urmărind detaliile (16)

MESAGERUL EVANGHELIEI DRAGOSTEI UNIVERSALE

— Cine e doamna care şi-a pierdut copilul în condiţii atât de

nefericite? o întrebă Henry Butcher pe sora de salon.
Sora îşi ridică privirea îngrijorată spre omul rotofei şi jovial
din faţa ei. Cutele adânci săpate de oboseală se transformară într-
un surâs.
— Bună, Henry, spuse ea. Intră – sunt sigură că va fi
bucuroasă să audă câteva cuvinte de consolare din partea cuiva.
Blonda din al treilea pat, pe mâna dreaptă.
— E prima după o perioadă destul de îndelungată, nu-i
aşa? întrebă Henry.
— Doamne, da. Prima de când lucrez eu aici, adică de
aproape unsprezece ani. Laboratorul face cercetări ca să vadă ce
n-a mers.
— Ar fi trebuit să fie un caz normal?
Sora se lăsă cu spatele pe speteaza scaunului, bătându-şi
dintele alb cu o unghie bine îngrijită.
— Cred că da, zise ea gânditoare. Apăruse o problemă legată
de RH, dar aşa ceva nu reprezintă nici pe departe un caz – o
transfuzie generală înainte de naştere, după care totul urma cât
se poate de normal.
— O problemă legată de RH? repetă Henry.
— Da – doar ştii ce înseamnă asta, sau ar trebui, că doar
lucrezi la o bancă de sânge.
— Sigur că am auzit, fu Henry de acord. Expresia serioasă
pe care încerca să şi-o pună pe faţa jovială nu-l prindea deloc. Dar
din câte ştiam eu, incompatibilităţile reprezentate de RH nu
permit sarcina.
— Lucrul e valabil în această ţară. Dar fata asta lucrează pe
undeva prin Africa. Soţul a trimis-o acasă în mod special pentru a
naşte într-un spital ca lumea. Şi nu se poate refuza cuiva
maternitatea doar pentru că ea nu s-a făptuit sub jurisdicţia
acestei ţări.
— Sigur că nu... Bine, bine, e o poveste tare tristă. O să
intru în salon să văd ce pot face pentru a o mai înviora pe tânăra
doamnă.
 Sora continuă să-l privească zâmbitoare, în timp ce el ieşea
din birou, cu halatul alb din plastic sterilizat aruncând străluciri
umede sub lămpile puternice, în timp ce picioarele lipăiau la
fiecare pas. E foarte drăguţ din partea unui străin să se comporte
în felul ăsta, îşi spuse ea. Dar în fond era exact ceea ce te-ai fi
aşteptat din partea lui.
Toată lumea din spital îl îndrăgea pe Henry Butcher.

După ce stătu câteva minute în compania mamei care-şi

pierduse copilul, îi dădu una din broşurelele lui de inspiraţie
creştină – era împărţită în două părţi, cu titluri ca Iubeşte-ţi
Vecinul şi Adevărul Te Va Elibera. Apoi îi expiră pauza de masă,
aşa că se întoarse la banca de sânge unde lucra, împărţind
saluturi vesele tuturor cunoscuţilor.
În timpul cât fusese el plecat sosise o cerere pentru o sută
de sticluţe de sânge de la donatori, cu etichetă pentru o
intervenţie de rutină în blocul din apropiere. Puse dosarele în
ordine, după nume, vârstă, grupa sanguină, având ca îndreptar
fişele din cabinet, alese numărul exact de etichete, plus încă zece
la sută în cazul unor eventuale pierderi, ieşi o clipă pentru a
înmâna două sticluţe cu sânge din grupa zero unui infirmier de la
salonul maternităţii, apoi amestecă şi măsură cantitatea exactă de
soluţie de sare citrică pusă în fiecare flacon pentru a preveni
coagularea sângelui.
În cele din urmă, asigurându-se că nu e văzut de nimeni,
străpunse dopul de cauciuc sigilat al fiecărei sticluţe cu o seringă,
prin care introduse o sută de miligrame de Triptină. Era cât se
poate de încântat. Ideea nu-i venise decât de curând. Până acum
susţinuse cu succes câteva demonstraţii publice privind crezul lui
cel mai intim -mai cu seamă duminica dimineaţă, când reuşise să
miruiască faţa amvonului catedralei cu „Adevăr sau Consecinţe”,
asigurându-se în felul acesta că episcopul spusese, în fine,
adevărul gol-goluţ în locul obişnuitelor lui minciuni – dar numai
de curând descoperise această metodă eficientă de a-i ferici pe
oameni cu efectele panaceului în care credea el cu tărie.
Nu se putea imagina urând pe cineva: toată ura fusese
izgonită din el de lumina caldă a psihedelicelor. Cu toate acestea
existau, chiar printre colegii lui de muncă, dintre aceia care
respingeau ideea că dragostea universală putea lua forma
chimică. Şi de ce nu? La urma urmei, chiar tradiţia creştină
consfinţea că Dragostea putea lua forma materială a pâinii şi
vinului...
Sigur, moartea acelui copil era un lucru teribil de jenant:
probabil că-i fusese administrată o supradoză. Umbra unui nor
trecu peste figura lui bonom-surâzătoare, dar totul dură o clipă.
Sora îi spusese că era primul caz în ultimii cincisprezece ani, de
când lucra acolo. Ei bine, nu se va mai întîmpla aşa ceva în
viitorul previzibil, sau mai bine zis, niciodată, de vreme ce li se
interzicea paternitatea celor cu probleme de RH.
Îşi termină treaba, clăti şi uscă seringa cu cea mai mare
atenţie, aşa cum văzuse că fac toţi medicii din spital, după care o
puse la loc în caseta ei. Încuie flaconul de Triptină din care luase
doza necesară, după care începu să aranjeze flacoanele în vederea
transportului lor. În timp ce-şi făcea treaba fluiera.
Şi cum să nu fluieri ştiind că fiecărui pacient din acest
spital care va avea nevoie de o transfuzie îi va fi oferită experienţa
unei remarcabile iluminări deschizătoare de minte pe care numai
Triptină o putea îngădui?
După o jumătate de oră, tânărul patolog care investiga
cauzele morţii inexplicabile a copilului ceru un flacon de sânge,
grupa 0, pe care Henry i-o dădu imediat. A fost cât se poate de
surprins când patologul a revenit şi i-a tras un pumn care l-a
aruncat într-o piramidă formată din coşuri pline cu flacoane pe
care le risipi cu forţa unei explozii.
Cât despre poliţistul care l-a arestat sub acuzaţia de crimă,
lui Henry tot nu-i venea să creadă că e real.

