Teoria Generala A Infractiunii Tipicitatea

lOMoARcPSD|7011565
Teoria generala a infracțiunii. Tipicitatea
Drept penal- Parte generala 1 (Universitatea de Vest din Timisoara)
StuDocu nu este sponsorizat sau avizat de nicio universitate

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)
lOMoARcPSD|7011565
TEORIA GENEREALA A INFRACȚIUNII
Până acuma, am tot povestit noi despre situația în care comitem o infracțiune, ba pe
legea nouă, ba pe legea veche, ba o comitem în țară, ba în străinătate, s.a.m.d .Ei, iată că a
venit vremea să ne întrebăm: Ce o fi aceea o infracțiune? Că am stabilit noi la primul curs, mă
rog ați stabilit voi cu domnul Nițu, că dreptul penal se ocupă între altele cu studiul faptelor
care constituie infracțiuni .Vom află ce este aceea o infracțiune.
Ce credeți că este infracțiunea? Are cineva vreo idee? Că tot ați auzit vorbindu-se
despre infracțiune.. O fapta care lezează anumite valori sociale,ok. Dar, cu ce se deosebește ea
atunci față de contravenție, sau,..față de un delict civil, că și contravenția lezează unele valori
sociale, și o fapta ilicită cauzatoare de prejudicii lezează. E mai gravă, că așa am învățat noi,
"ultima ratio" și chestii d-astea, da, numai când celelalte nu sunt suficiente intervin normele dr
penal. Ei bine, legiuitorul nostru păstrează o tradiție comunistă. A zis că trebuie neapărat să
definim infracțiunea, codul penal s-a asigurat că nu cumva să nu știe cetățeanul ce o fi aceea
infracțiune , și ca atare în articolul 15 din CP avem o definiție a infracțiunii.. Cea mai proastă
cu putință, da, o avem, ok. O să vă spun și despre asta, dar mai întâi hai să vedem cum este.
Ei bine, ce este, sau ce înseamnă infracțiunea , potrivit articolului 15 din CP: Este o
fapta prevăzută de legea penală ,până aici nu e rău că ați învățat dumneavoastră la principiul
legalității, că totuși ar trebui să știe cetățeanul cam care sunt faptele incriminate, și pe cale de
consecință, e bine să fie prevăzută în lege, bine ar fi să fie trecută înainte să fie comisă :)), ok,
mai departe, savarasita cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
Ce ați înțeles din această definiție? Nu mare lucru..ok:)
Hai să încercăm să o disecăm un pic și să vedem, de fapt, cam ce vrea să spună. Primul
lucru, deci, infracțiunea este o faptă prevăzută de legea penală. Bun, notați-vă definiția că să
nu o uităm , să știm de la ce pornim. Ok deci, infracțiunea este o acțiune prevăzută
de eegea penaeă, săvârșită cu vinovăție, nejustificată, și imputabieă persoanei
care a săvârșit-o. Ei bine, hai să vedem pe rând, ce înseamnă :
I. Prima condiție, probabil că nu pune foarte multe probleme cel puțîn la acest
moment. De ce? Pentru că vă spuneam când am discutat despre principiul
legalității, am văzut că acest principiu fundamental constituțional impune că fapta
să fie prevăzută de lege, scrisă în lege, înainte de a fi comisă, astfel încât
cetățeanul să poată să-și dirijeze conduită în funcție de această prevedere a legii.
Prevederea în legea penală mai poartă și denumirea de : tipicitate.
Ok, deci prima trăsătură : Tipicitatea, sau fapta să fie prevăzută de legea penală.
Spunem că infracțiunea este o fapta tipică, de unde denumirea. Vedeți, când analizăm o fapta
concretă, fapta săvârșită de ION, și vrem să vedem dacă e sau nu prevăzută de legea penală ,
ce facem? Pornim de la constatarea că, legiuitorul când incriminează o anumită fapta,
construiește, dacă vreți, un model, tipar, pentru fapta respectivă .

lOMoARcPSD|7011565

Practic dacă vrea să incrimineze furtul , se gândește legiuitorul ce o fii ăla furt? Păi e luarea ,
o chestie de luare. Ce luăm? Un bun mobil, un bun imobil ? Cu imobilele mai greu să le furi,
deci hai să zicem că un bun mobil totuși . Ok , deci am stabilit și ce putem fură, bunul mobil.
Bun, îl luăm, da de unde îl luăm? Păi trebe să fie la altul .Da de ce Îl iau? Nu-I al meu, dar mi
l-ar trebui, deci îl iau în scopul însușirii. Ok, și uite așa legiuitorul conturează incriminarea
infracțiunii de furt , practic ,construiește un model, dacă vreți, după care , noi, în momentul în
care vrem să vedem dacă fapta lui Ion e furt sau nu e furt, ce facem ? Păi , comparăm
caracteristiciile faptei concrete cu acest model abstract din normă de incriminare.Da, practic
vedem dacă se potrivește sau nu se potrivește fapta lui în șablonul pe care legiuitorul îl
creează , și de aici vorbim, de fapt, despre tipicitate.
Da, practic, tipicitatea poate fii definită că o corespondență între trăsăturiee

faptei concrete și descrierea reaeizată de eegiuitor în normă de incriminare. Da,
prin urmare, vedeți , comparăm și încercăm să introducem în acest șablon fapta concretă.
Dacă se potrivește, dacă intră, spunem că fapta este tipică, e prevăzută de normă respectivă,
dacă nu intră, nu e voie să forțăm pentru că ajungem pe terenul analogiei. Trebuie doar să
vedem dacă corespunde sau nu fapta concretă cu tiparul descris de legiuitor.
Când facem o comparație, totdeauna trebuie să ne luăm niște puncte de reper, pentru
că îs mai multe comparații, de aceea , haide să vedem care sunt elementele de tipicitate, prin
prisma căror elemente stabilim noi această concordanță , corespondență între fapta concretă și
descrierea din normă. Aici avem, o serie de elemente, pe care le găsim întotdeauna în cazul
unei fapte , desigur că pot să apară suplimentar și altele, dar cel puțin pe astea le avem
întotdeauna, astfel avem un:
1)Subiect, cine comite fapta sau împotriva cui se comite fapta
2)avem un obiect al infracțiunii , dacă vorbim despre furt, de exemplu, obiectul material este
bunul sustras, dar revenim asupra acestei chestiuni,
3) și avem ceea ce numim latura obiectivă adică acțiune, inacțiune, urmare, raport-
cauzalitate, dar o să revenim și asupra acesteia .
Și atunci prin prisma acestor elemente , vedem dacă fapta noastră, cel puțîn din punct
de vedere obiectiv, pentru că vedeți toate sunt elemente de natură obiectivă, fapta se
potrivește sau nu cu descrierea realizată de legiuitor, în normă de incriminare. Sigur , vă
spuneam că o să apară și alte elemente, de ce? Pentru că uneori legiuitorul stabilește unele
condiții legate de timp, de loc, de mod, de mijloace, de anumită situație premisă, dacă există și
astea, ele vor intră tot aici în zona tipicitatii, dar ele nu sunt reglementate în cazul oricărei
infracțiuni , da.
La infracțiunea de omor nu avem nici loc, nici timp, doar că ai comis-o. Uneori , sigur ,
cu unele particularități, poate să fie o formă agravată sau un omor calificat. De aceea , nu în
cazul oricăror infracțiuni avem și elemente suplimentare, da pe astea le găsim întotdeauna.
Întrebări până aici?

lOMoARcPSD|7011565
Bun, dacă prin prisma acestor elemente, constatăm că lucrurile se potrivesc, în sensul că
fapta privește un bun mobil, bun, acțiunea este cea descrisă din normă? Adică, a fost o acțiune
de luare - situația premise; bunul se află în posesia unei alte persoane. Dacă e realizată și asta,
avem deja tipicitatea infracțiunii de furt. Subiectul aici nu prezintă particularități, deoarece
oricine poate fura și de la oricine se poate fura, iar din această perspectivă (a subiectului), nu
avem elemente de diferențiere.
Dacă aceste elemente de factură obiectivă sunt întrunite, spunem că avem o fapta tipică
de furt. Dacă vorbim despre un omor, ce avem? Subiectul, păi subiectul pasiv trebuie să fie o
persoană în viață, că mortul, nu mai poți să-l omorî :)), era o persoană în viață? Păi era până a
dat ăsta cu toporu’. Bun..Obiect: păi obiectul material, păi corpul persoanei , că nu a dat cu
toporu în grindă, a dat în capul lui Vasile. Bun și asta. Latura obiectivă, acțiune, păi era o
acțiune aptă să ucidă - un topor bine plasat în cap, știm ce înseamnă:)). Raport de cauzalitate
avem? Păi avem , că de aia a murit victima, că a încasat un topor în cap. Urmare avem? Păi
avem , că este decesul unei persoane.. Deci, iată toate aceste elemente obiective care
caracterizează fapta lui Ion de a-i implanta un topor în cap la Vasile realizează tipicitatea
infracțiunii de omor și din punct de vedere obiectiv, avem o faptă prevăzută de legea penală.
Așa facem verificarea tipicitatii, din păcate doar din perspectiva obiectivă, și o să spun după
pauză de ce, din păcate.
1. Tipicitatea este prevederea faptei în legea penală. Bun. Dar, prevederea faptei

în legea penală nu este suficientă pentru a… sau cel puțin prevederea din punct de vedere
obiectiv nu este suficientă pentru a spune că fapta noastră este infracțiune. Mai mult decât
atât, nu este suficientă nici măcar pentru a spune că fapta corespunde descrierii din normă. De
ce? Imaginați-vă spre exemplu, situația în care, plecând acasă acuma după curs, colegul din
prima bancă merge la cuier, ia o geacă neagră de acolo, se îmbracă cu ea și pleacă. Dar de fapt
nu era geacă lui. El a venit dimineață cu mașina și nu și-a luat geacă. Dar obișnuit că de regulă
vine cu, a luat geacă respectivă. E furt? Textul articolului 228, definind furtul, spune:
„Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul
acestuia, în scopul însușirii pe nedrept”
Asta înseamnă că, pentru a fi în prezența unui furt, trebuie să săvârșești fapta cu
intenție. Adică să vrei să îți însușești pe nedrept acel bun. Or, în speță, el a luat un bun din
posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia (evident, un bun mobil), dar nu cu
intenția de a-l însuși, ci pur și simplu din culpă, pentru că nu a fost atent. Dacă era mai atent
își amintea că a venit fără geacă dimineață sau se uită și vedea că de fapt nu-i geacă lui chiar
dacă seamănă.
Prin urmare, in mod normal si orice legislatie sanatoasa la cap vinovatia, adica pozitia
lui psihica fata de rezultatul faptei, intra in continutul tipicitatii. De ce? Pentru ca este un
element prin prisma caruia analizam concordanta intre fapta comisa si escrierea din norma.
Pentru ca daca eu am comis „furtul” din culpa si legea imi spune ca se comite numai cu
intentie, inseamna ca fapta mea nu se potriveste descrierii din norma. Adica fapta mea nu ar
trebui sa fie tipica. Nu este prevazut de legea penala furtul din culpa, nu-i incriminat, adica
nu-i prevazut de legea penala.

