Cercel(Perciuleac) Tatiana, Gr-201

1. Descrieti dimensiunea geografică a Federației Ruse

Rusia, oficial Federația Rusă, este o țară în Eurasia. Cu 17.125.200 km², Rusia este cea mai
întinsă țară din lume, acoperind peste o optime din suprafața locuită a Pământului, și a noua ca
populație, cu peste 144 de milioane de oameni în decembrie 2017, excluzând Crimeea.
Rusia este foarte bogată în resurse minerale, forestiere, agricole. Conform datelor statistice ruse,
rezervele de resurse naturale, exprimate în procente faţă de resursele mondiale, reprezintă: material
lemnos - 20%, cărbune - 30%, ţiţei - 40%, gaze naturale - 45%, şisturi - 50%, minereu de fier - 44%,
crom - 30%, mangan - 74%, metale rare - 40%. În Rusia este concentrată 28% din extracţia mondială
de diamante şi 30% din cea de pietre preţioase.

În anul 2012, Rusia a ocupat locul I mondial la producţia de petrol cu un volum de 516,8
milioane tone (504,9 milioane tone în 2011), şi locul II mondial la producţia de gaze, cu un volum de
653 miliarde m³ (669 miliarde m³ gaze în 2011).

Federația Rusă se întinde de-a lungul a celei mai mari părți nordice a supercontinentului
Eurasiatic. Deși în acest teritoriu se află o bună parte a zonelor artice și subarctice, aici este mai puțină
populație, activitate economică și varietate fizică decât în alte țări. Marile întinderi de mai la sudul
acestor regiuni cuprind o mare varietate de priveliști și climate. Cea mai mare parte a pământurilor
rusești din această zonă are climat continental și arctic. Rusia este, d.p.d.v. al mediei anuale, cea mai
rece țară din lume. Temperatura medie anuală este de −5,5°C. Pentru comparație, temperatura medie
anuală din Islanda este de 1,2°C (34°F), iar cea corespunzătoare din Suedia este de 4°C, deși mai
trebuie spus că, dat fiind marea varietate a climatelor teritoriale din Rusia face aceste comparații mai
puțin edificatoare.

Cea mai mare parte a țării este formată din câmpii vaste, atât în partea europeană cât și în cea
asiatică, aceasta din urmă fiind cunoscută cu numele generic de Siberia. Aceste câmpii sunt în mod
predominant stepe în sud, iar în nord sunt câmpii acoperite cu păduri, cu tundră pe coasta nordică.
Permafrostul (zone din Siberia și Orientul Îndepărtat) ocupă mai mult de jumătate din teritoriul Rusiei.
Lanțurile muntoase sunt întâlnite de-a lungul frontierelor de sud, așa cum sunt Munții Caucaz (cu
Muntele Elbrus, 5.633m, cel mai înalt vârf din Rusia și Europa), Munții Altai, Munții Verhoiansk și
vulcanii din Peninsula Kamceatka. În zona centrală se află Munții Ural, un lanț muntos care se întinde
de la nord la sud și care împarte în mod convențional Eurasia în două continente, cel european și
asiatic.

2. Identificati interesele geopolitice ale Federației Ruse și ale SUA în bazinul Mării Negre

În ziua de astăzi, chiar dacă Statele Unite ale Americii sunt “jandarmul planetar”, fiind singura
putere capabilă să gestioneze conflictele la nivel global, se poate aprecia că ne îndreptăm spre o lume
multipolară. În acest context, este deja o evidență că și alte state încearcă să se ridice, să-și contureze
noi strategii geopolitice, să-și asigure emergența economică, să-și înceapă ascensiunea devenind o
putere regională. Un astfel de stat este Federația Rusă. Rusia este considerată pe larg ca fiind unul
dintre marii actori contestatari/revizioniști din lume, având ambiția de a stopa actuala ordine liberală
globală. Analizând poziția geografică a acesteia, ajungem ușor la concluzia că, pentru a-și atinge
țelurile, Rusia trebuie să devină totodată și o mare putere maritimă.

Astfel, conștientă de aceasă necesitate, Federația Rusă încearcă să obțină controlul în Eurasia și în
regiunea dintre Marea Neagră și regiunea baltică. Totuși, prezența Organizației Tratatului Atlanticului
de Nord (NATO) în Marea Neagră și în statele baltice reprezintă un impediment substantial pentru
planurile strategice ale Moscovei. altă mare asupra căreia Rusia își îndreaptă masiv interesele
geostrategice este Marea Neagră.