continuitate (18)
ZIDURILE TROIEI
 Ostilitatea pe care Donald o resimţi la întoarcerea în lumea
reală nu era doar o iluzie. Îi era provocată de aşa-zişii pasageri
îngrămădiţi în expresul ultrarapid care acum deservea zona Ellay.
De fapt era vorba de o bază militară, curăţată la repezeală de
echipamentul militar pe care publicul nu avea voie să-l vadă şi în
care patrulau permanent santinele înarmate. Deviat, întârziat,
programul îi scotea din bază flămânzi şi însetaţi, întrucât
cantinele Forţelor Armate nu puteau asigura condiţiile unui
aeroport adevărat; dar ceea ce punea capac întregii situaţii era
nesiguranţa zborului lor, pentru că supe-rexpresurile ce reveneau
la bază îşi descărcau tunurile sonice deasupra zonelor populate,
iar rezidenţii reclamau situaţia, aşa că acum erau în căutarea
unui ţap ispăşitor. Apariţia lui Donald, înarmat cu acea
clarviziune care putea să străpungă opacitatea birocratică ce-i
lega pe ceilalţi de mâini şi de picioare, le oferi o ţintă numai bună.
Prea puţin îl interesa pe el ce simţeau ceilalţi.
Avea o uşoară durere de cap. Unul dintre numeroşii
procesori succesivi de la Boat Comp, care-l demontaseră ca pe o
maşină pe o bandă de asamblare, îi atrăsese atenţia că astfel de
dureri mai pot interveni periodic timp de o săptămână sau două.
Durerea nu era însă suficient de puternică pentru a-l face să uite
la ce se gândea.
Se simţea mândru. Acel Donald Hogan care trăise treizeci şi
patru de ani nu mai exista, ceea ce nu reprezenta nici o pierdere.
Fusese un individ pasiv, un recipient, sau mai curând un
receptacul gata să înghită o sumedenie de date, fără să contribuie
însă în vreun fel la influenţarea mersului lumii, rezervat,
mulţumit de sine, atât de neimplicat încât şi Norman House,
colegul lui de apartament, într-un acces de furie, îi spusese că e
un zombi lipsit de sânge şi voinţă.
Nu era vorba de faptul că nu-i păsa de opinia lui Norman.
Stia ce energii latente sălăşluiau în el şi ardea de nerăbdare să
vină cupa când le va putea elibera. Actele îi fură controlate de
către un ofiţer foarte atent care şedea la una din mesele pliante
care alcătuiau un şir ce bloca hangarul folosit ca pasaj de trecre.
— Te duci în Yatakang, da? zise acesta. Ca să te
îmbunătăţeşti, cred!
 — Cine? Eu? Nici vorbă. Eu mă descurc destul de bine
oriunde. Tu, în schimb, arăţi ca şi cum ai strânge bani pentru un
bilet.
O clipă avu impresia că omul îl va pocni. Faţa îi ardea din
cauza efortului de a se stăpâni. Nu-i mai putu spune nici un
cuvânt lui Donald, aşa că trânti documentele sub maşina de
ştampilat din faţa lui, apoi îi făcu semn să treacă mai departe.
— Nu era cazul să fi spus aşa ceva, spuse reprezentantul
oficial de la masa următoare în clipa în care Donald trecu
suficient de aproape de el pentru a-l auzi.
— Cum?
Celălalt se asigură că amicul lui era prea ocupat cu altceva
ca să-l mai poată auzi.
— N-ai avut nici un motiv să spui aşa ceva, repetă el. S-a
căsătorit fără să se fi asigurat că genele le corespundeau, aşa că
primul copil a trebuit avortat. Pata roz.
Era semnul schizofreniei ereditare. Donald se înfiora.
— Cred că eu te-aş fi plesnit, spuse oficialul.
— Dacă ar fi făcut-o, i s-ar fi întâmplat pentru ultima oară,
spuse Donald cu un rânjet. Îi făcea atât de bine să ştie că e ceva
mai mult decât o laudă – era o promisiune. După o clipă adăugă:
Chiar nu mai ai nimic de făcut?
Oficialul se înroşi, apoi se întoarse pentru a se ocupa de
următorul pasager.
— Yatakang? se miră stewardul de pe expres, un tip
elegant, tânăr, sportiv, ambidextru cu umeri laţi. Înseamnă că
dumneavoastră sunteţi domnul Hogan – în cazul acesta sunteţi
singura persoană programată pentru acest zbor... Verifică lista pe
care o avea la el. Uitaţi şi numărul locului dumneavoastră, sir.
