „ziua (…) nu fusese reuşită în ce privea amorul” (Papadat-
Bengescu).
În ce priveşte reapare în textele din ultimele decenii, ocurenţa lui fiind legată de
preferinţa unor autori: „În ce-l priveşte pe Leonardo, eu văd în el…” (Liiceanu), „în ce
priveşte concluzia lui Camus (...), ea înscrie (…) întregul sau demers” (Idem).
În ceea ce priveşte concurează cu în ce priveşte după deceniul al cincilea: „are
preferinţele ei în ceea ce priveşte restaurantele capitalei” (Preda), „în ceea ce îl priveşte pe
Heidegger, trebuie spus că…” (Patapievici).
Concurenţa dintre cele două locuţiuni (favorabilă pentru în ceea ce priveşte) este bine
reprezentată în textele praxiologice de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI: „ei
au competenţă în ce priveşte verificarea modului în care…” (Revista 22), „În ce îl priveşte pe
israelianul cu bani mulţi….” (Adevărul), dar şi „În ceea ce priveşte aderarea la NATO,
Robertson a apreciat...” (Adevărul), „Romania stă bine în ceea ce priveşte statutul
minorităţilor” (Formula AS), „o comunicare cu bucluc în ceea ce priveşte produsele şi
serviciile oferite pe piaţa românească” (Capital), „este sceptică în ceea ce priveşte şansele
dascălilor de a fi despăgubiţi” (Evenimentul Zilei).

5. CONCLUZII

11
 În secolul XX clasa prepoziţiilor cuprinde – în general – aceleaşi unităţi lexicale sau
grupări de unităţi înregistrate în secolul anterior.
Faţă de secolul precedent, nu există diferenţe majore în privinţa asocierii unor
prepoziţii sau a construcţiilor prepoziţionale echivalente cu anumite forme cazuale.
Se observă o continuare a procesului de conversie a adverbelor (şi grupărilor
(cvasi)locuţionare adverbiale) în prepoziţii (şi, respectiv, în grupări cu statut prepoziţional).
În cazul prepoziţiilor provenite din adverbe sunt preferate formele cu particula finală
-a.
Influenţa limbilor străine se manifestă pe două direcţii: pe de o parte, sunt utilizate
din ce în ce mai des locuţiuni prepoziţionale formate cu elemente neologice (referitor la, în ce
priveşte etc); pe de altă parte, pătrund în limba română prepoziţii simple, cu o arie mai
restrânsă de răspândire, în anumite limbaje specializate (precum via, per etc.).
În cadrul clasei prepoziţiilor se remarcă o anumită mobilitate în modificarea
configuraţiei semantice a unor prepoziţii (care îşi „restrâng” sau, dimpotrivă, îşi „extind”
semnificaţia).
De la începutul secolului până la etapa actuală elementul caracteristic pentru clasa
prepoziţiei este dinamica concurenţei între anumite prepoziţii sau / şi grupări
(cvasi)locuţionale.

SURSE

Barbu [1957] – Eugen Barbu, Groapa, [Bucureşti], Editura pentru Literatură, 1968.
Blaga [1936] – Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Bucureşti, Editura Oficiul de librărie, [1936].
Caragiale [1929] – Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, București, Editura Minerva, 1975.
Călinescu [1938] – George Călinescu, Enigma Otiliei, [Vol.] I–II, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru
Literatură şi Artă, 1946.
Cărtărescu [1996] – Mircea Cărtărescu, Orbitor I. Aripa stângă, Bucureşti, Humanitas, 1996.
Eliade [1933] – Mircea Eliade, Maitreyi, Bucureşti, Editura Minerva, 1997.
Hogaş [1912] – Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi
Artă, Vol. I: Amintiri dintr-o călătorie în Munţii Neamţului, 1944. Vol. II: Răzleţe şi diverse,
1947.
Ibrăileanu [1909] – Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, București, Editura
Minerva, 1974.
Ionescu [1924] – Nae Ionescu, Curs de filosofie a religiei, [Bucureşti], Editura Eminescu, 1998.
Iorga [1901] – Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. I–II,
Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editura Minerva, 1901.
Liiceanu [1991] – Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Bucureşti, Humanitas, 1991.
Liiceanu [1993] – Gabriel Liiceanu, Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii, Bucureşti,
Humanitas, 1993.
Liiceanu [1994] – Gabriel Liiceanu, Despre limită, Bucureşti, Humanitas, 1997.
Marino [1995] – Adrian Marino, Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale,
Iaşi, Editura Polirom, 1995.
Mihăescu [1935] – Gib I. Mihăescu, Donna Alba, [Bucureşti], Editura pentru Literatură, 1968.
Negulescu [1910–1914] – Petre Paul Negulescu, Filosofia Renaşterii, vol. I–II, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1986.
Paleologu [1998] – Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, Bucureşti, Cartea
Românească, 2006.
Papadat-Bengescu [1927] – Hortensia Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite. Concert din muzică de
Bach. Drumul ascuns, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986.
Patapievici [1995] – Horia Roman Patapievici, Zbor în bătaia săgeţii: eseu asupra formării, Bucureşti,
Humanitas, 2002.
Petrescu [1930] – Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, ediție îngrijită
de Al. Rosetti şi Liviu Călin, Bucureşti, Editura Minerva, 1989.
Pleşu [1993] – Andrei Pleşu, Jurnalul de la Tescani, [Bucureşti], Humanitas, 1996.

12
Pleşu [1988]– Andrei Pleşu, Minima Moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, [Bucureşti],
Cartea Românească, 1988.
Popescu [1998] – Cristian Tudor Popescu, Copiii fiarei, Iaşi, Editura Polirom, 1998.
Preda [1980] – Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Vol. I –III, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1980.
Preda [1971] – Marin Preda, Imposibila întoarcere, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1972.
Rădulescu-Motru [1927] – Constantin Rădulescu-Motru, Personalismul energetic şi alte scrieri, studiu,
antologie şi note de Gh. Al. Cazan, text stabilit de Gheorghe Pienescu, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1984.
Rebreanu [1922] – Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor, ediţia a II-a, Bucureşti, Cartea
Românească, 1922.
Sadoveanu [1936] – Mihail Sadoveanu, Ţara de dincolo de negură. Povestiri, Bucureşti, Editura
Minerva, 1971.
Teodoreanu [1924] – Ionel Teodoreanu, La Medeleni, [Vol.] I–III, Bucureşti, Cartea Românească,
1985.

Ziare şi reviste:

Adevărul – „Adevărul” 2001

Formula AS – „Formula AS” 2001
Capital – „Capital” 2001
Evenimentul Zilei – „Evenimentul Zilei” 2001
Revista 22 – „Revista 22” 2001

13