“Orice boală este semnificativă.

Cea a piciorului dezvăluie un start greşit pe

calea creşterii.” Anick de Souzenelle (p.100,Simbolismul corpului uman)

Citesc azi în această carte despre înrădăcinare v.s. dezrădăcinare... spune că în

familia lui N (o femeie de 45 de ani, cu studii superioare, căsătorită), unul din
străbunicii ei pleacă în America pentru a face bani, cu intenţia de a se întoarce
în ţară, pentru a-şi ridica o casă. Acest străbunic se reîntoarce însă banii se
cheltuie, fără a-şi realiza dorinţa. Călătoria lui îşi pierde astfel sensul. Eşecul se
blochează în traumă, iar nostalgia siguranţei şi traumei matriceale persistă
transgeneraţional, transferându-se ca temă de acţiune şi rezolvare, pentru
descendenţi.

În generaţia următoare, apare un bunic, fiul primului, care, inesplicabil, într-o

noapte rătăceşte drumul spre casă. Calul care ducea căruţa în care se afla acest
bunic/urmaş, s-a învârtit toată noaptea „ în cerc” (amintind de unul din eroii
nuvelelor lui Mircea Eliade). În urma acestei experienţe, bunicul şi-a pierdut
minţile (şi-a pierdut „sensul”). Acest bunic, succesor al celui plecat şi reîntors
din America, reia de fapt printr-un act simbolic, într-un eveniment–metaforă,
mişcarea înaintaşului său, mergând fără sens, învârtindu-se în cerc, în căutarea
propriei case-matrici, a spaţiului de înrădăcinare, (real la prima generaţie, dar
simbolizat la a doua). Cu alte cuvinte, întâmplarea reia tematica pierderii
rădăcinilor...astfel că dacă înaintaşul suportă o primă pierdere la nivel material
şi social, urmaşul pierde la nivel psihologic, periclitându-şi sănătatea psihică.

Mai târziu, în următoarea generaţie, tatălui lui N i se amputează un picior –

piciorul drept, corelat simbolic cu tema patenă, fiind astfel obligat, prin forţa
împrejurărilor să rămână foarte mult la domiciliu, adică “înrădăcinat”, ca o
compensare, în oglindă, la scară transgeneraţională, a întâmplării trăite de
înaintaşului său.

...Paradoxal, accidentul urmaşului, consolidează coeziunea familiei, altfel

purtătoare a unui impuls de disociere (prin abandonul familial al bărbaţilor la
care ne referim, practicat repetitiv). Accidentul acestui membru de familie
stopează tendinţa de divorţ şi separare (intenţionată o perioadă de timp),
reunificând tragic familia, dar operând un grad mult mai mare de ataşament şi
solidaritate în familia respectivă. Handicapul soţului, a dezvoltat o modificare a
comportamentului partenerei, o creştere a maturităţii spirituale şi emoţionale,
iar relaţia lor a devenit mai iubitoare, mai tolerantă mutual. Se pare că în acest
caz, tema familială a înrădăcinării a fost integrată, ce e drept cu un cost
biologic semnificativ... Proba trezirii la un tip de iubire matură, altruistă,
necondiţionată nici de puterea materială, nici de puterea psihologică, s-a
finalizat la a treia generaţie, făcând loc altor provocări pentru evoluţia
spirituală a celei de-a patra generaţii (clienta în cauză) şi a celei de-a cincea, fiul
ei... (p.52-54)

Ideea desprinsă din lectura cărţii este că, există un arbore

psihogenealogic,adică că tu, nu eşti chiar Tu, ci mai mult Ceilalţi...dar că poţi
deveni mai ales Tu, dacă pricepi frumuseţea ţesăturii luminoase dar plină de
nodri şi ochiuri umbrite dintre cel care te pretinzi că eşti şi aceia cu care te
înrudeşti...