Conceptul de buget public

În vederea satisfacerii nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor
importante fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor publice, fonduri care se formează pe seama unei
părţi din Produsul Intern Brut şi care sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor de interes naţional şi
local.
Aceste fonduri se constituie pe seama transferului de valoare, de putere de cumpărare, de la
diverse persoane fizice şi juridice la dispoziţia administraţiei de stat, centrale şi locale. Din fondurile
astfel constituite se efectuează transferuri de putere de cumpărare către diverşi beneficiari, persoane
fizice şi juridice. Rezultă că au loc fluxuri de resurse bănești, în ambele sensuri, care generează
anumite relații sociale între participanții la acest proces.
Bugetul public are o contribuţie importantă la realizarea echilibrului dintre nevoile colective ale
societăţii şi mijloacele de finanţare ale acestora. În acest scop, se realizează un raport între resursele
financiare publice provenite, în principal, din impozite şi taxe şi nevoile sociale.
Bugetul public reprezintă instrumentul de programare, de executare și control asupra
rezultatelor execuţiei resurselor băneşti ale societăţii şi a modului de repartizare şi utilizare a acestora
prin cheltuieli publice.
Din punct de vedere al conținutului, bugetul public poate fi analizat ca:
1. document;
2. act juridic;
3.sistem de fluxuri financiare;
4. instrument de politică financiară.
1. Bugetul public – document în care sunt prevăzute si aprobate, în fiecare an, veniturile și cheltuielile
publice sau, după caz, numai cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor publice.
2. Bugetul public – act juridic prin care sunt prevăzute şi autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale
statului sau ale instituţiilor publice.
Legea bugetară anuală prevede şi autorizează, pentru fiecare an bugetar, veniturile şi cheltuielile
bugetare, precum şi reglementările specifice fiecărui exerciţiu bugetar.
Legea bugetului de stat este influenţată de concepţiile economice, sociale şi politice specifice fiecărei
perioade, fiind un document care necesită autorizarea prealabilă a puterii legislative.
3. Bugetul public – sistem de fluxuri financiare care iau naştere în procesul repartiţiei Produsului
Intern Brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică şi socială ale fiecărei perioade.
Aceste relaţii se manifestă în dublu sens:
ca relaţii prin intermediul cărora se mobilizează resursele băneşti la dispoziţia statului (impozite,
taxe, contribuţii şi alte venituri publice);
ca relaţii prin care se repartizează resursele financiare, sub forma creditelor bugetare.
4. Bugetul public - instrument de politică financiară în domeniul fiscalităţii şi al cheltuielilor publice.
Din această perspectivă, prin intermediul bugetului public sunt stabilite veniturile bugetare, care
reflectă politica fiscală, pe de o parte, şi cheltuielile bugetare pe de altă parte, cheltuieli care deţin un
rol important, atât în plan economic, cât şi social.
Conform Legii finanţelor publice, bugetul este definit ca fiind documentul prin care sunt
prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcţie
de sistemul de finanţare a instituţiilor publice.
Bugetul public contribuie la realizarea echilibrului dintre nevoile colective şi mijloacele cu care
se acoperă. În acest scop, se stabileşte un raport între resursele financiare publice care provin, în
principal, din impozite, taxe şi contribuţii şi nevoile sociale.
Acest raport trebuie să urmărească respectarea echităţii în repartiţia sarcinii fiscale asupra
membrilor societăţii. Astfel, pe baza puterii de contribuţie a subiecţilor impozabili, se stabileşte
capacitatea de satisfacere a nevoilor generale ale societăţii.
Bugetul public reprezintă un instrument de programare, de execuţie şi de control asupra
rezultatelor execuţiei resurselor băneşti ale societăţii şi a modului de repartizare şi utilizare a acesotra
prin cheltuielile publice.

Bugetul de stat - componentă de bază a Bugetului general consolidat.

Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la definirea căreia concură
o abordare juridică şi alta economică.
Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt prevăzute şi autorizate veniturile şi
cheltuielile anuale ale statului.
 Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi, în
special, legătura cu nivelul şi evoluţia Produsului Intern Brut.
Bugetul de stat este principalul plan financiar pe baza căruia statul îşi constituie resursele
financiare şi le utilizează eficient pentru realizarea programului de dezvoltare economică şi socială a
ţării.
I. Bugetul de stat reflectă relaţii sociale de natură economică sub formă bănească, ce se
stabilesc între stat, pe de-o parte, şi membrii săi, persoane juridice şi fizice, pe de altă parte, în
procesul repartiţiei Produsului Intern Brut, pe baza obiectivelor de politică economică şi socială, în
scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii.
Relaţiile determinate de constituirea resurselor financiare publice se manifestă, în principal,
prin intermediul impozitelor, taxelor, contribuţiilor obligatorii şi a unor vărsăminte ale instituţiilor
publice, precum şi prin cel al împrumuturilor de stat interne şi externe.
Relaţiile sociale create între stat şi membrii săi, în procesul de repartizare şi utilizare a
resurselor financiare publice, îmbracă forma utilităţilor şi serviciilor publice şi semipublice, pe care
statul le furnizează acestora şi societăţii în general. În acest complex proces de constituire şi utilizare
a fondurilor publice, relaţiile economice pe care le determină bugetul de stat îşi găsesc cea mai largă
expresie în corelaţiile macroeconomice care se stabilesc în economie şi societate, în special în
legătură cu nivelul, evoluţia şi repartiţia Produsului Intern Brut, izvorul principal al resurselor financiare
publice.
II. Bugetul de stat reprezintă un plan financiar obligatoriu pentru toţi membrii societăţii şi
pentru stat însuşi, având caracter de lege, el purtând girul forului suprem din stat (Parlamentul) şi al
preşedintelui prin promulgare.
III Bugetul de stat reprezintă un plan financiar operativ, la nivel macroeconomic, stabilit de
organele abilitate ale statului şi în baza căruia urmează a funcţiona şi evolua societatea din punct de
vedere economic, social şi financiar, în perioada pentru care acesta a fost întocmit. Deşi bugetul de
stat se întocmeşte în România pe perioada unui an bugetar, care corespunde anului calendaristic,
prin el se asigură de multe ori condiţiile necesare pentru continuarea unor finanţări şi pe termen
mediu, prin includerea unor cheltuieli publice (din domeniul investiţiilor) care nu se pot finaliza pe
parcursul unui exerciţiu bugetar.
În economia modernă, bugetul nu mai constituie un simplu document în care se înscriu
veniturile şi cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă de 12 luni, ci este un plan financiar la nivel
macroeconomic.
IV. Bugetul de stat reprezintă instrumentul cel mai important de intervenţie a statului în
economie, prin politicile sale fiscale şi bugetare.
Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt prevăzute şi autorizate veniturile şi
cheltuielile anuale ale statului.
Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi, în
special, legătura cu nivelul şi evoluţia Produsului Intern Brut.
 Deficitul bugetar: concept, cauze ale apariţiei deficitului bugetar, procedura de
deficit excesiv
Dezechilibrul financiar public este rezultatul unei cereri prea mari de resurse financiare
publice, comparativ cu fondurile ce se pot constitui la nivelul statului. Astfel, pentru a exprima valoric
acest decalaj, se utilizează cel mai frecvent conceptul de deficit bugetar.Legea Finanţelor publice
defineşte deficitul bugetar ca parte a cheltuielilor bugetare ce depăşeşte veniturile bugetare într-un an
bugetar. Având în vedere necesitatea adaptării mecanismelor de finanţare a nevoilor sociale la
volumul resurselor financiare publice, în ultimul timp se pune tot mai mult accent pe identificarea de
metode care să exprime nivelul real al acestora, precum şi a acelora care să permită obţinerea unui
nivel sustenabil al deficitului bugetar.
Fenomen caracteristic al lumii contemporane, un deficit bugetar ridicat poate să provoace
dificultăţi la achitarea datoriilor externe, poate genera, atât o creştere a ratei inflaţiei, cât şi o criză
