pământul acela.

Mai înainte, datele pe care le acumula erau pur şi

simplu înghiţite de el şi formau un adevărat morman în mintea
lui, o grămadă prin care trebuia să răscolească pentru a găsi ceva.
Încetul cu încetul aceste date au început să prindă o configuraţie
tot mai limpede, stabilind şi corelaţii între ele, luând astfel
aspectul unei chestiuni complicate.
Pentru numele lui Allah Milostivul, cum a ajuns Beninia să
arate aşa?
Ar fi putut însă bănui că toată acea cantitate de informaţii
istorice era legată de o şmecherie legată de public relatibns:
„Toată lumea ştie”, cam la aşa ceva se reducea totul – că atunci
când puterile coloniale europene au pătruns în Africa, triburile
din zona ecuatorului şi din sud erau într-o stare cumplită de
sălbăticie atestată de o sumedenie de fapte, de la raidurile ucigaşe
ale populaţiei Shaka Zulu, până la hotărârea de neclintit a
triburilor de a-şi vinde copiii stăpânilor de sclavi arabi. „Toată
lumea ştie” că după retragerea europenilor lucrurile au revenit la
ceea ce au fost, agravate acum de amărăciunea acumulată în
timpul ocupaţiei străine.
Nu şi în Beninia. Aşa cum spusese Elihu, Zadkiel Obomi
reuşise miracolul de a crea o variantă africană a Elveţiei, lucru
realizat prin dansul pe sârma unei neutralităţi păstrate cu
încăpăţânare, sârmă întinsă peste un iad de violenţă.
Dar ce avusese el ca să – ca să creeze forţa necesară unei
astfel de realizări? Iată punctul în care Norman se izbea de un zid
peste care nu reuşea să treacă. Neutralitatea Elveţiei era clădită
pe avantaje clare: o poziţie geografică cheie, de care numai
Napoleon avusese nebunia să nu ţină cont dintre toţi Attila
moderni – până şi naziştii au considerat că e mai bine pentru ei să
nu se atingă de Elveţia; o reputaţie pentru corectitudine în
afaceri, păzită cu sfinţenie, ceea ce făcea din ea centrul
internaţional al finanţelor; o adevărată artă în industria de mare
precizie, ceea ce transforma lipsa de resurse minerale într-o
adevărată binecuvântare.
În contrast, Beninia: aşezată între rivali puternici, care ar fi
sacrificat bucuroşi o armată sau două de muncitori necalificaţi
pentru a-i anexa principalul port şi rutele fluviale care traversau
Mondo Hills; o economie neviabilă, susţinută numai de ajutorul
extern, departe de a fi industrializată, ba chiar într-un grad de
înapoiere cu totul neobişnuit până şi pentru Africa.
 Toate aceste anomalii îi dădeau dureri de cap lui Norman.
Dar nu se lăsă şi îşi extinse aria întrebărilor până în punctul în
care secţia de cercetări a trimis un memoriu în termeni furioşi
prin care cerea să se descopere ce legături existau între
evenimentele primului an din calendarul musulman şi aventura
economică a secolului douăzeci şi unu.
Norman simţea că dacă ar reuşi să-şi lămurească această
problemă n-ar mai fi atât de şocat de ţărişoara asta uitată de
lume.
Şi totuşi Departamentul Cercetări avea dreptate. Abia dacă
mai rămăseseră câteva vestigii arheologice. Săpatul în căutarea
trecutului era un lux prea mare pentru Beninia.
Norman oftă şi începu recapitularea celor aflate.

„Fericită e ţara care nu are istorie” – şi mult timp zona

cunoscută mai târziu sub numele de Beninia a dovedit acest
lucru. Prima ei intrare pe scena omenirii a avut loc în perioada de
glorie a comerţului african cu sclavi, când, sub presiunea arabilor,
holainii – o sub-ramură a berberilor, de credinţă musulmană şi
rasă hamitică – au trecut de Timbuktu spre golful Beninia. Acolo
au dat de o enclavă Shinka, flancată de populaţii Mandingo şi
Yeruba.
Aceşti vecini obişnuiau să lase Shinka complet părăsită,
susţinând că ei ar fi fost vrăjitori foarte puternici, capabili să
scoată inima din trupul unui luptător cu adevărat viteaz. Lucru
de care holainii îşi cam băteau joc; ca buni musulmani nu
credeau în vrăjitorii şi apoi paşnicii şi primitorii shinka – pe care
nici ideea sclaviei nu-i stârnea prea mult – nu ofereau nici un
motiv de temere.
