CURS 5

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

12 noiembrie 2020

Tratatul de la Lisabona

Întărirea rolului cetățenilor – dreptul de inițiativă populară.

Astfel, 1 milion de cetățeni dintr-un număr semnificativ de state membre pot

solicita Comisiei să înainteze o propunere într-un domeniu în care consideră că
este necesară o acțiune a Uniunii Europene.

Rolul întărit acordat parlamentelor naționale – informarea acestora cu

privire la proiectele legislative inițiate de Uniune sau asupra cererilor de aderare;
implicarea sporită a parlamentelor naționale în aspecte privind spațiul de
libertate, securitate și justiție, consolidarea rolului acestora în controlul
subsidiarității.

( Introducerea ) Reforma bugetului Comunitar Multianual.

Cadrul Financiar Multianual al UE pentru perioada de 7 ani, începând cu 2013,

respectiv 2014 – 2020.

Se armonizează durata cadrului financiar comunitar cu mandatul Parlamentului

European.

Bugetul UE este finanțat din surse care includ

1. un procent din venitul național brut al fiecărui stat membru (=

contribuțiile statelor membre);
2. taxele vamale de import aplicate produselor provenind din afara Uniunii;
3. un procent din TVA percepută în fiecare țară.

1
 ORDINEA JURIDICĂ1 A UNIUNII EUROPENE

O NOUĂ ORDINE JURIDICĂ

Statele membre au încredințat o parte a suveranității lor unor organisme

suprastatale, fie prin renunțarea, fie prin transferarea unor atribute naționale.

Ordinea juridică a UE reprezintă un ansamblu organizat de norme juridice

ierarhizate.

Are propriile sale izvoare și este dotată cu organe și proceduri apte să le emită,
să le interpreteze, să le constate încălcarea lor și să aplice sancțiuni.

(Izvorul de drept2 reprezintă sursa Dreptului într-o societate care asigură

organizarea. Principalul izvor de drept în societatea modernă este actul
normativ, adică actul autorității publice competente, cuprinzând norme juridice,
reprezentat prin noțiunea de lege, ce constituie ansamblul de reguli a căror
aplicare este garantată de stat.

Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebește izvoarele de drept scrise

(actul normativ) de izvoarele de drept nescrise (obiceiul, norma socială,
cutuma). De asemenea există o distincție între izvoarele de drept oficiale (legea
sau jurisprudența) de cele neoficiale (obiceiul și doctrina).)

Dreptul comunitar poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice prin

care se consacră structurile, rolul și funcțiile instituțiilor europene, precum și
raporturile acestora cu instituțiile naționale în îndeplinirea obiectivelor de
progres și dezvoltare ale popoarelor Continentului 3.

Obiectul Dreptului Comunitar îl constituie reglementarea raporturilor

juridice din cadrul UE, a rolului instituțiilor europene, și a raporturilor juridice
dintre aceste instituții și organismele statelor membre4.

Dreptul european ( este dreptul unional) și reprezintă

1
Sensul de „ordine juridică comunitară” este atribuit de Jean Boulouis în lucrarea Droit institutionnel
de communautés européennes, Ed. Dalloz, 1999.
2
https://ro.wikipedia.org/wiki/Izvor_de_drept
3
Dumitru Mazilu, Integrare Europeană. Drept comunitar și Instituții Europene. Curs, Lumina Lex, Bucuresti,
2008.,pg. 56
4
Idem pg. 58

2
 - ansamblul normelor juridice care reglementează înființarea și funcționarea
UE, precum și
- raporturile juridice ce se nasc între UE și statele membre, respectiv
celelalte subiecte de drept internațional.

Dreptul unional este totalitatea normelor juridice care

- formează o ramură de drept autonomă și supranațională,

- care au o valabilitate unitară în și între toate statele membre ale UE,
- care se disting de normele dreptului național față de care au prioritate și
- care, în marea lor majoritate sunt de aplicabilitate directă.

Prevederile art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie evidenţiază,

în mod indirect, o bună parte dintre izvoarele dreptului internaţional (tratatele,
cutuma), izvoare care nu pot fi considerate, astfel, şi pentru dreptul Uniunii
Europene.

Aceasta, deoarece originea dreptului UE nu se regăseşte numai în tratatele

institutive, ci şi în practica instituţiilor şi a statelor membre şi chiar în
sistematizarea normelor, realizată de însăşi Curtea de Justiţie a UE.

Preponderenţa izvoarelor dreptului UE, din punct de vedere cantitativ, este

dată atât de

- tratatele institutive (ca izvoare primare, principale), cât şi de

- alte reguli cuprinse în documentele (actele) adoptate de către
instituţiile Uniunii în aplicarea acestor tratate (ca izvoare derivate,
secundare).

În sens larg, însă, dreptul Uniunii Europene este dat de:

- ansamblul regulilor (de drept) aplicabile în ordinea juridică a UE;

(unele dintre ele chiar nescrise);
- principiile generale de drept sau jurisprudenţa Curţii de Justiţie;
- normele de drept a căror provenienţă se află în afara ordinii
juridice a Uniunii Europene, provenind din relaţiile externe ale Uniunii
Europene;
- dreptul complementar provenit din actele convenţionale încheiate între

3
 statele membre, pentru aplicarea tratatelor.

Asupra acestora ne vom opri, în sinteză, în continuare.

Vom trece în revistă problematica izvoarelor dreptului UE, în următoarea

clasificare:

- izvoare primare ale dreptului UE - tratatele institutive şi modificatoare;

- izvoarele derivate sau dreptul derivat, secundar al UE
(regulamentele, directivele, deciziile, recomandările şi avizele);
- normele de drept care provin din
1. angajamentele externe ale Comunităţilor/Uniunii Europene
(ex.: acordurile încheiate de Comunităţi/Uniune cu state terţe sau cu
organizaţii internaţionale);
2. actele unilaterale adoptate prin organele anumitor acorduri externe ale
Comunităţilor/Uniunii;
3. unele tratate încheiate de statele membre cu statele terţe ş.a.);
- izvoarele complementare (ex.: convenţia comunitară; deciziile şi
acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor membre reuniţi în
cadrul Consiliului; declaraţiile; rezoluţiile şi luările de poziţie ale
Comunităţilor);
- izvoarele nescrise (metodele de interpretare ale Curţii de justiţie;
principiile generale de drept).

Legislația UE este de două tipuri: principală și secundară. Tratatele (legislația

primară) reprezintă baza sau normele de bază pentru toate acțiunile UE.
Legislaţia secundară, care include regulamentele, directivele şi deciziile, derivă
din principiile şi obiectivele stabilite prin tratate.

TRATATELE INSTITUTIVE ŞI MODIFICATOARE –

IZVOARE PRIMARE ALE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

Dreptul primar al UE este constituit din tratatele institutive ale

Comunităţilor, tratate care au fost permanent modificate, completate şi adaptate
noilor realităţi. Toate acestea au condus la apariţia unui număr mare de
instrumente convenţionale.

Aplicarea tratatelor Uniunii Europene

4
 În ceea ce priveşte aplicarea tratatelor, reţine atenţia faptul că Tratatul de
la Bruxelles, din anul 1965, numit şi „Tratatul de fuziune a executivelor”, numai
a unificat instituţiile celor 3 Comunităţi şi prevede că acestea pot să-şi exercite,
fiecare, puterea în cadrul Comunităţii căreia îi aparţine, conform dispoziţiilor
fiecărui tratat.