valutară dar şi alte fenomene care influenţează în sens negativ atât progresul economic, cât şi
procesul de stabilizare macroeconomică.
Deficitul bugetar poate fi planificat şi utilizat ca instrument de conducere şi administrare
macroeconomică, datorită efectului multiplicator. Acceptarea unei cote determinate de cheltuieli care
devansează veniturile publice, adică acceptarea unui deficit controlat, reprezintă un mijloc important
de intervenţie a managementului guvernamental, pentru reglarea activităţii economice.
Problema alegerii unui raport optim între volumul veniturilor bugetare şi cel al cheltuielilor
publice (şi, implicit, a diferenţei între cei doi importanţi indicatori) a preocupat de-a lungul vremii mulţi
specialişti în domeniu, teoreticieni sau guverne. Mulţi teoreticieni şi specialişti în domeniu sunt de
părere că numai un buget echilibrat (sau practic în echilibru) garantează o bună gestiune a
principalelor resurse publice ale naţiunii.
Pe de altă parte, pe fondul agravării unor dezechilibre economice, adepţii intervenţiei statului
în reglarea mecanismelor economice, în special prin utilizarea unui volum sporit de cheltuieli publice,
au propus, atât o redefinire a conceptului de echilibru bugetar, cât şi o serie de teorii asupra rolului
deficitelor bugetare în stimularea proceselor de creştere economică. Astfel, "în doctrină şi chiar în
practică s-a propus subordonarea echilibrului financiar în favoarea echilibrului general economic,
considerându-se că echilibrul financiar este doar o componentă a celui din urmă".
Pornind de la această idee generală a apărut teoria, formulată pentru prima dată de W.
Beveridge, numită „teoria deficitului sistematic”, potrivit căreia se poate ajunge la echilibrul general
economic pe calea deficitului bugetar. Teoria deficitului sistematic este de natură să conducă la o
creştere economică echilibrată, dar în practică ea este limitată, pe de o parte de capacitatea de
împrumut a statului, şi, pe de altă parte, de eficienţa utilizării de către stat, pe principii economice, a
resurselor astfel atrase de pe piaţă. În plus, în baza principiului că decizia economică privată este mai
eficientă decât decizia administrativă (pentru investiţii), rezultă că o politică fiscală axată pe reducerea
nivelului impozitelor şi taxelor (cu efecte favorabile în stimularea consumului şi investiţiei private)
trebuie să fie dublată de o reducerea a volumului cheltuielilor şi nu de o creştere a acestora.
Bugetele trebuie să reflecte posibilităţile reale şi corecte ale economiei unei ţări, în ceea ce
priveşte volumul cheltuielilor publice care pot fi finanţate la un moment dat.
 Indicatorul cel mai des folosit în analiza amplorii deficitelor bugetare şi a crizelor bugetare în
general, este fie, raportul dintre soldul Bugetului de Stat şi Cheltuielile publice totale, fie raportul dintre
soldul Bugetului de Stat şi Produsul Naţional Brut, Produsul Intern Brut sau Venitul Net.
În ultimul deceniu şi România a adoptat practica construirii bugetului de stat cu deficit.
Impactul negativ asupra economiei apare atunci când deficitul s-a produs cu predilecţie pe seama
cheltuielilor de consum; în situaţia în care deficitul apare ca urmare a unor cheltuieli de capital (mai
ales productive) este posibilă o relansare economică, cu efecte favorabile asupra veniturilor viitoare
ale bugetului de stat.
Cauzele apariţiei deficitului bugetar
-  creşterea continuă a cheltuielilor cu rambursarea datoriei publice;
-  creşterea cheltuielilor publice pentru înarmare a fost adesea una dintre cauzele care au dus
la depăşirea veniturilor publice de către cheltuielile publice;
- creşterea cheltuielilor cu întreţinerea aparatelor guvernamentale.
- neconcordanţa între termenele de încasare a resurselor curente ordinare, mai ales a celor
din impozite şi taxe, şi necesitatea de a efectua plăţi în conformitate cu prevederile bugetului aprobat;
- construirea unor bugete nerealiste, care nu sunt axate pe realităţile concrete ale economiei;
- corelarea dintre nivelurile veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi stadiul ciclului de afaceri; în
acest sens, când economia se contractă, bugetul se îndreaptă spre deficit, ca urmare a reducerii
volumului de venituri colectate.