Călătorie plăcută. Vin să vă mai văd înainte de decolare.
Îi întinse o pungă mică din plastic.
Donald o luă, după care intră în coşciugul cu aspect posac
care era expresul. Luând loc alături de ceilalţi tovarăşi de drum,
anonimi şi întâmplători, Donald îşi aminti de ordinul lui
Delahanty de a uita ştirile ultimelor zile. Când stewardul reveni
pentru a face „turul de onoare” al navei, răspunse afirmativ la
întrebarea acestuia dacă doreşte ceva.
— Mi-ai spus că sunt singura persoană care merge în
Yatakang, nu-i aşa?
Urmă o clipire iute a genelor lungi şi un zâmbet forţat.
 — Sigur că da, domnule.
— Se întâmplă de multe ori?
— Ca să vă spun sincer, domnule, din câte înţeleg, dacă n-
ar fi clauza din convenţiile internaţionale care ne obligă să oprim
o dată pe zi la Gongilung, nu am avea de ce să ne facem probleme.
Dar e ceva care ne obligă să garantăm facilităţi de zbor – dacă
doriţi pot să obţin detalii de la căpitan...
— Nu te deranja. Dar n-a existat nici un alt pasager pentru
Yatakang în ultima vreme? Mă gândesc că din cauza marii veşti
de alaltăieri...
— Vă referiţi la reporteri ca dumneavoastră? Mi-e teamă că
nu am observat nimic deosebit, continuă stewardul pe un ton
rece.
Donald oftă. Era cât se poate de bine atunci când etica
profesională şi respectul pentru confidenţialitate erau restrânse la
câteva grupuri de experţi ca doctorii şi preoţii; acum, când acelaşi
comportament fusese îmbrăţişat de toată suflarea, i se părea o
jignire.
— Am un politelefon. Are ceva dacă îl folosesc în timpul
zborului?
— Nu, domnule. Dar pot să vă trec ecranul de la scaun pe
un post cu ştiri?
— Te cred şi eu. Si dacă ai ceva ziare de ultimă oră la bord,
te-aş ruga să mi le aduci.
— Să văd ce vă pot găsi, domnule. Mai doriţi şi altceva?
Stewardul reveni îmbujorat, chiar în clipa în care tractoarele
începuseră să ducă expresul spre rampa de lansare.
— Am reuşit să găsesc un ziar de azi şi unul de ieri, spuse
jenat, părând că-şi cere scuze.
Chiar şi aşa, depăşea aşteptările lui Donald. Le luă,
mormăind ceva care putea fi şi o mulţumire, după care le desfăcu.
Ziarul mai vechi începuse să se dezintegreze din cauza legii
federale antigunoi care nu permitea tipărirea publicaţiilor efemere
pe hârtie durabilă decât pentru scopuri istorice. Ţinându-l cu
mare grijă, începu să caute informaţii legate de Yatakang.
Găsi un singur lucru şi acela referitor la o agenţie care era
marea rivală a lui Engrelay Satelserv: Video-Asia Reuters. Nici nu
era de mirare; ziarele de azi erau pline de fleacuri, departe de a
reprezenta o concurenţă pentru canalele TV de ştiri – de altfel,
cele mai multe din ele, printre care şi Times din New York şi
Londra, îşi racordaseră casetele de ştiri la reţelele de televiziune.
Cât despre ceea ce aflase din lectura ziarului, ar fi putut deduce
de unul singur: oamenii din Yatakang credeau în afirmaţiile
guvernului lor, indiferent cât de exagerate ar fi fost ele.
În timp ce dădea pagina, aceasta se dezintegra,
împroşcându-l cu un nor de firimituri galbene. Blestemă şi aruncă
resturile în tubul din dreptul locului său.
Urmă aproape imediat anunţul decolării, aşa că trebui să
aştepte mai întâi înscrierea pe orbită înainte de a începe să
răsfoiască al doilea ziar.
De data aceasta găsi o pagină întreagă care insera material
despre optimizare: unul din articole cita o agenţie din Gongilung,
care informa că fuseseră adunate fonduri din insulele aflate în
apele teritoriale cu scopul ca medici şi surori să se poată instrui
sub directa îndrumare a lui Sugaiguntung, şi alte douăsprezece
articole descriau reacţiile înregistrate în alte ţări. Erau şi aluzii la
faptul că opinia publică era ostilă concluziei trasă de experţi. Apoi
