Concluzionând, sistemul de drept common law este un drept jurisprudențial creat de

judecători, având drept caracteristică definitorie conceptul de precedent judiciar. Dacă o dispută
similară a fost soluționată în trecut, instanța este obligată să urmeze raționamentul utilizat în
decizia anterioară, ceea ce dă esență principiului cunoscut sub numele de stare decisis. Practic, în
sistemul de drept comun, hotărârea judecătorului nu numai că soluționează conflictul actual, ci
afectează și cazuri similare viitoare în privința aplicării legii.
Astfel, deciziile curţilor de justiţie: Înalta Curte, Curtea de Apel și Camera Lorzilor se
impun jurisdicţiilor de rang inferior. În această ierarhie, Curtea de Apel poate anula o decizie
dată de Înalta Curte, iar Camera Lorzilor poate anula deciziile date de Curtea de Apel. Deciziile
Curții de Apel, însă, o leagă pe ea însăşi, cu excepţia cazurilor în care sunt incompatibile cu cele
ale Camerei Lorzilor sau în care au fost pronunţate per incuriam, cu neglijenţă. Camera Lorzilor,
în calitate sa de organ judiciar suprem este întotdeauna legată de hotărârile sale.1
În ciuda faptului că sistemul juridic englez se bazează în mare parte pe precedente, nu
înseamnă că statutele, ca acte ale Parlamentului, sunt mai puțin obligatorii. De fapt, legea
codifică anumite reguli, în timp ce precedentul oferă interpretări și clarificări legii, Drept urmare,
dreptul comun și dreptul statuar se completează reciproc: dreptul comun menține dreptul
statutului actualizat în concordanță cu problemele și soluțiile actuale și creează un precedent în
cazul în care nu există o codificare legală.
Equity (echitatea) rămâne în continuare un important subsistem normativ, „bazat pe
principiile imparțialității și justiției naturale”, în domenii precum succesiunea testamentară și a
trust-urilor și se remarcă prin remediile juridice în echitate, care conduc la “depășirea
constrângerilor procedurale în cazuri determinate”. Această jurisdicție s-a dezvoltat o modalitate
de ameliorare a nedreptății făcute de regulile inflexibile ale dreptului comun. Începând cu anii
1873-1875, când sistemele de drept și echitate au fost fuzionate, acestea nu au mai fost tratate ca
jurisdicții separate și toate instanțele judecătorești au început să furnizeze căi de atac juridice și
remedii echitabile.
Deși cutuma a constituit cea mai veche și cea mai importantă sursă de legiferare în
Anglia, rolul său s-a diminuat treptat din cauza schimbărilor continue și rapide ale societății
moderne. Se resimțea nevoia reglementării unui corp de reguli scrise, cu carcater precis și

11
LUPU RALUCA-OANA, PRECEDENTUL JUDICIAR ÎN SISTEMUL DE DREPT CONTEMPORAN.p.101.
determinate în conținut. Astfel, legislația și precedentele judiciare devin principalele izvoare ale
dreptului.
În fond, precedentul judiciar are o influență primordială în sistemul anglo-saxon și în
comparație cu cadrul legislativ, el se conformează în permanență schimbărilor vieții sociale.
Precedentul judiciar este în măsură să acopere lacunele legii, “incoerenţa şi deficienţele acestuia”
şi, prin urmare, contribuie la actualizarea legislaţiei şi la permanenta sa perfecţionare.
Chestiunea recunoașterii precedentului ca izvor de drept este strâns legată de calitatea
actului de justiţie și de “responsabilizarea persoanelor îndrituite să instrumenteze judecata”.
Cu alte cuvinte, calitatea hotărârilor judecătorești depinde de modul în care actorii justiției aplică
și interpretează legea în situații determinate.
Așadar, soluționând cazuri concrete în lumina unor decizii judiciare anterioare,
judecătorul asigură coerenţa și unitatea deciziilor date și extrage principii generale cu rol
important în procesul de înfăptuire a justiţiei.

În ciuda faptului că sistemul juridic englez se bazează în mare parte pe precedente, nu

