Igiena copilului şi adolescentului

Obiectul şi importanţa igienei copilului şi adolescentului.

Igiena copilului şi adolescentului este o ramură a igienei, care se ocupă cu
studierea factorilor ce influenţează starea de sănătate şi nivelul de dezvoltare fizică
a copiilor şi adolescenţilor, elaborează şi propune norme şi măsuri igienice privind
condiţiile de viaţă cele mai potrivite pentru dezvoltarea unor generaţii tinere cât
mei sănătoase.
Scopul – igiena copilului şi adolescentului are ca scop elaborarea şi
aplicarea unor măsuri adecvate medicale şi psihosociale pentru asigurarea celor
mai bune condiţii de viaţă şi activitate a copiilor şi adolescenţilor, pentru păstrarea
şi promovarea sănătăţii lor totodată igiena copiilor şi adolescenţilor are scopul de a
elimina sau a restrânge acţiunea factorilor nefavorabili, nocivi şi de a folosi cât mai
mult factorii pozitivi, cu acţiunea pozitivă.
Sarcinile igienei copiilor şi adolescenţilor
bine au fost prezentate de autorii Hăbăşescu şi Morari în manualul “Igiena copiilor
şi adolescenţilor” editat în anul 1999.
Aceste sarcini sunt:
- ameliorarea permanentă a stării de sănătate şi nivelului de dezvoltare fizică a
generaţiei tinere, folosind diferite forme şi mijloace;
- analiza şi studierea dinamicii stării de sănătate şi nivelului de dezvoltare fizică a
copiilor şi adolescenţilor ca un criteriu de eficienţă a măsurilor sanitaro-igienice
şi de asanare;
- studierea organizării şi realizării procesului instructiv-educativ al preşcolarilor
şi elevilor cu scopul de a optimiza regimul activităţilor, aplicând folosirea
diferitelor măsuri de asanare;
- studierea organizării şi realizării instruirii prin muncă şi învăţământului în
şcolile profesionale al elevilor pentru crearea condiţiilor necesare de instruire
 regimului optimal al activităţilor, profilaxia traumatismului, organizarea
orientării profesionale;
- studierea organizării şi folosirii diferitelor forme şi mijloace de educaţie fizică
ţinând cont de faptul că ea este o sursă principală de asanare a sănătăţii de
profilaxie a hipochineziei şi de creare a condiţiilor necesare pentru ocupaţii;
- studierea şi aprecierea organizării alimentaţiei copiilor şi adolescenţilor în
funcţie de vârstă, sex, consum de energie, starea de sănătate, folosirea în raţia
zilnică a produselor alimentare bogate în vitamine şi săruri minerale, produselor
cu valoare biologică sporită;
- soluţionarea tuturor problemelor controlului sanitar preventiv în timpul
construcţiei şi reconstrucţiei diferitelor instituţii pentru copii şi adolescenţe,
folosirea materialelor sintetice şi maselor plastice ca materiale de construcţie,
confecţionarea obiectelor de uz pentru elevi etc., şi propunerea deferitelor
măsuri igienice de permanentă ameliorare a stării sanitare a instituţiilor vizate
în timpul funcţionării lor;
- Aplicarea şi folosirea permanentă a diferitelor forme şi mijloace de educaţie
igienică a copiilor şi adolescenţilor în instituţiile respective ca măsură de
profilaxie a diverselor boli şi dereglări.
Obiectul de studiu – obiectul de studiu al igienei copiilor şi adolescenţilor este
organismul copilului în creşterea şi dezvoltarea supus procesului instructiv-
educativ în diferite colectivităţi respective vârstei.