ajunse la un ministru al guvernului cubanez, care fusese huiduit
chiar la o sărbătoare dedicată lui Castro...
Donald se încruntă. Toate aceste ştiri aveau pretenţia de a
ascunde un substrat mult mai profund, dar pe el îl durea iar
capul şi nu se mai putea concentra. În versiunea Mark I ar fi
răsucit chestiunea pe toate feţele, încercând şi o pătrundere în
subconştient. Dar acum nu mai avea răbdare pentru aşa ceva. În
loc să analizeze problema mai departe, aruncă ziarul în tub şi
deschise programul de ştiri sintetizate pe care i-l dăduse
stewardul.
Pe ecranul miniatural, fixat pe speteaza scaunului din faţă,
se iviră câteva clipuri scurte însoţite de comentariul pe care îl auzi
în cască. Le acordă exact atâta atenţie câtă reuşi să-şi
concentreze. Întâmplarea făcu să intre pe circuit chiar înaintea
difuzării ştirilor sportive, aşa că trebui să mai aştepte patru
minute preţioase până când buletinul să fie repetat cu sigla staţiei
emitente. Aşa descoperi că urmărea un program compilat de
aceeaşi echipă care semnase şi grupajul însăilat din ziarul pe care
tocmai îl aruncase şi care conţinea aceleaşi poveşti ca şi fiţuica
respectivă.
Întinse agasat mâna ca să închidă aparatul. În aceeaşi clipă
imaginea se strică şi un semnal anunţă că din cauza distanţei
prea mari faţă de Ellay va urma o schimbare a benzii de emisiune
a satelitului. Sperând că va fi vorba de unul dintre liderii în
materie, cum era şi Engrelay Satelserv, renunţă la hotărârea lui.
Corect. Figurile familiare ale domnului şi doamnei
Everywhere prinseră contur pe ecran. Era, desigur, vorba de un
semnal special pentru călătorii aflaţi în tranzit; erau numai
imagini de fundal luate dintr-un expres similar cu acela în care se
afla el. Nu i se mai întâmplase niciodată până atunci, dar era logic
ca, asigurând o securitate totală împotriva identificării prin
vânzarea atât de multor seturi cu imagini ale căminului,
compania să nu vrea să amintească oamenilor, celor care
mergeau spre locurile exotice pe unde Mr. & Mrs. Everywhere
obişnuiau să poposească, faptul că respectivul cuplu nu era decât
un model.
Stewardul îi fixă aparatul pe versiunea caucaziană a
aceluiaşi semnal, ceea ce avu ca efect producerea unei imagini cu
figuri necunoscute în primul moment. Atunci când semutase cu
Norman fusese de acord cu ideea acestuia de a schimba
televizorul cu unul mai nou şi niciodată nu l-a preocupat ideea de
a modifica imaginea aframă la care era acordat, astfel încât se
obişnuise să-l vadă pe domnul Everywhere cu chipul de afram şi
pe soţia lui ca pe o shigi tipic scande-hooviană. Şi iată că acum i
se oferea versiunea „tânărului bărbat, alb şi bine îndesat” care
nu-l prindea deloc.
Era supărat pe sine însuşi pentru interesul pe care îl
manifesta faţă de o plăsmuire cu un caracter strict comercial,
mult mai potrivit vechiului său stil de viaţă. De acum înainte
Donald Hogan era acela care va produce ştiri şi nu acela care le va
consuma.
Ca şi cum realizatorii programului i-ar fi intuit gândurile, pe
ecran apăru propriul lui chip.
La început crezu că e vorba de o iluzie, până când
comentariul îi corectă impresiile. „Donald Hogan!” îi şopti vocea
de-a dreptul în ureche. „Cel mai nou om al lui Engrelay Satelserv!”
De unde naiba or fi avut clipul ăsta? Un Donald Hogan mai
tânăr pe o stradă new-yorkeză, apoi uitându-se în depărtare, la
piscurile unui munte – era vorba de o vacanţă la Sun Valley de
acum cinci ani – şi apoi imaginea lui mult mai familiară la bordul
expresului pe care îl luase cu câteva zile în urmă din New York
spre California.
 „A fost cooptat de Engrelay Satelserv expertul de o viaţă în
probleme de genetică şi ereditate, Donald Hogan, care se
îndreaptă acum, în numele nostru, spre Yatakang!”
