Coranul

Din O istorie a lui Dumnezeu,de Karen Armstrong, p. 119-120

(este ora 20 45 la Mangalia, muezinul moscheiei a început recitarea)

--

“Coranul subliniază în mod constant că este nevoie de inteligență

pentru descifrarea “semnelor” sau “mesajelor” lui Dumnezeu.
Musulmanii nu trebuie să renunețe la rațiune, ci să privească lumea
atent și cu curiozitate. A fost atitudinea care le-a ajutat mai târziu
musulmanilor să-și construiască o minunată tradiție a științelor
naturale, care n-au fost privite niciodată ca o primejdie la adresa
religiei, așa cum s-a întâmplat în creștinism. Studierea acțiunilor lumii
naturale arată că acestea aveau o dimensiune și o sursă
transcendentă, despre care se putea vorbi numai în semne și
simboluri: chiar și poveștile profeților, relatările despre Judecata de
Apoi și bucuriile paradisului nu trebuiau interpretate adliteram, ci ca
parabole ale unei tradiții mai înalte și inefabile.

--

Dar cel mai mare semn dintre toate a fost Coranul însuși: chiar
versetele ereu numite ayat. Pentru occidentali Coranul e o carte
dificilă, în primul rând din cauza problemelor puse de traducere.
Araba este foarte greu de tradus: chiar literatura obișnuită și rostirile
laice ale politicienilor par bombastice și străine, atunci când sunt
traduse în engleză, de pildă, lucru de două ori mai evident la Coran,
care este scris într-o limbă densă și extrem de aluzivă, eliptică. Mai
ales surele de început dau impresia de limbă omenească strivită și
fărâmițată sub impactul divin. Musulmanii spun adesea că atunci
când citesc în traducereCoranul, simt că citesc o altă carte, pentru că
nu transmite nimicdin frumusețea limbii arabe. Cum sugerează chiar
numele, Coranul trebuie declamatcu voce tare și sunetul limbii este o
parte esențială a efectului său. Musulmanii spun că atunci când aud
Coranul psalmodiat în moschee se simt învăluiți într-o dimensiune
divină a sunetului, cam tot așa cum a fost Mohamed învăluit în
îmbrățișarea lui Gabriel pe Muntele Hira sau când îl tot vedea pe
înger la orizont, indiferent în ce parte ar fi privit. Nu este o carte de
citit pur și simplu pentru informare. Este menit să dea sentimentul de
divinitate și nu trebuie citit în grabă…”

din acest capitol:

- În jurul anului 610, un negustor arab din cetatea înfloritoare

Mecca, care nu citise Biblia niciodată (de altfel nu știa a scrie
sau a citi), a avut o revelație pe Muntele Hira. I s-a arătat un
înger, care i-a dat un ordin scurt: Declamă! (iqra!). Era a 17a
noapte de Ramadan…

” Spre deosebire de Tora, care, potrivit relatărilor biblice, îi

fusese dezvăluită lui Moise dintr-o singură întâlnire pe Muntele
Sinai, Coranul i-a fost revelat lui Mahomed bucată cu bucată,
rând cu rând, și verset cu verset, timp de 23 de ani. La fel, ca la
prima întâlnire cu îngerul, revelațiile au continuat să fie o
experiență dureroasă. “Nici măcar o singură dată nu am primit
o revelație, fără să fi simțit că mi se smulge sufletul din mine”,
povestea Mahomed mai târziu. Trebuia să asculte atent
cuvintele divine, luptându-se să extragă sensul unei viziuni și
semnificația care nu-I venea în totdeauna în formă clară,
verbală. Uneori, spunea el, conținutul mesajului divin era clar:
părea că-l vede pe Gabriel și că aude ce-I spune. Dar,
alteori,revelația era de o neclaritate dezarmantă: “Uneori îmi
vine ca un dangăt de clopot, și asta mă apasă cel mai tare;
dangătul se liniștește când sunt conștient de mesajul lui.” Primii
biografi ai perioadei clasice, îl descriu adesea ascultând atent la
ceea ce ar trebui poate să numim inconștientul, cam așa cum
descrie un poet că ascultă un poem care se iscă treptat din
ascunzișurile minții sale, impunându-se cu o autoritate și o
totalitate ce par în chip misterios detașate de el. În Coran,
Dumnezeu îi spune lui Mohamed să asculte... Mohamed intra
într- stare de transă și, uneori, părea să-și piardă conștiința;
transpira din belșug chiar și pe vreme rece, și adesea simțea o
greutate interioară, ca o suferință care-l obliga să-și plece capul
între genunchi... pe măsură ce se revela un nou fragment,
Mahomed, care nu știa nici să scrie nici să citească, îl declama
cu voce tare, musulmanii îl învățau pe dinafară și acei câțiva
dintre ei care știau carte îl scriau.” p.115-116
-