lOMoARcPSD|7011565
Ei bine, la noi nu s-a înțeles acest lucru la momentu la care s-a discutat proiectul la
celebra comisie parlamentară și s-a zis nu: „Cum adică, păi vinovăția unde-i?”. Vinovăția e în
conținutul tipicitatii. „Ee, păi cum să fie? Am învățat noi la școală că vinovăția e o trăsătură
care trebuie să fie acolo în definiția infracțiunii”. Și prin urmare, vinovăția a fost scoasă în
conținutul tipicitatii, iar tipicitatea la ora actuală regrupează doar elementele de factură
obiectivă: subiect+obiect+latura obiectivă și eventual alte elemente – timp, loc, mod,
mijloace etc. – iar vinovăția apare că a doua trăsătură a infracțiunii.
2. Vinovăția desemnează poziția psihică a autorului în raport de

urmările faptei sale. Adică dacă el a dorit că aceste urmări să se producă, nu le-a dorit
dar le-a acceptat sau nu le-a acceptat, convins fiind că nu o să se producă, sau nici măcar nu
le-a prevăzut deși putea sau trebuia să le prevadă. Și în funcție de asta, o să vedem noi,
vinovăția cunoaște mai multe forme: intenția, care-i formă cea mai gravă, culpă și intenția
depășită.
Ideea este însă că la momentul actual, vinovăția înțeleasă că această poziție,
poziționare dacă vreți, psihică a autorului în raport de urmările faptei sale este scoasă din
contextul tipicitatii și apare că o trăsătură de sine stătătoare.
Ei bine, dacă avem și tipicitate și vinovăție, putem spune că fapta noastră corespunde
pe deplin descrierii din normă de incriminare. Dacă avem spre exemplu art. 188, uciderea
unei persoane. Avem o persoană în viață că să fie subiect pasiv, avem o acțiune de ucidere,
avem decesul că urmare, avem și intenție (că omorul se comite prin intenție. Omor din culpă
numai la PRO TV avem, în penal se numește ucidere din culpă) și pe cale de consecință avem
o concordanță deplină cu descrierea din normă, repet, chiar dacă vinovăția o analizăm separat
de tipicitate, că așa a vrut legiuitorul.
Asta înseamnă că fapta noastră este infracțiune? Dacă fapta noastră concretă
corespunde întru totul descrierii din normă de incriminare este sau nu este infracțiune? Păi nu
este pentru că infracțiunea, sau fapta, ca să fie infracțiune nu-i destul să corespundă lato sensu
descrierii din normă, adică atât din punct de vedere obiectiv (tipicitatea e obiectivă) cât și din
perspectiva vinovăției. Trebuie că această fapta să fie ilicită. Să fie ilegală. Pentru că dacă
fapta este legală, este licita, evident că ea nu poate fi infracțiune. Și o să ziceți: „păi și cum
doamne iartă-mă ar putea să fie legală o fapta care e conformă cu descrierea dintr-o normă
penală. Cum ar putea să fie legal un omor?”
Simplu. Dacă Ion pune mâna pe un par și-l trosnește pe Gheorghe drept în cap. Este o
faptă tipică? Este. Este o fapta comisă cu vinovăție? Este, că de ce a dat cu părul în cap? Să
rezolve problema. Este legală? Depinde. De regulă nu. Dar dacă atunci când omul nostru s-a
întors, a luat părul și l-a pocnit pe asta în numele Tatălui  pt căvictima îl fugărea cu toporul?
Este legal să-l ucizi? Daaaa, pentru că fapta se comite în legitimă apărare. Iar legitima apărare
face ca fapta să-și piardă caracterul ilicit. Prin urmare, ca o fapta să fie infracțiune, nu-i destul
să fie tipică din punct de vedere obiectiv și să fie săvârșită cu vinovăție, ci în plus trebuie să
fie și ilicită. Legiuitorul nostru a preferat sintagma nejustificată.
3. Caracterul nejustificat. Această trăsătură se mai numește și anti-

juridicitate. Presupune ca săvârșirea faptei nu este cerută sau autorizată de
ordinea juridică. Fapta este justificată atunci când se comite în prezența unei cauze
justificative.

lOMoARcPSD|7011565
Acest caracter nejustificat este o trăsătură de sine stătătoare. El nu decurge nici din
tipicitate nici din vinovăție. O faptă, că să fie tipică, nu înseamnă neapărat că este și
nejustificată.
Caracterul nejustificat îl examinăm, dacă vreți, printr-o perspectivă negativă. Sau prin
eliminare. Adică verificăm dacă avem cumva o cauză justificativă. Dacă da, înseamnă că
fapta este licită, deci nu va fi infracțiune. Dacă nu, înseamnă că fapta este infracțiune, este
ilicită. Și atunci întrebarea e: care sunt cauzele justificative? O să vedem, avem mai multe. Cu
titlu exemplificativ, la acest moment: legitimă apărare, starea de necesitate, exercitarea unui
drept sau îndeplinirea unei obligații, respectiv consimțământul persoanei vătămate. Vom
reveni pe larg asupra lor ceva mai încolo. Dacă există deci o cauza justificativă, fapta nu este
infracțiune și iarăși ne-am oprit.
Presupunem că am bifat tipicitatea (fapta corespunde descrierii din normă), e comisă și
cu formă de vinovăție cerută de lege, este și ilicită. E suficient că să vorbim de o infracțiune?
Ce-i mai trebuie? Imputabilitatea, că așa zice definiția. Dar ce o fi această imputabilitate?
4. Imputabilitatea este înțeleasă ca un reproș făcut autorului care a

înțeles să încalce ordinea juridică ,deși ar fi putut să se conformeze
cerințelor acesteia. Altfel spus, a ales o conduită ilicită ,deși putea să aleagă o conduită
corectă, licita. Ei bine, că să putem să-i reproșăm acest lucru, că fapta să devină imputabilă,
trebuie să constatăm mai multe elemente:
a) Responsabieitatea: Făptuitorul nostru știa ce face, că era conștient de acțiunile sau
inacțiunile sale și putea să fie stăpân pe el. Dacă spre exemplu, nebunu’ Vasilică, nebunu’
satului zburdă vesel pe stradă cu toporul, mai ia câte un cap așa trecand pe stradă, dar el în
imaginația lui avea o plasa de fluturi și capetele pe care le tăia erau fluturi. El îi prindea cu
plasa. Era conștient de ceea ce face? Evident că nu. Putem să condamnăm o asemenea
persoană? Pedeapsa are asupra ei un rol educativ? Evident că nu, că el oricum nu înțelege ce i
se întâmplă. Asta nu înseamnă că o să îl lăsăm să zburde vesel cu toporul în continuare. O să
luăm față de el o măsură de siguranță, internare medicală și îl încuiem bine să nu mai iasă de
acolo până se vindecă sau mă rog.
Că să facem acest reproș, nu-i suficient că el să conștientizeze ceea ce face. Adică să
conștientizeze că taie capete. Dar, mai mult decât atât, el trebuie să conștientizeze că nu are
voie să facă acest lucru. Adică trebuie să conștientizeze că actul sau este ilicit.
b) Cunoașterea antijuridicitatii faptei (cunoașterea caracterueui ieicit): Deci
persoană trebuie să cunoască, să fie conștientă de caracterul ilicit.
O să spuneți: „păi și cum ar putea să nu știe că nu-i voie să ucizi pe cineva?” Că de
acuma vorbim de o persoană responsabilă, da? Am bifat premisa. Prin exemplu, persoană
consideră că se află într-o situație de legitimă apărare. E o speță celebra din dreptul italian, în
care un bijutier italian care fusese jefuit de mai multe ori, își cumpărase omul și el un pistol,
că na... Și într-o seară, doi studenți, puțin bine dispuși, întră în bijuterie cu un pistol de jucărie,
dar care imită destul de bine caracteristicile unei arme reale și au vrut să îl sperie pe asta. Mă
rog, nu se știe dacă până la urmă chiar urmăreau să îl sperie, dar ideea este că oricum nu voiau
să îl ucidă, că n-aveau cu ce. Ăștia zic „scoate banii” și asta scoate pistolul și pac pac. I-a
împușcat. Omul era convins că acționează intr-o situație de legitimă apărare. Că se află în

lOMoARcPSD|7011565
fața unui atac cu armă reală. Ei bine, lipsește percepția lui cu privire la caracterul ilicit și
atunci practic el trebuie să cunoască, să fie conștient de caracterul ilicit.
În fine, ce mai trebuie? Am spus că imputabilitatea este un reproș. Îi reproșăm că a
înțeles să încalce legea, deci e conștient de ce face, știe că încalcă legea, deși putea să se
conformeze cerințelor ordinii juridice. Cu alte cuvinte, el ar fi putut să adopte o conduită
licita. O să ziceți: „păi și cum ar putea cineva, sau de ce cineva n-ar putea să adopte o
conduită licita?”
Păi să vă dau un exemplu. Sunt mai multe ipoteze, o să vedem mai încolo. Imaginați-
vă situația în care Ion îl ia în brațe pe Gheorghe și îl aruncă într-o vitrină. În concepția
înțeleaptă a legii penale române, cel care a ajuns în vitrină este autorul infracțiunii de
distrugere, iar cel care l-a aruncat este instigatorul. L-a convins să comită fapta. Ei bine,
autorul nostru, cel care a zburat și a aterizat în vitrină, era conștient că săvârseste o fapta tipică
(o să distrugă bunurile din vitrină), era conștient de caracterul nejustificat (știa că n-are
dreptul să distrugă acele bunuri), dar ce putea să facă? Să bea repede un Redbull că-ți da aripi
și schimbă traiectoria. Ei, în cazul asta lipsește a treia premisa.
c) Exigibieitatea: adică, mai pe românește, posibilitatea de a adopta o conduită
conformă cu ordinea juridică. Omul știa că săvârseste o faptă tipică și antijuridică, dar ce
putea să facă?
La fel că în cazul caracterului nejustificat, și imputabilitatea o verificăm tot așa, prin
excludere pentru că, o să vedem, pentru fiecare din cele trei trăsături: responsabilitate,
cunoașterea caracterului ilicit respectiv exigibilitatea, există o serie de împrejurări care
exclud respectivă premisa și exclud imputabilitatea.
Spre exemplu, la responsabilitate: responsabilitatea este înlăturată de minoritate (dar o
să vedem noi, de faptul că minorul nu a împlinit încă 14 ani, nu orice minor), este înlăturată
de responsabilitate (care se datorează fie unei boli, fie unei alte situații spre exemplu stare de
somn etc), este înlăturată de beție (intoxicație, cum se numește pe Codul Nou. Dar atenție, nu
orice beție! Numai beția involuntară și completă. Iar beție involuntară nu înseamnă că am băut
dar nu am vrut să mă îmbăt, ci înseamnă că persoană a ajuns să consume acele substanțe
împotriva voinței ei, sau fără să știe).
Bun. Apoi, cunoașterea caracterului licit o relaționăm cu eroarea asupra
antijuridicității, eroare care, o să vedem noi, poate fi de fapt sau de drept, nu insist, o să
discutăm atunci. Și, în fine, exigibilitatea, la rândul ei, este înlăturată, vă spuneam în exemplul
nostru, de constrângerea fizică, dar la fel de înlăturată este de constrângerea morală, la fel de
înlăturată este de cazul fortuit sau de excesul neimputabil.
 Verificarea elementelor:
Prin urmare, verificăm toate aceste elemente, dacă nu există niciunul dintre ele,
însemnă că toate premisele sunt bifate și deci că fapta este imputabilă. Și la acest moment
tragem linie și spunem, DA, fapta noastră constituie infracțiune, este tipică, e comisă cu
vinovăție, e nejustificată și este imputabilă persoanei care a savârșit-o.
În ce ordine verificăm aceste trăsături?
Verivicarea o facem în ordinea în care le prezintă legiuitorul și sub care vi le-am
prezentat și eu. Mai mult decît ataît, din momentul ăn care constatăm lipsa unei trăsături, nu
mai continuăm analiza pe mai departe, constatăm că fapta nu este infracțiune și punct. Totuși,

