CHIVOTELE ECUMENICE ALE MUSATINILOR

 
 
 
-- sau despre cele trei "intrari In Europa" ale neamului romanesc 
 
Pentru a putea descoperi motivatia profunda a ridicarii unei serii Intregi de chivote ecumenice,
programate In mod deliberat de ctitori sa simbolizeze arhitectonic si iconografic aspectul, functia si
vocatia transcedentala a cerescului edificiu de sorginte spirituala, din vedenia Sf. Nifon al Constantianei,
trebuie cunoscuta, fie si sumar, biografia institutionalizarii vietii bisericesti In Romania, In mod special In
Moldova si In tinuturile Invecinate si, decurgand direct din aceasta, cadrul si principalele trasaturi ale
mentalitatii ecleziale ale ctitorilor.
 
 
Imaginea comuna asupra Moldovei acelei Intinse perioade de timp este a unui teritoriu aproape pustiu,
chipurile, netocmit politic si religios, populat incert de o romanime haotica, dominata la fel de haotic de
cumani si cu o configuratie confesionala vaga si fluida, depinzand de vigoarea, mai mare sau mai mica, a
navalitorului barbar sau confesional! Putinele documente de care dispunem ne informeaza ca pamantul
Moldovei ancestrale, ca de altfel si al tarii Romanesti, care, pana In preajma schismei de la 1054 si,
potrivit lui Iorga, erau ambele "acoperite de mlastini si paduri, iar cele cateva sate ascunse In poiene nu
erau In stare sa atate pofta de cucerire a nimanui; Incat (...) trebuie sa spunem ca raza culturii mai Inalte
se opria cu totul la hotarele noastre" (N. Iorga/Istoria Bisericii Romanesti/1928/pag.20), devenise In
secolul XII, sporind masiv Inspre mijlocul celui de-al XIII-lea, tinta unei puternice colonizari catolice,
lucrata la Inceput cu zel dominican, pentru ca, Incepand cu 1297, sa fie preluata de fervoarea si
tenacitatea prozelitismului franciscan.
 
In realitate, ravna misionara a Apusului crestin a primit totusi o replica, pe cat de insolita, pe atat de
eficace si imposibil de anihilat, din partea unor pustnici romani, traind In locuri singuratice, dar care erau
frecvent vizitati, atat de credinciosi bastinasi cat si de ierarhi sau de demnitari apartinand neamurilor
straine, Invecinate. Potrivit lui Iorga, acesti "egumeni-vladici", In majoritatea cazurilor necanonici,
perpetuand tipologia crestin-orientala, bizantina, dar cu legaturi destul de sporadice cu Constantinopolul
postschismatic, se bucurau In randul poporului credincios de o imensa notorietate. In acele vremuri
tulburi, puterea acestor episcopi-egumeni underground reusise, In lipsa unor institutii oficiale ecleziastice
si statale, sa tina In mana si ordinea statala, si cea religioasa: "Crestinism fara episcopi canonici a fost cu
putinta aici chiar si peste o mie de ani de la aceste timpuri Intunecoase, deci cu atat mai mult atuncea:
religie prinsa de la o bucata de vreme In forme stricte si sfinte, imutabile si eterne, el a putut trai, In
anumite locuri si Imprejurari, pana foarte tarziu si fara ele. Darul hirotoniei, "punerii mainilor" asupra
preotilor si darul sfintirii lacasurilor sfinte - sarcina cercetarii lor are mai putina Insemnatate si se lasa
dese ori la o parte - le exercitau atunci preoti mai batrani si singurateci, calugari vestiti pentru evlavia lor.
In acest timp, de altminterea, episcopii, al caror nume e nou - cei vechi ziceau piscup si, slavoneste,
Vladica, "stapan" - se alegeau, cum se stie, de cetatenii unui oras, de poporanii unei biserici, si ei puteau
fi ridicati oricand din randurile mirenilor, fara a fi sfintiti macar In forme canonice reale". (N. Iorga/Istoria
Bisericii Romanesti/1928/pag.16) Prestigiul lor si modul deopotriva camuflat si discretionar de a-si afirma
calitatea de Intaistatatori poate fi identificat cel mai bine si mai convingator Intr-un document papal citat
tot de Iorga, datand din 1234, In care "Papa se plange ca In episcopia sa romaneasca, a Cumanilor - cum
vom vedea In partile Buzaului, Putnei si Bacaului - "falsii episcopi", pseudo-episcopii, zice documentul, ai
romanilor, au ispitit la ei pana si pe unii din regatul Ungariei, Unguri ca si Germani si alti catolici, care vin
la dansii ca sa ramaie statornic si alcatuiesc unul si acelasi popor cu Romanii, adeca locuitorii targurilor
de munte pe care strainii de alta lege le Intemeiasera de curand" (N. Iorga/Istoria Bisericii
Romanesti/1928/pag.22).
 
