Deontologia evaluării se referă în mod explicit la respectarea de către fiecare cadru didactic

a tuturor cerinţelor menite a conduce la creşterea obiectivităţii aprecierii,

cerinţe în care se includ şi importante trăsături de personalitate.

DEONTOLOGIA EVALUĂRII

Evaluarea este un proces care, pe lângă faptul că implică subiecți concreți și are efecte în minte și
conștiință, implică aproape în toate cazurile și judecăți de valoare, raportare la valori morale și la însușiri
de caracter.
Evaluarea poate fi corectă sau incorectă nu numai sub raportul adevărului sau corectitudinii logice, dar și
sub aspect etic. Subiectivismul profesorului este adesea pus în discuție și nu arareori el este invocat
drept cauză a multor dezechilibre ce se produc la nivelul procesului educațional.
Acestea sunt doar câteva motive care ne determină să analizăm evaluarea și din perspectiva deontologiei
profesiunii de evaluator.
Termenul deontologie provine din grecescul deonto – necesitate, ceea ce se cade, datorie şi logos –
studiu, discurs, ştiinţă. Conceptul este folosit în sens de doctrină a moralei profesionale, cuprinzând
ansamblul normelor şi obligaţiilor specifice unei activităţi umane.
Deontologia pedagogică, ramură în curs de constituire a ştiinţelor educaţiei, studiază atât o serie de
trăsături generale comune exercitării profesiilor (dragostea de profesie, probitatea profesională,
competenţa, conştiinţa necesităţii de a se pregăti continuu pentru a corespunde exigenţelor profesiei),
cât şi o serie de trăsături specifice profesiunii didactice, concretizate în obligaţiile personalului didactic
faţă de elevi şi familiile acestora, faţă de colegii de profesie, faţă de opinia publică şi faţă de societate. De
regulă aceste exigenţe sunt consemnate în coduri, statute, regulamente (de exemplu Cartea
internaţională a educatorilor, Statutul personalului didactic ş.a.).
În ceea ce priveşte deontologia evaluării, aceasta se referă în mod explicit la respectarea de către fiecare
cadru didactic a tuturor cerinţelor menite a conduce la creşterea obiectivităţii aprecierii, cerinţe în care se
includ şi importante trăsături de personalitate (probitate şi responsabilitate profesională, respectul faţă
de elev şi rezultatele muncii sale, cinste, corectitudine, capacitate de a nu se lăsa influenţat de o serie de
intervenţii şi presiuni exercitate de factori externi, etc.).
Deontologia evaluării (considerată un caz particular al deontologiei pedagogice) are ca referenţial un set
de valori ce pot fi considerate esenţiale pentru procesul evaluativ:
• valori care sunt importante pentru evaluator ( diferențierea diferitelor tipuri de rezultate ale învățării,
asocierea acestor rezultate cu indicatori cantitativi sau calitativi, posibilitățile sau dificultățile de
interpretare a rezultatelor procesului evaluativ etc.);
• valori care sunt importante pentru cel evaluat (recunoașterea efortului pe care cel evaluat îl investește
în pregătirea pentru examen, identificarea poziției pe care el o ocupă într-o ierarhie, modalitățile prin
care rezultatele procesului evaluativ reflectă aspirațiile celui evaluat;
• valori care sunt importante în raport cu procesul însuşi al evaluării ( ideea de obiectivitate a evaluării,
capacitatea de discriminare a diferitelor tipuri de rezultate, acuratețea măsurării performanțelor,
surprinderea valorii adăugate);
• valori care sunt importante pentru societate atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt (obținerea unor
informații despre calitatea pregătirii pe diferite trepte ale sistemului de învățământ, posibilitatea de
folosire a rezultatelor evaluării ca indicator al selectării pentru o nouă treaptă sau pentru integrarea lor
pe piața muncii).
Valorile acestea au capacitatea de a influența într-un mod decisiv comportamentul celor implicați în
procesul evaluativ (evaluatori sau subiecți evaluați) chiar și atunci când ei nu conștientizează atașamentul
profund pe care îl au față de unele sau altele dintre acestea.
Evaluarea este cea mai importantă etapă în procesul de învățare. Ea este componenta care poate oferi
feed-back și poate fi utilizată pentru a stabili modul optim în care procesul de învățare trebuie să
continue, de aceea obiectivitatea evaluării este foarte importantă.
Un proces corect de evaluare trebuie să fie obiectiv, să reflecte procesul de învățare al etapei evaluate, să
ofere date pentru o analiză a procesului de învățare precedent precum și elemente de ghidare a etapei
următoare. În cadrul procesului de învățământ, evaluarea trebuie să fie un instrument în procesul de
învățare și nu un scop în sine.
Din punct de vedere deontologic evaluatorul trebuie să fie corect și obiectiv în procesul de evaluare, așa
încât cel evaluat să își poată forma o imagine corectă a nivelului de cunoștințe pe care le are, dar și să
cunoască elementele pe care trebuie să pună accent în viitor. Părinții și elevii trebuie să înțeleagă
importanța evaluărilor și să nu urmărească doar notele sau punctajul mare la examene.
Un candidat conștient de nivelul lui de pregătire poate să facă o alegere corectă în ceea ce privește
propriul său viitor, în timp ce un candidat care a urmărit doar note și calificative se poate trezi mai târziu
în situația în care, ajungând unde a crezut că se potrivește, să nu facă față și să fie nevoit să accepte
mediocritatea sau chiar să renunțe.
Scopul învățământului nu trebuie să fie o uniformizare a absolvenților, ci o ierarhizare obiectivă a
acestora, cu rol de orientare a parcursului educațional, în funcție de felul în care au răspuns la procesul