Mânaţi de intenţia de a-i închide pe Shinka în ţarcuri, ca pe
nişte vite, ceea ce le-ar fi oferit o sursă permanentă de sclavi,
holainii s-au instalat ca noii stăpâni ai zonei. Dar, ca şi cum totul
ar fi fost supus forţei magice a triburilor vecine, tentativa a eşuat.
După douăzeci de ani nu se mai forma mei o caravană cu sclavi.
Încetul cu încetul, holainii au fost absorbiţi de populaţia pe care
au găsit-o iniţial aici, ajungând să ducă o viaţă paşnică de
agricultori, până când, în secolul douăzeci, numai dialectul lor şi
anumite trăsături fizice, ca de pildă „nasul nordic” şi lăţimea
frunţii, mai constituiau mărturii pentru identitatea lor.
 Poate că superstiţiile au fost acelea care au determinat
refuzul negustorilor ce asigurau transporturile de sclavi pentru
Europa să se încurce cu shinka. Invocau scuze de felul că shinka
ofereau sclavii de cea mai proastă calitate, sau că erau bolnavi,
sau că erau protejaţi de Shaitan. În timpul unui raid sau două
conduse de europeni, au rămas neatinşi, până în vremea
exploatării coloniale.
Când împărţeala teritoriilor era în plină desfăşurare, englezii
i-au izgonit pe spanioli, care îşi păstraseră un punct comercial în
apropiere de modernul Port Mey, ca pe o anexă a centrului lor de
pe insula cea mai apropiată, Fernando Po, dându-le în acelaşi
timp de înţeles francezilor din învecinatul Togo că Beninia se va
afla de acum înainte sub cea mai directă îngrijire a britanicilor.
Cam aceasta era în mare situaţia, la care se adăugau
reglementările legislative, analoage cu acelea din Nigeria, prin care
se decreta „O Colonie a Coroanei Britanice şi Protectorat”.
Şi asta până în 1971, când Oficiul Colonial din Londra
căuta o cale prin care să se descotorosească de ultimele rămăşiţe
coloniale atât de stingheritoare, de peste mări. Unele, cum ar fi
fost micuţele insule din Pacific, erau cazuri lipsite de orice
speranţă şi singurul şi cel mai bun lucru era să le fi aruncat într-
altă poală, cea a australienilor, de exemplu. La început se părea
că Beninia nu va crea nici cea mai mică dificultate. La urma
urmei, Gambia, care avea cam aceeaşi suprafaţă, era
independentă de o bună bucată de vreme.
Greutăţile au început să apară atunci când s-a pus
problema găsirii cuiva căruia să-i fie încredinţată guvernarea. În
Beninia erau câţiva funcţionari capabili, dar din cauza
paternalismului musulman, adaptat prejudecăţilor legate de
şcolile britanice pentru băieţi din secolul nouăsprezece, cei mai
mulţi dintre ei fuseseră cooptaţi de minoritatea nordică a
holainilor. Exact acelaşi lucru se întâmplase şi în Nigeria. După
obţinerea independenţei, grupul majoritar s-a revoltat împotriva
moştenirii reprezentate de prejudecăţile de sorginte victoriană.
Oficiul Colonial nu a mai avut nici un chef să repete greşeala, deşi
se părea că shinka nu aveau nici o înclinaţie pentru politică. De
fapt, dacă ar fi avut buna intenţie de a-şi fi organizat un partid
politic care să se agite pentru independenţă, această chestiune nu
ar mai fi apărut niciodată.
 Învârtindu-se prin zonă, birocraţii londonezi au dat peste un
tânăr beninian care, chiar dacă nu avea prea mulţi adepţi, se
bucura de o largă stimă. Zadkiel Frederick Obomi studiase în
Marea Britanie şi SUA. Provenea dintr-o familie respectabilă din
pătura de mijloc. Ambiţia lui era să devină realizator TV pe
probleme de educaţie, drept pentru care îşi tot făcea de lucru la
singura staţie de televiziune din zona Golfului – ţinea conferinţe,
edita buletine de ştiri şi făcea comentarii legate de problemele
curente ale shinka şi holainilor. A fost ales să supravegheze
editarea ştirilor referitoare la conferinţa Organizaţiei pentru
Unitatea Africană şi delegaţiile din Etiopia şi Africa de Sud l-au
apreciat pentru calităţile lui, ceea ce nu mai lăsa nici un dubiu cu
privire la acceptarea lui în afara Beniniei.
Cât despre Beninia însăşi, lucrurile nu mai stăteau la fel,
mai cu seamă pentru că el nu se gândise niciodată să devină
preşedinte. În cele din urmă a fost totuşi convins că era cel mai în
măsură să preia o asemena funcţie şi, când numele lui a fost
supus unui referendum, atât shinka, cât şi holainii l-au votat cu o
majoritate zdrobitoare împotriva unui candidat susţinut mai cu
seamă din fonduri egiptene.