Prezentaţi noţiunile utilizate pentru definirea deficitului bugetar.

Câteva distincţii între noţiunile utilizate pentru definirea deficitului bugetar
Deficitul bugetar efectiv sau “cash”, se calculează pe baza estimărilor de încasări şi plăţi
prevăzute în legea bugetară, cu ajutorul căreia se estimează şi necesităţile de finanţare.
Deficitul bugetar efectiv, calculat ca diferenţa dintre cheltuielile şi veniturile bugetare efective
poate fi împărţit în două componente, una ciclică şi una structurală:
Deficit bugetar efectiv = Deficit bugetar ciclic (stabilizatori automaţi) + Deficit bugetar
structural (infleunţa unor politici discreţionare)
Evoluţia veniturilor şi cheltuielilor bugetare este influentată atât de evoluţia volumului activităţii
economice (de poziţia economiei pe ciclul economic: recesiune sau "boom" economic), cât şi de
deciziile "discreţionare" ale autorităţilor guvernamentale.
Veniturile si cheltuielile bugetare au o serie de componente care sunt influenţate de ciclul
economic. În ceea ce priveşte veniturile bugetare, majoritatea componentelor acestora înregistrează
fluctuaţii ciclice. Astfel, impozitele de genul impozitului pe profit, taxei pe valoarea adăugată,
impozitului pe venit sau accizelor sunt puternic influenţate de poziţia economiei în ciclul economic -
recesiune sau "boom".
În ceea ce priveşte cheltuielile bugetare, acestea nu sunt puternic influenţate de ciclul
economic, cu excepţia compensaţiilor şi plăţilor pentru ajutorul de şomaj, care sunt influenţate
puternic de ciclicitatea activităţii economice.
 Politica fiscală are şi rolul de stabilizator macroeconomic, stabilizatorii fiscali automați având
un rol important în uniformizarea fluctuațiilor excesive ale cererii agregate, efect al unor decizii
neadecvate din domeniul fiscal-bugetar. Stabilizatorii fiscali automaţi pot să asigure cel mai bine
funcţia de stabilizare a politicii fiscale. Stabilizatorii fiscali automaţi sunt mai eficienţi, cu cât gradul de
discreţionarism al politicii fiscale este mai mic.
Componentele veniturilor şi cheltuielilor bugetare care sunt influenţate de ciclul economic
actionează ca "stabilizatori automaţi", contribuind la netezirea ciclului economic şi scăderea volatilităţii
PIB, cu impact benefic asupra potenţialului de creştere economică pe termen lung. Stabilizatorii
automaţi pot acţiona atât pe partea de venituri cât şi pe partea de cheltuieli a bugetului.
Deficitul structural, reprezintă acea mărime a deficitului bugetar care ar rezulta în absenţa
influenţelor ciclului economic. Deficitul structural este folosit în monitorizarea îndeplinirii criteriului de
deficit bugetar de la Maastricht (deficitul bugetului consolidat nu trebuie sa depăşească 3% din PIB).
Mai mult, Pactul de Stabilitate si Creştere obligă ţările membre ale Uniunii Europene la
respectarea unui obiectiv pe termen mediu de buget (soldul structural al bugetului) echilibrat sau
excedentar ("close to balance or in surplus") pentru a permite soldului bugetar ciclic şi stabilizatorilor
automaţi sa fluctueze astfel încât marja de 3% din PIB sa nu fie depaşită. În practica internaţională,
din estimările efectuate s-a constatat ca 3% din PIB este suficient pentru manifestarea stabilizatorilor
automaţi.
Deficitul structural reprezintă un indicator utilizat in evaluarea sustenabilităţii politicii fiscal-
bugetare pe termen mediu. Pe termen lung trebuie să fie luaţi în calcul şi o serie de factori cum ar fi
factorii demografici care influenţează deficitul structural.
Deficitul bugetar - ESA 2010 (European System of Accounts) sau metoda “accrual” include în
calculul deficitului bugetar şi angajamentele de plată, nu numai plăţile efective înregistrate.
Deficitul convenţional, calculat ca diferenţa dintre încasările şi plăţile efective, reprezintă
necesarul de finanţare a sectorului public. În metoda de măsurare a acestui tip de dezechilibru public,
veniturile nu includ împrumuturile interne şi externe. La nivelul cheltuielilor nu sunt luate în
considerare rambursările datoriei publice din acel an, însă se regăsesc dobânzile la datoria publică.
Deficitul cvasi-fiscal evidenţiază deficitul convenţional şi operaţiunile cvasi-fiscale ce iau
forma:
-subvenţiilor pentru dobânzile la împrumuturile acordate de Banca Naţională a României şi de
băncile comerciale societăţilor cu capital de stat din sectoarele agricultură şi energie;
-subvenţiilor pentru cursul de schimb de care beneficiază sectorul energetic;
- împrumuturilor preluate de stat pe bază de legi speciale;
- împrumuturilor garantate de stat;
-arieratelor faţă de buget a agenţilor economici.
Deficitele cvasi-fiscale pot apăsa foarte mult asupra Bugetului general consolidat mărind
deficitul şi împingând guvernul să se împrumute de pe piaţa externă tot mai mult. Deficitele cvasi-
fiscale se referă la pierderile întreprinderilor din sectorul public. Când aceste pierderi nu mai sunt
tolerate de sistemul economic, ele se transformă într-o povară efectivă asupra bugetului public, prin
preluarea la datoria publică, ceea ce suplimentează cheltuielile cu refinanţarea acesteia (de exemplu,
obligaţiile Bancorex şi ale Băncii Agricole). Deficitele cvasi-fiscale privesc numai o parte din arieratele
din
economie, respectiv numai acele pierderi pe care trebuie să le suporte guvernul. Aceste deficite pot fi
analizate ca stoc de datorie, iar, în dinamică, drept fluxuri ce modifică dimensiunea stocului.
Soluţia pentru reducerea nivelului deficitului cvasi-fiscal este impunerea disciplinei financiare,
privatizarea şi restructurarea societăţilor generatoare de pierderi. În plus, o concurenţă adecvată pe
piaţă, care să stimuleze eficienţa, ar putea constitui un alt factor important pentru diminuarea
dezechilibrului real din sectorul public.

