Finalitățile educației - prim pas în proiectarea didactică în grădiniţă

Prof. Joarză Mihaela-Anca, Grădiniţa cu P.P. Nr. 28 Sibiu

Existenţa omului este învăluită în valori. Ele se ordonează criterial în sisteme şi astfel
ierarhia acestora condiţionează confortul spiritual. O revoluţie axiologică dă naştere uneia
culturale prin reaşezarea valorilor tradiţionale pe o altă poziţie în sistemul de valori, făcând
astfel loc unei valori noi, poate hotărâtoare pentru acel moment, sau de profunzime.
Readucerea educaţiei în sfera axiologică este o necesitate, factorii implicaţi ar trebui să
aibă acest deziderat pe frontispiciul tablei de valori profesionale. Educaţia nu este o activitate
desfăşurată în sine şi pentru sine, ci una care urmăreşte atingerea anumitor finalităţi. În fiecare
moment al desfăşurării acţiunii educaţionale, activităţile sunt orientate şi dirijate în funcţie de
finalităţile (rezultatele) pe care aceasta le urmăreşte, conturând astfel un caracter teleologic.
Aceste finalităţi exprimă orientările asumate la nivel de politică educaţională în vederea
dezvoltării personalităţii umane în conformitate cu un set de valori.
Pe tot parcursul şcolarităţii, ţelul fundamental este modelarea unui tip de personalitate
care să se integreze în societatea în care va trăi. Fără îndoială, această finalitate, dar şi paşii de
urmat până acolo, stă sub „umbrela” axiologiei. Pentru că se tinde către perfecţiunea omului
prin intermediul finalităţilor, atunci este necesar ca acestea să fie dependente de relaţiile cu
sistemul de valori valabil. Valorile sunt transmise prin mecanismele educaţiei şi ale
socializării, fiind asimilate şi interiorizate de indivizi; ele dobândesc astfel un caracter
normativ şi intră în structura mentalităţilor şi a convingerilor noastre, de unde acţionează ca
repere şi criterii de orientare a comportamentelor şi acţiunilor.
Pe parcursul timpului aceste valori educaţionale au fost ancorate în valorile socio-
culturale. Constantin Cucoş, parafrazându-l pe Ştefan Bârsănescu afirmă că: „idealurile
educative sunt înrudite cu valoarea supremă a unei epoci, ba chiar reprezintă «copia» valorii
supreme a unei epoci”1. Urmărind o ţintă precisă este mult mai uşor a selecta metodele şi
mijloacele potrivite. Cel care urmăreşte atingerea aceastei ţinte în mod conştient este cel care
educă, în vreme ce benficiarul educaţiei, „nu întrezăreşte scopul decât în mod confuz şi
aspiră spre el în mod inconştient”2.
Finalităţile educaţiei, în funcţie de nivelul lor de generalitate şi de intervalul de timp
rezervat atingerii acestora, se structurează pe trei niveluri: ideal educaţional, scopuri
educaţionale şi obiective educaţionale.
Pe axa temporală idealul educaţional exprimă o sinteză generală şi se doreşte a fi
atins pe termen foarte lung (etapă istorică). În figura care urmează, unităţile mai mari de
măsură pe această axă sunt reprezentate de scopuri care se realizează în interval medii de
timp, în urma unui lanţ de acţiuni educative. În fine, obiectivele sunt cele care se propun a fi
atinse în scurt timp, după secvenţe clare, delimitate de instruire.

1
Constantin Cucoş, Pedagogie, ediţia a 3-a, 2014, p. 234
2
ibidem, p. 231
 Figura 1. Axa temporală şi finalităţile educaţionale

Finalităţile educaţiei oscilează pe axa verticală dintre ideal şi real. Trebuie să fie
suficient de sus plasate pentru a reprezenta un model dezirabil, „cu forţă ademenitoare pentru
individ”3, dar totodată să fie apropiate de concret valorificând potenţialităţile indivizilor.

