Complementul partitiv în limba română și alte sintagme dilematice

The partitive complement and other dilematic syntagms in Romanian

Dr. Ionuț Pomian

Universitatea „Babeș-Bolyai”
Cluj-Napoca
Prezentul studiu are ca obiectiv analiza unor structuri gramaticale partitive în încercarea de a
vedea în ce măsură se poate argumenta existența unui complement partitiv, lărgind astfel
inventarul de complemente din gramaticile (neo)tradiționale, dar și actuale. În acest sens,
argumentația repune în discuție o serie largă de sintagme controversate, cele mai multe
asimilate realizărilor neprototipice (excepții) ale subiectului și ale complementului direct
datortă prezenței unor prepoziții specifice (de, din, dintre), deci funcții sintactice realizate
prepozițional (Ac3), funcții limitate, în studiile gramaticale diacronice și sincronice, la trei:
subiect, complement direct sau complement comparativ.
0.1. Chiar dacă nucleul clasei partitivelor este unul limitat, reductibil adesea la termeni din
rândul cuantificatorilor (precum fracționarele: majoritate, sfert, jumătate, treime),
aprofundarea analizei este bine venită dat fiind caracterul prolific al acestor structuri în
exprimarea colocvială și nu numai. G. Gruiță alocă un spațiu detaliat privind particularitățile
semantico-gramaticale, despre care notează, printre altele, ca o concluzie tranzitorie,
următoarele: „Colectivele partitive (majoritate, rest, parte, treime, sfert etc) sînt în primul
rând numerale, indiferent de natura elementelor care compun ansamblul, indiferent de
prezența sau absența determinantului prepozițonal (genitival) la plural.” (Gruiță, 1981, 63-
64). În lucrarea de față optăm pentru accepția adoptată de către Isabela Nedelcu, în
excepționala sa lucrare, care operează cu conceptele de meronimie (relația lexicală parte-
întreg) vs. holonimie (relația întreg-parte), unde se relevă că aceste relații se fundamentează
pe solidaritatea dintre două lexeme, referentul unui lexem fiind o parte din referentul celuilalt.
(Nedelcu 2009,13)1
1. Feciorul împăratului avea [de toate].
2. În prezent există [de toate]..
3. Mi-am pierdut [Ø [din bani]].
4. Ei au furat [Ø [din cărți]].
5. Luăm din toate câte ceva.
6. Au mai plecat [ Ø [din/dintre musafiri]].

1
A se vedea și Croitor (2012), Pănculescu-Bădescu (2009),
7. În accident au decedat toți, printre care băieții /ei / nouă mi-au fost colegi.
8. Am văzut și eu de niște de-alea.
9. A gustat câte ceva din toate.
10. Rareș este cel mai obraznic dintre ei.
11. Te credeam de-al nostru/de-ai noștri.
Optica noastră creditează îndeosebi teoriile lingviștilor din cadrul Școlii clujene de sintaxă
relațională, fondată la jumătatea secolului trecut de către gramaticianul D. D. Drașoveanu și
ai săi discipoli (G. G. Neamțu, G. Gruiță, Ștefan Hazy, Adrian Chircu etc), în detrimentul
perspectivei anglo-saxone de sorginte genertivistă.
. În temeiul acestei direcții, pledăm, totodată, pentru conceptul operațional de sintagm”, dar și
cel de grup sintactic, sintagma definindu-se drept „segmentul din lanțul vorbirii format din
două lexeme și relația dintre ele sau „unitatea - și minimal, și maximală – a sintagmaticii,
categoria ei generală, care-și subordonează ca specii partea de propoziție, propoziția, și
fraza, acestea reduse la condiția lor necesară dar suficientă, nefiind decât particularizări ale
sintagmei; [relația fiind deopotrivă creatorul și organizatorul termenilor]” (Drașoveanu
1997: 40sqq, pasim). Analizând conținuturile noilor gramatici academice (GALR și GBLR),
G. G. Neamțu, notează: „Cu totul surprinzător, un concept fundamental în gramatică, acela
de sintagmă, pentru unii gramaticieni unitatea relațională de bază sau chiar unica, este
aproape pierdut. De aici și lipsa totală de atenție față de relația interlexematică.” (Neamțu
2014, 529).
3. Din rândul construcțiilor partitive fac parte și reaiizările neprototipice ale subiectului și ale
complementului direct exprimate prin sintagma de toate. Într-un studiu datând de la începutul
secolului trecut, Nicolae Drăganu (1929-1930, 360-363) subliniază că aceste structuri provin
din grupuri prepoziționale latinești în cazul ablativ, româna dezvotând astfel de grupuri
prepoziționale în acuzativ cu prepoziția de. Subiectul partitiv apare după verbe ca a fi, a se
afla, a se găsi, a se întâmpla, a lipsi, iar complementul partitiv „după toate verbele a căror
acțiune poate afecta atât întreg complementul extern, cât și numai o parte a lui (a face, a
lucra, a săvârși, a duce, a zice, a mânca [: sânt, se găsesc, avem de toate].”2. În analizele mai
recente se susține că, în astfel de situații, „de” este o prepoziție vidă, un element expletiv, o
rămășiță a lui „de partitiv” din româna veche (productiv și în româna actuală), sintagme cu
Determinant/ Nominal/ cap vid, folosit în toate GN fără determinant, așa-zisele „nume nude”3