Ceea ce mai putina lume stie este faptul ca, Impotriva presiunilor franciscane s-a rezistat Insa, prin
tenacitatea si discretia unei propovaduiri paralele si a unei vieti sacramentale camuflata In munti. Aceasta
strategie a propovaduirii paralele, care "pazeste credinta, sus, In munti, constienta fiind ca agresorul,
misionarul apusean, prozelitul, se misca Intotdeauna numai prin vai", pe scurt a crearii unui palier paralel
cu vitregia, In care viata spirituala sa-si desfasoare netulburata cursul, avea sa mentina In Moldova
medievala pacea si calmul confesional. Pe fondul acestui tip activ de rezistenta pasnica a irumpt si a
capatat relief actiunea energica, cu adevarat proniatoare a "generatiei de aur a voievozilor romani", cum o
numeste Iorga, a pleiadei musatine, In frunte cu Stefan cel Mare si Petru Rares, care, sfruntand grava
ruptura confesionala, si-a aliniat destins si fara complexe credinta, direct In descendenta Bisericii
Nedespartite, Impropriindu-si astfel si anvergura, si competenta acesteia de a administra si mentine
unitatea credintei dreptmaritoare. Pentru a nu-si deprecia vocatia europeana si uriasa sarcina liber
aleasa, au refuzat sa se livreze isteric razboiului confesional si ineptelor patimi doctrinare
postschismatice. Sinteza lor a reusit magistral fiindca nu si-a propus nici anexarea prin integrare a
romano-catolicismului misionar, nici disproportionata proslavire idolatra a Bizantului, ci conlucrarea
productiva, prin jertfa comuna In duhul Bisericii Una, cea de dinainte de schisma, a celor doua
"crestinisme", mai nou beligerante. Comparata politicilor echidistante ale lui Stefan cel Mare, "intrarea In
Europa", fluturata astazi dinaintea Estului eliberat de comunism este, de fapt, cum lesne se poate
observa, o silnica intrare/re-intrare In Apus a Rasaritului Europei. De altfel, actuala occidentalizare
economica a Estului, urmarind "confectionarea", cu ajutorul coercitivelor grile de analiza mondialiste a
unui Rasarit apusean cvasi-absurd, nu va izbuti sa creeze decat un hibrid economico-financiar mimetic,
conventional si obedient care, ca orice artifex, va fi contraproductiv, lipsit de vigoare concurentiala si de
profit autentic. Grabit si aferat, colonizatorul occidental de astazi nu realizeaza faptul ca ceea ce Ii opune
rezistenta In Est nu sunt nici pe departe "specificitatile" asa-zisului "ortodoxism fundamentalist", ci Insesi
propriile sale habitusuri formative si mai cu seama cele esentiale - morale si civice - adoptate de
modernitatea romaneasca cu aceeasi Intelepciune, discernamant si entuziasm creator si universal
pastrator, cu care au fost preluate odinioara, cu prilejul primei "intrari In Europa", ogiva medievala
apuseana si Intregul repertoriu conceptual si morfologic, culese din gotic de catre civilizatia stefaniana a
secolului XV iar, la patru secole distanta, cu prilejul celei de-a doua "intrari", stilemele ordonantelor
neoclasice franceze si inconfundabila lor geometrie luxos-austera, de catre arhitectura citadina a caselor
bucurestene construite la capatul secolului XIX, In vremea Regelui Carol I, dupa planul ancestral al culei
valcene. Prin urmare, In momentul de fata, nu Estul expus colonizatorului apusean este adversarul
acestuia, ci Insesi valorile Apusului cuibarite la sanul Rasaritului, acel Occident din Est, deconspirat cu
glas mare, profetic, de una din constiintele cele mai probe europene si ecumenice actuale.
 