Deci, funcţionează principiul „autonomiei tratatelor comunitare”5.

Structura tratatelor
Dacă avem în vedere structura tratatelor constitutive, observăm că aceasta
este aproape identică şi ţine cont de patru categorii de clauze, şi anume:

a) preambulul şi dispoziţiile preliminarii

- scopurile politice şi etice ce îi animă pe şefii statelor fondatoare;
- scopurile socio-economice;
- ansamblul dispoziţiilor ce conţin obiective şi principii având caracter
general care nu se pot aplica direct, dar nu pot fi considerate nici simple
declaraţii de intenţie;

b) clauzele instituţionale, fiind cele care pun în aplicare „sistemul

instituţional” al Comunităţilor/Uniunii, în sens larg (organizare, funcţionare,
competenţa instituţiilor şi altele);

c) clauzele materiale, adică acele clauze care, din punct de vedere

cantitativ, constituie cea mai mare parte a tratatelor, fiind vorba despre acele
dispoziţii care definesc regimul economic şi social (economic şi tehnic pentru
Euratom) instituit prin acestea;

d) clauzele finale, privesc modalităţile de angajare a părţilor, intrarea în

vigoare a tratatelor şi revizuirea lor.

IZVOARELE DERIVATE ALE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

(DREPTUL DERIVAT AL UE)

Această a doua categorie de izvoare ale dreptului UE este formată din

ansamblul actelor unilaterale ale instituţiilor.

5
Guy Isaac, Droit communautaire general, Ed. Armand Colin, Paris 1999, pag. 163.
5
Obiectivele stabilite în tratatele UE sunt realizate prin intermediul mai multor
tipuri de acte legislative. Unele au caracter obligatoriu, altele nu. Unele li se
aplică tuturor țărilor, altele doar unora dintre ele6.

1. REGULAMENTE

Regulamentele sunt acte juridice definite în articolul 288 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene (TFUE).
Acestea au aplicabilitate generală, sunt obligatorii în toate elementele sale și se
aplică direct în toate țările Uniunii Europene (UE).
Un regulament trebuie respectat pe deplin de către entitățile cărora li se
adresează.
Regulamentul se adresează unor categorii abstracte de persoane, nu unor
persoane identificate. Această caracteristică îl deosebește de decizie, definită și
ea în articolul 288 din TFUE.
Acesta este un act juridic obligatoriu pentru:
- Instituțiile UE
- Țările UE;
- Persoanele cărora li se adresează.
De exemplu, atunci când UE a decis să ia măsuri pentru a proteja mai bine
sănătatea umană și mediul împotriva substanțelor chimice, aceasta a adoptat un
regulament referitor la acest aspect.
Când UE a dorit să se asigure că produselor importate pe teritoriul său li se
aplică măsuri comune în materie de siguranță, Consiliul a adoptat un
regulament.
a) Obligativitatea face ca acesta să se deosebească de recomandări şi
avize. Regulamentul, fiind obligatoriu în toate dispoziţiile sale, interzice
orice aplicare incompletă.

Se deosebeşte de directivă, care nu „leagă” decât în privinţa rezultatului.

b) Regulamentul este direct aplicabil în orice stat membru, adresându-se

direct subiectelor de drept intern din statele membre, deoarece conţine
drepturi şi obligaţii pentru acestea7.

6
https://europa.eu/european-union/law_ro

6
Regulamentul face parte din dreptul secundar al UE. Acesta este adoptat de
instituțiile europene în temeiul tratatelor de bază.
Obiectivul regulamentului este de a asigura aplicarea uniformă a legislației UE
în toate țările UE.
Regulamentul se adoptă în urma unei proceduri legislative. Acesta este un act
legislativ adoptat de Consiliu și de Parlament prin proceduri legislative ordinare
sau speciale.

Regulamentul se aplică direct în toate țările UE.

Cu alte cuvinte, acesta:
se aplică imediat ca normă în toate țările UE, fără a necesita transpunerea în
—legislația națională;
creează drepturi și obligații pentru persoane, acestea putându-l deci invoca
—direct în fața instanțelor naționale;
poate fi utilizat ca referință de către persoane în relația acestora cu alte
—persoane, cu țările UE sau cu autoritățile din UE.

Regulamentul se aplică în toate țările UE de la data intrării sale în vigoare (o

dată stabilită în regulament sau, în absența acesteia, la 20 de zile după publicarea
sa în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene). Efectele sale juridice sunt obligatorii
simultan, automat și uniform în toate legislațiile naționale.
Regulamentele delegate
Prin procedura privind actele delegate (articolul 290 din TFUE), Comisia poate
adopta regulamente delegate pentru a preciza sau a completa anumite detalii sau
aspecte ale unui regulament sau ale unei directive a UE.
Regulamente de aplicare
Prin procedura privind actele de punere în aplicare (articolul 291 din TFUE),
Comisia poate fi autorizată să adopte regulamente pentru executarea unui act
legislativ care necesită o punere în aplicare uniformă în cadrul UE.
Competențele de punere în aplicare ale Comisiei trebuie exercitate în
conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și
al Consiliului.
De asemenea, instituțiile UE pot adopta regulamente de punere în aplicare
privind Fondul social european și Fondul european de dezvoltare regională.
Acest tip de regulament este definit în articolele 164 și 178 din TFUE.
7
FUEREA, Augustin, „Drept comunitar (al Uniunii Europene). Curs pentru învățământul la
distanță. 2010.
7
Acestea sunt acte juridice a căror validitate depinde de un „regulament de
bază”. Regulamentul de bază stabilește normele de bază, iar regulamentul de
punere în aplicare stabilește anumite prevederi tehnice.
Pentru informații suplimentare, consultați legislația UE pe site-ul Uniunii
Europene

Aplicații

1. În conformitate cu art. 270 2a) LSC, se pot constitui societăţi comerciale

europene care își stabilesc sediul pe teritoriul României, societăţi cărora le
sunt aplicabile prevederile
- Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001
privind statutul societăţii europene,
- cele din lege, precum şi
- cele privitoare la societăţile pe acţiuni, în măsura compatibilităţii lor cu
dispoziţiile regulamentului comunitar
În România, prin O.U.G. nr. 52/2008 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi pentru completarea Legii nr.
26/1990 privind registrul comerţului a fost creat cadrul legal intern necesar
aplicării directe a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1435/2003 din 22 iulie
2003 privind statutul societăţii cooperative europene.
2. Societatea cooperativă europeană reprezintă, în sensul O.U.G. nr. 52/2008
societatea al cărei capital este divizat în părţi sociale, care are ca obiect principal
satisfacerea nevoilor şi/sau dezvoltarea activităţilor economice şi sociale ale
membrilor săi şi care este constituită în condiţiile şi prin mecanismele prevăzute
de Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1435/2003.
Directiva 2003/72/CE a fost transpusă în legislaţia naţională în principal prin
H.G. nr. 188/2007 privind procedurile de informare, consultare şi alte modalităţi
de implicare a angajaţilor în activitatea societăţii cooperative europene.
Dispoziţii care transpun prevederile directivei se mai regăsesc în Legea nr.
217/2005 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea comitetului european
de întreprindere, republicată.
Regulamentul nr. 1435/2003 prevede o definiţie cuprinzătoare a SCE, în
considerentele (7) şi (10) şi în art. 1.
Astfel, o SCE reprezintă o societate constituită pe teritoriul Uniunii Europene, al
cărei capital subscris este divizat în părţi sociale şi al cărei obiectiv principal
este satisfacerea nevoilor şi/sau desfăşurarea activităţilor economice şi sociale
ale membrilor săi, în special prin încheierea de acorduri cu aceştia, în vederea

8
furnizării de bunuri sau de servicii sau a executării de lucrări în cadrul activităţii
exercitate sau controlate de SCE.