Idealul educaţional

Idealul educaţional exprimă cerinţele şi aspiraţiile unei societăţi într-o anumită etapă
istorică sub forma unui model dezirabil de personalitate umană, fiind în fapt una dintre
legăturile principale prin intermediul căreia se realizează interdependenţa dintre acţiunea
educativă şi sistemul socio-economic în general. Această reciprocitate funcţională, dinamică
dintre general şi particular permite „o perfectare a inserţiei individului în social, dar şi o
creştere a răspunderii societăţii pentru destinele individuale”4.
Idealul educaţional este rezultatul unui proces de raţionalizare, generalizare a unor
fenomene sociale, psihologice şi pedagogice, specifice unei etape istorice, proces în urma
căruia se proiectează apoi trăsăturile fundamentale ale omului pe care educaţia urmează să-l
formeze. Prin intermediul idealului educaţional societatea îşi proiectează propriile sale
aspiraţii în legătură cu achiziţiile fundamentale ale membrilor săi, pe care educaţia urmează să
le realizeze. Există astfel o legătură dintre ceea ce este şi ceea ce trebuie să devină omul în
procesul educaţiei.
În procesul de determinare a unui ideal educaţional se pleacă nu doar de la social şi
modelul de dezvoltare ideală, dar şi de la valorile universale contemporane, iar cele naţionale
sunt cele care îşi pun pecetea finală.
În ceea ce priveşte idealul educaţional actual al învăţământului din ţara noastră,
explicitat în articolele 2 şi 4 ale Legii Educaţiei Naţionale din 2011, acesta este sintetizat prin
formularea următoarelor cerinţe: „dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a
individualităţii umane în formarea unei personalităţi autonome şi în asumarea unui sistem de
valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală (...)”.
3
Constantin Cucoş, op. cit., p. 235
4
ibidem, p. 235
 În articolul 3 sunt prezentate 21 de principii care ghidează structurarea şi
funcţionarea sistemului de învăţământ. Acestea sunt decantate din cele pedagogice prin cele
didactice, însă la intersecţiile acestora au apărut şi alţi piloni solizi meniţi a susţine întregul
demers pedagogic. Totuşi, pornind de la general la particular, în special în contextul
schimbărilor din ultima perioadă, putem găsi şi alte perspective, alte soluţii care să ducă nu
doar la împlinirea obiectivelor, ci mai departe la împlinirea beneficiarilor educaţiei în viaţă.
Un exemplu de astfel de colecţie l-am găsit în cartea de pedagogie practică „Profesorul de
succes: 59 de principii de pedagogie practică”, unde în primul capitol se face apel la
introspecţie cu un contra-exemplu: „Un profesor demotivat este un profesor ineficient. Acesta
produce o stare de demotivare în clasa cu care lucrează” 5. Mai mult, „o eroare educaţională
de astăzi ajunge la «maturitate» abia peste câţiva ani”6.
Concluzionând putem spune că prin aceşti piloni se traduce idealul către scopuri şi
obiective, iar prin realizarea lor se reflectă înapoi către ideal. Dacă unghiul de reflecţie e unul
exact, astfel încât produsul final să se oglindească în ideal, atunci vom şti că a fost proiectat în
mod corespunzător şi se poate evolua mai departe. Acelaşi principiu de funcţionare, bazat pe
reciprocitate îl găsim în cultura evaluării, în arta comunicării dar şi în înseşi structura acţiunii
educaţionale.

Scopurile educaţionale

Scopurile educaţionale detaliază idealul educaţional la nivelul diverselor situaţii

instructiv-educative. Astfel dacă idealul educaţional este unul singur, scopurile educaţionale
vizează finalităţi educaţionale particulare, specifice anunmitor laturi ale educaţiei, diferitelor
nivele, profile de învăţământ, tipuri de şcoli.
Prin conţinutul lor, scopurile educaţionale posedă o anumită autonomie în raport cu
idealul educaţional şi subordonează mai multe obiective particulare.
În ceea ce priveşte scopul educaţiei, Ştefan Bârsănescu întrevede unul dublu: primul
„de a lucra pentru păstrarea şi sporirea valorilor obiective”, iar al doilea „de a-l face pe
individ să se preocupe şi să vibreze pentru valorile subiective şi să poarte grija de a le păstra
şi spori”7. Cu cât se permite întrepătrunderea culturii autentice în actul educaţional cu atât
sunt şanse mai mari ca acesta să polarizeze în jurul valorilor fundamentale: Bine, Frumos,
Adevăr, Dreptate.
Vom şti că scopul educaţiei a fost atins dacă indivizii formaţi ajung la un grad de
autonomie a propriilor vieţi şi personalităţi. Vom reda aici un citat al lui Maurice Debesse de
la care a încolţit ideea realizării acestui articol: „educaţia nu-l creează pe om; ea îl ajută să se
creeze”.