lOMoARcPSD|7011565
există o excepție, de ce? Dacă fapta nu-i tipică, ne-am oprit, spunem: fapta nu e prevăzută de
legea penală și nu mai avem nimic de discutat.
Dacă fapta este tipică, dar lipsește vinovăția, în mod normal ar trebui să ne oprim aici
pentru că oricum fapta nu e infracțiune, dar dacă nu e vinovăția cerută de lege, dar, de data
asta, prin excepție, nu ne oprim aici și mergem și verificăm și caracterul nejustificat, atât, nu
mai departe! De ce verificăm caracterul nejustificat? Pentru că prezența caracterului
nejustificat sau absența unei cauze justificative, deși fapta nu e infracțiune, se înlătură
prezența infracțiunii, totuși, dacă avem caracterul nejustificat, putem aplica o măsură de
siguranță. Și atunci de aceea trebuie să ajungem cu verificarea până aici, chiar dacă lipsește
vinovăția, CU EXCEPȚIA că dacă lipsește tipicitatea obiectivă, ne-am oprit. Dacă lipsește
vinovăția, deja am bifat faptul că nu mai avem infracțiune, dar totuși verificăm caracterul
nejustifuicat pentru că s-ar putea să fie necesară unei măsuri de siguranță.
Să vă dau un exemplu: O persoană ajunge din eroare să dețină o cantitate de substante
stupefiante, da. Mă rog, îi cere vecinei un ingredient alimentar, amidon, da, și vecina din
greșeală ia din pliculeț eftimol? și îi dă vecinei și asta ajunge să dețină o substanță interzisă
făara să știe ce e acolo, să nu mai vorbim dacă o pune și în prăjituri ce se întâmplă. Bun! Ei,
fapta este tipică, deținerea fară drept de substanțe stupefiante, e comisă fără vinovăție pentru
că persoana nu și-a reprezentat că plicul conține respectiva substanță, dar, ce facem , o lăsăm
cu substanța respectivă? Evident că nu, ci trebuie să ajungem la concluzia că fapta este
nejustificată, ea nu avea dreptul să dețină acea substanță și atunci confiscăm, dipunem
confiscarea specială a substanței respective în baza art. 112 lit. e) bunuri deținute în contra
dispozițiilor legale. De aceea trebuie să verificăm și caracterul nejustificat.
E clar, din momentul în care lipsește vinovăția, n-o să pot să pronunț o hotărâre de
condamnare pentru infracțiunea de deținere de droguri, dar, trebuie să văd cum stau cu
caracterul nejustificat ca să vedem dacă confiscăm sau nu respectiva substanță și evident că o
vom confisca. După care ne-am oprit, evident, să mai discutăm depre imputabilitate pentru că
oricum fapta nu este infracțiune. Dacă le avem pe toate: avem tipicitate, avem vinovăție, avem
și caracter nejustificat, dar lipsește imputabilitatea, iarăși fapta nu este infracțiune, dar pot sp
aplic o măsură de siguranță. Cum vă spuneam, cu Vasilică, cu toporul cel rupt, da, evident,
fapta nu e infracțiune, nu-l condamn, dar n-o să-l las în continuare să comită astfel de fapte și
dispun o măsură de siguranță, internarea. Ca atare, aceasta este ordinea, cu precizarea pe care
am făcut-o, de principiu, ne oprim acolo unde constatăm că lipsește una din ele, cu excepția
vinovăției, unde mergem să ne uităm dacă lipsește, mergem să verificăm și carcterul
nejustificat ca să dispunem, dacă e cazul, și o măsură de siguranță.

lOMoARcPSD|7011565
Tipicitatea

Haideți să vedem, începem să ne ocupăm de una dintre trăsături, și anume de tipicitate.
Spuneam că tipicitatea desemnează corespondența între fapta concret săvârșită și
descrierea din norma de incriminare, cu precizarea că această corespondență o stabilim
doar din perspectiva elementelor obiective din conținutul incriminării fiindcă pe cele
subiective le discutăm separat
Și, vă spuneam că, din perspectiva acestor elemente obiective avem mai multe în
raport de care stabilim eventuala corespondență și verificăm tipicitatea.
Și o să începem, pentru a păstra și ordinea din curs, chiar dacă nu-i importantă, nu cu
subiectul, ci cu obiectul, apoi o să discutăm despre subiect.
 Obiectul infracțiunii - ca prim element de tipicitate -
***Nu m-am mai oprit asupra diferitelor clasificări ale infracțiunilor, le găsiți în
materialul tipărit, nu ridică niciun fel de probleme, dacă e ceva ne întrebați ori la curs ori la
seminare, nu e nicio problemă. Încercăm să mergem un pic mai repede.**

Noțiunea de obiect al infracțiunii este folosită cu două înțelesuri sau, altfel spus, putem
identifica două categorii ale obiectului infracțiunii.
Astfel, facem distincție între obiectul juridic, respectiv obiectul material al
infracțiunii.
-Obiectul juridic este valoarea socială protejată prin norma de incriminare.
Obiectul juridic există în cadrul oricăei infracțiuni, nu există infracțiuni fără obiect juridic. În
schimb, o infracțiune poate avea mai multe obiecte juridice.
Dacă aceste obiecte sunt de natură diferită, un obiect va fi principal, iar celălalt,
secundar. Spre exemplu, dacă luăm infracțiunea de tâlhărie, ea este grosso modo furtul
savârșit prin violență. Avem două valori sociale pe care le protejăm prin incriminarea
tâlhăriei: pe de-o parte, integritatea patrimoniului, pe de altă parte, integritatea fizică a
persoanei. Care e principal, care e secundar? Integritatea persoanei este secundar. Ce? De
unde știm? Obiectul principal este dat de plasarea infracțiunii într-o anumită categorie de
infracțiuni, iar tâlhăria nu este infracțiune contra persoanei, este infracțiune contra
patrimoniului; chiar dacă, desigur, de la constituțional știți dumneavoastră așa, în esență, in
abstracto, valorile personale sunt mai importante decât cele patrimoniale, aici nu se compară
cele două pentru că ele sunt deopotrivă protejate, dar pentru că infracțiunea este o infracțiune
contra patrimoniului, integritatea patrimoniului va fi obictul principal și integritatea fizică,
integritatea corporală, obiectul secundar în cazul acestei infracțiuni.
Repet, orice infracțiune are un obiect juridicda, da!, nu există infracțiuni fără obiect
juridic.
-Obiectul material este lucrul sau ființa asupra căreia se îndreaptă în mod
nemijlocit acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și care este vătămat sau periclitat prin
această conduită.
În cazul infracțiunii de omor de exemplu, care e obiectul juridic? Dreptul la viață, corect,
valoarea socială pe care o protejăm. Și obiectul material? Corpul persoanei. ATENȚIE! Nu

lOMoARcPSD|7011565
persoana, că asta e subiectul pasiv, o să ajungem și acolo, ci corpul persoanei este obiectul
material.
La furt, care-i obiectul material? Bunul sustras. La o denunțare, care-i obiectul
material? N-are! Exact! Spre deosebire de obiectul juridic care există în cadrul oricărei
infracțiuni, obiectul material nu ăl întâlnim la toate infracțiunile. Și astfel, după cum există
sau nu există obiect material, distingem între infracșiuni materiale care, evident, au obiect
material, că de aia se numesc așa, (infracțiuni materiale: omorul, furtul, violul) și infracțiuni
formale, infracțiunile formale sunt infracțiunile care nu au un obiect material (așa se întâmplă,
spre exemplu, în cazul infracțiunii de amenințare, hărțuire, trădare ș.a.m.d)
 Subiectul infracțiunii, la fel ca și obiectul, apare în două ipostaze,
astfel că facem distincția între subiectul activ și subiectul pasiv al infracțiunii.
-Subiectul activ este persoana care săvârșește acțiunea tipică. Subiectul activ

poate să fie o persoană fizică sau o persoană juridică. De ceva vreme, adică de vreo 12 ani,
în dreptul nostru penal și persoanele juridice pot răspunde din punct de vedere penal. Evident,
nu le trimitem la închisoare, ci avem sancțiuni specifice, sancțiuni adaptate la specificul
acestor entități.
Întrebarea care se pune, apropo de persoana juridică, ce persoane juridice pot răspunde
din punct de vedere penal. În primul rând, trebuie spus că în dreptul nostru răspund penal doar
entitățile care au personalitate juridică potrivit legii civile. Da? Deci, ca să vorbim de
răspunderea penală a unei persoane juridice, trebuie să avem o entitate dotată cu personalitate
juridică potrivit legii civile. O grupare care nu are personalitate juridică, de exemplu o
societate civilă, nu poate răspunde din punct de vedere penal în dreptul nostru; în alte sisteme,
poate.
Bun, dintre cele care sunt dotate cu personalitate juridică, cine răspunde și cine, nu?
Păi, răspund penal toate persoanele juridice de drept privat, indiferent că sunt societăți,
asociații, fundații, cooperative și ce alte persoane juridice mai știți dumneavostră din anul I de
la civil, TOATE, în măsura în care sunt persoane juridice de drept privat, răsound din punct
de vedere penal.
În ceea ce privește persoanele de drept public, aici lucrurile sunt un pic mai nuanțate.
În primul rând, statul nu răspunde niciodată din punct de vedere penal. De asemenea, nu
răspund penal autoritățile publice. În schimb, instituțiile publice răspund penal în măsura în
care infracțiunea nu a fost săvârșită în exercitarea unei activități care nu face obiectul
domeniului privat. Două precizări se impun aici!
În primul rând, ce întelegem printr-o atare activitate care nu face obiectul domeniului
privat?
Formulare foarte alambicată, inspirată oarecum de dreptul francez, doar oarecum.
Ideea este că formularea are în vedere acele activități care implică exerciatrea unor atribute de
putere publică, de autoritate publică; sunt activități care nu pot fi delegate unei persoane fizice
sau unei persoane juridice de drept privat. Spre exemplu, Banca Națională, da!, este o
instituție publică. Banca Națională face multe chestii. Dar, între altele, emite monedă. Mai
poate face cineva chestia asta? Nu, evident, emiterea de monedă este un atribut al

lOMoARcPSD|7011565
suveranității. Bun! Prin urmare, dacă Banca Națională, cu ocazia unei emisiuni de monedă,
săvârșește o infracțiune, nu răspunde pentru această infracțiune. Dar asta nu înseamnă că
Banca Națională nu răspunde niciodată. Dacă încheie un contract ca să își sugrăvească sediul
și cu ocazia asta săvârșește o infracțiune, răspunde penal ca orice persoană juridică de drept
privat. Mă rog, „ca orice” o să vedem noi că există diferențe în zona sancțiunilor aplicabile,
dar asta vom discuta altă dată.
La fel, cine mai face parte din această categorie, instituții publice, dar care exercită
atribuții ce nu fac obiectul domeniului privat? Păi, INM, instutuțiile din zona de ordine
publică, apărare națională, Jandarmeria, spre exemplu, este o instituție publică, dar care
exercită atribute care fac obiectul domeniului privat.
Dacă infracțiunea, dar REPET!, din faptul că face parte din categoria acestor instituții
care exercită și acte care nu fac obiectul domeniului privat, nu înseamnă că au o imunitate
totală, generală, ci trebuie să vedem dacă activitatea în exercitarea căreia s-a comis
infracțiunea era din acelea, caz în care nu răspunde, sau dacă era o activitate oarecare și care
poate să fie exercitată de altcineva, și atunci persoana juridică RĂSPUNDE.
Acestea fiind zise, UBB răspunde penal sau nu? Decât atunci când ceea ce face o
universitate publică poate să facă și o persoană privată. (ce face o universiate publică, nu
poate să facă una privată, sau cel puțin așa ne place nouă să credem, mă rog, tot ceva de genul
ăsta fac si universitățile private, chiar dacă noi pretindem că facem mai bine). Corect! Un
spital, Spitalul Municipal, răspunde penal? Da, că avem și spitale private care fac poate mai
bine, de data asta, ceea ce face Spitalul Municipal.
Deci ideea este: dacă activitatea despre care vorbim nu implică exercitatrea unor
atribute de suveranitate, de putere publică, de autoritate publică, ea nu generează imunitatea
pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea ei.
Și mai e un aspect, vedeți, se pune întrebarea, dacă avem o instituție publică din aceea
care exercită activități care implică atribute de autoritate, cum o mai distingem noi față de o
AUTORITATE. Pentru că, am văzut, autoritățile publice nu răspund penal niciodată, nici
măcar când își zugrăvesc sediul, în vreme ce instituțiile publice răspund penal de principiu și
doar prin excepție nu răspund atunci când acțiunea este legată de exercitarea unei atribuții de
autoritate. Sigur, poavestea asta cu distincția dintre autorități și instituții nu ține de penal, ține
de administrativ, ține așa de bine că nici măcar administrativiștii nu știu să le delimiteze. E
varză legislația în materie, pentru că sunt o grămadă de chestii care se numesc „Autoritatea
Națională de Reglementare nu știu ce..” și atunci dacă te uiți în primul articol din actul de
înființare vezi că Autoritatea Națională de Reglementarea bla bla bla este instituție publică
aflată în subordinea nu știu cărei autorități. Este autoritate sau instituție?!
Motiv pentru care, că tot vorbirăm noi la începutul anului de autonomia conceptuală,
dacă administrativiștii nu și-au făcut o lege să spună ce este o autoritate și ce este o instituție,
lasă că facem noi. Și pe calea unei norme de interpretare, s-a stabilit ce înseamnă autoritate
publică din perspectiva legii penale, evident, ca să nu se creadă că administrativiștii au vreo
treabă cu noi sau că noi le spunem lor ce e o autoritate publică.
În aplicarea legii penale, sintagma „de autoriate publică” are o sferă mult mai restrânsă decât
ceea ce știți dumneavoastră de la administrativ că înseamnă autortățile publice.
10