înseamnă că statutele, ca acte ale Parlamentului, sunt mai puțin obligatorii. De fapt, legea
codifică anumite reguli, în timp ce precedentul oferă interpretări și clarificări legii, Drept urmare,
dreptul comun și dreptul statutului se completează reciproc: dreptul comun menține dreptul
statutului actualizat și în concordanță cu problemele și soluțiile actuale și creează un precedent în
cazul în care nu există o codificare legală.
Equity (echitatea) rămâne în continuare un important subsistem normativ, „bazat pe
principiile imparțialității și justiției naturale”, în domenii precum succesiunea testamentară și a
trust-urilor și se remarcă prin remediile juridice în echitate, care conduc la “depășirea
constrângerilor procedurale în cazuri determinate”. Această jurisdicție s-a dezvoltat o modalitate
de ameliorare a nedreptății făcute de regulile inflexibile ale dreptului comun. Începând cu anii
1873-1875, când sistemele de drept și echitate au fost fuzionate, acestea nu au mai fost tratate ca
jurisdicții separate și toate instanțele judecătorești furnizau căi de atac juridice și remedii
echitabile.
 Jurisdicția engleză utilizează mecanismul trust, care îmbracă forma unui act juridic cu
titlu gratuit și care are numeroase valențe în practică. Scindarea dreptului de proprietate între
titlul legal și echitabil, a marcat invenția conceptului de trust în sistemul juridic englez. Această
instituție s-a dovedit a fi o opțiune bună pentru protejararea averii și a bunurilor, fiind utilizat,
îndeosebi pentru a se evita plata impozitelor fiscale în caz de deces a proprietarului. Astfel,
bunurile erau încredințate unei persoane pentru îndeplinirea unui scop particular, iar beneficiarii
erau scutiți de impozite.

Legislația engleză a recunoscut o divizare între titlul legal și echitabil al dreptului de proprietate.
Acest lucru a marcat invenția conceptului de trust în sistemul juridic englez.

Începând cu anul 1873 (Judicature Act), atât equity, cât şi common law-ul sunt date în
competenţa aceloraşi Curţi regale de Justiţie, păstrându-se principiul prevalenţei equity-ului. Tot
în 1873, are loc o reorganizare a sistemului de curţi (instanțe) englez, care a fost păstrat, în mare
măsură şi astăzi. Cu timpul, diviziunea de competenţă dintre cele trei Curţi a dispărut, fiecare din
ele dobândind o competenţă general Organizarea Curţilor superioare a variat în decursul
timpului. Între anii 1873–1875 aceste curţi au fost reorganizate, legile purtând denumirea de
Judicature Acts, creând o curte superioară unică. În anul 1971 o lege intitulată Courts Act a
prevăzut organizarea în cadrul Curţii Supreme a trei entităţi judiciare: High Court of Justice,
Crown Court şi Court of Appeal.

În fond, precedentul judiciar are o influență primordială în sistemul anglo-saxon, și în

comparație cu cadrul legislativ, el se conformează în permanență schimbărilor vieții sociale,
Precedentul judiciar este în măsură să acopere lacunele legii, “incoerenţa şi deficienţele
acestuia” şi, prin urmare, contribuie la actualizarea legislaţiei şi permanenta sa perfecţionare.
Chestiunea recunoașterii precedentului ca izvor de drept este strand legată de calitatea
actului de justiţie și ține de “responsabilizare a persoanelor îndrituite să instrumenteze judecata”.
Cu alte cuvinte, calitatea hotărârilor judecătorești depinde de modul în care actorii justiției aplică
și interpretează legea în situații concrete.
 Dreptul englez este și astăzi un drept judiciar. Soluționând cazuri concrete în lumina unor
decizii judiciare anterioare, judecătorul asigură coerenţa și unitatea deciziilor date și extrage
principii generale cu rol important în procesul de înfăptuire a justiţiei.
În practică, atunci când un nou caz vine în fața unui judecător care aplică sistemul de
drept comun, circumstanțele de fapt ale cauzei și aspectele juridice prezentate sunt examinate în
lumina hotărârilor judecătorești anterioare care prezintă probleme de drept similare. Judecătorul
folosește apoi aceste precedente ca autoritate pentru luarea unei decizii cu privire la cazul aflat
sub examinarea sa.
Echitatea este denumirea dată setului de principii juridice și este jurisdicția care urmează
sistemul de drept comun și care completează regulile acesteia

Statutele reprezintă un alt subsistem al dreptului englez și se referă la regulile create de

Parlament sub formă de legislație, fiind considerate “cea de-a doua reacție de acomodare a
dreptului englez la cerințele schimbării”. Deși a existat o creștere semnificativă a regulilor
statutare în secolele XX și XXI, instanțele au încă un rol important de jucat în crearea și
interăretarea dreptului. Din aceste motiv, statutele erau considerate un izvor secundar de drept.
Deși dreptul statutar codifică anumite reguli, dezvoltarea și fluiditatea continuă a jurisprudenței
permit judecătorilor să interpreteze dreptul statuar. Cu toate că adoptarea legilor este
responsabilitatea legislativului, din cauza unor schimbări sociale, politice și economice
semnificative, legiuitorul devine obligat să delege o mare parte din puterea sa legislativă
autorităților administrative.

Cea mai mare parte a legii din Marea Britanie nu conține acte adoptate de Parlament, ci
legislație delegată. Cea mai comună formă de legislație delegată sunt instrumentele statutare.

Sistemul juridic este împărțit în instanțe civile și penale. Camera Lorzilor este instanța

supremă de apel pentru ambele cazuri civile și penale a până în 2009, atunci când funcția a fost
preluată de către Curtea Supremă a Regatului Unit nou înființată.
În Anglia există două categorii de avocați- solicitors,