Clipuri cu imagini de pe străzile Gongilungului, un vas de
pescuit pufăind printre insule, o mulţime adunată într-o piaţă
frumoasă.
„Yatakangul a focalizat atenţia întregii planete! Programaţi-
vă autoshout-urile pe numele lui Donald Hogan, ale cărui
transmisiuni din Gongilung vor fi inserate în buletinele noastre de
mâine!”
Donald era uimit. Voiau să dea o notă de senzaţional, dacă
erau în stare să sacrifice atât de mult din cele zece minute de
ciclu destinat ştirilor! Încrederea lui în Mark al II-lea se evaporă.
Euforia de după instrucţie îl făcuse să se creadă un om nou,
infinit mai bine pregătit pentru a face faţă lumii. Dar implicaţiile
acelui artificiu atât de scump i se înfipseră adânc în minte. Dacă
Statul era în stare să cheltuiască atât de mult pentru a-i ţine
secretă identitatea, însemna că el era partea vizibilă a unui plan
care includea, probabil, mii de oameni. Statul nu ar pune
apartamente la dispoziţia unor corporaţii puternice, aşa cum e
English Language Relay Satellite Service, fără vreun motiv anume.
Fraze fără înţeles se năşteau şi se stingeau, disociate,
pătrunzându-i prin propria lor forţă în conştiinţă, toate părând să
însemne ceva pentru situaţia în care se afla şi, cu toate acestea,
lipsite de orice coerenţă. Mă numesc Legiune.
Mi-e teamă de greci, chiar când vin cu daruri. Păcatele
părinţilor se vor întoarce împotriva copiilor. Şi spui că poţi privi în
seminţele timpului?
Acesta e chipul care a pus în mişcare mii de vase? Şi a dat
foc turnurilor fără sfârşit ale Ilionului?
Străduindu-se să facă lumină în tot ce voiau fragmentele
să-i spună, reuşi să ajungă la ceea ce dorea subconştientul să-i
comunice.
Astăzi, răsplata nu constă în găsirea unei iubite frumoase.
Ea constă în a avea copii cît mai prezentabili. Elena, cea de neatins,
se află în pântecele fiecărei femei, şi fiecare mamă visează ca ea să
fie aceea care-i va da naştere. Acum se ştie unde stă. Ea se află în
Yatakang şi eu am fost trimis s-o caut, am ordinul de a o aduce
înapoi, sau să spun că frumuseţea ei e o minciună – să o transform
într-o minciună dacă va fi necesar, desfigurând-o cu vitriol.
Vicleanul Odiseu s-a ascuns în burta calului şi troienii au spart
zidul şi l-au băgat în cetate, în vreme ce Laocoon şi fiii lui au fost
ucişi de şerpi. Un şarpe s-a încolăcit în jurul capului meu şi dacă va
strânge încă puţin, mi-l va sfărâma.
Când stewardul trecu pe lângă el, îi spuse:
— Adu-mi, te rog, ceva de cap.
Ştia că aşa ceva trebuia să ceară, deşi ar fi putut la fel de
bine să ceară ceva contra durerilor de stomac, pentru că nimic nu
i se părea clar: oamenii din burta calului de lemn aşteptându-şi
naşterea pentru a provoca distrugerea oraşului, şi durerile
naşterii, şi Atena se născuse din capul lui Zeus, şi Timpul îşi
mâncase propriii lui copii ca şi cum nu numai că s-ar fi aflat doar
în burta de lemn a expresului, dar se pregătea să dea oraşul pe
mâna inamicului şi duşmanul pe mâna oraşului, un măcel a cărui
dureroasă ramură-n spirală crea cu fiecare spin un tablou ţepos
care îl arunca în alte vremuri şi pe alte meleaguri.
În faţă ziduri. Se apropia de ele prostul şi neajutoratul Ulise
al secolului douăzeci şi unu, care e în acelaşi timp şi Odin cel
chior, în aşa fel încât să nu ştie stânga ce-i face dreapta.
Odinzeul, sălbaticul stăpân al tunetelor, cum ar fi putut el să
nimerească bine fără para-laxă? Nimeni nu are imaginea
întregului sau suficient din ea pentru a emite judecăţi valabile
legate de propriile lui intenţii. „Shalmaneser, stăpânul ştiinţei fără
sfârşit, arată-mi drumul prin valea umbrelor morţii şi nu-mi va fi
teamă de rău...”
Stewardul îi aduse o pastilă albă, pe care el o înghiţi
imediat. Durerea de cap nu era însă decât un simptom care putea
fi localizat.