lOMoARcPSD|7011565
Astfel, potrivit art. 240 din Legea de punere în aplicare a Codului penal, prin
autoritate publică urmează a fi înțelese autoritățile prevăzute în mod expres în Titlul III
precum și la art 140 și 142 din Constituție. Care sunt astea? Le știți din anul I de la
constituțional saud e la administrativ, autoritățile centrale, Guvernul, ministerele ș.a.m.d.,
autoritățile locale și 140 și 142, Curtea de Conturi și Consiliul Economic și Social. Acestea
sunt autoritățile publice care NU RĂSPUND NICIODATĂ PENAL. Restul, toate, nu
contează cum se numesc (cum am zis, ”Autoritatea Națională de nu știu ce..”) fac parte din
categoria instituțiilor publice și urmează regimul prevăzut pentru instituțiile publice. Deci
autorități sunt doar cele pe care le căutăm în Constituție, le găsim explicit acolo; sunt
autorități care nu răspund penal, deci, Guvernul, ministerele, instanțele ș.a.m.d., autoritățile
locale. Dacă nu sunt prevăzute acolo, înseamnă că sunt doar instituții publice, și nu autorități
și, evident, urmează regimul instituțiilor publice.
-Subiectul pasiv este titularul valorii sociale protejate. În cazul omorului,

subiectul pasiv este titularul dreptului la viață,, adică persoana ucisă. În cazul furtului,
subiectul pasiv este posesorul bunului sustras, cel de la care s-a furat ș.a.m.d.
Trebuie precizat că subiectul pasiv poate să fie o persoană fizică, o persoană juridică,
inclusiv statul (subiect activ nu poate fi statul, dar subiect pasiv paote fi, evident; în cazul
infracțiunii de trădare de exemplu) sau subiectul pasiv poate fi chiar o entitate colectivă (gen
societatea; în cazul unor infracțiuni cum ar fi, spre exemplu, actele carea aduc atingere
bunelor moravuri, regulilor de conviețuire socială ș.a.m.d, subiectul pasiv este societatea).
În cazul infracțiunii de bigamie, spre exemplu, subiectul pasiv nu e soția din prima
căsătorie dacă soțul își mai ia încă o soție, ci societatea, societatea este interesată de păstrarea
caracterului monogam al familiei, cu consecința, o să vedem noi când discutăm despre
consimțământ, că și dacă soția din prima căsătorie e de acord ca soțul să-și mai ia o soție,
acest consimțământ nu produce efecte pentru că nu provine de la subiectul pasiv, adică de la
titularul valorii sociale.
Cam atât pentru astăzi, ne vedem data viitoare!
 Latura obiectivă: acțiunea/inacțiunea, urmare/rezuetat, raportue de

cauzaeitate între ceee două.
 Acțiunea sau inacțiunea

Acțiunea este mișcarea corpului care are aptitudinea abstractă să lezeze valoarea socială
protejată de norma de incriminare.
Inacțiunea este nerealizarea unei acțiuni la care subiectul fie era obligat din punct de
vedere juridic, fie un alt subiect aștepta să se intervină.
Ipoteza în care discutăm de acțiune: Avem norma penală de incriminare.
11

lOMoARcPSD|7011565
Prof: Cum vă dați seama dacă infracțiunea are în cuprinsul ei acțiune sau inacțiune?
Dați-mi un exemplu de infracțiune care se comite prin acțiune.
Colegă: Furtul.
Prof: Cum vă dați seama că furtul se comite prin acțiune?
Colegă: Trebuie să iei obiectul ca să furi.
Prof: Începem de la normă să stabilim abstract cum e și apoi vedem la cazul concret
care sunt consecințele. Ce ar trebui să faceți ar fi să vă uitați la 228 în Cod să vedeți cum sună
norma de incriminare: ”Luarea unui bun mobil…”. Ne interesează doar “luarea” (din
perspectiva laturii obiective) – acțiunea. E clar că este vorba de o infracțiune care se comite
prin acțiune: “faci ceva ce nu ai voie”. Altă infracțiune la fel de cunoscută, poate chiar mai
cunoscută– omorul– 188 Cod: “Uciderea…” – acțiune.
Cele mai multe infracțiuni, covârșitoarea lor majoritate, se comit prin acțiune. Acolo
unde identificăm acțiunea în norma de incriminare, vom vorbi de infracțiuni
comisive.Acțiunea tipică din normă nu e cum am luat bunul, ci luarea în sine (la omor-
uciderea), ceea ce îmi prevede expres norma de incriminare. Pt infracțiunea de distrugere e
distrugerea, degradare, aducere în stare de neîntrebuințare. Sunt ceea ce îmi prevede expres
norma de incriminare.
Și apropo dacă fugim un pic la TGD, norma asta care ne interzice o acțiune cum se
numește oare? Prohibitivă, exact. Asta cu norma prohibitivă e mai degrabă de Tgd, nu o să vă
întrebăm la examen că nu ne interesează, ne concentrăm pe aspecte de drept pozitiv, dar e
important pentru voi să faceți totuși relația cu ce a fost înainte că să puteți să explicați, ca să
aveți o imagine completă.
Bun, mergem la ipoteza în care norma de incriminare îmi reglementează negru pe alb
inacțiunea. În primul rand, sunt mult mai puține norme omisive.
Prof: V-ați putea gândi la un exemplu?
Coleg:Nedenunțarea.
Prof: Nedenunțarea, am lucrat cu ea până acum, e omisiunea de a denunța,
nedenunțarea e clar elementul negativ. Bun, altceva în afară de nedenunțare.
Colegă: Nepredarea unui bun in termen-din sală.
Prof: Se numește însușirea bunului găsit care se poate comite prin 2 variante, nu-i furt,
e însușirea bunului găsit, cum ii spune denumirea. Am gasit un bun pe stradă și direct îl iau și
mă comport ca și cum ar fi al meu-pe varianta aceasta fapta este comisivă, fiindcă am insușit
bunul, dar e și o variantă alternativă de comitere care se numește nepredarea bunului în
termen de 10 zile de la găsire. Ceea e aici? O variantă alternativă omisivă. Deci într-adevăr și
asta este o infracțiune care se comite prin inacțiune.
Alte exemple? O să vedeți exemple în suportul tipărit. Mai aveți ce discuta: omisiunea
de a da ajutorul, vedeți o persoană care este la un accident și nu o ajutați sau de a înștiința
autoritățile. Eu, spre exemplu, în calitate de funcționar public în sensul legii penale, dacă aflu
despre comiterea unei infracțiuni în timpul exercitării acestui serviciu, am obligația să
12

lOMoARcPSD|7011565
înștiințez autoritățile. Eu v-am spus exemplul acela cu diploma de licență falsificată, nu v-am
mai spus? Nu?! La un moment dat, cineva ne-a trimis, ceva primărie de prin Maramureș, din
ceva sătuc, comună, whatever aveau ei dubii dacă secretarul primariei îi sau nu absolvent de-
al nostru și ne-au trimis pe fax, vă dați seama o calitate.. Oricum, aveau dubiile fiindcă
secretarul primăriei nu voia să, se schimbase primarul și era în conflict cu toți angajații, nu
voia secretarul primăriei să depună un exemplar legalizat după diploma de licența. Absolvent
de-al nostru, din 2000 si nu știu. Bun, și ei ne-au trimis pe fax o fotocopie dupa fotocopia pe
care o aveau de la ăla să ne dăm seama noi dacă este absolvent de-al nostru sau nu. Bun. În
momentul în care primești o astfel de cerere ce faci, decizi dacă răspunzi sau nu, ca nu avem
obligația, din curtoazie aș putea spune că răspundem. Ne uităm în baza de date să vedem dacă
respectiva persoană e absolvent de-al nostru și din ce generație. Nici n-a fost nevoie să ne
uităm peste ea, fiindcă în momentul în care ne-am uitat pe diplomă am văzut întâmplător că
anul absolvirii era fix anul absolvirii mele și îmi dădeam seama deja ca nu prea bătea cu
diploma mea de licență, cum știam eu așa că o am din amintiri. M-am concentrat mai mult pe
semnături și ce văd?! Nu era semnătura decanului din perioada respectivă, era profesorul
Vasilescu, veți lucra cu el in semestrul 2. Concentrâdu-mă mai cu atenție ce am observat, că
era semnătura decanului de la FSEGA. Deci ce era, persoana respectivă era absolvent de
FSEGA, foarte probabil și-a tot fotocopiat, modificat diploma ca să pară ca e absolvent de
drept. Le-am raspuns la aia că nu e absolventul nostru, atât, ca să fie clar, dar în mometul
acela eu deja ce am aflat?! Despre acea persoană se pare că a comis o infracțiune de fals și uz
de fals și în acel moment am făcut și o sesizare către parchetul judecătoriei. Nu ne interesează
ce se întâmplă în continuare, dar aveam obligația, noi, să facem chestiunea asta, că dacă nu
era omisiunea pentru noi de a nu fi înștiințat organele judiciare.
Tot așa o chestie amuzantă, la un concurs studențesc am prins, nu noi, ci organizatorii,
o altă facultate din hexagon au prins un student la o probă sportivă cu un carnet falsificat. Am
descalificat studentul respectiv, s-a calmat cumva amiabil situația între echipe, nimeni nu voia
să facă tam-tam, dar decanul respectivei facultăți, el avea o obsesie, ”dom’le eu trebuie să
înștiințez de acum autoritățile că dacă nu, comit infracțiunea de omisiune a sesizării organelor
judiciare de către funcționarul public care află de săvârșirea unei potențiale fapte prevăzute de
legea penală”.
Ei, revenind, vă uitați în norma de incriminare, vedeți negru pe alb inacțiunea si asta
este infracțiunea omisivă, iar norma care vă reglementează obligația de a ieși din pasivitate
este o norma onerativă, vă obligă să ieșiți din pasivitate, să interveniți activ.
Bun, în mod tradițional aici ar trebui să oprim discuția , chiar sunt unii autori mai
vechi pe școala de București care se opresc aici cu clasificarea. În realitate, clasificarea
aceasta a infracțiunilor comisive si omisive mai suportă o subclasificare, și anume
infracțiunile omisive se subclasifică la rândul lor în omisive proprii și vom vedea mai apoi,
omisive improprii.
1. Omisiveee proprii sunt cele pe care le-am făcut noi până acum, cele în care
norma de incriminare menționează expres inacțiunea ca element de săvârșire.
Normele omisive proprii sunt cele care reglementează inacțiunea, o prevăd ca
atare în cuprinsul normei de incriminare.
2. Ce sunt normele omisive improprii? Sunt acele situații atipice în care norma de
incriminare, în textul ei face referire expres doar și numai la acțiune, dar au
13