De-a lungul secolelor, din punct de vedere geopolitic, geoeconomic şi geostrategic,

importanţa Mării Negre s-a bazat în principal pe rolul pe care regiunea l-a avut la intersecţia
dintre fostele puteri şi imperii (elen, roman, bizantin, otoman, rus). Ea a fost simultan o punte
de legătură şi o frontieră, o zonă-tampon şi una de tranzit între Vest şi Est, între Sud şi Nord.
În plus, Marea Neagră a reprezentat şi reprezintă un punct de legătură pentru circuitele
comerciale şi regiunile bogate în resurse energetice.Zona a prosperat cel mai mult în perioadele când
nu a fost izolată şi s-a aflat ancorată la comerţul mondial.

Enumerăm aici interesele in cadrul Mării Negre:

 sporirea competitivității transportului maritim rusesc pe piața de distribuție.

 obținerea unui sistem complex de informații ce țin de Oceanul Planetar și de căile de utilizare
ale acestuia, de toate aspectele proceselor naturale și create de om care au loc la suprafața și
adâncurile apelor, cu scopul de a se rezolva problemele din mediul maritim/naval al Federației
Ruse.

 sporirea operațională a capacităților flotei rusești de a garanta siguranța transportului maritim și

securitatea în mările și oceanele asupra cărora acționează și jurisdicția Moscovei, cum ar fi zona
Mării Caspice, Marea Neagra și Azov, dar și în mările situate în afara limitelor jurisdicției
Federației Ruse.

 asigurarea securității ecologice a mediului marin și conservarea ecosistemelor din ocean în

funcție de resursele sale și ținându-se cont de toate procesele naturale și de caracterul lor
tehnologic.

 satisfacerea nevoilor guvernului și afacerilor în actualele proiecte de construcții navale.

Principalii actori naţionali ai complexului economic şi de securitate al Mării Negre sunt

Federaţia Rusă şi Ucraina, atât ca ex-componente ale fostului imperiu sovietic, cât şi ca având relaţii şi
parteneriate speciale cu NATO şi UE, precum şi Turcia, ca punte de legătură între Balcani şi
Orientul Apropiat şi Mijlociu şi controlor al ieşirii din Marea Neagră. România şi Bulgaria, piloni
şi promotori ai valorilor euroatlantice, constituie factori stabilizatori şi catalizatori ai
acordurilor de cooperare regională. Federaţia Rusă s-a confruntat în ultimul deceniu cu o criză
provocată de pierderea statutului de a doua superputere mondială. Iniţial, în 1990-1991,
Moscova a pledat pentru un „directorat” al Marilor Puteri în Balcani şi în favoarea
menţinerii R.S.F. Iugoslavia.Analiştii consideră că Rusia de astăzi se concentrează asupra
problemelor restructurării societăţii şi întăririi CSI, concomitent cu diversificarea parteneriatelor
cu SUA şi UE şi a relaţiilor cu statele din Extremul Orient. Cu timpul, din 2000-2001,
Vladimir Putin şi echipa sa au înţeles că procesele în curs sunt ireversibile şi au adoptat o
strategie de acomodare, sub semnul pragmatismului. Astfel, în condiţiile în care Europa
de Sud-Est evoluează pe traiectoria integrării în NATO şi UE, Federaţia Rusă rămâne, pe mai
departe, foarte activă din punct de vedere cultural şi economic în Balcani. Între altele,
Moscova s-a străduit: să consolideze relaţiile de ansamblu cu UE, în sistemul de la „bloc la bloc”,
proiect fărăşanse reale de reuşită; să amplifice raporturile bilaterale cu statele din regiune, fără a ţine
cont de reglementările juridico-economice ale UE; să ocupe poziţii economice strategice pe
pieţele est-europene înainte de integrarea lor în UE şi NATO, în principal pe pieţele de
transport, distribuire şi prelucrare de petrol şi gaze naturale; să-şi consolideze influenţa în Republica
Moldova şi Ucraina; să speculeze revendicările populaţiei rusofone din Republica Moldova şi
Ucraina etc. Acţiunile Federaţiei Ruse se bazează pe calculul simplu că nimeni nu-i poate
contesta în regiune „hegemonia energetică”.

SUA sunt interesate de democratizarea şi stabilizarea regiunii, preşedintele George W.