urmărind detaliile (17)

MAI STRĂLUCITOR DECÂT O MIE DE OAMENI
 „Shalmaneser, ce cu-a taurului sculă el se joacă,
Avea o soaţă ce mulţumită nu putea s-o facă
Mergi şi spune computerului celui mare
Că iubitul (lui Mary) pentru ea putere n-are.”
Cântec al copiilor din Syracuse,
NY, noiembrie, 2009

„Tânără, lascivă femeiuşcă, Teresa numită

A încercat cu Shalmaneser să facă tandreţe
Pentru-ntâia oară chiar frigidă,
Ea, nu el, a fost rigidă.
Şi oamenii de ştiinţă n-au mai putut s-o dezgheţe.”
Graffiti de la University Hali ofResidence, Auckland, Noua
Zeelandă, variante cunoscute în toate comunităţile de limbă
engleză.

„Că au fost condamnaţi la Iad e sigur

Care le guvernează viaţa, lăcomia şi dorinţa
Satana i-aşteaptă şi pe-aceia singur
Care-n maşină şi-au aşezat speranţa.”
Imn compus pentru Cel de al Zecelea Raliu Internaţional al
Familiei Fiicelor Divine.

doresc faţă de codderi o detaşare rece

recerecerece

aşa cum te simţeşti

în heliu lichideşti

creier de computer
SĂ O LINIŞTEASCĂ BĂRBATUL SAU TE ARĂŢI ÎMPOTRIVA
ACESTEI IDEI

nu
Din GRAUNCH: prosoversepix
„E îngrozitor, dacă nu chiar descurajant, ca să ajungi să
constaţi până la ce nivel credinţa oarbă în obiectele
manufacturate pe care le onorăm cu numele de «computer» a
înlocuit încrederea în rugăciunea şi lumina lui Dumnezeu. Nu vei
găsi pe nimeni care să admită că el sau ea a înlocuit prezenţa
divină cu o maşinărie, şi cu toate astea este exact ceea ce se
întâmplă cu cea mai mare parte a populaţiei noastre. Si vorbesc
despre progresul pe care computerul li-l va asigura pe tonul umil
şi reverenţios pe care strămoşii noştri îl foloseau pentru a se referi
la Sfântul Duh şi, acum când General Technics şi-a făcut
cunoscute cu aroganţă pretenţiile legate de această producţie
hardware numită «Shalmaneser», putem prevedea şi ziua când toţi
oamenii vor fi renunţat la responsabilităţile pe care le au ca fiinţe
gânditoare în favoarea unei maşini pe care au fost păcăliţi să o
respecte ca fiind mai inteligentă decât ei. Şi aşa va fi dacă ajutaţi
de Dumnezeu nu vom readuce lucrurile pe făgaşul lor firesc.”
Dintr-o predică mai veche a nefericitului episcop sabotat de
Henry Butcher

„Okay, Shalmaneser – spune-mi tu ce am de făcut!”

Frază devenită colocvială în America de N.

(SHALMANESER Acel produs hardware cu adevărat rece din

turnul lui GT. Se spune despre el că ar fi capabil ca într-o bună zi
să ajungă la conştiinţa de sine. Se mai spune despre el că ar fi la
fel de inteligent cât o mie dintre noi strânşi laolaltă, ceea ce nici
nu e mare lucru, pentru că abia atunci când pui o mie la un loc îţi
dai seama cât de prosteşte ne putem purta.”
– Lexiconul Hipcrime de Chad C. Mulligan –)

Niciodată în toată istoria omenirii nu a pătruns cu atâta

rapiditate în conştiinţa statului vreun obiect fabricat ca
Shalmaneser, după ce s-a renunţat la secretul care îl învăluia.
Adaptarea lui ca «imagine publică» pentru proză şi poezie a fost o
chestiune de zile. În câteva luni a fost apoteozat ca proverb,
poanta tuturor bancurilor porcoase, curte de ultim apel şi un fel
de Mesia mecanicist. Unele dintre acestea se aflau într-o
contradicţie flagrantă; mai precis e vorba de povestea unei anume
Teresa care apărea în limerickul din Noua Zeelandă, în care se
spunea cum s-a apelat la un telepat evreu pentru a-l întreba ce se
întâmplase când au descoperit că datorită heliului lichid ea se afla
în stare de profundă congelare, iar el a spus cu o privire şocată că
nu putea descoperi decât un singur gând în mintea ei: „Mesia nu
a venit încă.”
De asemenea, până ce GT nu a făcut o programare prin
rotaţie şi o ierarhizare a sarcinilor, firmele consultante pe
probleme de computere din douăzeci de ţări au tremurat cu un
picior în groapa falimentului când clienţii lor au hotărât să-şi
îndrepte atenţia spre Shalmaneser.
Domnul şi doamna Everywhere fuseseră prezentaţi
vizitându-l pe Shalmaneser de o sută treizeci şi şapte de ori, cu
mult mai mult decât se putea permite oricărei alte activităţi, cu
excepţia celor de voie.
Orbitând în jurul Triptinei, Bennie Noakes era mai mândru
că imaginaţia lui îl produsese pe Shalmaneser decât ar fi fost
pentru orice altceva la care ar fi putut visa.