lOMoARcPSD|7011565
apărut ipoteze, cazuri în care surprinzător s-au putut comite acele infracțiuni și
prin inacțiune. Norma de incriminare îmi reglementează doar acțiunea, dar, la
cazul concret, și au apărut câteva cazuri concrete de mare gravitate, rezultatul
ăla din normă se produce și prin omisiune.
Prof:Discutăm de ucidere ca să fie clar, de omor, o normă fără discuție comisivă,
rezultatul s-a produs printr-o inacțiune a autorului. V-ați putea gândi la un exemplu în care să
ucideți pe cineva printr-o inacțiune? Când nu acordați ajutor, e deja infracțiunea omisivă
proprie de neacordare de ajutor, că una e acuma daca îmi dați cu toporul în cap sau dacă mă
vedeți că sunt accidentat într-o mașină și refuzați să mă ajutați. Obligația dumneavoastră este
doar de a încerca să mă ajutați și de a înștiința autoritățile.
Coleg: O persoană care are nevoie de o intervenție chirurgicală, iar medicul refuză să
facă operația respectivă.
Prof: Ia imaginați-vă, că aveți un pacient foarte foarte bolnav și medicul din diverse
motive ce spune „mno, îmi este antipatic”. Deci pacientul tocmai pregătit pe masa de operație,
medicul zice ”mno” și ăla moare. Uitați-vă cum moare, decesul persoanei îi clar că pe
moralitate și echitate cine e vinovat, medicul, dar medicul ăla nu comite acțiunea. Deci, ăsta e
unul dintre exemplele care ar putea să pună probleme mari și pune. E unul dintre exemplele
care va intra în această categorie.
Dar, de unde a plecat de fapt problema? Problema a plecat de la părinți, în special
mame, nu vreau să fac discriminări, dar mamele stau cu copiii, cel puțin la început, plus că era
o ipoteză de mamă singură care decide să scape de copilul din flori nedorit. Ei, și cum face,
nu îl ucide, nu îl sufoca, nu îl lovește cu cuțitul, nu îl aruncă în apă, dar ce face- nu îl hrănește.
Dacă nu hrănești un bebeluș ce se va întamplă, suprinzător el nu își va putea procura mâncare
și va muri de foame. Și nu îl hrănește și nu îi dă apă și bebelușul moare. Asta e speța de la
care a plecat practic acum câteva zeci de ani, undeva în secolul trecut și mai vechi,
problemele pe omisiune.
La noi în sistem, cum s-a remediat chestiunea aceasta? Practica noastră judiciară, deci
până în 2014, codul era exact cum v-am spus eu până acum: asta e comisivă, asta e omisivă,
punct. În astfel de spețe ca cea cu medicul, ca cea cu copilul, practica noastră a început să
lucreze cu „dom’le, aicea medicul și respectiv mama vor răspunde”, chiar dacă norma e
comisivă și fapta a fost săvârșită prin inacțiune discutăm despre încălcarea unei obligații
legale sau contractuale de a interveni. Jurisprudența noastră a început să dea condamnări pe
bandă rulantă pentru fapta persoanei care nu intervine, deși exista obligația legală sau
contractuală. Cum vi se pare? Puneți-vă acum în locul mamei, moral s-ar condamna,
problema e pe legalitate, ce vi se pare? Imaginați-vă că vine un avocat bun și spune ”dom’le,
pe principiul legalității norma asta reglementează actiunea. Tu vii și îmi dai în cap la inacțiune
pe motiv că e foarte grav ceea ce am comis eu. Asta ce e? E toată ziua o analogie în
defavoarea inculpatului”. Sistemul nostru a mers așa, încercând să închidă ochii la aceste
probleme cu argumentul că așa e peste tot. Nu e așa peste tot. Sunt 2 abordări în dreptul
comparat cum s-a încercat să se rezolve această problemă. Fiindcă fără doar și poate trecând
de moralitate și de dorința de a pedepsi pe medicul respectiv, pe mama respectivă, într-adevăr
ar trebui să răspundă, dar ar fi toată ziua analogie in defavoare.
14

lOMoARcPSD|7011565
Sistemele de origine francofonă, franceză ce-au făcut?! Au început să reglementeze pe
drept penal, parte specială infracțiuni omisive proprii, din acelea în care norma de incriminare
face legătura cu inacțiunea, cu pedepse foarte consistente (dacă vă uitați la toate omisivele din
exemplele de sus, aia cu ajutorul, pedepsele sunt mici, nu se compară cu omorul), au
reglementat infracțiuni omisive proprii cu pedepse foarte consistente care bat cu cele de la
omor. Asta e o abordare, cum foarte probabil am fost tentați să facem și noi, e o chestiune gen
”peticire”. Unde a apărut o problemă, mergi și reglementezi pe partea specială. Mai apare apoi
un exemplu în practică, mai reglementăm încă o infracțiune.
Un alt model a fost cel de origine germană. Ce-au incercat ei, au spus hai să nu
modificăm pe parte specială, să găsim corespondențe pe infracțiuni comisive și să facem și
omisive. Hai să creem pe partea generală o instituție care să aibă capacitatea, sub rezerva mai
multor condiții cumulative, să funcționeze pe orice norma de penal special, evident sub
rezerva mai multor condiții. Modelul german a fost cel care a fost sursa de inspirație pentru
alte sisteme spaniol, portughez și cel mai evoluat, elvețian.
Noi, la cod, în acel moment era chiar profesorul Streteanu care a venit cu ideea, am
furat din toate aceste sisteme și am ajuns la o formulă care a fost reglementată și în codul
penal articoeue 17, infracțiunea comisivă prin omisiune sau infracțiunea omisivă
improprie.Textul nu e perfect fiindcă a fost ciunțit puțin de Parlament, dar vi-l citesc și apoi îl
și discutăm .
Articoeue 17, săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune: infracțiunea comisivă,
deci cea care în normă reglementează acțiunea și care presupune producerea unui rezultat,
vom ajunge și la rezultat, se va considera comisă prin omisiune și atunci când:
a)există o obligație legală sau contractuală a inculpatului de a acționa, deci practic am
reglementat ceea ce practica noastră pretorian crea sau
b)autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru valoarea
socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.
Suntem pe infracțiunea omisivă improprie sau comisivă prin omisiune cum ne spune
textul de lege. Vă uitați la ipoteza în care norma incriminează acțiunea și totuși la cazul
concret se poate comite fapta și prin inacțiune. Din punct de vedere doctrinar art 17
reglementează așa numita teorie a poziției de garant. Fără a fi nevoie să notați, ce va
activa în realitate această discuție, despre când o normă comisivă se poate transforma în
normă omisivă improprie este să identificăm că inculpatul are o poziție de garant față de
titularul valorii sociale lezate. Și plecând de la cum este reglementat art 17 CP litera a și b, cu
obligația legală, inacțiunea anterioară, avem 2 funcții ale poziției de garant care ne generează
poziția de garant și anume:
1. Funcția de protecție a valorii sociale. La rândul ei această funcție de protecție

poate avea mai multe izvoare:
a) legătura naturală- se fundamentează pe o legătură care există între garant și titularul
valorii sociale, funcționând, de regulă, între membrii de familie (mama care nu își
hrănește copilul, soțul care își lasă soția bolnavă să moară de sete). Putem avea și
reversul medaliei, chiar am acum niste cunoștințe cu un copil ajuns la maturitate, mă
rog, copil că nu mai e copil, deja e matur, care el o îngrijește pe mama sa, care acum
15

lOMoARcPSD|7011565
este țintuită la pat. Se inversează, vedeți de la o anumită vârstă raportul de protecție,
obligația de întreținere, dar dacă o să vă uitați în manual veți vedea că sunt acolo
câteva discuții, și anume nu putem merge negru pe alb doar pe dreptul civil, pe cum
exista obligația de întreținere.
E o speță cu un copil de 17 ani care nu a intervenit când mama sa s-a accidentat și a lăsat-
o să moară. La 17 ani deja și tu ai o obligație de protecție față de părinte, nu poți să spui ”ah,
păi stai un pic că sunt minor încă”. Faptul ca tu nu ai o obligație legală de intreținere în sensul
să prestezi întreținere sau pensie alimentară, nu înseamnă că nu ți se activează obligația de
garant. Din discuțiile care sunt făcute vom vedea cum va evolua situația la concubini. Dacă vă
uitați pe codul penal, concubinii acum intră la membrii de familie. Problema este apropo de
recentul și referendum, deocamdată nu avem parteneriat juridic civil la cum este reglementată
o obligație naturală este discutabil dacă ei intră ca atare la această obligație de ajutor reciproc.
Să țineți minte dicuțiile pentru examen eventual.
b) asumarea voluntară a unei obligații de protecție . (cazul medicului, cazul
instructorului de înot mai ales pentru copii, cazul ce mai putem avea aici?) Vedeți ca
am pus asumare voluntară, nu am pus-o legal sau contractual ca să putem imagina și
legal și contractual. Am pus medicul, medicul ăla poate fi legal, când mergem pe o
mixtiune la UPU, la urgența, el are si un contract cu spitalul public, dar are și o
obligație legala conform poziției sale acolo să intervină. Pe de altă parte, avem și
medici la instituții private, unde se pune vorba strict și numai cu contractul, în temeiul
contractului ai obligația să intervi sau nu, și atunci am generalizat-o cu o obligație
asumată de către garant, și am zis cazul medicului, instructorului de înot, ce am mai
putea avea?
R: salvamar.
Prof: Salvamarul, altceva?
R: Un învățător care merge într-o excursie.
Prof:Un învățător, da, un cadru didactic. Ați spus bine un învățător, la nivelul
învățământului primar, putem merge pe învățător, pe educator, poate putem duce deja și pe
clasele 5-8, chiar și acolo se poate purta discuția de un garant. Mergând tot aici, uitați-vă, e
clar că acolo, o sa vedeți și la obligații, răspunderea părinților este înlocuită, civil, de
răspunderea altor persoane, când sunt la școală, la grădiniță, deja automat în perioada
respectivă vine cineva pentru supraveghere, nu pentru creștere, pentru supraveghere, trebuie
să-i înlocuiască. Bona, mai putem discuta de bonă, care vine și stă cu copilul acasă cât timp
părinții sunt la serviciu, dacă nu există desigur bunici. Salvamontul, pompierii, toate aceste
categorii care intervin și au anumite obligații.
Care ar fi aici ipoteza? Se întamplă ceva cu un copil ca urmare a nesupravegherii de către
învățător, discutăm de omisiunea sa, dar în realitate va interveni pentru faptul nu că s-a făcut
ceva rău cu ăla, că a căzut copilul, ci pentru faptul că nu l-a supravegheat pe copil astfel încât
să nu cadă. A fost un caz interesant la judecătoria Brașov, o tabără de olimpici la matematică,
la nivel de liceu, au plecat la ceva pensiune/ hotel în Sinaia. Copiii, seara, au consumat, n-au
consumat alcool, în orice caz, o fată a căzut de pe geam în zăpadă. Cum era puțin alcoolizată
și a căzut în zăpadă în șocul ăla nimeni nu a sesizat, deși erau profesori cu ei care
16

lOMoARcPSD|7011565
supravegheau și profesorul respectiv a fost condamnat pentru ucidere din culpă. S-a activat
omisiunea sa de a face verificări, deși erau la nivel deja de liceu. Și s-a motivat judecătoria
Brașov, în Sinaia a fost, pe acolo, pe omisiunea sa de a face verificări, de a supraveghea copiii
respectivi. Așa se activează poziția de garant pe această componentă. Am insistat puțin aici ca
să vedeți că este vorba de ce NU face garantul în raport de supravegherea exact persoanei care
suferă la acest moment, o să fie o mică mare complicație mai încolo.
Ne mutăm la următoarea variantă, în care nu mai vorbim despre o funcție de protecție,
ci vorbim de răspundere pentru surse de pericol.
2) Răspundere pentru surse de pericol.