Bush fiind un promotor ferm al extinderii „robuste” a Alianţei şi al întăririi flancului sud-estic
al acesteia. De altfel, încă din 1999, SUA au jucat un rol primordial în proiectarea şi
implementarea unei „reţele complexe de securitate şi stabilitate” dincolo de vechea
„Cortină de Fier”, fixată pe raporturi NATO, NATO-PfP, UE, OSCE etc. Pe de o parte,
Washingtonul are acum controlul politico-militar regional şi impulsionează programele de
integrare a statelor din spaţiu în NATO şi UE, iar pe de altăparte, se preocupă îndeaproape
de consolidarea cooperării regionale, democratizarea societăţii, combaterea corupţiei şi a crimei
organizate. Balcanii şi Marea Neagră reprezintă pentru SUA o zonă cu importanţă strategică
deosebită pentru lupta declanşată contra terorismului, o stavilă în calea elementelor teroriste şi
a altor ameninţări. De asemenea, problemele energetice reprezintă o prioritate pe agenda
guvernului american, de la crearea unui sistem regional integrat, la gestionarea viitoarelor
trasee de petrol şi gaze din Caucaz şi Orientul Apropiat şi Mijlociu. În plus, se conturează tendinţa
de cristalizare a unei aşa-numite „zone de influenţă” SUA în tamponul tradiţional dintre Rusia şi
UE (Germania, Franţa).

Potrivit experților, puterea maritimă (concept relativ) este evaluată nu numai în raport cu
obiectivele și potențialul intrinsec de manifestare a politicii externe navale a unui stat, ci și în raport
corelat cu potențialul, mijloacele și obiectivele altor state. Anexarea Peninsulei Crimeea de către Rusia
și sprijinirea separatiștilor din estul Ucrainei au creat un mediu naval/maritim mult mai provocator
pentru celelalte state litorale de la Marea Neagră. Federația Rusă urma să se confrunte și cu
efectele/consecințele acestor acțiuni, prioritar cu o încordare continuă a relațiilor cu Europa
Occidentală, Statele Unite și chiar cu Turcia.

3. Stabiliti specificul intereselor Chinei pe arena internațională

Relațiile externe ale Chinei sunt marcate de resentimente profunde la adresa Occidentului pentru
tratamentul acestuia ineegal și nedrept la adresa Chinei. Totuși, în secolul 21, China a devenit a doua
cea mai mare economie a lumii, fiind o putere în ce privește relațiile economice și este tot mai influentă
în Asia și Africa. China este o putere în plan internațional și este în pragul atingerii statutului de
superputere, astfel că politica externă a acestui stat și perspectiva strategică este foarte influentă. China
declară oficial că dorește să ducă o politică externă independentă pentru page. Scopul fundamental al
acestei politici este să păstreze independența Chinei, suveranitatea și integritatea teritorială, să creeze
un cadru internațional favorabil pentru reformele chineze și să se deschidă spre reformă și construcție,
menținând pacea la nivel internațional și dezvoltarea comună. În 2013, China a devenit cel mai mare
importator și exportator de bunuri la nivel mondial, depășind pentru prima dată SUA, cu schimburi
comerciale de peste 4.000 de miliarde de dolari.Astfel, pentru anul 2013, exporturile Chinei au crescut
cu 7,9%, la 2.210 miliarde de dolari, iar importurile au urcat cu 7,3%, la 1.950 miliarde de dolari.[1]
China a revendicat încă din 2012 titlul de cel mai mare exportator de bunuri la nivel mondial și a
fost al doilea mare importator după SUA.
De la începutul politicilor de reformă și deschidere, la sfârșitul anilor 1970, Republica populară
chineză a arătat rate impresionante de creștere economică. Mizele sale în economia globală au crescut
de asemenea. De la mijlocul anilor 1990, Beijingul s-a angajat în reforme militare de anvergură și
diplomația Chineză. Integrarea în domeniul politicii externe și de securitate a fost lentă și rămâne
limitată. Cu toate acestea, dacă ne îndepărtăm de înțelegerea tradițională a geopoliticii centrată pe
chestiuni de securitate internațională, forțe militare și război, UE poate fi foarte bine văzută ca un actor
proeminent în jocul geopolitic declanșat de noua statură internațională a Chinei. În anii 1990, odată cu
dispariția amenințării sovietice și persistența îndoielilor cu privire la angajamentul SUA față de
securitatea europeană, aceste ambiguități au devenit și mai palpabile. Creșterea Chinei, în special
angajamentul său activ cu UE de la începutul anilor 2000, a reaprins această dezbatere, deoarece
abordarea Chineză față de UE și-a exprimat în mod clar speranța că Europa ar trebui să devină o forță
independentă în afacerile globale.