De fapt: el era un dispozitiv Micryogenic® din familia cunos-

cută ca grupul Thecapex (THEoretical CAPacity EXceeds – adică
superior creierului uman, se subînţelege) şi din a patra generaţie
a familiei, predecesorii lui fiind modelul pilot Jeroboam,
Rehoboam, care putea fi obţinut din comerţ, dintre care peste o
mie erau în stare de funcţionare şi acel Nebuchadnezzar, plat ca
un fund de tăiat pâine, în trupul căruia s-au găsit atâtea
microfoane încât au renunţat la proiect şi l-au demontat.
Numărul problemelor tehnice care au trebuit rezolvate
înainte de punerea lui în funcţiune desfide orice descriere;
programul final referitor la o reprezentare schematică necesită
patrusprezece ore de activitate operativă a şase Rehoboami legaţi
în serie, o capacitate care a fost calculată de departamentul
publicitar ca asigurând o soluţie de o mie de ani pentru orbitele
sistemului Solar, cu o eroare de câteva zecimale. Apoi, folosindu-
se o asemenea capacitate pentru o perioadă de timp atât de
îndelungată, orientată în direcţia unei singure sarcini, ar fi putut
duce la producerea a şase erori simultane, la un nivel de treizeci
la sută, deci ar fi existat o şansă din trei ca atunci când vor fi
realizat varianta finală să se producă o greşeală iremediabilă.
Într-adevăr, o parte a membrilor echipei de proiectare au
fost auziţi de curând exprimând ideea cu adevărat eretică cum că
în proiect se strecurase o greşeală. La ora asta, susţineau ei, ar fi
trebuit să se stabilească dincolo de orice îndoială că Shalmaneser
avea o conştiinţă în sensul uman al cuvântului, era posesorul
unui eu, al unei voinţe şi personalităţi. Alţii, mai decişi, susţineau
că existau deja dovezi referitoare la această conştiinţă a
computerului, aducând ca dovadă comportamentul imprevizibil al
maşinii, manifestat cu ocazia îndeplinirii unor sarcini.
Psihologii chemaţi să rezolve problema s-au împărţit şi ei în
două tabere. Unii au declarat că problema nu avea nici o soluţie,
referindu-se iar la vechea lor chestiune încuietoare: dată fiind o
cameră împărţită în două de un paravan şi o voce care vine din
cealaltă parte, cum poţi să descoperi că vocea aparţine unui
computer inteligent sau unui om? Adversarii lor susţineau că în
nerăbdarea lor de a vedea conştiinţa mecanismului, inventatorii
au aranjat o profeţie care se autoîmplineşte – programaseră
proiectul în aşa fel încât să lase impresia de conştiinţă atunci
când informaţia era procesată de sistem.
Publicul, în cea mai mare parte a lui, nu manifesta nici un
interes în disputa dintre experţi. Pentru ei Shalmaneser era o
legendă, un mit, un erou popular, o celebritate. Având toate
aceste calităţi, nu mai avea nevoie să fie şi o conştiinţă.

La câteva zile după ce-i fuseseră introduse inputurile

verbale, Shalmaneser a devenit primul computer din istorie
înzestrat cu suficiente resurse pentru folosirea limbii engleze,
indiferent de tonul vocii interlocutorului. Unul dintre tehnicieni l-
a întrebat sub impulsul momentului:
— Shal, tu ce crezi? Eşti sau nu o entitate conştientă?
Chestiunea a durat atât de mult pentru a fi analizată – o
înregistrare de trei sferturi de minut – încât cel care pusese
întrebarea s-a alarmat teribil când a început să sosească
răspunsul.
— Îţi va fi imposibil ca tu să hotărăşti dacă răspunsul pe
care îl dau acelei întrebări e adevărat sau fals. Dacă răspunsul va
fi afirmativ, se pare că nu există nici o metodă prin care să verific
acurateţea afirmaţiei prin referire la evenimente din afară.
Uşurat de obţinerea unui răspuns, chiar dezamăgitor cum
era şi după o întârziere îngrijorătoare, cel ce pusese întrebare
replică scurt:
— Şi atunci, dacă tu nu poţi răspunde, pe cine să întrebăm
– pe Dumnezeu?
— Dacă puteţi lua legătura cu El, spuse Shalmaneser, sigur
că da.
 „Cazul Terezei – o poveste instructivă
Ce ne-arată cât de extrem de seductivă
O shigi poa' să fie
Dacă-a ei anatomie
E mai întîi făcută super-conductivă.”
Citat în organul de presă al corporaţiei General Technics,
ianuarie 2010.