Și din nou aici avem mai multe izvoare.
a) O acțiune anterioară a inculpatului care prezintă pericol.
Aici trebuie puțin să vedeți exact. Imaginați-vă că este o linie temporală. La momentul T0
identificăm o acțiune din partea inculpatului nostru. În suport aveți scris inclusiv mărunt
pentru cei care doriți nota 10 cum trebuie să fie această acțiune. Noi mergem pe idea că pentru
a discuta de angajarea răspunderii pt. inacțiune, trebuie să fie ilicită. Nu este atât de simplu,
este mai complicat, dar nu insist, fiindcă aveți în manual scris mărunt pt. cei care doriți doar
nota 10, pentru restul acțiunea aceasta este ilicită. La momentul T1, care prezintă relevanță
pentru noi, omul nostru comite o omisiune, e incorect să spunem comite o omisiune, de fapt
nu intervine. Răspunderea lui se activează aici, în considerarea acestei acțiuni inițiale. Aici
practic se creează o stare de pericol și omul nostru are obligația să intervină, deoarece
acțiunea sa inițială a creat o stare de pericol pentru valoarea socială. Hai să vedem, v-ați putea
imagina, de exemplu voi să fiți persoana care, la un moment dintr-o acțiune creează o stare de
pericol dar noi nu ne batem capul cu acțiunea aceea, ci cu inacțiunea sa temporal următoare de
a interveni?
R: administrăm unui bolnav o doză prea mare de medicamente, de substanțe.
P: E bun exemplul. Dintr-o culpă, colegul medic administrează un medicament
neindicat, care îl duce la o reacție alergică. Conștientizează că este o culpă aici,
conștientizează că s-a întâmplat ceva, dar refuză să intervină din nepăsare, din dorința de a nu
vedea ceilalți colegi că el a greșit, de frică să nu i se angajeze răspunderea pentru fapta inițială
vătămătoare din culpă. Și ăla moare. Când ăla moare, aici este o chestiune pe care instanțele
noastre nu o văd. Ați înțeles exemplul cu colegul? Pentru ce l-ați condamna? Apropo, deja
simțiți diferența, culpă și intenție. Culpă sau intenție? Intenție. Culpa lui a fost prin acțiune,
a dat medicamentul greșit, bun, la acest moment starea de pericol este: omul nostru are
convulsii, se simte rău, are vătămare corporală în acest moment. Și inculpatul, din dorința de a
nu se vedea că el a produs starea pacientului, ca să nu fie sancționat disciplinar, să nu i se
ceară despăgubiri de la pacient, nu intervine. Nu ne mai interesează culpa lui pe acțiune
(administrarea din greșeală a medicamentului), pe noi ne interesează omisiunea lui de aici pe
intenție. Și dacă pacientul moare va fi un omor cu intenție.
Vă dau un exemplu real. În 2003, să nu greșesc, eram chiar în perioada când predam
raportul de cauzalitate. Chef în Apahida la căminul cultural. Doi băieți care erau din Cluj
17

lOMoARcPSD|7011565
merg acolo și se întâlnesc cu 2 fete. Se mai consumă alcool, se mai distrează, se simt bine, se
face legătura, bun. Problema este ca pe la 12 jumate în Apahida se stinge becul, se termină
cheful la căminul cultural, acolo relația se formase. Ce fac, hai să mergem în Cluj să găsim un
local să putem să continuam discuțiile la un pahar de vin, o bere etc. Băieții în față, fetele în
spate. Pe centura de la Apahida, cei care sunteți din partea aia o știți, noiembrie, mâzga aceea,
ceața, știți cum este aici în Cluj că sunteți anul 2 deja, băieții și pe fondul alcoolului, scapă de
sub control mașina, care se dă peste cap și se oprește pe câmp. Băieții nu au nimic, una dintre
fete ii în șoc, ea ii conștientă dar ii șocată, nu se putea vorbi cu ea - plângea încontinuu, ea
este scoasă din schemă ca inculpat. Ea e ok dar cealaltă este problema, cealaltă a dat cu capul,
avea o comoție cerebrală. Ce fac băieții? Stau și așteaptă, băieții conștienți, stau acolo. De ce
stau? Au așteptat să elimine alcoolul. Și în dimineața aia, uitați-vă cam cum ii acum,
dimineața când se luminase și trecuse ceața, o mașină ii vede. Sună la poliție, vine toată
lumea, fata moare. Se stabilește că dacă se intervenea mai repede, era salvată. Bun, is trimiși
în judecată pentru ucidere din culpă, fiindcă rechizitoriul făcut de parchet pentru altă chestie,
pe fondul vitezei neadaptate au pierdut controlul. Dar nu asta era în realitate criteriul obiectiv,
nu acțiunea de a derapa, ci inacțiunea de a suna la 112, de a chema pe cineva. Procurorul, fost
absolvent de al nostru, schimbă încadrarea juridică din ucidere din culpă în omor. Judecătoria
Cluj N. schimbă încadrarea juridică și o trimite la Tribunal pt. omor. Se face tot procesul
pentru omor și Tribunalul Cluj la final schimbă înapoi în ucidere din culpă. Am spus, fiindcă
problema a fost că s-au concentrat pe bucata inițială, dar nu asta ne va interesa. Nimeni nu
contestă că vehiculul a derapat, dar una este să derapezi și alta este să stai în mașină cu omul
care îți moare în 4-5 ore. Fetița aia a murit, cealaltă fată era în șoc, de aia nu ne-am legat de
ea, dar băieții nu aveau nimic. Stăteau acolo, vă dați seama cât de creepy era, găsiți și speța
notată în manual, sper să nu greșesc exact datele dar cam acolo.
Bun, asta este prima variantă, acțiunea ilicită, putem să mergem altcumva, ați mers la
un picnic, ați făcut un foc, când ați plecat nu ați stins focul. Surprinzător, focul după asta
distruge 3 hectare. Pt distrugerea asta voi sunteți răspunzători, pe inacțiunea de a stinge focul.
Ați plecat într-un loc de joaca pt copii și v-ați dat pe un aparat și l-ați rupt și îl lăsați așa rupt,
nu puneți un semn, nu anunțați pe nimeni, vine un copil cade și se lovește acolo. Voi l-ați rupt
urcându-vă pe ceva ce nu era voie. Voi ați ridicat o gură de canal ca să glumiți, un bătrân cade
acolo. Acțiunea voastră cauzează mai apoi starea de pericol. Și dacă nu interveniți veți
răspunde pentru fapta voastră.
Mergem mai departe pe altă sursă de pericol,
b) Control asupra unei surse de pericol.

Este un exemplu des întâlnit al stăpânilor de rase de câini periculoase, care merg cu ei fără
botniță sau fără să-i țină în lesă. Câți ați fost în parcuri și ați văzut ditamai dobermannul sau
pitbulul că se plimbă pe acolo fără botniță sau fără lesă. Dar în momentul în care sare pe voi,
este deja angajată răspunderea stăpânului sau a celui care îl plimbă pentru inacțiune. În ce
sens? Inacțiunea lui este din start pentru starea de pericol. Câinele ăla este o sursă de pericol.
Dacă tu nu îl gestionezi cum trebuie, nu i-ai pus botniță, omisiune, nu i-ai puse lesă, ham, deja
este o omisiune. Și pentru omisiunea asta vei răspunde. Anul trecut pe vremea asta dădeam alt
exemplu. Eram în Spania și m-am întâlnit cu Puppy. Puppy era un dog sila, căutați pe net,
câinele era la cură de slăbire și avea 86 de kg, era extrem de agresiv. Deși prietenii mei făceau
18

lOMoARcPSD|7011565
amânoi handbal de performanță, undeva la 1,90 m amândoi și cam la vreo 22 de ani vârsta
voastră, nu-l puteau ține, și la un moment dat acest câine a sărit și a fugit pe o plajă. S-a
plimbat pe acolo în veselie, s-a băgat în apă, după s-a întors înapoi. Dar imgainați-vă dacă ăla
făcea ceva, pentru ce răspundeau prietenii mei. Când Puppy, dacă aveam proiectorul vă
puneam și o poză cu Puppy, poza nu-i poate prinde tot capul, el se plimba pe plajă printre
turiști, ca noroc că nu erau foarte mulți că era cam prin octombrie, ălșia literalmente îl duceau
cu un ham, că nu îl puteau ține doi la cât era ăla, era un cal, nu un câine.
Mergem la ultima sursă aici, și anume
3) Răspunderea pentru acțiunile terților

Este singura ipoteză mai tehnică, se leagă de asumarea poziției de garant de la prima
funcție. Știți că aveam exemplul cu învățătoarea care nu supraveghează copiii. Deci eu sunt
învățătorul, voi sunteți copiii, nu supraveghez pe copilul 1 și copilul 1 se lovește, cade în
prăpastie când plecăm în excursie, se va angaja răspunderea mea pe faptul că mi-am asumat
voluntar obligația să îl protejez. Aici sunt în ipoteza în care eu am o obligație de protecție
pentru o persoană și persoana aia face rău altora.
Imaginați-vă, și aici vă dau un exemplu de când eram în clasa întâi, n-am avut loc în
școala noastră, eram în Zalău, și ne-am mutat în ceva liceu, și ne-au pus o clasa la etajul
liceului și unul a luat un ghiveci cu flori în timpul orei și l-a aruncat pe geamul deschis. A
căzut la jumate de metru în fața unui trecător. Ce ar fi aici? Învățătoarea e garant pentru
trecător, ca urmare a faptului că nu a protejat terțul (trecătorul), față de care avea obligația
asumată de protecție, de a supraveghea copilul . Ați înțeles cum se leagă, în etape. Am o
obligație asumată față de o persoană (copii), sunt garantul ei și ea face rău unui terț (trecător),
eu voi fi garant pentru terț în considerarea faptului că sunt răspunzătoare pentru persoana
pentru care pe prima funcție, de protecție, sunt garant.
Oricum, față de ce s-a dovedit la cod, mai erau niște variante, comuniunea naturală, cei
care practică sportul extreme împreună, bicicliști, alpiniști care în alte sisteme sunt acoperite,
nouă la cod ni le-au tăiat, și astea ar trebui sa fie acoperite, dar pe articolul 17 nu mai intră
acum, intrau concubinii fără discuție în varianta inițială, sau alte persoane apropiate, dincolo
de membri de familie și legătura de sânge.
Când am discutat de omisiune și comisiune, aveți acolo un paragraf în carte:
clasificarea infracțiunilor în formă închisă, în formă deschisă. Vă rog să vă concentrați pe ele
din suport. Așa cum așa-numitele înfracțiuni în formă liberă, deschisă au aptitudinea de a se
transforma în formă omisivă.
 Urmarea și rezuetatue:
Urmarea este atingerea adusă valorii sociale protejată prin norma de incriminare (în
sens juridic).
Rezultatul este o modificare fizic perceptibilă produsă în realitatea înconjurătoare (în
sens naturalistic, fizic).
19