4. Evaluati scenariile prezente în relațiile ruso-americano-chineze la etapa actuală

Rusia şi China bunăoară au trecut de mulţi ani de zile de faza în care relaţiile mutuale ale celor
două state comuniste erau marcate de controverse ideologice. Liderii actuali ai celor două ţări au
renunţat de mult să-şi asume povara unei dezbateri asupra drepturilor omului, creîndu-şi astfel
perspective dintre cele mai roze pentru un dialog bilateral cît mai constructiv. Mai nou, întîlnirile la vîrf
sino-ruse abordează cu precădere chestiunea banilor şi pe cea a intereselor politice externe comune,
cele două subiecte fiind adesea corelate. Rusia și China colaborează și în domeniul militar. În
septembrie 2018, au avut loc exerciții comune ale forțelor ruse și chineze. La manevra numită "Vostok
2018", ar fi participat până la 300.000 de soldați ruși și 3000 chinezi.

China şi Statele Unite au normalizat relaţiile diplomatice în anul 1979. Acum, China atrage
atenţia că situaţia actuală este cea mai gravă din istoria relaţiilor americano-chineze. Ceea ce este
alarmant este că relaţiile China-SUA sunt unele dintre cele mai importante din lume, dar se confruntă
cu cele mai grave provocări de la stabilirea relaţiilor diplomatice. China nu a avut niciodată intenţia de
a provoca Statele Unite sau de a înlocui Statele Unite şi nu avem nicio intenţie de a intra într-o
confruntare totală cu SUA. argumentând că politicile Chinei nu s-au schimbat în pofida deteriorării
relaţiilor cu SUA în ultimele luni. Relaţiile Chinei cu Statele Unite sunt expuse "celor mai grave
provocări.
 Incepând din 2021 , Statele Unite au cea mai mare economie din lume, iar China are a doua ca
mărime, deși China are un PIB mai mare atunci când este măsurat prin PPP .] Din punct de vedere
istoric, relațiile dintre cele două țări au fost în general stabile, cu anumite perioade de conflict deschis,
mai ales în timpul războiului coreean și al războiului din Vietnam . În prezent, Statele Unite și China au
interese politice, economice și de securitate reciproce, cum ar fi proliferarea armelor nucleare , dar
există preocupări nerezolvate legate de rolul democrației în guvern în China și drepturile omului în
China.. China este al doilea cel mai mare creditor străin al Statelor Unite, după Japonia . Cele două țări
rămân în dispută cu privire la problemele teritoriale din Marea Chinei de Sud .

Unii dintre factorii care influențează deficitul comercial al SUA cu China continentală includ:

 Evaluarea importurilor SUA depășește China: a existat o schimbare a industriilor de asamblare

low-end către China continentală din țările nou industrializate din Asia . China continentală a
devenit din ce în ce mai mult ultima verigă dintr-un lung lanț de producție cu valoare
adăugată. Deoarece datele comerciale din SUA atribuie întreaga valoare a unui produs la
asamblatorul final, valoarea adăugată din China continentală este depășită.

 Cererea SUA pentru bunuri care necesită multă forță de muncă depășește producția internă:
RPC are practici comerciale restrictive în China continentală, care includ o gamă largă de
bariere în calea bunurilor și serviciilor străine, adesea menite să protejeze întreprinderile de
stat . Aceste practici includ tarife ridicate , lipsa de transparență, impunerea firmelor să obțină
permisiunea specială pentru importul de mărfuri, aplicarea inconsecventă a legilor și
reglementărilor și utilizarea tehnologiei de la firme străine în schimbul accesului pe
piață. Aderarea Chinei continentale la Organizația Mondială a Comerțului este menită să
contribuie la soluționarea acestor bariere.

 Subevaluarea Renminbi în raport cu dolarul SUA

Astăzi, atât China, cât și Rusia simt mai mult ca oricând că trebuie să consolideze coordonarea
strategică pentru a face față presiunilor din Statele Unite. Deși inferioritatea statică a celor două țări
față de SUA în ceea ce privește puterea fizică sa îmbunătățit semnificativ din cauza factorului China,
inferioritatea lor dinamică rămâne neschimbată. Cu alte cuvinte, nici China, nici Rusia nu își pot oferi
reciproc un sprijin suficient de puternic pentru a atenua presiunea americană în zonele în care este cel
mai necesar. De exemplu, Rusia nu poate oferi Chinei o piață internă de miliarde de dolari, cu atât mai
puțin cu tehnologii industriale avansate. Iar China nu poate sprijini Rusia pe câmpurile de luptă din
Ucraina sau Siria și nici nu îi poate oferi suficientă finanțare pentru dezvoltare pentru a contracara
sancțiunile.

In ultimele decenii, politica americană a Chinei a finalizat tranziția de la izolare cu o cooperare

limitată la izolare generală în stilul Războiului Rece. Accentul principal în relația triunghiulară China-
SUA-Rusia sa schimbat. Acum este în primul rând între China și SUA, iar relațiile cu trei căi au fost
complet remodelate.