2. DIRECTIVE

Directiva este un act legislativ care stabilește un obiectiv pe care trebuie să îl

atingă toate statele membre.
Fiecare dintre ele are însă libertatea de a decide asupra modalităților de
îndeplinire a obiectivului stabilit.
Un exemplu ar fi directiva UE privind drepturile consumatorilor, care interzice
aplicarea de taxe și costuri ascunse pe internet și extinde perioada pe care
consumatorii o au la dispoziție pentru a anula un contract de vânzare.

1. Reprezintă o formă a legislaţiei cu două trepte de aplicare. (Se aseamănă

tehnicii legii-cadru completată prin decretele de aplicare).

2. Se circumscrie voinţei redactorilor tratatelor de a oferi instituţiilor, pe

lângă regulament, un instrument de uniformizare juridică.

3. În principiu, directiva nu are o influenţă generală, adresându-se, de

regulă, numai anumitor state membre.

Când, totuşi, şi aceasta se adresează tuturor statelor membre (situaţie

frecvent întâlnită) ea se prezintă ca un procedeu de legislaţie indirectă, Curtea
calificând-o atunci ca „act având o influenţă generală”.

4. Directiva nu este direct aplicabilă.

În anumite condiţii, unele directive nu sunt lipsite de efectul aplicabilităţii

directe în statele membre.

3. DECIZII

9
Pentru a exercita competența UE, instituțiile UE pot adopta cinci tipuri de acte
juridice.
Deciziile reprezintă acte juridice cu caracter obligatoriu, cu aplicare
generală sau cu un destinatar specific8.
Deciziile fac parte din dreptul secundar al UE. Acestea sunt adoptate de
instituțiile UE în conformitate cu tratatele constitutive.
- Un act obligatoriu în toate elementele sale
Conform articolului 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(TFUE), decizia este obligatorie în toate elementele sale.
Ca și regulamentul, aceasta nu poate fi aplicată incomplet, selectiv sau parțial.
Decizia poate fi un act legislativ sau nelegislativ.
Deciziile sunt acte legislative atunci când sunt adoptate în comun

 de către Parlamentul European și Consiliu în conformitate cu procedura

legislativă ordinară sau
 de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau
 de către Consiliu cu participarea Parlamentului European în conformitate
cu procedura legislativă specială.

Actele juridice europene care au caracter obligatoriu (regulamentele, deciziile și

directivele) sunt adoptate la nivelul Uniunii prin proceduri legislative (procesul
decizional european).
În alte cazuri, deciziile sunt acte nelegislative.
Acestea pot fi adoptate, de exemplu, de către Consiliul European, Consiliu sau
Comisie.
Deciziile nelegislative pot să ia și forma unor acte delegate și de punere în
aplicare.
Deciziile cu destinatar specific
Deciziile pot avea unul sau mai mulți destinatari (una sau mai multe țări UE, una
sau mai multe întreprinderi sau persoane individuale).
De exemplu, când decizia Comisiei a impus o amendă gigantului producător de
software Microsoft pentru abuz de poziție dominantă pe piață, singura
întreprindere vizată în mod direct a fost Microsoft.
8
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=LEGISSUM%3Aai0036

10
Deciziile care specifică destinatarul trebuie aduse în atenția părții în cauză și
produc efecte de la data notificării.
Această notificare poate consta în transmiterea unei scrisori recomandate cu
confirmare de primire.
Deciziile care specifică destinatarul pot fi, de asemenea, publicate în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene. Cu toate acestea, publicația nu exclude necesitatea
transmiterii unei notificări, aceasta fiind singura cale prin care se poate asigura
că actul este executoriu împotriva destinatarului.
Deciziile adresate uneia sau mai multor persoane fizice și întreprinderi au efect
direct (adică pot crea direct drepturi și obligații pentru destinatar, care le poate
invoca și pe care se poate baza în instanțe).
Cu toate acestea, deciziile adresate unei țări UE sau mai multor țări UE
specifice ca destinatar (destinatari) pot avea, de asemenea, un efect direct.
Efectul direct al unor astfel de decizii depinde de natura, contextul și formularea
acestora.
Curtea de Justiție a UE recunoaște doar un efect direct vertical al deciziilor
adresate unei sau mai multor țări UE.
Acest lucru înseamnă că persoanele individuale se pot baza pe o decizie doar în
raport cu țara UE căreia i se adresează (și nu în raport cu o altă persoană
individuală).
Decizii fără destinatar
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, deciziile nu trebuie
neapărat să mai specifice destinatarul.
În special, articolul 288 al TFUE clarifică faptul că o decizie poate specifica
destinatarul, în timp ce predecesorul său (articolul 249 din Tratatul de instituire
a Comunității Europene) făcea referire doar la deciziile care specifică
destinatarul.
Deciziile fără destinatar specificat pot fi adoptate printr-o procedură
legislativă.
Deciziile care nu specifică destinatarul și care nu sunt adoptate printr-o
procedură legislativă sunt acte nelegislative.
Astfel de decizii nelegislative au devenit în special actul juridic de bază în
domeniul politicii externe și de securitate comune (PESC). Conform articolului
25 al Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE), UE va desfășura PESC:

 prin definirea orientărilor generale;

 prin definirea acțiunilor care trebuie întreprinse de UE;
 prin definirea pozițiilor care trebuie luate de UE;

11
  prin definirea modalităților de punere în aplicare a acțiunilor și a
pozițiilor de mai sus.

În aceste scopuri și pe baza TUE, Consiliul European și Consiliul adoptă decizii

nelegislative [articolul 31 alineatul (1) din TUE].
Deciziile care nu specifică destinatarul, indiferent dacă sunt acte legislative sau
nelegislative, trebuie publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea
intră în vigoare la data specificată în acestea, sau, în cazul în care data nu este
specificată, în a douăzecea zi de la data publicării.

Decizia este un act legislativ direct aplicabil și obligatoriu pentru toți cei cărora
li se adresează.
Destinatarii săi pot fi statele membre sau chiar întreprinderile.
De exemplu, Comisia a emis o decizie privind participarea UE la acțiunile mai
multor organizații de luptă împotriva terorismului. Această decizie s-a referit
doar la organizațiile respective.

Spre deosebire de regulament, decizia nu are o influenţă generală. Ea

vizează, îndeosebi, aplicarea prevederilor tratatelor la situaţii particulare. În
acest caz, decizia este asimilată actelor naţionale şi constituie, în pentru
autorităţile UE, un instrument de execuţie administrativă a dreptului UE.