continuitate (19)
SEMPER ALQUID NOVI

Norman trebui să recunoască îngrozit că adăpostul tihnit pe

care şi-l înjghebase nu-l ajuta deloc să facă faţă furtunii de
informaţii care se abătuse asupra lui, ameninţând să-l sufoce. Se
forţa să meargă înainte, cu ochii roşi, uneori răguşit, uneori
suferind din cauza cumplitelor indigestii, până când a fost gata să
se împace cu starea de disconfort fizic produsă de durerile care
sporeau.
Dacă proiectul Beninia avea să fie transpus în realitate,
atunci trebuiau negociate cele trei obstacole majore. Prima:
strălucirea timpurie a PMAM începuse să pălească şi deţinătorii
de acţiuni începuseră să scape de părţile lor – ceea ce, în timp ce
permitea personalului lui GT să ştie când să cumpere la preţ
redus, genera un climat de insatisfacţie pe piaţă. În al doilea rând
trebuia asigurată o majoritate de două treimi la întrunirea
generală. În al treilea rând, preşedintele Obomi făcuse pasul
decisiv de a-şi informa poporul cu privire la starea sănătăţii sale,
ceea ce însemna că nu prea le mai rămânea timp. Elihu susţinea
că lui i-ar plăcea planul, cu condiţia ca acesta să garanteze
păstrarea acelei prietenii atât de îndelungate, dar era imposibil de
prevăzut cu ce anume va fi de acord succesorul preşedintelui.
Presiunile exercitate asupra lor îi obliga să exploateze la
maximum incredibila viteză a lui Shalmaneser. Nemulţumiţi de
faptul că acesta trebuia să construiască şi apoi să distrugă o sută
de ipoteze zilnic, au început să netezească drumul spre activitatea
care presupunea contactul cu lumea exterioară, făcându-şi timp
şi pentru întrebările adresate direct despre problemele care nu
fuseseră total limpezite prin programele scrise.
A fost pentru prima oară când Norman a avut şansa de a
lucra direct cu Shalmaneser. Cu o noapte înaintea dialogului avut
cu computerul a visat că fusese zidit de viu în hârtiile „ipotetice”
de un verde-pal cu care se obişnuise deja; în noaptea imediat
următoare, visă că îl aude adresându-i-se prin telefon, prin
aparatul TV şi de-a dreptul prin aer.
Cu toate aceste,a şansele de a visa erau reduse. Cu riscul
de a se fi epuizat, continua să ţină piept solicitărilor. De cel puţin
şase ori pe zi Bătrâna GT îl chema pentru a-i furniza informaţii pe
care le-ar fi putut obţine mult mai simplu de la o bancă de date,
dar de fiecare dată reuşea să ofere răspunsuri satisfăcătoare. În
cadrul unor conferinţe nesfârşite oamenii i se adresau pentru
opinii şi îndrumări, în timp ce el răspundea mecanic, de parcă el
însuşi ar fi fost un computer care producea statistici, date,
fragmente de istorie, până şi opinii personale de-a dreptul banale
pe care ascultătorii le preluau la fel de necritic ca şi restul
informaţiilor.
Începuse să se simtă oarecum mai mulţumit de sine însuşi.
Sub masca bine cosmetizată pe care şi-o pusese pentru a-şi croi
drumul spre vârful acelei lumi de nătărăi se ascundea totuşi ceva
substanţă. Se temea că dincolo de aparenţă se afla un mare gol.

Alte două motive îl ambiţionaseră însă şi mai mult decât

dorinţa de a-şi dovedi sieşi de ce era în stare. Unul era admiraţia
pe care o avea faţă de Elihu Masters, care descoperise substanţa
aceea pe vremea când încă mai purta masca şi pariase pe ea – o
carieră de mare succes. Norman îşi plecase întotdeauna urechea
spre difuzoarele mai discrete ale companiei; acum afla pe această
cale că, dacă proiectul Beninia reuşea, Elihu ar fi devenit mai
mult ca sigur noul ambasador la ONU, recuperându-şi în felul
acesta prestigiul pierdut atunci când optase pentru Port Mey în
loc de Delhi.
Dar dacă planul nu reuşea, ar fi fost un om terminat.
Cel de al doilea motiv era pur şi simplu uimirea lui. La
sfârşitul primei săptămâni, când a conceput planuri cu o
asemenea intensitate, ajunsese să ştie despre Beninia mai multe
lucruri decât despre oricare dintre locurile în care trăise până
atunci. Şi asta fără să fi pus cel puţin o singură dată piciorul pe