Referitor la recentul conflict iugoslav, care de o buna bucata de vreme zguduie zdravan Balcanii, ar fi bine
daca s-ar Intelege ca doar cenzurarea aspra a bombardarii Belgradului In zi sfanta, de Buna Vestire, a
reprezentat o reactie ortodoxa, specific rasariteana; In schimb, amendarea publica a crizei morale de care
dau dovada politicile NATO In Kosovo si retractilitatatea cu care le-au Intampinat efectul majoritatea
romanilor, departe de a fi fost manifestarea unui puseu ortodoxist, antioccidental, a reprezentat de fapt o
replica morala de factura pur apuseana, o tipica reactie occidental/rasariteana de respingere, care a
refuzat sa confunde europenismul cu internationalismul. Iata de ce, Incuviintarea bombardarii Serbiei,
pronuntata de oficialitatile romanesti, sustinute de personalitati marcante ale elitei intelectuale, pot fi In
mod justificat calificate ca atitudini manifest internationaliste si profund antioccidentale! Pe scurt, reactia
opiniei publice romanesti, divergenta In raport cu decizia Puterii, a reprezentat o atitudine hranita de
axiologia morala apuseana, intrata deja In compunerea mentalitatii estice.
 
In fine, "Egiptul" sovietizarii asiate a putut fi trecut si datorita valorilor apusene, aparate cu disperata
fidelitate de romani, dar si datorita unui adevarat cult al Increderii In resursele "redemptorii" ale culturii
care, oricat de neputincioase, au functionat totusi ca balize ale bunului simt, demnitatii, elegantei, politetii,
urbanitatii, In conditiile In care aceste elementare trasaturi civilizatorii erau calcate In picioare de hoarda
comunista atee - o putere barbara care, asemenea oricaror barbari ai istoriei, nu stie si nu va sti vreodata
sa stapaneasca, ci doar sa jefuiasca razbit si pana la capat, valorile, cum ar zice Nicolae Iorga. In fine,
de-a lungul acestor virtuti apusene, desprinse direct din cultura si conservate riguros tot de aceasta, o
tara ca Romania a reusit, In plin totalitarism comunist, sa re-descopere orizontul mai Inalt al credintei, si
sa recapete respectul fata de calitatea Intaistatatoare dar si Inaintemergatoare a culturii bisericesti si a
personalitatilor-reper ale culturii spirituale. Ca un facut Insa, dupa 1989, tocmai aceste valori directoare
ale unitatii europene au fost diabolizate si aprig sanctionate exact de genitorul lor apusean!
 
Ceea ce Incearca sa modifice astazi Occidentul In Rasarit, uneori fara sa-si dea seama, este propriul sau
chip si propria sa asemanare. In 1989, chipul Imbujorat de victorie si stralucind de o exaltare politica, mai
degraba genuina decat imatura (cum pare unora retrospectiv) era chiar chipul lui, al Apuslui salvat din
Rasarit. De mai bine de 11 ani, Apusul Europei, pe acest Apus s-a Inversunat sa-l distruga Intr-un mod cu
totul sinucigas si lipsit de sens; asa cum si In Kosovo, acelasi Apus n-a facut altceva decat sa se
bombardeze pe sine! Indubitabil, pentru Apus, chipul estic al Occidentului este cel care Ii divulga
alienarea prezenta.
 