Instrumente şi tehnici utilizate pentru finanţarea deficitului bugetar.

Instrumente şi tehnici utilizate în ţările dezvoltate pentru finanţarea deficitului bugetar şi
refinanţarea datoriei publice
În economiile ţărilor dezvoltate, ale căror finanţe publice funcţionează pe baza tehnicilor
deficitelor bugetare, există o multitudine de instrumente de credit guvernamentale folosite în
gestionarea deficitelor bugetare, a golurilor temporare de casă şi a datoriei publice, şi anume:
- bonuri de trezorerie sau alte instrumente de credit guvernamental, cu termen de rambursare
de până la un an;
- obligaţiuni guvernamentale pe termen mediu şi lung (negociabile);
-instrumente de credit guvernamental nenegociabile, accesibile mai ales micilor
întreprinzători;
- instrumente de credit pentru sectorul bancar şi instituţiile financiare;
- alte tehnici (aranjamente) de împrumuturi guvernamentale.
Bonurile de trezorerie sau alte instrumente de credit pentru acoperirea deficitelor curente sau
a golurilor temporare de casă, în cadrul unui an fiscal, sunt adresate băncilor, instituţiilor financiare,
precum şi publicului larg.
Emisiunea bonurilor şi a obligaţiunilor de trezorerie în Franţa a creat un nou concept mai
general, acela de „valori de trezorerie". Acestea prezintă calităţi specifice (girul statului) şi o lichiditate
superioară tuturor celorlalte titluri de valoare.
În anumite situaţii, din motive de politică monetară, biletele de trezorerie pot constitui pentru
bănci importante instrumente monetare, pe care le pot utiliza în faţa băncii centrale pentru asigurarea
rezervelor de lichiditate.
Pentru acoperirea deficitelor anilor precedenţi, trecute de altfel la datoria publică, majoritatea
ţărilor dezvoltate folosesc titlurile de stat pe termen mediu şi lung. În ţările dezvoltate, instrumentele
cel mai des folosite pentru acoperirea datoriei publice sunt titlurile de stat sub forma obligaţiunilor.
De asemenea, în ultimul timp, în unele ţări s-au dezvoltat instrumente de credit negociabile
pentru micii întreprinzători denumite şi „bonuri guvernamentale de economii". Aceste titluri au, de
regulă, valori mici, pentru a fi accesibile unui număr cât mai mare de ofertanţi; totodată, ele au rate ale
dobânzii destul de înalte şi o lichiditate asigurată. Rata dobânzii pentru aceste titluri este de obicei
progresivă, pe ani, în funcţie de evoluţia ratei inflaţiei, pentru a o compensa pe aceasta şi a se asigura
investitorului un profit rezonabil (măcar mediu).
 Metode de finanţare a deficitului bugetar în România, întreprinse de Ministerul Finanţelor
Publice în scopul reducerii costurilor bugetare cu finanţarea deficitului bugetar de stat şi a refinanţării
datoriei publice:
1. Contractarea împrumuturilor de stat, atât de pe piaţa internă, cât şi de pe piaţa externă,
precum şi prin susţinerea temporară din resursele contului general al Trezoreriei Statului.