Recunoscători, britanicii au rebotezat Casa Guvernatorului
– au numit-o Palatul Prezidenţial – şi au plecat acasă.
La început, mai cu seamă din cauza independenţei, noul
preşedinte părea că bate pasul pe loc. Primul lui cabinet, format
cu o majoritate holaină şi în defavoarea shinka, cu vădite porniri
părtinitoare faţă de primii din cauza dominaţiei lor administrative,
n-a reuşit practic nimic. Totuşi, încetul cu încetul i-a înlocuit pe
miniştrii de formaţie britanică, numind în locul lor oameni
selectaţi de el, dintre care unii s-au angajat voluntar, venind
acasă din posturi confortabile, cum era actualul ministru de
finanţe, Ram Ibusa, care era profesor de economie la Acera.
Spre uimirea tuturor, a reuşit să facă foarte bine faţă unei
crize care ameninţa cu încheierea primului său mandat.
Devenise o practică aproape comună, specifică sfârşitului
secolului douăzeci, în fostele colonii franceze şi britanice din jurul
Beniniei, izbucnirea conflictelor tribale, transformate în răzmeriţe,
încheiate uneori cu câte un război civil de o săptămână sau două.
Avuseseră loc mari mişcări sociale ale populaţiilor inoko şi kpala.
Cum Beninia era cea mai la îndemână şi cum ea nu era sfârtecată
de războaie, refugiaţii din ambele triburi şi-au găsit un adăpost
acolo.
Cei care îi izgoniseră de pe meleagurile lor nu păreau deloc
interesaţi să afle ce s-a întâmplat cu ei după aceea. Abia mai
târziu, când realitatea economică a obligat câteva ţări ex-coloniale
să se federalizeze în grupuri care vorbeau aceeaşi limbă
europeană – ca de exemplu Mali, Dahomey şi Volta Superioară în
Dahomalia, şi Ghana şi Nigeria în URNG – şi-au dat seama de un
fenomen cât se poate de ciudat.
Shinka erau chiar mai săraci decât inoko şi kpala, aşa că ar
fi fost de aşteptat să nu vadă cu ochi buni povara reprezentată de
refugiaţii care atentau la resursele şi aşa obosite ale ţării. Dar nu
au manifestat nici un fel de ostilitate. Dimpotrivă, în Beninia a
apărut o întreagă generaţie de străini care părea să fie cât se
poate de mulţumită şi total imună la sugestiile privitoare la faptul
că pământurile lor ar fi trebuit alipite ţărilor de origine.
Deşi îl priveau pe Obomi cu spaima tradiţională datorată
strămoşilor lui „magicieni”, uriaşii cu care se învecina pendulau
între pace şi război. Despre război se vorbea mai cu seamă când
tulburările interne făceau de preferat invocarea unui pericol
extern; despre pace se vorbea mai rar şi de regulă problema ei se
punea după invazia unui duşman comun. De regulă se pretindea
că aventurierul german al cărui atentat de mântuială îl costase
ochiul pe Obomi fusese angajat şi plătit de Cairo. Ostilitatea pe
care holainii au manifestat-o faţă de noţiunea de pan-islamism a
avut drept rezultat hotărârea ca lumea arabă să-şi reia invectivele
tradiţionale la adresa Israelului.
Iată însă că acum se părea că lunga pace trăită de Beninia
urma să fie zguduită pentru totdeauna. Dacă după retragerea lui
Obomi ar fi izbucnit o dispută pentru succesiune, vecinii nu ar fi
ezitat să atace. Intervenţia lui GT ar fi putut să prevină războiul –
Shalmaneser trecuse în revistă toate soluţiile ipotetice şi dăduse
un verdict aproape zeiesc.
Şi totuşi Norman era ros de îndoială. La urma urmei,
Shalmaneser putea analiza situaţia doar în funcţie de datele care i
se ofereau. Să presupunem că viziunea lui Elihu era optimistă din
pricina dragostei lui pentru Beninia. Oare lucrul acesta nu afecta
calculele computerului?
Părea cea mai pură absurditate să transformi o ţară lovită
de foamete, sărăcie, şi boală, fostă colonie, într-un cap de pod al
bunăstării, în numai douăzeci de ani. Şi apoi nu exista nici o
universitate, nici măcar o şcoală tehnică superioară – nimic mai
mult decât o şcoală contabilă particulară, din care guvernul îşi
luase deja crema absolvenţilor.
Bineînţeles că s-a susţinut cât se poate de tare că toţi băieţii
din ţară acumulaseră un minim de ştiinţă de carte şi un rudiment
de limbă engleză. Educaţia nu era câtuşi de puţin desconsiderată
în Beninia – aveau chiar mai puţini chiulangii decât profesori.