In ceea ce priveste vechea tema a preeminentei solidaritati a Romaniei cu Occidentul, excesiv perorata
astazi, cu prilejul celei mai recente "re-intrari In Europa", sa amintim ca la "intrarea" de odinioara, prima,
cea savarsita In secolul XV de Stefan cel Mare, Moldova medievala crestina n-a ezitat o clipa "sa intre" la
un loc cu Apusul Intr-o Europa angajata In lupta acerba Impotriva Reformei si a Islamului. Si Stefan cel
Mare, si Petru Rares au lasat deoparte destule scrupule doctrinare si, o data cu ele, au sistat provizoriu si
culpabilizarea nenorocitelor politici ecleziale ale papalitatii, pentru a se alatura In mod oportun Apusului
crestin si a opta, ferm si temerar, pentru Contrareforma. Asa cum vom vedea imediat, iconografia
chivotelor ecumenice ale lui Petru Rares este o capodopera de diplomatie eclezeiala a ortodoxiei latine,
fara corespondent In expresia bisericeasca a celorlalte popoare crestine. La urma urmei, nu cumva
tocmai stravechea vocatie ecumenica a crestinismului romanesc a determinat Vaticanul sa aleaga
ambianta ortodoxiei latine ca prima escala a explozivului periplu actual al Papei Ioan Paul al II-lea?
 
Ori, In raport cu principalele exigente ecumenice, Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare si Petru Rares n-au
Incurajat nici un fel de absorbtie sau fuziune apuseana sau rasariteana, ci pivotarea crestinismului
apusean si a celui rasaritean, In jurul aceluiasi ax director, echidistant, care sa simbolizeze In continuare
osia unitatii Bisericii Nedespartite. Noutatea lor istorica fara precedent este de a fi propus, dupa
Infricosata Cadere a Bizantului, reconstructia rapida si deplasarea utila a acestui ax In Moldova! si, In
consecinta, de a-si fi asumat implicit si rolul de dispeceri si tacticieni ai unitatii crestine europene.
Succesul unei angajari atat de uriase a impus, Insa, Inlaturarea oricarui duh al revansei confesionale, al
reprosului doctrinar si al oricaror intentii de refacere a cezaro-papismului bizantin postschismatic.
 
Asa cum anuntam putin mai devreme, depune marturie asupra acestei conduite unice In epoca Insusi
tactul eclezial care guverneaza redactarea iconografiei bisericilor lui Petru Rares. Pentru eliminarea
oricaror asperitati In raporturile cu Apusul crestin si a oricaror motive de iritare interconfesionala,
ecumenismul declarat al ctitorilor a cuprins In vastul program iconografic interior si exterior, numai sfinti ai
Bisericii Nedespartite, de pana la schisma. Martore sunt Insesi frescele interioare (sinaxarele pronaosului)
si exterioare (panteonul de sfinti de la Marele Ospat Ceresc de pe abside), In care nu sunt figurati nici
unul din sfintii apuseni sau rasariteni care s-au nevoit sau au fost canonizati dupa schisma. Jerfa
ecumenica a lui Rares si a Mitropolitului-iconograf Rosca a fost atat de mare, Incat Insusi teologul luminii
increate, Sf. Grigorie Palama, a trebuit sa fie In mod deliberat omis pe zidurile chivotelor lor ecumenice.
Este greu de crezut ca cei doi ctitori, ctitori faimosi si asidui si pe Athosul isihast, puternic impregnat de
palamism, - trecusera deja trei secole de la canonizarea sfantului - sa nu fi Impartasit notorietatea
imensa, capitala pentru crestinismul universal, a Sf. Grigorie Palama. Si totusi, Sf. Grigorie Palama
lipseste cu desavarsire de pe zidurile bisericilor din nordul Moldovei. Probabil ca actualizarea celebrei
dispute teologice a sfantului cu Varlaam calabrezul ar fi Inveninat Insa, subit, raporturile confraterne
restabilite In numele Contrareformei si ar fi aruncat In aer orice tentativa ecumenica.
 