lOMoARcPSD|7011565
Revin, am definit urmarea ca fiind atingerea adusă valorii sociale. Suntem pe o
concepție abstractă, juridică. În schimb, rezultatul este modificarea fizic perceptibilă, cu
simțurile noastre, a realității, urmare a săvârșirii infracțiunii.
Unde vreau să ajung? Între ele este o relație gen-specie. Nu există infracțiune fără
urmare, urmarea fiind lezarea (potențiala lezare, apropo de tentativă) a valorii sociale.
Rezultatul este urmarea aia pe care o putem conștientiza cu simțurile noastre fizice.
Vine portarul, voi m-ați ucis pe mine, sunt mort, sunt aici în scaun împușcat sau
decapitat, vine portarul, ce o să vadă el cu simțurile lui? Un cadavru, o să mai poată să simtă
și ceva miros, poate deja sunt în putrefacție, etc. Dar o sa vadă deja, e suficient. Este clar o
urmare fizic perceptibilă, un rezultat pe care îl poate vedea, îl poate conștientiza, îl poate
percepe.
Cu pumnul distrug acest mecanism de pe catedră, portarul vede, pipăie, își dă seama că
am distrus, am defectat acest mecanism.
Următoarea speță: eu vă insult, deci purtare abuzivă pentru că sunt funcționar public.
Vine portarul, ce face? Vă vede pe voi, așa mai sceptici, unii vă uitați cu dispreț, alții vă uitați
șocați la mine, alții sunteți înroșiți pentru că sunteți umiliți, alții deja dați mesaje familiei ca să
faceți plângeri penale, ce o să conștientizeze portarul? Idem, v-am amenințat că o să vă pic la
examen. Este pusă o presiune pe libertatea dumneavoastră psihică. Portarul ce vede? Vede că
e o atmosferă mai rigidă, mai rece.
De ce e importantă această distincție? Departe acum de urmare, de noțiunea gen, sens
juridic și rezultatul, noțiunea specie, în sens materialistic, naturalistic, fizic. Fiindcă plecând
de la această distincție, avem o clasificare foarte importantă care distinge între infracțiuni de
rezultat și infracțiuni de pericol.
Infracțiunile de rezultat sunt cele care produc un rezultat material, o modificare
fizică, perceptibilă în realitatea înconjurătoare (omorul, furtul-a dispărut bunul, distrugerea,
vătămarea corporală, violul, etc.).
Infracțiunile de pericol nu presupun o urmare materială, urmarea săvârșirii acestora
concretizându-se într-o stare de pericol pentru valoarea socială protejată prin norma de
incriminare (amenințarea, purtarea abuzivă prin insultarea, cea prin lovire-la cele de rezultat,
hărțuirea, conducerea pe drumurile publice fără permis, sub influența alcoolului,
nedenunțarea, tot ce ține de corupție, abuzul de serviciu). În anumite situații prevede și un
prejudiciu, dar nu întotdeauna.
Și aici aveți o clasificare: infracțiuni de pericol abstracte și respectiv concrete,
astea vă trebuie tuturor, pentru cei cu 10, aveți mai mult –luate din cursul tipărit.

 Raportue de cauzaeitate:
Și ajungem la raportul de cauzalitate. Este legătura care trebuie stabilită între
acțiunea sau inacțiunea inculpatului și rezultatul produs, pentru a-i putea imputa acestuia
rezultatul final din cazul concret.
Noi acum am făcut o clasificare: infracțiuni de pericol și infracțiuni de rezultat.
Săptămâna trecută când ați lucrat cu domnul decan pe infracțiuni cu sau fără obiect material,
ați făcut o clasificare: infracțiuni formale și materiale. Puneți cu o steluță după definiția de la
raportul de cauzalitate și o să vă rog să vă gândiți chiar și la seminar. Problema raportului de
cauzalitate prezintă interes în cadrul infracțiunilor materiale și uneori a infracțiunilor de
pericol concret, cazul unde este necesar a fi demonstrat că există legătura cauzală.
20

lOMoARcPSD|7011565
Fac o scurtă paranteză ca să vă spun cum văd eu problema din punct de vedere
metodologic. Cei mai mulți autori pun semnul egal între infracțiuni formale și materiale și
între infracțiuni de rezultat și de pericol. Ideea este, în realitate, problema cauzalității pune
probleme la infracțiuni materiale și chiar la unele infracțiuni de pericol, dar cele de pericol
concret, unde trebuie demonstrat că s-a produs o stare de pericol.
V-am pus să puneți o steluță pentru a vă forța să reluați clasificarea material-formal,
rezultat-pericol, să citiți și pe primul seminar, săptămâna viitoare, să discutați.
Teorii privind cauzalitatea:
I. Teoria echivalenței condiței
Potrivit acestei teorii, are valoarea de cauză orice acțiune sau inacțiune anterioară în

măsura în care, în absența acesteia, rezultatul nu s-ar fi produs. E cea mai cunoscută, mulți
au renunțat la ea, noi încă lucrăm cu ea pentru că mulți trimit la ea. Ce vă spune această
teorie? Ne uităm la tot textul cauzal și vedem unde e acțiunea sau inacțiunea inculpatului, o
înlăturăm abstract. Dacă înlăturând-o abstract, vedem pe sistemul domino că nu se ajunge la
rezultat, înseamnă că avem legătură de cauzalitate. În cauzalitate se lucrează cu noțiunea
cauză și condiție. Dacă identificăm o acțiune/inacțiune ca fiind cauză, înseamnă că avem
cauzalitate. Dacă o identificăm ca fiind o condiție, înseamnă că a ajutat la producerea
rezultatului, dar nu este ea elementul fundamental, nu este raport de cauzalitate. Pe această
teorie, orice condiției este asimilată cauzei. Este o teorie care place foarte mult practicianului
pentru că un mic ajutor pentru rezultat și ție îți este suficient să pui orice acțiune/inacțiune în
lanțul cauzal. Problema este că impuți la foarte multe spețe unde clar nu este cauzalitate. Mai
mult, în anumite cauze concrete se exclud.
O discuție în care se exclude: vine Chiriță la curs, are un pahar de Fanta și unul de Cola.
Chiriță, neabținându-se, bea o gură de Fanta, o gură de Cola, Fanta e de la rândul din stânga,
Cola de la rândul din dreapta. Amândouă sunt otrăvite. Chiriță moare. Pe expertiză vede: a
fost otrăvit cu cianură și cu ceva substanță pe bază de sodiu. Bun... O să vină avocații și o să
spună :"Stați un pic că și dacă le înlăturăm noi Fanta-ul oricum murea Chiriță de la Cola",
deci nu-i cauzalitate. Să spună "Înlăturăm Cola-ul, oricum murea de la Fanta". Si uitați-vă
cum scapă. Atata tot că sunt cazuri rare, de cele mai multe ori toată lumea răspunde.
Alt exemplu: Colega îmi dă cu sapa în cap. No bun, mergem pe cauzalitate. Dacă nu îmi
dădea cu sapa în cap nu muream. De unde a luat sapa? De la Dedeman. Dacă ăia de la
Dedeman nu îi dădeau sapa, nu îmi dădea cu sapa în cap. Cu ce a plecat de la Dedeman? Cu
taxiul. Dacă nu o ducea taximetristul... Ala de la Dedeman dacă nu era el angajat, nu vă
vindea sapa, nu îmi dădeați în cap. Cine l-a angajat la Dedeman? Putem merge si mai
departe... Toată lumea răspunde. Un domino gigantic. Foarte rar mai putem găsi orice mică,
insignifiantă condiție asimilată cauzei.
Un exemplu din Germania: Unul se logodește. După ce se logodesc începe să aibă
second thoughts. Își trimite logodnica după ciuperci în pădure când plouă. El spera că o va
lovi un trăsnet, un fulger. Și o lovește până la urmă și moare. Se face probațiunea că a trimis-o
cu intenția să o lovească trăsnetul. Și e trimis în judecată pentru omor. Cum l-a achitat
instanța germană până la urmă. S-a făcut dovada că exista o șansă de 1 la 6 milioane să o
21

lOMoARcPSD|7011565
lovească trăsnetul. Problema este că pe teoria echivalenței condițiilor un raport ca acesta, tipic
este inutil. Că dacă nu o trimiteai tu, nu o trăsnea punct.
Altul află că îl lăsase unchiul său unic moștenitor. Și începe să îi cumpere bilete de
avion într- o veselie pentru că este foarte mare fan al unei emisiuni de pe National Geographic
"Air disasters" și speră să cadă cu avionul la un moment dat. Și cade ăla cu avionul și moare.
Se face dovada că ăsta îi cumpăra biletele ca să cadă cu avionul. Mergem pe teoria
echivalenței condițiilor la cauzalitate.
II. Toată lumea spune că această teorie este prea excesivă și au început să o restrângă. A
apărut o teorie a cauzei adecvate, pe experiența de viață care ar fi o șansă să aducă
rezultate. Au restrâns-o mai tare. Pe teoria cauzei relevante juridice, să vedem dacă
prin normă e relevantă acțiunea sau inacțiunea. Profesorul Hans Jescheck în anii '60,
în a 10-a ediție a cărții sale își fundamentează teoriile. El a ajuns la concluzia:
cauzaeitatea nu e neapărat o teorie, e ceva obiectiv, practic. Și spune că trebuie să
îndepărtăm teoriile de cauzalitate și sa venim cu un examen obiectiv în trepte.
Examenul acesta a căpatat denumirea de teoria imputării obiective a
rezuetatueui. Tot ca teorie a ajuns să fie cunoscut. Este cea mai avansată abordare
privind cauzalitatea, ce se apropie de realitate.
Teoria constă într-un examen în două trepte:
1. Se verifică dacă acțiunea a creat o stare de pericol (risc nepermis) pentru valoarea
socială protejată de norma de incriminare în discuție. De dragul discuției clasica infracțiune
de omor. Voi inculpații, eu victima. (Asta e axa actiune/ inactiune-rezultat) Noi verificăm
dacă avem sau nu cauzalitate. În prima etapă plecăm din spre acțiune spre rezultat. Ajunge pe
prima etapă să verificăm că există un risc pentru valoarea socială protejată. Deci norma in
discuție e infracțiunea de omor. Care e obiectul juridic acolo? Corpul este obiectul material,
iar viața este valoarea socială. Bun și atunci întrebarea mea este: Unul dintre voi îmi dă cu
sapa în cap. Suntem pe etapa 1. Cum mutam această verificare la o cauză concretă? O acțiune
de lovire cu sapa în cap pune în pericol viața victimei? Da. Cu alte cuvinte acțiunea de lovire
cu sapa în cap pune în pericol valoarea socială protejată prin incriminarea infracțiunii de
omor? Da într-o speță ca asta.
Aveți trei excepții care vă permit excluderea pe această primă etapă:
a) risc permis: Desemnează ipotezele în care riscul creat este permis din punct de
vedere legal. Se întâlnește în cazul activităților care prin natura lor creează risc, dar
care sunt necesare în considerarea utilității sociale. Vă puteți gândi la anumite
activități care prin natura lor sunt foarte periculoase, totuși le acceptăm fiindcă nu am
mai putea trăi fără ele? Răspuns: transportul în comun aerian, naval, rutier, chiar și
rutier care nu e în comun. Sunt periculoase, imaginați-vă că plecați cu un Smart care
are cateva sute de kg, un martiz are 700 kg, iar cu inerția este foarte periculos. Alte
situații: operațiile medicale ,aer condiționat, electricitate, căldură, gaz. Sunt foarte
periculoase dar sunt necesare pentru că datorită utilității lor nu am mai putea trăi fără
ele. Și atunci activitățile astea prin natura lor sunt periculoase, dar sunt acceptate.
Riscul permis înseamnă că toate aceste activități ni le asumăm, nu am mai putea trăi
fără ele. Ideea este că vom considera că suntem în sfera riscului permis atât timp cât
22

lOMoARcPSD|7011565
toate regulile care gestionează activitatea respectivă sunt respectate. Cu alte cuvinte
conduceți un scuter și respectați toate regulile de circulație și totuși un pieton vă sare
în față și îl atingeți puțin. Sunteți în etapa riscului permis, nu ați încălcat nicio norma
care reglementează circulația pe drumurile publice pentru scuter. Merge un tren cu
locomotivă și unul cu mașina rupe bariera și trenul îl lovește. Pentru decesul șoferului
mecanicul de locomotivă este în sfera riscului permis. El mergea cu viteza
regulamentară, cu sunetele acelea clasice, nu a încălcat nimic.
b) riscul inexistent obiectiv: Acoperă cazurile în care conduita (mai schimbăm de la