O decizie poate stabili, unuia sau mai multor state, un obiectiv a cărui
realizare trece prin edictarea de măsuri naţionale cu influenţă internaţională
(exemplu: decizia de accelerare a suprimării unor impozite vamale). Se prezintă
ca un instrument de legislaţie indirectă care nu există fără directivă.

Contrar directivei, decizia este obligatorie în toate elementele ei, nu numai

în ce priveşte rezultatul de atins.

Potrivit articolului 289 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

(TFUE),

 actele fără caracter legislativ sunt decizii adoptate, în general de către

Comisia Europeană, în urma unei delegări (acte delegate) sau în vederea
punerii în aplicare a unui act legislativ (acte de punere în aplicare);
 actele legislative sunt decizii adoptate printr-o procedură legislativă
ordinară sau specială.

12
Astfel, pentru adoptarea unui act nelegislativ, un act legislativ trebuie să delege
mai întâi Comisiei competența de a o adopta. De asemenea, actul legislativ
trebuie să definească în mod explicit obiectivele, conținutul, domeniul de
aplicare și durata delegării de competențe Comisiei.
Delegarea de putere este supusă următoarelor condiții:

 Parlamentul European sau Consiliul poate decide revocarea delegării;

 actul delegat poate intra în vigoare numai în cazul în care Parlamentul
European sau Consiliul nu a formulat obiecții în termenul stabilit de actul
legislativ.

Anumite acte fără caracter legislativ adoptate sub formă de regulamente,

directive sau decizii care nu specifică cui sunt adresate. În acest caz, ele sunt
semnate de președintele instituției care le-a adoptat.
Regulamentele și directivele care se adresează tuturor țărilor UE și deciziile care
nu precizează cui sunt adresate sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene. Acestea intră în vigoare la data specificată în acestea, sau, în cazul în
care data nu este specificată, în a douăzecea zi de la data publicării.
Alte directive și decizii, care îi specifică pe cei cărora li se adresează, sunt
notificate celor cărora le sunt adresate și intră în vigoare la notificare9.
Există, de asemenea, regulamente, decizii sau directive care nu au sunt adoptate
printr-o procedură legislativă - actele delegate și actele de punere în aplicare,
adoptate de către Comisia Europeană prin proceduri distincte, conform art. 290
și 291 din TFUE10.

În dreptul intern
ACT NORMATIV- este izvorul de drept creat de organe ale autorităţii publice,
investite cu competenţe normative (parlament, guvern, organe administrative
locale). Actul normativ cuprinde norme general-obligatorii, a căror aplicare
poate fi realizată şi prin intervenţia forţei coercitive a statului (De ex, în dreptul
intern, legi, decrete, ordonanţe ale guvernului, regulamente şi ordine ale
ministerelor, decizii ale organelor administrative locale)11.

4. RECOMANDAREA ŞI AVIZUL

9
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/ALL/?uri=LEGISSUM:nonlegislative_acts
10
https://www.mae.ro/node/27929
11
https://legeaz.net/dictionar-juridic/act-normativ
13
Recomandări
Recomandarea nu este obligatorie.
Când Comisia a emis o recomandare prin care încuraja autoritățile judiciare din
țările membre să apeleze mai mult la utilizarea videoconferinței pentru a sprijini
colaborarea transfrontalieră a serviciilor judiciare, acest text nu a avut caracter
obligatoriu.
Prin intermediul unei recomandări, instituțiile își fac cunoscută opinia și
sugerează direcții de acțiune, fără a le impune însă vreo obligație legală
destinatarilor recomandării.

Recomandările sunt adaptate fiecărei țări din UE. Ele oferă orientări pentru
politicile naționale, astfel încât acestea să stimuleze creșterea economică și
ocuparea forței de muncă și să asigure, în același timp, finanțe publice solide12.

Comisia Europeană analizează planurile prezentate de guvernele statelor

membre și formulează un set de recomandări specifice fiecărei țări, precum și o
comunicare valabilă pentru toată Uniunea. Recomandările se axează pe
rezultatele care chiar pot fi obținute în următoarele 12-18 luni.

Ele adaptează prioritățile de la nivel european, identificate în Analiza anuală a

creșterii, la realitățile de la nivel național. O adaptare similară se face pentru
zona euro.

Recomandările sunt discutate de reprezentanții guvernelor în cadrul Consiliului,

după care sunt aprobate de liderii statelor membre reuniți la summitul din iunie
și adoptate oficial de miniștrii de finanțe în iulie.

La data de 20 mai 2020, Comisia Europeană a prezentat propunerile de

recomandări specifice de țară (RST 2020) pentru statele membre UE pentru
perioada 2020 – 2021. RST 2020 au fost fundamentate pe evaluarea Comisiei
prezentată în Rapoartele de Țară din februarie 2020, precum și pe elementele
furnizate de statele membre în cuprinsul Programelor Naționale de Reformă și
Programelor de Stabilitate, respectiv de Convergență. De asemenea, RST 2020
au fost adaptate contextului excepțional generat de pandemia de COVID-1913.
În partea de preambul a documentului, Comisia Europeană a realizat un inventar
al principalelor măsuri formulate la nivel UE în context COVID-19, și anume
clauza derogatorie generală a Pactului de Stabilitate și Creștere, măsurile de
12
https://ec.europa.eu/info/business-economy-euro/economic-and-fiscal-policy-coordination/eu-economic-
governance-monitoring-prevention-correction/european-semester/european-semester-timeline/eu-country-
specific
13
http://www.mae.ro/node/48037

14
flexibilizare a cadrului de implementare a fondurilor structurale și de investiții,
precum și măsurile privind funcționarea pieței interne. De asemenea, Comisia a
făcut unele constatări cu caracter general la adresa României, referitoare la:
măsurile formulate de Guvern concordante cu recomandările europene în
contextul pandemiei, disparitățile regionale, sustenabilitatea pe termen lung a
finanțelor publice, reziliența sistemului de sănătate, condițiile sociale, inițiativa
IMM Invest, relansarea proiectelor de infrastructură și Fondul pentru Tranziție
Justă.
În ceea ce privește recomandările specifice de țară, pentru România au fost
formulate patru recomandări vizând aspectele relevante în domeniile fiscal-
bugetar, politici sociale și educație, susținerea procesului de relansare
economică durabilă și administrația publică.
Cu toate că accentul este pus pe acele domenii care au relevanță pentru procesul
de relansare economică în context COVID-19, Comisia reiterează faptul că
recomandările formulate în 2019 rămân pertinente și vor continua să fie
monitorizate. De asemenea, Comisia semnalează importanța luării în calcul a
recomandărilor legate de politicile investiționale pentru programarea strategică
în cadrul politicii de coeziune pentru orizontul post-2020, inclusiv din
perspectiva măsurilor vizând ieșirea din criză și relansarea economică.

AVIZE
Avizul este un instrument care le permite instituțiilor să prezinte un punct de
vedere fără caracter obligatoriu, altfel spus fără a le impune vreo obligație
legală celor cărora li se adresează.
Poate fi emis de către principalele instituții europene (Comisia, Consiliul,
Parlamentul) sau de către Comitetul Regiunilor ori Comitetul Economic și
Social European.
Pe durata elaborării actelor legislative, Comitetele emit avize care prezintă
punctul lor de vedere cu privire la aspecte regionale, economice și sociale
specifice.
De exemplu, Comitetul Regiunilor a emis un aviz privind pachetul de politici
„Aer curat pentru Europa”.