Setea de carte putea să reprezinte o compensaţie pentru
deficienţele apărute în alte sectoare.
Poate...
Norman renunţă cu un oftat la nedumeririle lui. Era posibil
ca semnul de exclamare din dreptul Beniniei să se transforme
într-un mare semn de întrebare încuietoare. Dar asta numai în
mintea lui. Adevărul sălăşluia în lumea reală, şi el devenise
conştient de modul sistematic în care se izolase de realitate.

Îi spuse toate acestea lui Chad Mulligan, într-una din

ocaziile tot mai rare când se afla acasă suficient de mult timp
pentru a-şi petrece câteva minute discutând. Inima sociologului
făcuse dovada că el nu avea nici cea mai vagă intenţie de a putrezi
în mormântul în care se vârâse; reflexele şi deprinderile
intelectuale, nealterate de cei trei ani petrecuţi în mocirlă, îl
împinseră înapoi spre vechile deprinderi ale studiului şi găsirii
argumentelor.
Răspunsul lui la remarca lui Norman debuta cu o
strâmbătură plină de dezgust.
— Ce te derutează pe tine, coddere, e intraductibilitatea
lumii exterioare! Okay, te înţeleg – doar şi eu am aceeaşi
problemă. Nu pot să ţin suficient alcool în burdihanul ăsta al meu
pentru a-l distruge conform planului. Până să leşin, borăsc! Aşa
că ce te înverşunează atât de tare împotriva Beniniei?
— Nu e vorba de ţară, oftă Norman. Ci de faptul că nimeni
nu pare să fi sesizat această situaţie total anormală a unei întregi
naţiuni care stă pe buza unui vulcan politic fără să bage de
seamă.
— Cu un vulcan în plină erupţie, cine dracu crezi că mai are
timp să se ocupe de neamurile care-şi văd înainte de treburile lor?
mormăi Chad. De ce nu încerci să-ţi amâni frământările pentru
clipa când vei ajunge acolo, să vezi cu propriii tăi ochi? Apropo,
când au de gând să te expedieze?
— În clipa când proiectul va fi finalizat, răspunse Norman.
Elihu şi cu mine îl vom prezenta împreună preşedintelui Obomi.
Asta ar mai însemna vreo trei sau patru zile. Avu o ezitare. Ştii
ceva? continuă el. Mi-e frică de ce voi găsi acolo.
— De ce?
— Pentru că... Norman se trase de barbă cu un gest
stângaci. Din cauza lui Donald.
— El ce dracu are de a face cu toată povestea asta? A fost
expediat exact în cealaltă parte a lumii.
— Pentru că timp de patru ani am împărţit acest
apartament, şi tot timpul l-am crezut un tip neimplicat, acare se
complace într-o viaţă comodă, cenuşie. În nici un caz genul de om
despre care să-ţi formezi o opinie puternică. Ca pe nepusă masă
să-mi spună că el era vinovat de violenţele în care m-am trezit
implicat – asta s-a întâmplat în East Side. Doar ţi-am mai
povestit, nu-i aşa?
— Ai spus tu ceva la petrecerea Guineverei. Păi asta au mai
povestit atâţia alţii. Chad ridică din umeri. Sigur că a-ţi asuma
răspunderea pentru declanşarea unor asemenea tulburări mi se
pare cel puţin o aroganţă, dar am început să pricep încotro baţi.
Vrei să spui că te întrebi dacă nu cumva beninienii nu sunt şi ei
făcuţi cam din acelaşi aluat, capabili să declanşeze un adevărat
dezastru atunci când îşi vor face intrarea pe scenă.
— Nu, răspunse Norman. Mă întreb dacă nu cumva eu sunt
ignorantul care e în stare să declanşeze dezastrul.

context (17)
RESIMŢIND DEPĂŞIREA CONTULUI

— Da, mă numesc Chad Mulligan. Nu sunt mort, dacă ăsta

era cumva subiectul următoarei tale întrebări stupide. Si nu mă
doare nici în cur de scopul telefonului tău, chiar dacă eşti de la
SCANNER. Dacă vrei să vorbesc, o voi face despre ce am eu chef,
nu despre ce ai dori tu. Dacă accepţi această condiţie, poţi să dai
drumul magnetofonului. Altfel întrerup legătura. Perfect. Atunci o
să-ţi vorbesc despre cei săraci. Ştii unde ar trebui să cauţi un om
sărac? Nu e nevoie să baţi străzile prosteşte în căutarea vreunui
nenorocit care doarme pe unde apucă, îmbrăcat ca vai de capul
lui. Doar acum câteva zile aş fi fost poate chiar eu unul dintre
ăştia peste care s-ar fi putut să dai şi, după cum vezi, eu valorez
cam câteva milioane de dolari.