Metodele de cercetări ale igienei

copiilor şi adolescenţilor
Metodele igienei copilului şi adolescentului sunt strâns legate de natura
fenomenelor pe care le studiază şi a mijloacelor cu care acţionează.
Ele pot fi grupate în următoarele categorii:
- metode fizice, chimice şi biologice, pentru cunoaşterea factorilor din mediul
natural;
- metode fiziologice, biochimice, biofizice, metodice clinice pentru cunoaşterea
organismului în dezvoltare;
- metode medico-sociale, pentru cunoaşterea unor aspecte ale mediului social,
familial, în care trăesc copii şi adolescenţi;
- metode psihologice şi psihosociale;
- metode sanitaro-statistice;
- metoda experimentului igienic natural sau de control sanitar.
 Fiind disciplina ştiinţifică şi o ramură practică a medicinii, igiena copiilor şi
adolescenţilor are multe legături comune cu diferite ştiinţe. După profil toate
disciplinele cu care igiena copiilor şi adolescenţilor are strânse legături se împart în
trei grupe:
1. medicale; 2. pedagogice; 3. tehnice.

Legăturile igienei copiilor şi adolescenţilor

cu alte discipline

disciplinele igiena copiilor şi disciplinele

pedagogice adolescenţilor tehnice

pedagogia,
metodica predării disciplinele arhitectura,
diferitelor medicale tehnica sanitară
discipline,
psihologia etc.

disciplinele disciplinele igienico- disciplinele

morfofuncţionale epidemiologice clinice

Anatomia vârstei, igiena generală, Pediatria,

fiziologia vârstei, igiena mediului, Ortopedia
biochimia etc. igiena muncii, infantilă,
igiena alimentaţiei, Boli infecţioase
igiena socială, infantile,
epidemiologia, Boli nervoase
bacteriologia, infantile,
helmintologia etc. Boli psihice
infantile,
Oftalmologia
infantilă,
Otorinolaringolo
gia infantilă etc.
 Igiena copiilor şi adolescenţilor include 3 direcţii principale:
1. Igiena copiilor de vârstă mică până la 6-7 ani – igiena preşcolară.
2. Igiena copiilor şi adolescenţilor în vârstă de la 6-7 ani până la 17-18 – igiena
şcolară.
3. Igiena adolescenţilor, juniorilor şi tinerilor în vârstă de la 17-18 ani până la 23-
24 de ani – igiena tineretului.

Creşterea şi dezvoltarea copiilor, legităţile de bază

Organismul uman se găseşte în dezvoltarea continuă. În toată perioada
dezvoltării sale organismul trece după cum scrie Hăbăşescu prin modificări
cantitative (creşterea) şi calitative (diferenţierea).
Prin creştere se au în vedere modificările cantitative ale organismului.
Creşterea este o proprietate a tuturor organismelor vii care permite acestora pe
seama asimilării substanţelor din ambianţă să-şi sporească masa corporală.
Diferenţierea este un proces calitativ în care celulele şi ţesuturile apar cu
proprietăţi şi structuri noi, mai perfecte.
După Hăbăşescu, dezvoltarea este un proces unic, în care schimbările
cantitative evoluând treptat se transformă în modificări calitative, ca formarea
noilor celule, funcţii.
Rezultatele cercetărilor din domeniul morfologiei şi fiziologiei denotă că
procesele creşterii şi dezvoltării nu se desfăşoară în mod anarhic şi întâmplător,
identic şi uniform în diverse perioade de vârstă.
 Fiecare organ, fiecare sistem creşte şi se dezvoltă conform anumitor legităţi.
Care sunt aceste legităţi:
Aceste legităţi sunt următoarele:
1. Cu cât este mai mic copilul cu atât mai intens se desfăşoară procesul de
creştere şi dezvoltare.
Cel mai intens ritm de creştere – pe parcursul copilăriei fragede:
în primul an de viaţă talia (înălţimea) la copii creşte cu 44-45%;
în al doilea an – cu 13-14%,
în al treilea – cu 10-8 %,
în anii următori – cu 7-5%,
apoi scade treptat cu vârsta şi se accentuează din nou în perioada prepubertară.

2. Creşterea şi dezvoltarea organismului decurg neuniform. Fiecărei perioade

de vârstă îi sunt caracteristice anumite particularităţi morfofuncţionale.