acțiune/inacțiune) agentului nu sporește riscul pentru valoarea socială. Și aici ați putea
da exemplul cu logodnicul care își trimite viitoarea soție după ciuperci în ploaie. Nu e
o acțiune relevantă juridic din perspectiva argumentări riscului pentru valoarea
protejată. Ăla care cumpără bilete de avion la unchiul său în speranța că o să cadă cu
avionul. Vă dați seama că cel mai sigur mijloc de transport în comun este avionul. Ăia
verifică avionul la fiecare decolare, trenurile și mașina se verifică cine știe când. Din
punct de vedere obiectiv riscul ăla este inexistent, nu are relevanță juridică.
c) riscul diminuat: Se întâlnește în situația când prin acțiunea sa agentul (sau
inculpatul) diminuează un pericol deja creat pentru valoarea socială protejată.
Imaginați-vă următoarea speță: Stau eu aici pe scaun și tot povestesc, moment în care
colega vede că geamul s-a desprins și într-o fracțiune de secundă îmi va cădea în cap.
Ce face? Vine și mă lovește încercând să mă îndepărteze din raza geamului în cădere.
Și geamul în cădere numai în cade în cap, ci îmi cade pe laba piciorului, îmi taie un
deget. Ce avem aici? Acțiunea ei pare inițial să îmi fi creat o vătămare, dar în realitate
acțiunea agentului doar înlătură sau reducere în intensitate o stare de pericol deja
creată pentru valoarea socială. Aici puteți spune un asterisc și să reveniți asupra
discuției de risc diminuat după ce faceți starea de necesitate, va trebui să o verificați și
în contextul stării de necesitate.
2. În etapa a doua se verifică dacă rezultatul final produs este consecința stării de pericol
create prin acțiunea agentului. Revenind la desen, aveam prima etapă: verificăm dacă
acțiunea creează o stare de pericol. De la acțiune mergeam încolo, acum mergem în sens
invers. De la rezultat merge analiza spre starea de pericol. Să vedem, rezultatul ăsta este
materializarea stării de pericol pe care noi deja am demonstrat-o la etapa 1? Dacă
ajungem la concluzia că răspunsul este "da" pe această etapă, 1+2 îmi vor da raport de
cauzalitate.
Pericol
acțiune etapa 1 etapa 2 rezultat
Ce ne interesează și în această etapă sunt excepțiile:
23

lOMoARcPSD|7011565
a) risc deviat:
Sunt cazurile în care rezultatul nu reprezintă materializarea stării de pericol, el fiind în
realitate consecutiv unei alte împrejurări. Suntem pe speța basic: unul dintre voi mi-a dat cu
sapa în cap. Am demonstrat etapa 1. Vine ambulanța. Peste două zile aflați că Nițu a murit.
Inventati ceva ca studentul care mi-a dat cu sapa în cap să nu răspundă pentru decesul meu.
Oricum va răspunde pentru tentativă de omor, dar nu pentru decesul meu. Cum văd eu
raportul de cauzalitate: trebuie să apară o forță pe aceasta etapa a doua care îmi rupe
cauzalitatea. Asta e riscul deviat: o împrejurare externă, fără legătură cu studentul. Exemplu:
medicul refuză să mă opereze sau comite o mare greșeală cum operează. Acum ceva timp
aveam o speța în care
Ajunge unul accidentat la operație. Îl stabilizează, stă vreo două zile în spital, după aceea,
când îl operează, o comite medicul ‘’big time’’. M-ați băgat în ambulanță, m-ați stabilizat,
ajung la spital și ia foc spitalul și eu mor că sunt prins acolo, inconștient, în rezerva mea. Asta
e teoria echivalenței condițiilor? Dacă nu mă băgați voi în spital, nu ardeam de viu. Dar, în
realitate, eu deja eram stabilizat, îmi revenisem. Vă imaginați, sunt în ambulanță, stabilizat, și
în drum spre spital, cineva lovește ambulanța sau cade un avion pe ambulanță – ca să fie cât
mai vizibilă devierea.
b) risc culpabil. Se întâlnește în ipoteza în care, deși autorul produce starea de pericol,
culpa ulterioară a victimei are contribuția decisivă la provocarea rezultatului.
Prof: Deci, mi-ați dat cu sapa în cap. Adugați ceva la speță încât contribuția mea, a
victimei, să fie cea care produce decesul.
Colegă: Să refuzați îngrijirile medicale?
Prof: Refuz îngrijirile medicale. Sunt cele mai dese exemple de risc culpabil. Când
auzi culpă a victimei e vorba de imputare a victimei. (ex1: Ți-au dat cu sapa în cap, te-am
stabilizat, dar ai pierdut mult sânge, ai nevoie de transfuzie. – Eu nu accept transfuzie. /ex2:
Ai ajuns la spital, ești făcut praf, ai nevoie de transplant de organe. – Eu nu accept
transplant). Putea să îmi fie salvată viața, dar apar eu și refuz o intervenție/ un tratament. E
culpa mea suprapusă peste starea de pericol deja demonstrată. Eu vin și îmi asum producerea
rezultatului.
c) Aceste două riscuri sunt mai ușor de văzut, mai evidente. Problema începe acum:
riscul egal. Imputarea se exclude atunci când rezultatul s-ar fi produs în mod cert și în
ipoteza unei conduite alternative licite a agentului. Aici e o ipoteză tehnică, fiindcă
voi trebuie să demonstrați cu certitudine că rezultatul se producea și dacă cel care a
provocat starea de pericol, își îndeplinea perfect atribuțiile.
Nu uitați că e de origine germană această teorie. Ea a început să fie invocată prin anii ’50,
când au început procesele pentru cei care denunțau evreii pentru a fi duși în lagărul de
concentrare. Și a început să fie Franz de la etajul 2 trimis în judecată pentru că l-a denunțat pe
evreul de la etajul 1. Franz” Dacă nu denunțam eu, denunța cel de la 3, de la 4, sau de la 5”.
Ce ziceți? E sau nu e risc egal? Evident că nu. Nu avem certitudine. Poate nici ceilalți nu
denunțau, poate scăpa.
24

lOMoARcPSD|7011565
Alt exemplu. Dacă aici e risc egal, facem un experiment. La ora 8 când ies de la seminar
cei mai mulți studenți, punem o hârtie de 200 € sau de 500 de lei pe scări, să vedem cât timp
rezistă acolo. Când vedem pe cineva că o ia, el va spune: Dacă nu o luam eu, sigur o luau cei
de la matematică. Nu e cert, poate nu o luau, poate erau de bună-credință.
La risc egal, vă trebuie, de regulă, ceva tehnic ca să îl demonstrați. Aveți câteva exemple
în suport.
ex: Vine o bătrânică la medicul stomatolog- avea dureri mari. Nu știu dacă v-ați schimbat
medicul stomatolog recent, dar când vi-l schmbați, vă cere o grămadă de documente. Pentru a-
i puta face operația bătrânicii, trebuia ca aceasteia să i se facă un test, ca să vedem dacă e
alergică la un anume medicament. Acel test costa câteva sute de €, și rezultatele veneau în
câteva zile sau săptămâni. Bătrânica avea dureri mari, medicul nu îi face testul, o operează, și
bătrânica decedează ca urmare a unei reacții alergice provocată de anestezicul care i-a fost
administrat. Medicul e trimis în judecată pentru ucidere din culpă, malpraxis medical, nu a
făcut setul de analize pe care îl cerea legea.
În cursul procesului se face proba, printr-o expertiză medico-legală, combinată cu o
expertiză toxicologică, că bătrânica avea o afecțiune extrem de rară care nu ar fi apărut în
urma analizelor. Ca să apară acea afecțiune extrem de rară, trebuia să se facă un set de analize
de câteva mii de € pe care legea nu le cerea și ar fi durat câteva săptămâni sau luni până
veneau rezultatele.
Ce s-a probat? Că și în ipoteza unei conduite alternative perfect licite din partea
medicului, tot s-ar fi produs cu certitudine rezultatul. Acesta este riscul egal.
Ex:A fost un caz recent cu o femeie care a lovit un pieton, mergea cu 35 km/h, într-o zonă
în care restricția de viteză era 30 km/h. A fost trimisă în judecată deoarece a depășit viteza
maximă reglementată pe acel sector de drum în care i-a sărit în față pietonul. Apare în fața
instanței raportul criminalistic care spuneȘ pietonul putea fi evitat dacă se circula cu o viteză
de macim 12 km/h. Cu alte cuvinte, chiar dacă ar fi respectat la literă 30 km/h, tot s-ar fi
produs rezultatul. Ăsta este riscul egal. Trebuie să intervină ceva tehnic care să poată duce la
certitudine.
d) Și ultima, a patra excepție: riscul neprotejat. Se întâlnește când rezultatul produs nu
se încadrează în obiectivul normei încălcate de către agent.
Vă dau două exemple de accidente care s-au întâmplat săptămâna aceasta.
Ex1: Ieri pe Titulescu – bulevard cu o bandă în sus și una în jos. Un motociclist a virat la
stânga și a fost lovit de o mașină – aceasta e speța. Adaug eu că motociclistul acesta avea
permisul suspendat (nu știu dacă asta s-a întâmplat și în realitate). Motociclistul a încălcat o
regulă, pentru că nu ai voie să conduci dacă ai permisul suspendat (infracțiune). Dar norma
aceasta încălcată nu are legătură cu dinamica accidentului, fiindcă el a virat prin loc permis-
problema este că o altă mașină nu i-a dat prioritate de trecere. Norma încălcată de el nu are
legătură cu producere accidentului.
25

lOMoARcPSD|7011565
Ex2: Sunt n benzi de circulat și o bandă pentru transportul în comun în contrasens.
Duminică noaptea, o fată de 18 ani din Deva circula pe banda rezervată transportului în
comun și la intersecția cu străduța aceea care dă spre Zorilor, un taximetrist a virat stânga în
fața ei și s-au ciocnit. Deocamdată, din ce informații dă poliția, cine e de vină?
Coleg: Taximetristul!
Prof: Nu contează că ea mergea pe banda aceea, până una-alta, taximetristul avea
obligația să dea prioritate cui circula pe banda respectivă, pentru că el a schimbat sensul de
mers. Faptul că fata circula pe banda troleului poate avea repercusiuni dintr-o altă perspectivă,
dar pe dinamica accidentului, taximetristul a încălcat norma care gestiona incidentul respectiv,
el este vinovat.
26

Teoria Generala A Infractiunii Tipicitatea

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria Generala A Infractiunii Tipicitatea

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

lOMoARcPSD|7011565

Teoria generala a infracțiunii. Tipicitatea

Drept penal- Parte generala 1 (Universitatea de Vest din Timisoara)

StuDocu nu este sponsorizat sau avizat de nicio universitate

TEORIA GENEREALA A INFRACȚIUNII

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

Da, practic, tipicitatea poate fii definită că o corespondență între trăsăturiee

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

1. Tipicitatea este prevederea faptei în legea penală. Bun. Dar, prevederea faptei

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

2. Vinovăția desemnează poziția psihică a autorului în raport de

3. Caracterul nejustificat. Această trăsătură se mai numește și anti-

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

4. Imputabilitatea este înțeleasă ca un reproș făcut autorului care a

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

-Subiectul activ este persoana care săvârșește acțiunea tipică. Subiectul activ

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

-Subiectul pasiv este titularul valorii sociale protejate. În cazul omorului,

 Latura obiectivă: acțiunea/inacțiunea, urmare/rezuetat, raportue de

 Acțiunea sau inacțiunea

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

1. Funcția de protecție a valorii sociale. La rândul ei această funcție de protecție

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

2) Răspundere pentru surse de pericol.

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

b) Control asupra unei surse de pericol.

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

3) Răspunderea pentru acțiunile terților

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

Potrivit acestei teorii, are valoarea de cauză orice acțiune sau inacțiune anterioară în

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

b) riscul inexistent obiectiv: Acoperă cazurile în care conduita (mai schimbăm de la

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

Desc?rcat de Eliza Florina Ciocîrlan (eliza.ciocirlan@gmail.com)

S-ar putea să vă placă și