Tot o subtila motivatie ecumenica are si ponderea iconografica acordata unor sfinti, cu cert destin si
vocatie ecumenica, bucurandu-se de egala si ferventa cinstire si In Apus si In Rasarit, cum sunt mult-
frecventatii si Indragitii Sf. Nicolae, Sf. Antonie cel Mare si Sf. Gheorghe.
 
Lipsind perspectiva ecumenica In decriptarea iconografiei chivotelor lui Rares, nici un medievalist, dupa
stiinta noastra, nu s-a ostenit sa cerceteze "selectia" sfintilor operata de ctitori, adica, cati sfinti apuseni si
cati rasariteni numara programul iconografic si care din ei sunt alesi sa ocupe zidurile pictate ale acestor
biserici. Dupa opinia noastra si In conditiile sentimentelor dezagreabile pe care le nutresc de o buna
bucata de vreme ortodocsii fata de Infricosatele persecutii la care i-a supus prozelitismul catolic, greu s-ar
putea imagina astazi o autoritate ecleziala ortodoxa care sa aprobe zugravirea pe zidurile ctitoriei sale a
doi Papi ai Romei, ca martori ai umanitatii la Judecata de Apoi, cum se Intampla la Voronetul
mitropolitului iconograf Grigorie Rosca. In plus, sa retinem ca cei doi sfinti pontifi apuseni sunt sfintii
figurati cu talia cea mai Inalta din tot ansamblul de sfinti parinti zugraviti pe zidurile Intregului Voronet.
Recuperarea ecumenica a Apusului crestin la Voronet este atat de vizibila si de fatisa, Incat pare ca
Insusi ctitorul a simtit necesar sa o echilibreze polemic renuntand la triada mucenicilor-marturisitori
Dimitrie, Mercurie si Nestorie, In favoarea zugravirii exclusive a hagiografiei Sf. Mucenic Ioan cel Nou de
la Suceava, martirizat In urma mizerabilelor delatiuni ale unui catolic genovez, manios pe viitorul mucenic
de a-l fi Invins In cadrul unei aprige dispute teologice! Este de retinut Insa si faptul, prezent ca o proba de
foc In hagiografia mucenicului trebizondan, ca acelasi catolic, la scurt timp dupa martirizarea sfantului, va
alege si el Ortodoxia dreptmaritoare.
 
Un surprinzator semnal parietal al coniventei confesionale si ecumenice, dintre Estul si Vestul Europei
crestine, si al afirmarii fratietatii duhovnicesti a celor doua Biserici surori - adevarata efigie ecumenica
europeana - Il constituie, la Humor, juxtapunerea ogivei reale, a ferestrei din piatra a lacasului, cupolei
rotunde, In plin cintru, care deseneaza glorios cerul bizantin al megaicoanei preamaririi Maicii Domnului.
In pofida mesajului sau hiperexplicit, acest slogan ecumenic, extrem de puternic si de sugestiv, nepreluat
sau anemic exprimat la alte biserici, a ramas totusi atata timp disimulat, tocmai datorita abordarii
inadecvate a semnificatiei globale a proiectului eclezial Rares/Rosca.
 