Şi nici nu e nevoie să mergi până în India, Bolivia sau
Beninia în căutare de săraci. E suficient să te deplasezi până în
faţa primei oglinzi.
Acesta este, probabil, momentul în care te-ai hotărât să te
strâmbi dezgustat – nu mă refer la tine, coddere, mă refer la
oricine vrea să audă, dacă ai curajul s-o difuzezi prin SCANNER.
Hei, tu de colo! Eşti pe punctul de a da faliment şi nici nu te
interesează. Si nici nu cred că dacă ţi s-ar atrage atenţia te-ar
interesa, dar eu, cel puţin, îţi aduc date concrete.
Un codder care a dus-o aşa cum am făcut eu în ultimii trei
ani, fără casă, sau cel puţin un geamantan, nu e neapărat sărac,
aşa cum am mai spus de altfel. Dar eliberat de lucrurile care, în
ultimă instanţă, te obligă să accepţi adevărul, are şansa de a
analiza situaţia cu detaşare şi să o aprecieze cu realism. Şi unul
dintre lucrurile pe care le poate vedea e ce s-a schimbat şi ce nu
în bravul şi noul nostru secol.
Ce îi dai unui cerşetor? Nimic, probabil – dar dacă tot începi
să sapi prin buzunare, fă-o cu toată mâna. În fond, permisul lui
lunar îl costă dublu faţă de ce îi vei da tu. Aşa că nu-i chiar sărac.
În ultimii cincizeci de ani, preţurile au crescut aproape de şase
ori, dar acum cincizeci de ani ar fi trebuit să-i dai unui cerşetor
un sfert, sau chiar o jumătate de dolar. În acelaşi timp şi
cerşetorii au avansat în ce priveşte veniturile lor.
În timp ce tu ai stat pe loc.
Lucrurile care au crescut de aproximativ şase ori includ
venitul tău, costul hranei şi îmbrăcămintei, costul diverselor
mărunţişuri, fără de care nu poţi simţi că eşti cineva – un
televizor holografic, de exemplu – şi rate, întreţinerea casei în
general, cum ar fi notele de plată pentru încălzire.
Lucrurile care s-au mai ieftinit puţin, printre care şi
transportul urban – ăsta e, ca să zic aşa, un semn distinctiv
pentru New York, pe care îl amintesc acum pentru că eu însumi
sunt un newyorkez prin adopţiune – care costă numai optzeci de
cenţi, în loc de un dolar şi douăzeci de cenţi, cât ar fi trebuit să fie
dacă ar fi ţinut pasul cu toate celelalte; şi, spre marea uimire a
majorităţii, taxele din care se întreţin lucruri pe care nu le mai
analizez acum, ca sănătatea publică şi învăţământul, care nici nu
se prezintă tocmai rău în momentul de faţă.
Dar ce a cunoscut o scumpire spectaculoasă? Apa, de pildă.
Ştiai că plătim de unsprezece ori mai mult pentru apă decât acum
cincizeci de ani, fără însă a consuma nici măcar cu un strop mai
mult ca atunci, pentru că nu prea mai există apă?
Si spaţiile de recreere! Ştiai că existenţa unui spaţiu în aer
liber, suficient de mare, aflat în imediata apropiere a casei tale,
atrage după sine un spor de treizeci la sută taxelor pe care le
plăteşti?
Şi sănătatea însăşi! Nu mă refer la îngrijirea din spitale,
care e foarte bună azi. Mă refer la sănătatea naturală, normală,
cea de zi cu zi, rezistenţa la infecţii şi la consumul abuziv de
energie.
Probabil că l-ai recunoscut, din ceea ce ţi-am spus, pe Noul
Sărac, aşa cum i se spune acum. Poate că nici nu ştii cum...;
poate că eşti cu adevărat uimit de felul în care i-ai putea numi
când îi vezi în hainele lor curate, cu tot felul de zorzoane
drăgălaşe care s-ar putea să nu fie chiar ultimul răcnet în materie
de modă, dar care sunt funcţionale şi suficiente. Deci îi poţi numi,
nu-i aşa?
Bun, şi acum faptul după care îi recunoşti este acela că ei
nu cheltuiesc – nu pot să cheltuiască – pentru a-şi procura
lucrurile care te ajută pe tine să duci un trai normal. Ei mănâncă
acel gen de carne crescută forţat. Tu faci la fel, dar tu mai adaugi
capsule de proteină şi vitamina B12. Ei beau lapte pasteurizat,
neperisabil. Ca şi tine, de altfel, dar tu mai iei şi tablete de
calciferol. Ei consumă ouă produse în baterii. Si tu la fel, dar tu
mai iei şi vitamina A. Şi chiar asa stând lucrurile, probabil că tu
mai iei pastile Wakeup, energizante, tranchilizante, niacin,
riboflavin, acid ascorbic – eu am văzut dulăpiorul de medicamente
al unui amic unde erau toate chestiile astea.