3. Creşterea morfofuncţională diferă în raport cu sexul.

Atât indici morfologici, cât şi cei funcţionali – sunt mai mici la fete decât la
băieţi. La fete perioada prepubertară începe mai devreme, la vârsta de 10-12 ani
procesele de creştere şi dezvoltare se intensifică şi la 12-13 ani depăşesc pe cel al
băieţilor. La băieţi, în baza prepubertară, creşterea sporeşte şi la 13-14 ani ei
depăşesc din nou nivelul dezvoltării fetelor şi care se menţine şi la vârsta adultă.

4. Dezvoltarea organismului se desfăşoară sub influenţa factorilor biologici şi

ai celor de mediu şi sociali, a factorilor exogeni şi endogeni.
Fiecare organism are programa sa genetică de creştere şi dezvoltare – ritmul
creşterii, ordinea de maturizare a organelor şi sistemelor, trăinicia biologică a
organismului, realizarea căreia este accelerată ori încetinită de acţiunea factorilor
mediului ambiant.
 Periodizarea etapelor de dezvoltare
la copii şi adolescenţi
Ce înţelegem sub noţiunea de perioadă de vârstă
Sub noţiunea de perioadă de vârstă se subînţelege acel interval de timp în
limitele căruia atât procesele de creştere şi diferenţiere, cât şi particularităţile
fiziologice sunt identice, iar reacţia de răspuns la excitanţi este mai mult sau mai
puţin echivalentă.
Pe parcursul anilor au fost elaborate şi propuse diverse scheme de periodizare
(N.Gundobin, 1906; Strautz, 1958; V.Bunac, 1965).
La simpozionul internaţional consacrat problemelor de periodizare (Moscova),
a fost adaptată o schemă, conform căreia toată etapa de dezvoltare a fost divizată în
următoarele perioade:
- perioada de vârstă a nou – născutului - 1-10 zile;
- perioada de viaţă a sugarului – 10 zile-12 luni;
- perioada copilăriei timpurii – 1-3 ani;
- prima copilărie – 4-7 ani;
- a doua copilărie – 8-12 – băieţii,
8-11 – fetele;
adolescenţa - 13-16 ani – băieţii,
12-15 ani – fetele;
tinereţea - 17-21 ani – băieţii,
17-20 ani – fetele.
 În România la stabilirea etapelor de dezvoltare, au fost luate în considerare
diferite criterii morfofuncţionale, în urma cărora au fost evidenţiate următoarele
etape:
prima copilărie:
- perioada de viaţă a nou-născutului (0-28 zile)
- perioada de viaţă a sugarului – 1-12 luni;
- perioada de viaţă a copilului mic – 1-3 ani.
A doua copilărie:
- perioada preşcolarului mic – 3-4 ani;
- perioada preşcolarului mijlociu - 4½-5 ani;
- perioada preşcolarului mare – 5-6 ani.
A treia copilărie:
- perioada şcolarului mic – 6-10,11 ani;
- perioada şcolarului mijlociu – 10-11 ani – 13,15 ani.

Perioada prepubertară
Adolescenţa: 13-15 ani – 18 ani
Tinereţea: 18-25 ani

La determinarea şi clasificarea completă a etapelor de dezvoltare trebuie să se

ţină cont, că copilul este o fiinţă socială menită să se încadreze în colectivitate, deci
să se aibă în vedere
- particularităţile somato-funcţionale,
- modul de încadrare în colective,
- situaţia în raport cu procesul educativ.
Din acest punct de vedere sunt stabilite următoarele etape de dezvoltare:
etapa antipreşcolară – 1-3 ani,
etapa preşcolară – 3-6 ani,
etapa şcolară – 6-7 ani - 18 ani.
 Caracteristica perioadelor de dezvoltare fizică a copiilor şi adolescenţilor este
bine prezentată în manualul “Igiena”, Gabobici şi coautorii.
 Factorii care influenţează şi determină
dezvoltarea fizică a copiilor şi adolescenţilor sau tinerilor