Pe piaţa internă, furnizorii de resurse pentru finanţarea deficitului bugetar sunt, în principal,
reprezentaţi de sectorul bancar şi populaţie, prin subscriere la emisiunile de titluri de stat, emise de
Ministerul Finanţelor Publice (certificate de trezorerie, obligaţiuni de stat în lei sau valută).
Pe piaţa externă împrumuturile de stat sunt reprezentate de: creditele externe
guvernamentale şi obligaţiunile de tezaur cu dobândă exprimate în valută.
2. Efectuarea de cumpărături reversibile repo care presupune cumpărarea de către Ministerul
Finanţelor Publice a unor titluri de stat pentru tranzacţionare de la intermediari autorizaţi, cu
angajamentul acestora de a le răscumpara la o data ulterioara şi la un preţ stabilit la data încheierii
tranzacţiei.
3. Efectuarea unor plasamente prin operaţiuni specifice la societăţi bancare sau alte instituţii
garantate cu titluri de stat deţinute în portofoliul lor, în proporţie de cel puţin 120% faţă de volumul
împrumutului şi dobânda cuvenită.

Funcţiile clasice ale Trezoreriei Statului: funcţia de casier public.

Prin funcţia de casier public, Trezoreria efectuează:
- toate operaţiunile propriu-zise de încasări şi plăţi privind fondurile publice, în numerar sau
prin decontări în cont;
- controlul asupra cheltuielilor la eliberarea fondurilor de la buget şi asigurarea informaţiei
necesare privind execuţia de casă a bugetului în vederea întocmirii conturilor de execuţie a
bugetului şi a elaborării rapoartelor periodice asupra acestora;
- gestiunea poziţiei de casă, a bugetului;
- asigurarea lichidităţilor necesare prin cunoaşterea fluxurilor de încasări şi plăţi, elaborarea
de prognoze cu privire la cerinţele de plată, la sincronizarea plăţilor şi încasărilor, inclusiv a
acelora privind finanţarea deficitului şi serviciului datoriei publice.
Însărcinată cu execuţia efectivă a operaţiunilor de încasări şi plăţi prevăzute prin legea anuală
a finanţelor, Trezoreria este casierul statului.
Mişcările de fonduri, în cadrul Trezorerie, rezultă din operaţiunile permanente, vizând, pe de o
parte, resursele permanente ale statului, în cadrul cărora impozitele ocupă un rol esenţial, iar pe de
altă parte, cheltuielile permanente, care cuprind cheltuielile ordinare, cheltuieli de capital, transferurile
etc.
Permanenţa acestor operaţiuni (repetitivitatea acestora) poate fi înţeleasă numai pornind de
la funcţiile permanente ale statului, justificând caracterul lor precis, riguros şi restrictiv. Realizând
aceste operaţiuni, Trezoreria manifestă o atitudine pasivă, deoarece aceste operaţiuni sunt fixate prin
legea finanţelor şi i se impun Trezoreriei.
Operaţiunile de casă ale Trezoreriei Statului sunt clasificate având în vedere trei criterii:
 -criteriul juridic: operaţiuni privind bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat;
bugetele locale; bugetele instituţiilor publice; bugetele fondurilor speciale, disponibilităţile agenţilor
economici titulari de conturi deschise la trezorerii;
-criteriul financiar: operaţiuni cu caracter definitiv (încasări fiscale şi cheltuieli bugetare), cu
caracter temporar (care reclamă o rambursare ulterioară a fondurilor);
-criteriul economic: cheltuieli ordinare (de funcţionare şi de transfer); cheltuieli de capital.
Funcţia de casă a trezoreriei implică două aspecte:
1. Execuţia de casă a operaţiilor de încasări şi plăţi efectuate de stat;
2. Vegherea la existenţa disponibilităţilor pentru a face faţă angajamentelor statului.

1. Execuţia de casă a operaţiilor de încasări şi plăţi efectuate de stat.

Obiectul execuţiei îl reprezintă operaţiile autorităţilor publice (centrale şi locale) şi ale
corespondenţilor săi (instituţii publice, agenţi economici).