Se disting din ansamblul instrumentelor ce fac parte din nomenclatorul dreptului

derivat al UE prin aceea că „nu leagă”, adică nu au forţă de constrângere şi, deci,
nu sunt izvoare de drept în adevăratul înţeles al cuvântului.

Se constituie, totuşi, în instrumente foarte utile de orientare a

15
comportamentelor şi legislaţiilor.

Actele ce nu sunt enumerate de Tratate, dar care, totuşi, există sunt

următoarele14:

a) actele atipice - sunt acele acte pe care tratatele le numesc

„regulamente”, „directive”, „decizii”, „avize”, într-o manieră abuzivă, deoarece
nu au nici natura, nici efectele actelor prevăzute în Tratate, nefiind supuse nici
aceluiaşi regim de edictare;

b) actele instituţiilor neprevăzute în tratate. Practica Uniunii Europene a

dezvoltat, sub denumirea de rezoluţii, deliberări, concluzii sau a declaraţii,
utilizarea actelor pe care tratatele nu le prevăd.

CREAREA CADRULUI JURIDIC DE APLICARE A REGULAMENTELOR

ȘI DECIZIILOR UE15

Directivele UE se asumă din punct de vedere al competenței instituționale încă

din faza de proiect, iar toate implicațiile juridice, economice, sociale etc. ale
acestora trebuie să fie clar reprezentate și temeinic evaluate, din timpul
procesului decizional UE, în contextul promovării pozițiilor naționale asupra
acestora.
Transpunerea directivelor trebuie demarată, cel târziu, la momentul
publicării directivelor în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE).

Este util ca informațiile privind competențele instituționale, tipul actelor

normative de transpunere și calendarul de conformare să fie comunicate MAE la
momentul publicării directivelor în JOUE, inclusiv electronic – de către
persoanele de contact desemnate din autoritățile de linie.
După publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a actelor legislative
UE, acestea intră în vigoare (de regulă, în cea de-a douăzecea zi de la
publicare), iar direcțiile de acțiune ale autorităților naționale sunt specifice în
raport cu actul vizat.

14
FUEREA, Augustin, „Drept comunitar (al Uniunii Europene). Curs pentru învățământul la
distanță. 2010.
15
https://www.mae.ro/node/27929

16
În cazul acestor acte obligatorii, ca regulă generală, de la intrarea lor în vigoare,
autoritățile naționale responsabile aplică, în mod direct, dispozițiile lor în
România.
În situații de excepție, deja identificate cu ocazia participării la procesul
decizional european asupra acestor acte, este necesară adoptarea de măsuri
interne suplimentare, pentru crearea cadrului juridic de aplicare directă
(spre exemplu, desemnarea unor instituții competente la nivel național, stabilirea
unor norme organizatorice și/sau funcționale, a unor sancțiuni etc.).
Având în vedere caracterul lor direct aplicabil prevăzut de TFUE, nu este
permisă dublarea prevederilor regulamentelor sau a deciziilor prin copierea
lor în legislația statelor membre (paralelism legislativ).
Astfel, instituțiile naționale competente au obligația de a abroga sau modifica
actele normative naționale în vigoare care „dublează”, încalcă sau adaugă
nepermis la prevederile unor regulamente, astfel încât să nu existe paralelisme,
încălcări sau alte obstacole în aplicarea lor directă.
În calitate de instituție cu rol de coordonare în materia afacerilor europene,
MAE avizează, în mod obligatoriu, proiectele de acte normative care urmăresc
crearea cadrului juridic necesar aplicării regulamentelor sau a deciziilor UE.
MAE, dacă este cazul, poate organiza sau participa la grupuri de lucru inter-
ministeriale, în scopul asigurării cadrului juridic necesar aplicării unor
regulamente sau decizii europene.

TRANSPUNEREA DIRECTIVELOR UE ÎN ORDINEA JURIDICĂ

INTERNĂ
Preluarea în ordinea juridică internă a directivelor Uniunii, la termenul prevăzut
în textul lor, complet și corect, trebuie realizată de către statele membre prin
adoptarea actelor normative naționale corelative.
Instituțiile și autoritățile publice din România cu atribuții în domeniul
(general/specific) de reglementare în care intervine fiecare directivă sunt
exclusiv responsabile pentru elaborarea, promovarea și adoptarea actului
normativ de transpunere și implementare a prevederilor acesteia.
Cu ocazia elaborării pozițiilor naționale privind fiecare directivă UE, acestea au
obligația de a stabili și de a evalua impactul, social, economic și de mediu al
modificărilor care urmează a fi generate de transpunerea fiecărei directive în
ordinea juridică națională.
În calitatea sa de instituție coordonatoare în domeniul afacerilor europene,
inclusiv în ceea ce privește coordonarea transpunerii directivelor UE, MAE
cooperează constant cu autoritățile naționale responsabile, le solicită
17
informații relevante în acest sens și asigură monitorizarea continuă a
demersurilor realizate de către acestea. De asemenea, MAE supune Guvernului
spre adoptare, în fiecare an, documente programatice privind transpunerea
directivelor UE (planurile anuale); acestea cuprind informațiile privind măsurile
naționale de transpunere asumate de către autoritățile responsabile pentru
directivele care au termenul prevăzut în intervalul pentru care sunt elaborate
respectivele planuri, informații privind calendarul transpunerii, tipul actelor
normative de transpunere etc.
Totodată, MAE asigură informarea Guvernului în legătură cu stadiul adoptării
actelor naționale de transpunere a directivelor UE, în vederea stabilirii măsurilor
adecvate pentru încadrarea în termenele optime, precum și cu privire la riscurile
netranspunerii directivelor UE.
Riscul transpunerii directivelor după împlinirea termenelor este cel al impunerii
de sancțiuni pecuniare (sumă forfetară și penalități cominatorii. Prin Hotărârea
pronunțată în cauza C-543/17, CJUE a condamnat Belgia la sancțiuni
pecuniare.

În aceeași calitate, de instituție coordonatoare în materia transpunerii

directivelor, MAE avizează, în mod obligatoriu, proiectele de acte normative
care urmăresc transpunerea, în legislația națională, a directivelor UE, potrivit
art. 2 pct. 31 din HG nr. 16/2017 privind organizarea și funcționarea
Ministerului Afacerilor Externe, cu modificările și completările ulterioare.
Evaluarea finală a compatibilității normelor interne cu dreptul UE revine
exclusiv Curții de Justiție a Uniunii Europene – instituția UE care asigură
respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor (art. 19 alin. (1) din
Tratatul privind Uniunea Europeană-TUE).