Şi cu toate astea, tu pierzi. Cazi din ce în ce mai jos.
Acum un moment am folosit o linie de bază de acum
cincizeci de ani. Să mai folosesc una. Ce e nou pe aici? Cei
cincizeci de ani, dintre 1910 şi 1960 au văzut intrarea în casele
cetăţenilor de nivel mediu din ţările occidentale, şi o bună parte
din cele neoccidentale, a telefonului, radioului, televizorului,
automobilul de tristă amintire, obiectele din plastic, maşina de
spălat, soba electrică, fierul de călcat, aparatul de prăjit pâine şi
mixerul, ca să nu mai vorbim de congelator, aparatura hi-fi,
magnetofon.
Am făcut o plimbare prin zona unde locuiesc, care aparţine
unui membru foarte bine plătit din conducerea uneia dintre cele
mai mari companii ale noastre. Nu am putut să descopăr nici
măcar un singur lucru la fel de revoluţionar ca acelea pe care le-
am enumerat. Este adevărat că aparatul TV e holografic, dar
principiile holografiei au fost descoperite în anii 30, ai înţeles?
Erau gata să aplice holografia în televiziune încă din 1983 sau
1984, dar totul a fost lăsat pentru mai târziu. De ce nu?
Pentru că nu ţi-l puteai permite.
Acelaşi lucru şi cu ecranul de la telefonul pe care îl ai. În
Rusia, videotelefonia exista încă din anii 60. Dar tu abia în anii
optzeci ţi l-ai putut permite. Şi se mai spune despre el că ar fi nou
– după treizeci de ani? De ce crezi că ţi se fac înlesniri băneşti atât
de generoase pentru schimbarea aparaturii, atunci când treci de
la modelul anului viitor la un altul care va urma abia după aceea?
Pentru că parte din piese vor fi puse la loc în noul aparat, şi ceea
ce nu mai poate fi recuperat după demontare va fi vândut ca
rebuturi, repet, rebuturi, extrem de preţioase.
Proiectul celei mai mari clădiri din această ţară costă chiar
în clipa asta o sută de milioane de parai. Şi ce crezi că e? Te
înşeli. E o puşcărie.
Prieteni, nu e nevoie să bateţi drumul până în India sau
Africa pentru a găsi oameni aflaţi la limita sărăciei. Voi sunteţi
aceia. Resursele noastre s-au subţiat într-un asemenea hal încât,
dacă cineva ar dori să bea un galon de apă în doar o singură
secundă, ar trebui să plătească de unsprezece ori mai mult ca în
1960. Fără TV se poate trăi, fără telefon se mai poate trăi. Dar
fără apă? Uhu! Nu murim de foame, dar dacă ai vrea să urmezi un
regim care să se potrivească perfect nemaiîntâlnitei tale înălţimi şi
musculaturi, vei plăti nu de şase ori mai mult faţă de cât dădea
vechea generaţie, ci de nouă sau chiar de zece ori mai mult, în
funcţie de vitaminele pe care ţi le administrezi şi de celelalte
ingrediente.
Îţi voi mai spune câteva lucruri despre nişte mărunţişuri pe
care nu le ai pentru că nu ţi le poţi permite – şi cu asta termin.
Poate că ai acasă un computer de uz casnic de dimensiunile
aproximative ale lui Rehoboam, care îţi oferă accesul la tot atâta
informaţie cât ţi-ar putea pune la dispoziţie o întreagă bibliotecă
din provincie, şi care în acelaşi timp îţi poate repartiza bugetul în
funcţie de cheltuieli, îţi pune diagnosticul şi îţi prescrie
medicamentele în caz de boală, şi care te învaţă cum să prepari
un cordon bleu. Ai putea avea o mobilă cu adevărat
polifuncţională, care îşi schimbă nu numai forma, dar şi
materialul din care e confecţionată, aşa cum fac şi Karatandurile,
de la blană până la netezimea oţelului inoxidabil. Ai putea avea
un sistem de colectare a gunoiului care şi-ar scoate singur banii
prin recondiţionarea a tot ce ar intra în el, reîntorcându-ţi-le sub
forma de lingouri de metal şi barili de hidrocarburi. Ai putea fi
posesorul unei microcentrale de producere a energiei pentru toată
aparatura electrică din casa ta, ceea ce te-ar scuti de notele de
plată ale curentului pentru luni întregi şi de întreruperile produse
de suprasolicitările din timpul iernii.
