Modalități de optimizare a comunicării în instituțiile de învățământ special.

Funcţia comunicativă are în vedere transmiterea în cadrul societăţii şi a instituţiei

şcolare a datelor, cunoştinţelor, valorilor proprii, fie într-o formă pură sau prelucrată a
acestora. Ea priveşte atât sistemul naţional educaţional în ansamblu, relaţiile,
raporturile ce se manifestă la acest nivel, dar şi şcoala ca instituţie de sine stătătoare
cu toate componentele ei. Valorile umane, dar şi cele de la nivelul culturii şcolare sunt
“ socialmente comunicabile” (Cucoş, C., 2000, p. 60), această comunicare realizându-
se atât în plan orizontal, aşa cum am arătat, dar şi pe verticală în sensul că prin
intermediul lor sunt transmise tradiţii, doctrine, principii dovedite anterior, ele fiind
cele care realizează trecerea şi menţine legătura dintre generaţii;
Comunicarea presupune interacţiune socială, prin intermediul modurilor de
comportare înnăscute sau dobândite, precum şi existenţa unor semnale verbale sau
nonverbale care sunt emise şi recepţionate, conştient sau inconştient.
Adaptarea se face prin raportare la: 
 Spectrul aptitudinal 
 Abilităţile formate 
 Potenţialul individual ce rezultă din îmbinarea aptitudinilor cu abilităţile
individuale 
 Nivelul cunoştinţelor 
 Ambianţa
Cadrul didactic are sarcina de a-şi adapta comunicarea în funcţie de aceşti
indicatori fără a uita că are un statut şi un rol aferent acestuia. Aşteptările elevilor se
raportează la acest statut- rol, cadrul didactic fiind obligat să păstreze din acest punct
de vedere un echilibru. Trebuie să cunoască individul, grupul, să selecteze codul
comunicării pornind de la aşteptările impuse de rol, fără a pica în extrema de a fi rece,
detaşat, inaccesibil.
Comunicarea trebuie privită din prisma faptului că posedă un trecut, un prezent și
un viitor; conform unei atare viziuni de origine tranzacțională, comunicarea este
determinate de o perspectivă dinamică. Este greu să ne imaginăm un proces
communicational fără a face apel la aspectele care il determină, la cauzele
acestuia( cauzele care se află in trecutul mai indepărtat sau mai apropiat); astfel,
modalitățile de interrelaționare comunicațională se bazează pe experiența noastră in
acest domeniu și iau forma acestei experiențe. Viitorul afectează , de asemenea,
comunicarea. Dacă dorim ca relația de comunicare să continue, vom comunica cu
persoana respectivă in această direcție in prezent. In același timp, comunicarea este un
proces irepetabil și ireversibil; fiecare experiență de comunicare este unică, iar două
experiențe de comunicare nu pot fi perfect identice. Experiența de comunicare
produce schimbări in persoanele implicate, schimbări care vor condiționa acest
deziderat. [5, 15] Referitor la optimizarea comunicãrii trebuie sã recunoastem cã, nu
de putine ori, profesorul trãieste cu impresia cã vorbele sau mesajele sale ajung la
destinatie asa cum gândeste el, cã sunt receptate de elevi pãstrând aceleasi întelesuri,
aceleasi semnificatii cu ale sale. Din pãcate, lucrurile nu decurg întotdeauna asa,
mesajele receptate au tendinta de a se îndepãrta mai mult sau mai putin de sensurile
emise sau originale, uneori sã fie chiar diferite. Numai cã actul comunicãrii didactice
poate fi protejat de posibile variatii si deviatii, distantãri sau deteriorãri nedorite prin
interventia feed-back-ului. În reglarea propriei comunicãri, cadrul didactic trebuie sã
tinã seama de mimica elevilor, de gesturile, expresiile si miscãrile lor, reactii care
devin simptomatice pentru ceea ce simt, înteleg, acceptã, doresc acestia. El poate
sesiza direct si abil, din mers, „starea de spirit” a elevilor si astfel sã valorifice la
maximum comportamentul acestora în beneficiul optimizãrii comunicãrii. Pornind de
aici, cadrul didactic poate sã-si restructureze sau sã amelioreze demersul didactic de
moment si nu în ultimul rând sã-si regleze viteza si ritmul propriei vorbiri. Actul
comunicãrii devine eficient atunci când favorizeazã o implicare activã din partea
elevului, o angajare cu toate fortele sale intelectuale si afective în procesul receptãrii.
Astfel, receptarea depãseste simpla percepere a unor continuturi audiate. A produce
interlocutori activi, a-i determina pe elevi sã urmãreascã cu interes si sã manifeste o
atitudine activã în cursul ascultãrii constituie un indicator al competentelor
pedagogice a cadrului didactic.