Dezvoltarea fizică a organismului copilului şi adolescentului este o consecinţă

a interacţiunii complexe a unui mare număr de factori care acţionează în moduri
foarte variate asupra proceselor evolutive de creştere şi dezvoltare.
În general aceşti factori pot fi clasificaţi în două mari categorii:
- factorii interni – endogeni
- factorii externi – exogeni
Factorii endogeni cuprind:
1. Factorii interni ai organismului matern (cu acţiune indirectă asupra copilului);
pot fi:
- deficite morfologice ca:
- malformaţii ale uterului;
- compresiuni exercitate de tumori uterine;
- bazinul îngust;
toate pot produce vătămări grave ale dezvoltării intrauterine a embrionului şi
fătului.
- tulburări hormonale în timpul gravidităţii ca diabetul
- reducerea aportului de oxigen necesar dezvoltării din cauza afecţiunilor grave ale
mamei – cu afecţiuni pulmonare, cardio-vasculare, anemii etc.
- administrarea de medicamente în timpul gravidităţii – antibiotice, sulfamide,
supradazarea vitaminelor, sedative, hormoni etc.
- bolile infecţioase ale mamei
- tulburări de nutriţie ale mamei
- vârsta mamei, numărul de naşteri anterioare, dezvoltarea fizică deficitară,
condiţii de muncă etc.

2. Factorii individuali ai copilului, cu acţiune directă, care se împart în:

- factori genetici
- factori metabolici
- factori endocrini
 Factorii externi – exogeni
Cuprind: - factorii naturali
- factorii economico-sociali
Care sunt condiţiile de care depinde acţiunea factorilor exogeni asupra
organismului?
Acţiunea factorilor exogeni asupra organismului depinde de:
- intensitatea şi durata acţiunii;
- în funcţie de vârsta copilului;
- de perioadele lor de creştere.
Factorii naturali =
- clima şi mediul geografic
- condiţiile de habitat
- alimentaţia
- urbanizarea-morbiditatea
- activitatea
- relaţiile interumane
factorii economico-sociali
- nivelul economic al familiei
- profesiunea părinţilor
- nivelul de cultură
- nivelul de instruire şcolară şi educativă
- calitatea îngrijirii copilului
 Dezvoltarea fizică a copiilor şi adolescenţilor se manifestă prin forme şi
dimensiuni corporale exterioare şi capacităţi funcţionale care pot fi apreciate,
folosind metode somatoscopice, somatometrice şi fiziometrice.
Somatoscopia apreciază prin organele de simţ starea de ansamblu a
organismului, iar prin metoda inspecţiei şi cea palpatore următoarele aspecte:
starea tegumentelor, turgorul pieii, ţinuta, dezvoltarea musculaturii şi a
ţesutului adipos subcutanat, toracelui, coloanei şi membrelor inferioare,
caracterelor sexuale secundare, erupţia dinţilor etc.
Somatometria constă în determinarea cantitativă, prin măsurări a unor
dimensiuni corporale - statura (înălţimea sau talia), masa, circumferinţa
capului, toracelui şi anumite raporturi dintre diversele elemente ale
organismului.
Fiziometria urmăreşte stabilirea variaţiilor în raport cu vârsta, sexul, condiţiile
de viaţă, forţa musculară, capacitatea vitală a plămânilor, excursia toracică,
rezistenţa la încordările statice, latenţa reacţiilor motorii, frecvenţa pulsului
etc.
Rezultatele studierii fizice pot fi utilizate la aprecierea
nivelului mediu al dezvoltării grupelor de copii în funcţie de vârstă şi sex pe
plan teritorial,
cât şi la aprecierea dezvoltării individuale.
Pentru a interpreta datele de dezvoltare este necesară prelucrarea lor statistică
cu scopul de a elabora standardele teritoriale ale grupelor de copii în funcţie de
vârstă şi sex.
Pe baza valorilor medii ale diferitor indici somatometrici e posibilă studierea şi
stabilirea particularităţilor şi legităţilor de creştere şi dezvoltare.
Pentru studierea dezvoltării fizice a unui colectiv de copii e necesară în primul
rând stabilirea unor indici statistici.
Aprecierea dezvoltării cazurilor individuale se realizează prin situarea copiilor
în cadrul colectivităţii din care fac parte.
 În acest scop au fost propuse diverse metode:
- devieri de sigmă,
- folosirea tabelelor centile,
- de regresie,
- complexe ş.a.
Iniţial a fost răspândită metoda devierii de sigmă când fiecare indice al
dezvoltării fizice a copilului se compară cu valoarea medie (M) corespunzător
standardelor.
Neajunsul metodei respective constă în aceea că aprecierea este efectuată
conform fiecărui indice în parte.
Ulterior a fost propusă o metodă mai perfectă conform scării de regresiune.
Tabelele de calcul, alcătuite pe baza dependenţei de corelaţii dintre masa corpului,
perimetrul toracic şi talie permit aprecierea complexă a dezvoltării fizice după
totalitatea particularităţilor lor.
În prezent este metoda complexă care permite aprecierea dezvoltării în două
etape: aprecierea morfofuncţională, folosind tabelele de regresiune şi determinarea
vârstei biologice conform următorilor indici:
- talia, adaosul anual la înălţime,
- osificarea mâinii,
- numărul dinţilor permanenţi,
- dezvoltarea caracterelor secundare sexuale (tab.6,7).
 Starea de sănătate, indicatorii ei