Imediat ce o directivă este transpusă, statele membre ale Uniunii au obligaţia de

a asigura notificarea, în baza de date electronică (MNE), gestionată de către
Secretariatul General al Comisiei Europene, a tuturor măsurilor legislative
naționale relevante.
Potrivit pct. 59 din Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii
Europene (CJUE) în cauza C-543/17, Comisia Europeană/Regatul Belgiei, a fost
stabilită obligația statelor membre de a transmite informații suficient de clare și
precise privind normele naționale de transpunere, indicând pentru fiecare
dispoziție dintr-o directivă, norma națională de transpunere.
La același punct al Hotărârii, CJUE a statuat și că, odată intervenită
comunicarea respectivă, însoțită de prezentarea unui tabel de corespondență,

18
dacă este cazul, revine Comisiei sarcina de a stabili, cu scopul de a solicita
aplicarea în privința statului membru în cauză a unei sancțiuni pecuniare (...),
dacă anumite măsuri de transpunere lipsesc în mod evident sau nu acoperă
întreg teritoriul național al statului în cauză .
Pe baza documentelor transmise (textul actelor normative și tabelul de
concordanță), instituția UE asigură, așadar, evaluarea transpunerii, din punctul
de vedere al caracterului corect și complet, iar în situația în care aceasta lipsește,
în tot sau în parte, sau nu este conformă, poate declanșa acțiuni în constatarea
neîndeplinirii obligațiilor de stat membru (proceduri de infringement) și
poate solicita CJUE impunerea de sancțiuni pecuniare.
La nivel național, MAE coordonează procesul de notificare (comunicare) a
actelor normative de transpunere a directivelor UE către Comisia Europeană.
În acest context, instituțiile responsabile transmit MAE actele naționale de
transpunere (versiunea publicată în Monitorul Oficial al României, în
format PDF), precum și tabelele de concordanță, în vederea introducerii acestora
în baza de date a Comisiei Europene, dedicată notificărilor care se trimit de către
statele membre. De asemenea, la momentul solicitării de notificare adresate
MAE, instituțiile naționale responsabile indică expres și caracterul parțial sau
total al transpunerii.

Tabelele de concordanță
Comisia Europeană consideră tabelul de concordanță ca fiind cel mai util
instrument pentru facilitarea stabilirii corespondenței între dispozițiile naționale
și cele ale directivei pe care acestea o preiau. Tabelele de concordanță sunt
utilizate în mod constant în practica națională, fiind prevăzute de art. 17 alin. (2)
lit. c), art. 20 alin. (6), art. 45 și Anexa 3 din HG nr. 561/2009 pentru aprobarea
Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea,
avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a
proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea
adoptării/aprobării. Pentru respectarea jurisprudenței CJUE mai sus menționate,
este necesar ca instituțiile responsabile elaboreze un tabel de concordanță unic și
exhaustiv pentru fiecare directivă UE, care să cuprindă toate prevederile
naționale care transpun directiva, indiferent că acestea se află în acte normative
distincte.
Comisia Europeană monitorizează continuu performanțele statelor membre,
între altele, și în legătură cu transpunerea directivelor, și publică indicatori
actualizați (de exemplu - Tabloul de bord al Pieței Interne).

19
Documente utile
 Planul de transpunere a directivelor UE 2020
o Anexa 1
o Anexa 2
 
 Planul de transpunere a directivelor UE 2021
o Anexa 1
o Anexa 2
o Anexa 3

[1] H.G. nr. 34/2017 privind organizarea și funcționarea Sistemului național de

gestionare a afacerilor europene în vederea participării României la procesul
decizional al instituțiilor Uniunii Europene.

NORMELE DE DREPT CARE PROVIN DIN ANGAJAMENTELE

EXTERNE ALE COMUNITĂŢILOR EUROPENE/UNIUNII
EUROPENE

Diferitele categorii de angajamente externe ale Comunităţilor/Uniunii

constituie adevărate izvoare de drept pentru ordinea juridică a UE.

1. Acordurile încheiate de către Comunităţi/Uniune cu state terţe sau cu

organizaţii internaţionale.

Acestea, în afară de faptul că obligă Comunităţile/Uniunea în plan

internaţional, se integrează în ordinea juridică a UE şi devin izvoare de
drept.

2. Actele unilaterale adoptate de organele înfiinţate prin acordurile

externe ale Comunităţilor/Uniunii.

Sunt destul de numeroase acordurile sau convenţiile încheiate de către

Comunităţi/Uniune cu state terţe, prin care se constituie organe de gestiune
şi care le conferă puterea de a adopta acte obligatorii unilaterale, adică cele
care nu au nevoie de o ratificare sau aprobare pentru a lega părţile

20
 (exemplu: Consiliile acordurilor de asociere sau cooperare cu ţările
Mediteranei; Consiliul de miniştri al Convenţiei de la Lomé ş.a.).

3. Unele tratate încheiate de statele membre ale Comunităţilor/Uniunii

cu state terţe.

Acordurile externe şi actele unilaterale nu sunt singurele angajamente

internaţionale care produc efecte în ordinea juridică a UE.

Curtea de Justiţie nu exclude angajarea Comunităţilor/Uniunii prin acorduri

la care ele nu sunt părţi, dar care au fost încheiate de statele membre.

IZVOARELE COMPLEMENTARE ALE DREPTULUI UNIUNII

EUROPENE

Spre deosebire de izvoarele derivate şi de cele care sunt constituite din

angajamentele externe ale Comunităţilor/Uniunii, care rezultă (ambele) din
exercitarea de către instituţiile UE a competenţelor ce le-au fost atribuite prin
tratate, în acest caz avem de-a face cu izvoare care rezultă din acordurile
încheiate între statele membre în domeniile de competenţă naţională.
În măsura în care obiectul lor se situează în sfera şi în prelungirea
obiectivelor definite de tratate, poartă denumirea de „drept (izvoare)
complementar(e)” şi pot fi considerate norme de drept, în sens larg. Acestea
sunt:
1. Convenţia comunitară. Este prevăzută, uneori, intervenţia expresă a
convenţiilor internaţionale formale, de către tratatele
Comunităţilor/Uniunii, tocmai pentru a le completa.

Aceste convenţii seamănă foarte mult cu dreptul internaţional prin recurgerea

la procedeele clasice de angajament, care sunt „semnarea” şi „ratificarea”.
Specificitatea lor, de convenţii comunitare, se manifestă, în special, prin
nivelul elaborării lor:
- iniţiativa este, în general, luată de comun acord cu Consiliul şi Comisia;
- negocierea este condusă de experţi guvernamentali şi se realizează cu
asistenţa Comisiei;
- proiectul elaborat, de către experţi este transmis Consiliului şi Comisiei, care
21
indică public opinia lor într-un aviz formal şi, la limită, obiecţiile pe care le au.

2. Deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor

statelor membre reunite în cadrul Consiliului.

Reprezentanţii guvernelor statelor membre, reuniţi în cadrul Consiliului, în

Conferinţă diplomatică, au adoptat anumite având relevanţă în:

- domeniile pe care însuşi tratatul le-a rezervat statelor (exemplu:

accelerarea punerii în aplicare a tarifului vamal comun, rezervat statelor
membre);

- problemele care nu sunt guvernate de tratate (exemplu: decizia privind

eliminarea anumitor taxe poştale de prezentare la vamă);

- problemele ce nu sunt guvernate, decât parţial, prin tratat, cazul tipic fiind
acela al acordurilor interne care intervin cu ocazia încheierii acordurilor externe
mixte (exemplu: acordul intern privind procedurile de urmat pentru aplicarea
celei de-a doua Convenţii de la Lomé).