Mai ţine-ţi vorba doar o clipă, aproape că am terminat.
Când spun că le-ai fi putut avea, nu vă am în vedere pe toţi.
Vreau să spun că dacă tu ţi le-ai fi putut permite, vecinul tău n-ar
fi avut acces la ele, sau dacă e să mă refer la unităţi mai mari,
cum ar fi un oraş, atunci dacă ele ar fi existat în casele urbei tale,
următoarea localitate nu şi le-ar mai fi permis. E clar? Ştiinţa
există pentru a face toate aceste lucruri posibile, dar cum noi
suntem doar la un pas de ruină la nivelul întregii planete, în casa
ta nu se află practic nimic din ceea ce bunicul tău n-ar fi putut
recunoaşte de la prima privire şi n-ar fi ştiut cum să le folosească
fără să fie instruit în acest sens, dar şi mai grav e că probabil s-ar
fi plâns de duhoarea care emană din containerele cu gunoi din
stradă, tot aşa cum s-ar fi plâns şi de putoarea trupului tău,
pentru că apa era mai ieftină pe vremea lui, când puteau face duş
de câte ori aveau chef, sau chiar o baie completă dacă simţeau
nevoia.
All right, coddere, sunt sigur că tare ai mai fi vrut să mă
întrerupi sub pretextul că nu poţi folosi toate chestiile astea pe
SCANNER. Dar ce părere ai avea să-i prezinţi uneori pe Mr. &
Mrs. Everywhere dormind pe străzile Calcuttei?
continuitate (20)
UMBRA STRĂBUNULUI LOA

Curelele ajustate foarte fix, pe care pasagerii nu le puteau

scoate pe tot timpul călătoriei, pentru că la înălţimea aceea
pericolele se puteau ivi în orice clipă, îl obligau pe Donald să se
gândească la celulele şi cămăşile de forţă. Întreg compartimentul
destinat pasagerilor se putea transforma exact în aşa ceva – o
cameră de forţă capitonată în cazul unui accident. Un expres se
izbise cândva de treapta a treia a unui satelit, care, desprinsă de
corpul satelitului, cădea în atmosferă, dar toţi cei şase sau şapte
pasageri au supravieţuit.
Aşa e corect. Aşa e înţelept. Avem nevoie de celule bine
capitonate care să ne ferească de propria noastră inteligenţă
sălbatică.
De asemenea se putea compara şi cu un pântece care îşi
transporta puietul spre o destinaţie necunoscută. Tot ceea ce
ştiau pasagerii era că puteau fi născuţi în Acera în loc de
Gongilung, uitându-se pieziş la acei străini care sunt înalţi şi
negri în loc să fie galbeni şi mărunţi.
Donald spera ca lucrurile să stea aşa.
Când însă cutia de conserve s-a desfăcut – în exclusivitate
pentru el – se trezi deversat în Gongilung, exact aşa cum i se
promisese. Se îndreptă cu gesturi mecanice, sub privirile curioase
ale tovarăşilor de drum, spre ieşirea din expresport, urcându-se
pe platforma mobilă care urma să-i aducă bagajele în sala de
aşteptare. Uitându-se pe ferestrele laterale, descoperi uimit că
privea două lucruri pe care nu le mai văzuse niciodată în viaţa lui.
La numai cincizeci de iarzi distanţă era alimentat un expres
chinezesc care avea desenate pe părţile laterale simbolurile ţării:
steaua roşie şi soarele alb. Iar dincolo de acesta, în depărtare,
voalat, dar fără să fie mascat de stropii mărunţi ai burniţei,
primul vulcan activ pe care îl văzuse vreodată.
Păi ăla trebuie să fie Străbunul Loa!
 Ceea ce văzuse până atunci numai pe hărţi îi era dat acum
să vadă chiar la faţa locului. Înalt de nouă mii de picioare,
muntele îşi fierbea măruntaiele deasupra strâmtorii Shonago,
fumegând meditativ, uneori tresărind ca un bătrân care moţăie,
visând la zilele tinereţii, aruncând câteva roci departe de conul
lui. Până în 1941 existase şi acolo o strâmtoare, transformată
acum într-un istm format din lavă şi cenuşă. Cu ocazia acelei
răbufniri, Străbunul Loa secerase vreo două mii de vieţi, mai cu
seamă pescari omorâţi de tsunami. În nici un caz nu intra în
categoria monştrilor, care se puteau lăuda cu treizeci şi şase de
mii de victime, rămânea însă un vecin puternic şi periculos.