Trezoreria efectuează, ca şi casier al statului, un număr mare de încasări şi plăţi.
Acestea sunt operaţii prevăzute în Legea bugetară anuală. Însă, Trezoreria este, totodată, şi
casierul corespondenţilor săi, care, în baza reglementării generale a contabilităţii publice, depun, cu
titlu obligatoriu sau facultativ, fondurile la Trezorerie sau sunt autorizaţi să efectueze operaţii de
încasări şi plăţi prin intermediul conturilor trezoreriei. Aceştia au conturi deschise la trezorerie, pentru
care Ministerul Finanţelor Publice fixează condiţiile de funcţionare şi regimul dobânzilor. Trezoreria
este, astfel, casierul administraţiilor autonome care întocmesc bugete anexe sau au personalitate
juridică distinctă de cea a statului, cum sunt instituţiile publice.
În calitate de casier al statului, Trezoreria are ca sarcină emisiunea titlurilor de împrumut public şi
gestionarea datoriei publice. În acest scop, poate beneficia de concursul băncilor care folosesc
ghişeele lor pentru plasarea împrumuturilor. Pentru împrumuturile pe termen scurt, trezoreria are un
rol important în emisiunea titlurilor de stat, destinate onorării obligaţiilor exigibile, precum şi vegherii la
existenţa disponibilităţilor băneşti.
2. Vegherea la existenţa disponibilităţilor pentru a face faţă angajamentelor statului.

De fapt, sarcina fundamentală a trezoreriei este aceea de a veghea dacă, în fiecare moment,
există fonduri disponibile pentru a face faţă cheltuielilor statului şi ale corespondenţilor săi. Procurarea
de bani, în casieria publică, este prima dintre operaţiile trezoreriei. Aceasta este legată de mişcarea
fondurilor în timp, determinată de termenele la care devin exigibile încasările şi plăţile. Astfel,
încasările şi plăţile sunt obiectul fluctuaţiilor în cursul anului.
Pentru cheltuielile ordinare ale bugetului public există o anumită regularitate în nivelul lor lunar, cu
excepţia lunii decembrie, în care se execută parţial cheltuielile, serviciile publice utilizând cea mai
mare parte a creditelor lor încă neconsumate înainte de închiderea exerciţiului, credite riscând să fie
anulate în virtutea legii anualităţii.
Pentru veniturile bugetare, regularitatea este mai puţin realizabilă, deoarece depinde de
ritmicitatea vieţii economice, mai ales în cazul impozitelor directe.
 Aceste mişcări ale veniturilor şi cheltuielilor se combină cu alte mişcări de fonduri excepţionale
(emisiunea de împrumuturi, rambursarea împrumuturilor contractate de pe pieţe interne, plăţi de
comisioane) şi cu mişcările datorate operaţiilor corespondenţilor.
Prin analiza acestor mişcări excepţionale se poate determina un trend în fluctuaţia lichidităţilor
Trezoreriei şi succesiunea perioadelor de creşteri (lichidităţi abundente) şi scăderi (lipsă de lichidităţi).
Asemenea perioade pot fi identificate în cadrul trimestrelor, pe luni ale acestora, între trimestre, dar şi
în cazul lunilor.
Pentru echilibrarea Trezoreriei se poate apela la trei categorii de resurse: fondurile
corespondenţilor; certificate de trezorerie; credite primite de la banca centrală.

Funcţiile clasice ale Trezoreriei Statului: funcţia de bancă a statului.

În calitate de bancă, Trezoreria asigură următoarele servicii:

-Este banca la care instituţiile publice, precum şi agenţii economici îşi au deschise conturi
de disponibilităţi prin care se efectuează operaţiuni de încasări şi plăţi, realizând astfel,
gestionarea disponibilităţilor băneşti ale sectorului public şi integrarea acestora în politica de
lichidităţi;
-Gestionează datoria publică, respectiv, operaţiunile de contractare a împrumuturilor de
către Guvern pentru finanţarea deficitului bugetar, precum şi de refinanţare a datoriei publice;
-Efectuează şi operaţiunile în care statul apare în calitate de garant sau de coparticipant la
acordarea de împrumuturi agenţiilor guvernamentale, care la rândul lor pot acorda
împrumuturi.