Aceste decizii şi acorduri sunt, adesea, adoptate ca acte instituţionale, la

propunerea Comisiei şi, după consultarea Adunării, sunt hotărâte cu ocazia unei
sesiuni a Consiliului şi în prezenţa Comisiei.

Sunt, de obicei, publicate în Jurnalul Oficial (JO) al Uniunii Europene şi

trimise, uneori, instituţiilor Uniunii pentru a fi puse în aplicare. Nu sunt, totuşi,
acte instituţionale deoarece sunt adoptate după modalităţi diferite, cum ar fi:
unanimitate şi nu majoritate, fiind semnate de toţi miniştrii.

Natura lor juridică este dată de faptul că sunt acte convenţionale

interstatale.
3. Declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie ale Comunităţilor
Europene/Uniunii, care sunt adoptate de comun acord de statele
membre.

Se deosebesc de precedentele prin faptul că nu comportă nici o procedură de

angajament juridic şi traduc doar voinţa politică a actelor care le conferă numai
valoare de orientare pentru a programa acţiunile lor.

Este vorba de dispoziţiile adoptate în cadrul Consiliului sub forma actelor mixte,

22
adică emanând simultan de la Consiliu şi de la reprezentanţii guvernelor statelor
membre şi vizând să programeze global o activitate relevantă pentru competenţa
statelor şi a instituţiilor.

IZVOARELE NESCRISE ALE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

Jurisprudenţa ocupă un loc considerabil între izvoarele dreptului UE. Este

la latitudinea ordinii juridice a UE de a primi dreptul jurisprudenţial între
celelalte izvoare (datorită caracterul imprecis, general şi incomplet al regulilor
conţinute în tratate; rigiditatea dreptului primar, datorată procedurii greoaie de
revizuire; inerţia dreptului derivat rezultând din blocajele din cadrul
Consiliului).

Metodele de interpretare ale Curţii de Justiţie a UE

a) Predilecţia pentru metodele sistemice şi teleologice.

Dacă instanţa de la Luxemburg a adoptat modalităţile de interpretare pe care le

preconizează art.3 din Convenţia de la Viena, privind dreptul tratatelor, potrivit
căruia interpretarea trebuie să se facă după „sensul ordinar atribuit termenilor
tratatului, în contextul şi în lumina obiectului şi scopului său”, totuşi, Curtea a
arătat că, pentru ea, „contextul general” (metoda sistemică) ca şi „obiectul şi
scopul” (metoda teleologică) aveau un avans faţă de interpretarea literală.

Interpretarea sistemică este interpretarea normelor în cadrul raportului lor

sistemic cu alte norme şi cu ansamblul reglementărilor, ţinând cont de locul şi
funcţiile lor în ansamblul organizat.

Interpretarea teleologică este întrebuinţată în privinţa dreptului derivat.

b) Depăşirea metodelor de interpretare ale arbitrajului internaţional.

Atunci când arbitrajul internaţional se abţine, din respect pentru principiul

suveranităţii, să interpreteze strict angajamentele statelor, Curtea de Justiţie
estimează, dimpotrivă, că finalităţile integrării tratatelor
Comunităţilor/Uniunii autorizează interpretări care vin să se opună
suveranităţii statelor.

Când arbitrajul internaţional se limitează la folosirea „regulii efectului util”

pentru a prevala două interpretări ale unei norme, ceea ce i-ar da mai de grabă o
23
anume semnificaţie decât cea golită de sens, Curtea de Justiţie nu se limitează să
îngrădească interpretările unei dispoziţii care ar face-o să piardă orice efect util.

PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT

a) Drepturile fundamentale ale persoanelor constituie o „superegalitate” a

Uniunii, „superegalitate” a cărei respectare o impune Curtea de Justiţie a UE
instituţiilor şi care posedă, deci, o autoritate superioară celei din dreptul derivat.

b) Principiile având caracter fundamental prin care Curtea de Justiţie

impune respect instituţiilor UE:

- principiul securităţii juridice sub cele mai diverse expresii: prescrierea

şi decăderea din drepturi; inopozabilitatea unui act care nu a făcut obiectul unei
publicaţii adecvate; neretroactivitatea; încrederea legitimă;

- principiul dreptului la apărare impune respectarea caracterului

contradictoriu al procedurii, nu numai în faţa organelor jurisdicţionale, ci şi în
faţa organelor administrative, chiar pur consultative şi când este vorba de
sancţiuni disciplinare sau administrative ori chiar simple decizii „care afectează
de o manieră sensibilă” interesele persoanelor vizate;

- principiul egalităţii - pentru care interzicerea discriminării după

naţionalitate sau sex nu este decât expresia specifică, aplicându-se reglementări
economice edictate de instituţiile UE;

- principiul proporţionalităţii - pretinde că orice obligaţie impusă

destinatarului de către regulile Uniunii trebuie să fie limitată la strictul necesar
pentru atingerea obiectivului cercetat şi impune numai sacrificiul suportabil de
către operatorii pe care îi grevează.

c) Principiile având caracter tehnic, care nu au decât o valoare supletivă,

în cazul lacunar în care ar putea, la limită, să fie îngrădită voinţa prin dispoziţii
exprese ale dreptului derivat. Exemple:
- principiul responsabilităţii extracontractuale a Uniunii;
- principiul retragerii retroactive a actelor ilegale;

24
 - principiul neplăţii zilelor de greva;
- principiul distincţiei impozitelor, a taxelor şi a redevenţelor.

CARACTERISTICILE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE16

Fiind instrument de interes comun, pentru toate popoarele şi statele membre

ale UE, dreptul emanat din sursele Uniunii nu este un drept străin, nici un drept
extern. El este dreptul propriu al fiecăruia dintre statele membre, ca şi dreptul
naţional al acestora, cu singura calitate suplimentară că el reprezintă ierarhia
textelor normative ale fiecărui stat.
Într-adevăr, prin însăşi natura sa, dreptul UE deţine o forţă specifică de
includere în ordinea juridică internă a statelor membre, astfel:
• norma de drept al UE dobândeşte automat statut de drept pozitiv în
ordinea juridică internă a statelor: „aplicabilitatea imediată”;
• norma juridică a UE este susceptibilă de a crea, prin ea însăşi, drepturi şi
obligaţii pentru persoanele particulare17: „aplicabilitatea directă”;
• norma juridică a UE are prioritate faţă de orice normă naţională:
„supremația”.

Secţiunea I
Aplicabilitatea imediată

1. Relaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor

Principiile dreptului internaţional (art.28 din Convenţia de la Viena - 1969)
obligă statele să respecte Tratatele pe care le-au încheiat şi, mai ales, să
determine aplicarea acestora de către propriile organe legislative, executive
şi judiciare, a căror responsabilitate poate fi, eventual, angajată în faţa
judecătorului internaţional, referitor la statele faţă de care acestea şi-au
asumat obligaţii.
Dreptul internaţional nu reglementează şi condiţiile în care normele cuprinse
în tratate să fie integrate în ordinea juridică a statelor pentru a fi aplicate de
organele şi jurisdicţia acestora.