de învățare.
Deontologia evaluării ar trebui respectată de către toți evaluatorii. Trebuie să se ajungă la un sistem
unitar de notare, să se renunțe la subiectivism. Acesta nu duce la nimic altceva decât la false păreri,
etichete gratuite sau la erori de autoevaluare din partea candidaților în momentul în care se decid care să
fie drumul în viață.
Deontologia este singura apărare împotriva ingerințelor din exterior în cadrul procesului de învățământ.
Un caz aparte îl reprezintă evaluările centralizate și generalizate, cum ar fi examenele naționale. La
nivelul evaluărilor naționale, acestea cuplează scopul de stabilire a gradului de asimilare a procesului de
învățământ din partea candidatului cu cel de selecție în vederea promovării.
În cadrul elaborării subiectelor de evaluare, deontologia cere ca subiectele să fie elaborate de profesori-
evaluatori, iar nivelul de dificultate să respecte programele de concursuri. În acest mod se poate asigura
atât obiectivitatea evaluării, cât și verificarea eficienței procesului de învățământ.
De asemenea trebuie ca toți evaluatorii să cunoască moduri de evaluare corecte, etice și eficiente.
Evaluarea nu se termină cu acordarea unei note sau a unui calificativ. Pentru a fi eficientă trebuie ca
evaluatul să înțeleagă atât scopul evaluării, cât și interpretarea rezultatelor obținute.
Oricât de bine intenționat și de competent ar fi un evaluator, întotdeauna va exista riscul ca el să
,,greșească” în modul în care acordă calificative și note prin simplul fapt că grila de ,,lectură” pe care el o
aplică în ,,citirea” unor bareme sau norme este una personală.
Deontologia și simțul etic al evaluatorului pot să îi asigure acestuia o calitate ridicată a muncii. Condiția
sine qua non a notării este obiectivitatea evaluatorului, căci abaterea de la acest principiu poate afecta
imaginea sa în ochii candidaților.
Obiectivitatea apare ca o detașare conștientă a individului de sine însuși, ca o renunțare la abordările sau
interpretările personale, ca o restricție pe care subiectul și-o impune de a nu depăși cadrul permis de
realitatea obiectivă.
Funcţiile evaluării apar şi se actualizează diferenţiat, prin preeminenţă şi nu în chip exclusivist. Într-o
situaţie de evaluare se pot întrezări mai multe funcţii.
Un examen, spre exemplu, poate dobândi mai multe funcţii, plecând de la intenţiile diverse ale:
 profesorilor, de a controla achiziţiile şcolare la începutul unui ciclu şcolar, de a decide asupra
promovărilor;
 elevilor, de a lua cunoştinţă de reuşitele şi progresele lor;
 părinţilor, de a se informa asupra direcţiilor de dezvoltare a copiilor;
 directorilor de şcoli, de a controla profesorii, plecând de la standardele asupra cărora
s-a căzut de acord, de a identifica scăderi în activitatea şcolii;
 societăţii, de a se informa asupra modificărilor apărute în cerinţele şi dezideratele tinerei generaţii etc.
(Cucoş, C. 2002).
Există și factori perturbatori şi erori în evaluare : efectul halo, care se exprimă prin supraaprecierea
rezultatelor unor elevi sub influența impresiei foarte bune pe care o au unul sau mai mulți profesori
despre ei; efectul de anticipație, care se mai numește și ,,efectul oedipian” sau ,,efectul Pygmalion”, care
constă în subaprecierea rezultatelor unor elevi sub influența părerii nefavorabile pe care profesorul și-a
format-o despre capacitatea și nivelul lor de pregătire; efectul de contrast sau ,,de ordine”, care se
exprimă prin accentuarea subiectivă, la nivelul conștiinței profesorului, a diferențelor de nivel dintre
performanțele unor elevi; efectul de contaminare, care se exprimă în aprecierea subiectivă, incorectă, a
rezultatelor școlare sub influența cunoașterii notelor acordate de către alți profesori; efectul de
generozitate, manifestat prin indulgență sau prin larghețe în notarea unor elevi; efectul blând, manifestat
prin tendința și atitudinea unor profesori de a aprecia cu indulgență elevii cunoscuți, în raport cu elevii
necunoscuți, sau mai puțin cunoscuți; ecuația personală a educatorului, care se mai numește eroare
individuală constantă și care se manifestă diferit de la un profesor la altul, uneori cu atitudini opuse, față
de elevii sârguincioși, dar cu capacități modeste din punct de vedere intelectual. În ,,ecuația personală” se
include și ,,obiceiul” unor profesori de a manifesta o exigență mai mare în actul evaluării la începutul
anului școlar, acordând note mici pentru a-i mobiliza la un nivel superior și a-i determina pe elevi să
învețe temeinic pe parcursul anului etc.
Pentru evitarea sau pentru atenuarea erorilor de evaluare sunt recomandate câteva modalități:
 anonimatul probelor scrise, acoperind datele de identificare ale elevilor examinați;
 verificarea, analiza și notarea lucrărilor la concursuri și la examene de către doi sau mai mulți corectori,
profesori de aceeași specialitate;
 elaborarea de bareme unice de evaluare și de notare;
 aplicarea sistematică a unor probe de evaluare externă, care au un caracter sumativ, stabilite de către
profesori de la alte școli sau de către reprezentanți ai inspectoratelor școlare;
 corectarea și notarea lucrărilor de către profesori de la alte școli.
În concluzie, profesorul evaluator, oricât de competent ar fi, poate ,,să greșească”, de aceea trebuie să
reflecteze puternic la umanitatea sa. Înainte de a da un verdict final el trebuie să țină cont de faptul că
succesul se măsoară nu în raport cu reușitele globale, ci în raport cu reușitele fiecărui individ.