În statutul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii sănătatea este ca “o completă

bunăstare fizică, mintală şi socială. Care nu constă numai în absenţa bolii”.
În funcţie de studierea stării sănătăţii – în mod individual ori a grupelor de
copii – indicatorii stării de sănătate pot fi diferiţi.
În aprecierea stării de sănătate a colectivelor de copii pot fi utilizaţi următorii
indici:
1. Demografici:
- natalitatea;
- letalitatea;
- durata medie a vieţii.
2. Morbiditatea:
- totală;
- infecţioasă;
- cronică;
- cu pierderea temporară a capacităţii de muncă.
3. Dezvoltarea fizică.
4. Invaliditatea.
Cu scopul de a aprecia starea de sănătate în mod individual S.Grombah a
propus să fie folosiţi următorii indicatori:
1. Prezenţa ori absenţa bolilor cronice.
2. Nivelul de dezvoltare fizică şi neuropsihică a organismului.
3. Nivelul de funcţionare a principalelor sisteme ale organismului.
4. Gradul de rezistenţă a organismului.
 În conformitate cu criteriile sus-numite, analizate în integritatea lor, toţi copii
şi adolescenţii pot fi repartizaţi în 5 grupe de sănătate:
prima grupă
– persoanele care nu suferă de boli cronice posedă o stare de
dezvoltare fizică şi neuropsihică normală, n-au fost bolnavi ori rareori au fost
bolnavi de boli acute în timpul anului (sănătoşi, fără dereglări);
grupa a doua
- copiii şi adolescenţii, la care de asemenea sunt absente bolile
cronice, posedă diferite dereglări morfofuncţionale, deseori sunt bolnavi în timpul
anului – de 4 şi mai multe ori sau cu o durată a unei îmbolnăviri mai mult de 25 de
zile (sănătoşi, cu dereglări morfofuncţionale);
grupa a treia
– copiii care suferă de boli cronice ori au patologii congenitale în
perioada de compensaţie. Cazurile de acutizare a bolilor cronice sunt rare, cu o
stare relativ uşoară, în timpul căreia starea totală a organismului şi dispoziţia nu se
schimbă considerabil (bolnavi în perioada de compensaţie);
în a patra grupă
- sunt incluşi copiii cu boli cronice şi patologii congenitale în
perioada de subcompensaţie, cu schimbări considerabile ale stării totale şi ale
dispoziţiei după acutizări, cu o perioadă îndelungată de reconvalescenţă după orice
îmbolnăviri (bolnavi în perioada de subcompensaţie);
în grupa a cinchea
- sunt incluşi copiii care suferă de boli cronice grave în perioada
de decompensare, cu o posibilitate de funcţionare a organismului considerabil
scăzută (bolnavi în perioada de decompensaţie).
Dacă copilul suferă de mai multe boli, atunci aprecierea grupei se efectuează
după cea mai grea din ele.