2
Drăganu (1929-1930: 360-361).
3
Numele nude sunt acele grupuri nominale lipsite de un determinant/ cuantificator, prin determinant
înțelegându-se aici categoria care cuprinde articolele, dar și alte cuvinte cu aceeași distribuție (precum: fiecare,
care, vreun, acel).
(engl. bare nouns) deci construcții partitive fără prim-element și cu sens special („lucruri de
toate felurile/ ØKIND”). Astfel, cuantificatorul totalizant/globalizant toate este subiect /
complement direct partitiv. Isabela Nedelcu (2008, 115; 2009, 115-116) descrie acest tip de
structură (Verb + de + pronumele toate: Vă dau de toate. Avem de toate.), conchizând că, în
aceste contexte, „prepoziția de nu poate lipsi. Pentru acest fapt, s-ar putea spune că, în astfel
de contexte, avem un complement direct partitiv.”[s.n.]. Sintagmele cu „de + DP”, cu un DP
interpretat ca „fel/ soi/ gen”, mai apare și în construcții de tipul „cărți de astea, de`alde ăștia,
persoane de alea”, doar că, aici, există și centrul de grup exprimat, în timp ce, în cazul lui de
toate, nu avem decât construcția cu Det/Nominal vid 4. Valorificând aceste informații,
enunțurile (a) și (b) (vezi supra 2), pot fi reprezentate grafic astfel:
[GN-Subiect Feciorul [GN-Modificator împăratului [GV-PV avea [G-Det Ø [GPrep de [G-Det toate [GN ØKIND]]]]]]

În prezent există [G-Det Ø [GP de [G-Det toate [GN ØKIND]]]]

(1) Feciorul împăratului avea de toate.

Feciorul

împăratului avea

de toate

(2) În prezent există/ găsim de toate

există/ găsim

în prezent SB

de toate

3.1. Secvența de toate (cu sensul lucruri de toate felurile, orice) se remarcă prin gradul înalt
de gramaticalizare în timp și conservarea sa până în prezent, gradul de sudură, cei doi

4
Vezi, pentru construcția de toate (Am adus de toate) și Dobrovie-Sorin, Giurgea (2013, 345)
constituenți funcționând ca un cuvânt de-sine-stătător sau ca o locuțiune pronominală (orice).
Această trăsătură se reflectă și prin două teste privind solidaritatea constituenților:
3.1.1. Posibilitatea combinării cu alte prepoziții de rang superior (S-a întors acasă [cu[ de
toate]]. Se pricepe [ la [de toate]].);
3.1.2. Capacitatea de a intra în componența unei alte sintagme, ca termen subordonat (Ts)
unui termen regent (Tr), adjectiv calificativ sau de origine participială (util, bun, demn, plin,
gol, sătul, priceput): Aparatul s-a dovedit util/ priceput la de toate. Ion este sătul de toate. În
aceste condiții, avem de-a face cu o sintagmă subordonativă/DP raportul de subordonare
realizându-se prin flexiune cazuală, deci prepozițional (caz3 ).5

5
În gramaticile privind istoria limbii române, despre acest „de” partitiv, se notează: „Polifuncționalitatea
prepoziției de a jucat, cu siguranță, un rol important în această evoluție. Restricțiile de definitudine privind
capul sintagmei partitive sunt mai stricte în româna modernă decât în româna veche. ” (SLRV, 2019, 305). În
același sens, Camelia Stan (2013: 311) consemnează: „De este uneori ambiguu – comparativ de inegalitate sau
partitiv: „Vavilonul – cetate mare și slăvită, mai bătrână în lume de [ toate cetățile], decât sau dintre, valoarea
partitivă corelându-se cu interpretarea superlativă relativă a adjectivului mai bătrână.”