Ctitorii concepusera interiorul si exteriorul chivotelor ecumenice ca expresii iconografice ale lucrarii Fiului
si ale lucrarii Duhului Sfant - cele doua brate lucratoare ale Tatalui Ceresc. Astfel, randuiala iconografiei
interioare fusese destinata sa reproduca lucrarea Fiului, a Celei de-a Doua Persoane a Sfintei Treimi,
periplul soteriologic si rascumparator al Logosului Intrupat In istorie, iar iconografia exterioara fusese
proiectata sa Infatiseze iconic vasta lucrare pregatitoare si plinitoare a Duhului Sfant - a Celei de a Treia
Persoane a Sfintei Treimi. Asadar, tema catehetica principala a programului iconografic exterior este
panoramarea lucrarii proniatoare a Duhului Sfant, de la zidirea lumii si pana la Vesnicul Ospat care,
urmand Judecatii celei de Obste, va Inchide si anula tragica biografie a Caderii, asa cum, tema
doxologica principala a aceluiasi program este simbolizarea iconografica a caracterului ineluctabil al
lucrarii Proniei, prin zugravirea preamaririlor liturgice cuprinse In randuiala Triodului si a Penticostarului,
Incepand cu Duminica Izgonirii din Rai si pana la prima Duminica dupa Cincizecime - Sarbatoarea
Tuturor Sfintilor.
 
Privita In perspectiva programului iconografic interior, se poate observa imediat ca iconografia exterioara
reproduce pe fatada apuseana si pe suprafata exterioara a celor trei abside tot ce se va petrece
providential la sfarsitul lumii, sau, mai clar, evenimentele uluitoare si greu de perceput de Intelegerea
noastra, pe care urmeaza sa le Implineasca Pronia divina, iar pe cele doua fatade ale pronaosului sunt
marcate, comentate si doxologite, evenimentele capitale care au salvat pana In prezent proiectul
dumnezeiesc initial, lucrari proniatoare, Implinite deja In lume de Providenta. Bunaoara, asa cum In
contextul istoric al Vechiului Testament, profetirea mladitei biruitoare - care reprezinta tematic icoana
Arborelui lui Iesei - a fost confirmata la Buna Vestire - tema pe care o doxologeste Acatistul care Ii este
dedicat, tot asa, Implinirea lucrarii viitoare a Proniei - Judecata de Apoi si Marele Praznic Ceresc care Ii
urmeaza - va fi si este deja confirmata ca o realitate viitoare de netagaduit, de Implinirea punct cu punct a
profetiilor evenimentelor de odinioara, cat si a catorva din cele recente, consecutive Intruparii lui Hristos.
Crestinismul, desigur, nu este Inca biruitor In lume si, ca si el, nici Constantinopolul nu este Inca iertat,
recapatat si repus In drepturile eminente cu care l-a Inzestrat Povidenta. Cu atat mai mult, faptul ca
recastigarea Constantinopolului va fi contemporana recastigarii Raiului pierdut, convertirii tuturor evreilor
si unirii celor doua Biserici, adica crestinismului triumfator, cum profeteste iconografia chivotelor, si cum
ne Indeamna sa gandim si sa credem paralelismul semnificatiilor celor doua benzi iconografice de pe
fatada nordica a Voronetului, reprezinta una din proorocirile majuscule ale Proniei, care, conform
ctitorului, ar putea semnaliza autoritar sfarsitul si stingerea lumii. Ori, repetam, victoria credintei In Hristos,
de care se leaga si redobandirea axialitatii bisericesti mondiale Inseamna acelasi lucru cu refacerea
unitatii credintei. Aceasta logica eshatologica care guverneaza sinapsele catehetice globale deschide si
orizontul conotatiilor ecumenice.
 
La mai putin de 80 de ani de la prabusirea axului constantinopolitan al crestinatatii si In contextul
amenintatoarei afirmari razboinice a Islamului si a vociferarilor contestatare din ce In ce mai revansarde
ale Reformei, asistam, deci, la ridicarea exemplara si Intru totul providentiala, ca stalpi si temelii ai unitatii
crestine europene, si In traditia dreptmaritoare a Bisericii Nedespartite, a chivotelor ecumenice ale lui
Petru Rares.
 