Obiectivele educaţionale

Obiectivele educaţionale sunt enunţuri cu caracter prognostic care precizează

rezultatele aşteptate a fi obţinute la finele unei secvenţe de instruire. În funcţie de natura şi
conţinutul rezultatelor vizate, obiectivele educaţionale se împart în obiective de ordin
cognitiv, obiective de ordin afectiv-motivaţional şi obiective de ordin comportamental.
Pe axa temporală a finalităţilor educaţionale, obiectivul este cea mai mică unitate, cel
care va particulariza şi concretiza idealul şi scopurile educaţionale. Obiectivul indică în fapt
modificarea ce urmează a se produce în mod intenţionat în structura personalităţii celui
educat.

5
Ion-Ovidiu Pânişoară, Profesorul de succes: 59 de principii de pedagogie practică, 2015, p. 14
6
ibidem, p. 17
7
Constantin Cucoş, op. cit., p. 234
 Aşa după cum idealului educaţional îi corespund mai multe scopuri educaţionale,
unui scop îi corespunde un şir de obiective educaţionale. Idealul şi scopurile educaţionale
fiind mai generale şi mai îndepărtate ca timp de realizare, este necesară detalierea acestora
printr-un şir de obiective, fiecare anticipând o performanţă ce va putea fi observată şi evaluată
la sfârşitul acţiunii educaţionale. Obiectivele se transcriu în termeni concreţi, observabili,
măsurabili prin procedeul de operaţionalizare. Această trecere de la idealul educaţional la
scopuri educaţionale şi de la acestea la obiective este cunoscut sub numele de derivare
pedagogică.
Idealul, scopurile şi obiectivele educaţionale se constituie într-un sistem dinamic care
trebuie să apese din când în când un buton de „refresh” al timpului său istoric, expunându-se
deopotrivă la evaluări cu rezultate pozitive sau negative. Reciprocitatea trebuie să închidă
cercul pentru evoluţie. Raportarea la finalităţi pe tot parcursul acţiunii educaţionale trebuie
făcută periodic de către cei care o mijlocesc pentru a păstra o direcţie bună, în sensul celor
fixate.
Ioan Nicola afirma că a educa înseamnă a-l înălța pe om din starea de natură și a-l
conduce în starea de cultură, iar poetul grec Pindar cerea ca „Să ajungi să fii cel care eşti”.
Pentru aceasta profesorii, ca făcători de realităţi, de fiinţe, de lume („omul devine om numai
prin educație”, spune marele Comenius) au ca deziderat integrarea copilului în lume. Ar trebui
evitate acele situaţii-problemă când copilul pierde „startul” asimilării aspectelor bazale
privind comunicarea și relaționarea, întrucât ele generează efecte nedorite (pentru ei și pentru
semenii lor) pe termen lung, uneori pe tot parcursul vieţii. Recuperarea acestor momente
pierdute are nevoie de eforturi mari (atât ale individului, cât şi ale celor din jur), este
anevoioasă şi îndelungată. De altfel, toată educaţia preşcolară stă sub semnul acestor finalităţi
esenţiale, de a-l introduce pe cel mic în lumea celor mari prin activizarea „umanului”.
Învăţarea devenirii ca oameni se realizează în strânsă legătură cu conţinuturile valorice prin
care se modelează caracterul. Acest proces este complementar cu cel de asimilare a conştiinţei
identităţii umane.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Andrei, P. Filosofia valorii. Iaşi: Editura Polirom, 1997.
Ceauşu, Gh. Pe drumul gândirii axiologice. Bucureşti: Editura Paideia, 2013.
Cucoş, C. Pedagogie. Iaşi: Editura Polirom, 2014.
Cucoş, C. Pedagogie şi axiologie. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1995.
Pânişoară, Ion-Ovidiu, Profesorul de succes: 59 de principii de pedagogie practică, Iaşi:
Editura Polirom, 2015
Stan, L. Pedagogia preşcolarităţii şi şcolarităţii mici. Iaşi: Editura Polirom, 2014.

https://www.globeedit.com/catalog/details/store/pt/book/978-620-2-48628-6/metode-de-
realizare-a-educa%C8%9Biei-axiologice-%C3%AEn-%C3%AEnv%C4%83%C8%9B
%C4%83m%C3%A2ntul-pre%C8%99colar?search= (ISBN 978-620-2-48628-6)

http://revped.ise.ro/wp-content/uploads/2017/09/2017.-1.-97-109.-Joarza-M.A..pdf