Aici se întindea insula Shongan, îngustă şi lungă, pe care se
aflau capitala Gongilung şi alte câteva oraşe importante. Dincolo
de vulcan era insula Angilam, mai mică şi mai rotundă. La
stânga, sau spre est, aşa cum stătea el, lungul lanţ al
arhipelagului zvârlit ca un arc, care dacă ar fi fost prelungit ar fi
cuprins şi Isola; la dreapta, insulele împrăştiate formând un fel de
hexagon. Devenise deja un loc comun printre scriitorii din
Yatakang să-şi compare ţara cu un iatagan, insulele cele mai
vestice formând vârful lat al lamei. Iar aici, unde era mânerul, se
afla centrul puterii.
Privea atât de uimit în jurul lui, încât se împiedică la
capătul platformei mobile care îl adusese la porţiunea fixă din
sala de aşteptare. Ameţit, luptându-se să-şi recapete echilibrul,
aproape că se lovi de o fată îmbrăcată în costumul tradiţional
format din sarong şi papuci, care îl privea cu un dispreţ distant.
De când terminase cursul de pregătire ultraconcentrat,
practicase scrisul şi cititul yatakang, mai puţin conversaţia;
puterea lui de a stăpâni subtilele sunete asiatice se diminuase. În
încercarea de a atenua impresia atât de proastă pe care tocmai o
produsese, dădu drumul unei scuze în yatakangă, dar ea îl ignoră
într-atât, încât el se întrebă dacă nu spusese doar un sfert din
formulă.
Uitându-se pe faxul care cuprindea lista de pasageri ai
expresului, fata spuse fără nici cea mai mică urmă de accent:
— Dumneavoastră trebuie să fiţi Donald Hogan, mă înşel
cumva?
El făcu un semn de aprobare din cap.
— Mergeţi la Poarta Cinci. Acolo vi se va da bagajul.
 La mulţumirile lui, ea înclină uşor din cap, dar aceasta a
fost singura atenţie pe care i-a acordat-o, după care s-a întors
pentru a-i saluta pe noii pasageri veniţi pe platforma mobilă. Cu
faţa arzându-i de ruşine, Donald străbătu sala, îndreptându-se
spre şirul de birouri, care puteau fi văzute în orice expresport,
împărţite în porţi, fiecare păzită de un ofiţer al centrului de
imigrare şi de un om al vămii, în uniformă albicioasă cu şapcă
neagră.
Îşi dădea seama cât se poate de bine că era urmărit. Era
singurul caucazian din expresport, aproape toţi ceilalţi pasageri
fiind asiatici: localnici, chinezi, sau birmanezi; în rest se mai
puteau vedea câţiva arabi şi un negru solitar. Nonasiaticilor nu li
se făcea nici o concesie; toate anunţurile erau scrise în yatakangă,
chineză, chirilică şi indoneziana.
Ajungând în dreptul Porţii Cinci, se opri în spatele unei
familii bogate de chinezi expatriaţi – expatriaţi, clar, pentru că
vorbeau despre el în yatakangă. Fetiţa lor cea mai mică, în jur de
opt ani, se tot mira în gura mare de cât de palid şi urât putea fi.
Se întrebă dacă să-i facă de râs, pentru a se răzbuna astfel
pe situaţia neplăcută în care fusese pus acum câteva minute,
dându-le de înţeles că ştie despre ce vorbeau. Încercă să se
gândească la altceva, enumerându-şi toate elementele care făceau
ca acest expresport să se deosebească de cele de acasă. Lista era
mai scurtă decât s-ar fi aşteptat el. Decorul, alcătuit din plante de
un roşu sau verde violent, se potrivea perfect climatului tropical
de la nivelul mării Shonago – sus, pe munţii care dominau insula,
era mai răcoare, dar nu cu mult mai uscat. Erau la fel de multe
panouri cu reclame ca acasă, deşi numai puţine dintre ele cu
subiect comercial, deoarece serviciile publice erau sub controlul
statului. Pirntre ele erau şi din acelea cu un conţinut politic, două
cuprinzând omagii aduse mareşalului Solukarta pentru
promisiunea lui de a optimiza populaţia. Multe linii aeriene îşi
afişaseră panourile publicitare pe pereţi: chineze, ruseşti, arabe,
japoneze, chiar şi cele afgane şi greceşti. Existau şi inevitabilele
chioşcuri conţinând curiozităţi locale şi suvenire şi – doar vizibil,
fără sonor – un televizor holografic cu diagonala de treizeci şi trei
de inci, pus pentru pasagerii aflaţi în sala de plecare, separată de
restul expresportului printr-un panou de sticlă colorată.
Ca şi cum ar fi vrut să-i facă în ciudă, linia la care fusese
repartizat se mişca mai încet decât cea din vecinătate. În cele din