Explicatia noutatii si a neobisnuitei lor forte si frumuseti propovaduitoare trebuie cautata In inventiva, si
absolut originala cuplare, a temei ecumenice cu tema eshatologica a articularii problematicii curente,
arzatoare, cu uriasul potential emotional si teologic al dimensiunii eshatologice. Rezultatul nu s-a lasat
asteptat: asociat iconografic si arhitectonic eshatologiei, ecumenismul a castigat amploare profetica si
intonatie apocaliptica, iar perspectiva eshatologica a capatat aderenta istorica si un fascinant temei
probatoriu.
 
Le-am numit chivote ecumenice, si nu chivote eshatologice, tocmai datorita faptului ca In compunerea
semanticii lor sinergice, eshatologia este suportul discursului ecumenic si nu invers. Redutabilele
panoramari eshatologice ale petrecerii timpurilor din urma, anvergura nemaiIntalnita a simbolizarilor
Imparatiei Lui Dumnezeu si schimbul incontinent de Intelesuri dintre iconografia interioara si cea
exterioara constituie, laolalta, ecranul evenimential transcendent dinaintea caruia evolueaza iconomia
plinirilor ecumenice ale Bisericii. Chivotul ecumenic al lui Rares este icoana corespondentului ceresc al
Bisericii terestre, a totalitatii transcedentale a Bisericii Nedespartite, zarita de Sf. Nifon In vedenia daruita
de Dumnezeu. Ea nu exista Inca In mod real. Chivotul ecumenic doar o profeteste iconografic si
arhitectonic. De aceea folosul lui este de a oferi unei Biserici sfasiata de schisma o forma simbolica
plauzibila si convingatoare a unitatii pierdute.
 
Prin sinteza celor doua crestinisme, chivotele ecumenice raresiene furnizeaza modelul ecumenic
universal care poate fi resimtit de ambele confesiuni ca forma arhitecturala si iconografica deopotriva
proprie si comuna. Chivotele nu sunt nici bizantine, nici gotice, nici catolice, nici ortodoxe, nici gotico-
bizantine, nici bizantino-gotice. Insusi stilul care le tuteleaza estetic - stilul moldovenesc - reprezinta o
denumire improprie; comparat imaginii, aspectului si duhului lor, numele lui este resimtit excesiv local si
restrictiv. Fara sa poata fi In nici un caz considerate zidiri generice, chivotele par a fi situate la rascrucea
matricilor stilistice apusene si rasaritene. Sunt chivote ecumenice care au fost destinate de ctitori Intregii
lumi crestine, iar "moldovenitatea" originii lor valoreaza si semnifica, exact cat valoreaza si semnifica
obarsia etnica pentru un "cetatean al Raiului"! Sunt Insa universale, fara a fi internationale. O Biserica
care a produs asemenea chivote nu va putea fi In veci suspectata de filetism! N-ar fi exclus ca tocmai
personalitatea lor europeana, transmoldoveneasca, sa se fi aflat la originea refuzului de a le perpetua
proiectul arhitectural si programul iconografic. Retrospectiv, aparitia lor, oricat de legitima si de bine
venita In raport cu imperativele ecumenice ale epocii, iar In subsidiar, cu telurile Contrareformei, contraria
efortul de individuatie etnica a Bisericilor abia desprinse din "suzeranitatea" confesionala a Bizantului.
 
Zicem astazi, oarecum generic si Inganand Balamandul, ca unirea celor doua Biserici-surori se va
petrece In Duh si In Adevar. Cum va arata Insa concret o astfel de unire In Duh si In Adevar nu ni s-a
spus; Bisericile din nordul Moldovei, chivotele ecumenice ale lui Rares, sunt singurele care ofera, desigur,
simbolic, un solid reper formal. In aceasta consta de fapt uriasa lor valoare mondiala, deopotriva
eshatologica si ecumenica.
 
(fragment din Goticii bazilei ai Moldovei si modelul lor ecumenic, In curs de aparitie la Editura Anastasia)