16
Guy Isaac, op.cit., pag. 226-283.
17
Prin „persoane particulare”, la nivelul UE, se înţeleg „persoanele fizice şi juridice”.
25
 Această chestiune este lăsată la latitudinea fiecărui stat, care o reglementează,
în mod suveran, în funcţie de concepţia pe care o adoptă asupra relaţiilor
dintre dreptul internaţional şi cel intern.
Se cunoaşte faptul că soluţiile pozitiviste sunt inspirate de două concepţii
doctrinare înscrise în constituţii sau practicate.
2. Concepţii doctrinare
A. Concepţia dualistă, ai căror principali teoreticieni sunt italienii18 şi
germanii19 şi care a prevalat mult timp, consideră că ordinea juridică
internaţională şi ordinea naţională reprezintă sisteme independente şi
separate, care coexistă în paralel ca nişte compartimente etanşe.
Ca atare, un tratat internaţional perfect, adică ratificat cu regularitate, n-ar
avea efect decât în ordinea internaţională. Pentru ca el să se poată aplica în
ordinea internă a unui stat contractant este necesar ca acest stat să-i preia
dispoziţiile într-o normă naţională (cel mai adesea o lege) sau să-l
introducă în ordinea naţională printr-o formulă juridică care realizează
admiterea.
Şi într-un caz şi în celălalt se produce o naţionalizare a Tratatului, adică
norma internaţională suferă o transformare a naturii sale şi nu va fi aplicată
decât în noua sa calitate de reglementare de drept intern şi nu în cea de
reglementare de drept internaţional.
B. Concepţiile moniste20 se bazează pe unitatea ordonanţării juridice, ceea
ce exclude orice continuitate între ordinea juridică internaţională şi ordinea
juridică naţională a statelor respective.

Norma internaţională este imediat aplicată, fără a fi admisă sau

transformată în ordinea internă a statelor-părţi.

Tratatul internaţional perfect se integrează, pe deplin, în sistemul

reglementărilor ce se cer a fi aplicate de către instanţele naţionale, iar
prevederile acestuia sunt aplicabile în calitatea lor iniţială, de reglementări
internaţionale.

3. Raporturile dintre dreptul UE şi dreptul intern al statelor membre

Spre deosebire de dreptul internaţional, dreptului Uniunii Europene nu-i este
18
D. Anzilotti, Curs de drept internaţional, traducere Gidel, 1929.
19
H. Triepel, Raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, R.C.A.D.I., 1923.
20
H. Kelsen, Raporturile de sistem între dreptul internaţional şi dreptul intern, R.C.A.D.I., 1926, IV,
pag. 231.
26
 indiferentă natura relaţiilor ce trebuie să se stabilească între dreptul UE şi
dreptul naţional.
El postulează monismul şi impune respectarea acestuia de către statele
membre.
Monismul decurge şi din însăşi natura Uniunii, deci „din ansamblul
sistemului Tratatului”, aşa cum a subliniat Curtea de Justiţie a UE.

Sistemul Uniunii Europene, în special în măsura în care el comportă

atribuţii de putere normativă pentru instituţii, nu poate funcţiona decât în
monism, singurul principiu compatibil cu ideea unui sistem de integrare: „prin
instituirea unei Comunităţi cu durată nedeterminată, învestită cu atribuţii proprii,
cu personalitate, cu capacitate juridică… şi mai ales cu puteri reale rezultate
dintr-o limitare a competenţei sau dintr-un transfer de atribuţii de la statele
membre spre Comunitate, acestea şi-au limitat, chiar dacă în domenii restrânse,
drepturile lor suverane, creând astfel un drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor
înşile”.

Afirmaţia este cât se poate de clară: „diferit de Tratatele internaţionale

obişnuite, Tratatul instituind CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată
sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a Tratatului şi care
se impune jurisdicţiilor acestora”.

Se deduce deci, că, dacă în ceea ce priveşte dreptul internaţional, statele

membre îşi pot păstra concepţia dualistă, în relaţiile Uniune - statele membre,
dualismul este înlăturat, iar dreptul UE, fie originar, fie derivat, este imediat
aplicabil în ordinea juridică internă a statelor membre sau, într-o formulare
mai adecvată Curţii, el face parte integrantă din ordinea juridică aplicabilă pe
teritoriul fiecăruia dintre statele membre, fapt care are 3 consecinţe:
- dreptul UE este integrat în mod firesc în ordinea juridică internă a
statelor, fără a fi necesară vreo formulare specială de introducere;
- normele juridice ale UE îşi ocupă locul în ordinea juridică internă, ca
drept al UE;
- judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul UE.

Secţiunea a II-a
Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene.
Principiul efectului direct al dreptului UE

27
 Dreptul UE nu numai că se integrează automat în ordinea internă a
statelor membre, dar el are şi capacitatea generală de a completa, în mod direct,
patrimoniul juridic al persoanelor fizice şi juridice cu noi drepturi şi/sau
obligaţii, atât în raporturile lor cu alte persoane, cât şi în relaţiile lor cu statul
căruia îi aparţin.

În mod concret, efectul direct sau aplicabilitatea directă reprezintă „dreptul

oricărei persoane de a cere judecătorului să i se aplice tratate, reglementări,
directive sau decizii comunitare. Judecătorul are obligaţia de a se folosi de
aceste texte, oricare ar fi legislaţia ţării căreia îi aparţine”21.

Recunoaşterea efectului direct înseamnă garantarea statutului juridic al

cetăţeanului european.

În cazul tratatelor constitutive, ceea ce era excepţie tinde să devină regulă.

Deşi Tratatul privind funcţionarea UE nu cuprinde decât o dispoziţie
incidentală, din care se poate deduce că numai regulamentele pot fi susceptibile
de a avea efect direct, jurisprudenţa Curţii a considerat, dimpotrivă, că în
sistemul tratatelor există o prezumţie în favoarea efectului direct.

În Hotărârea sa Van Gend şi Loos22, Curtea marchează desprinderea netă de

soluţia tradiţională a dreptului internaţional.

În speţă, Curtea a fost solicitată să se pronunţe asupra aplicabilităţii

directe a art.12 TCEE, conform căruia „statele membre se reţin de la a introduce
între ele noi taxe vamale... şi de la a le spori pe cele aplicate în relaţiile lor
comerciale reciproce” şi care astfel nu face deci nici o referire la persoanele
particulare.

Bazându-se pe concepţia internaţionalistă, mai multe guverne, care

prezentaseră observaţii, evocau faptul că însăşi redactarea art.12, care subliniază
că destinatarii obligaţiilor pe care le creează sunt statele şi care nu precizează
nimic despre persoanele particulare, are un efect direct.

În ciuda faptului că această teză a fost adoptată şi de avocatul său general,

Curtea s-a detaşat deliberat de interpretarea textuală şi subiectivă care i s-a
propus şi a decis, din contră, ţinând seama de scopurile şi de sistemul
Tratatului (metoda teleologică şi sistemică).

21
R. Lecourt, L’Europe des juges, Bruylant, Bruxelles, 1976, pag. 248.
22
Hotărârea Curţii din data de 5 februarie 1963, NV Algemene Transport- en Expeditie Onderneming
van Gend & Loos c./ Administration fiscale néerlandaise, C-26/62.
28
 Faptul că soluţia consacrată de Curte este diferită de cea impusă în cadrul
unui tratat internaţional obişnuit se datorează însăşi naturii speciale a Tratatului
de constituire a CEE

Aplicabilitatea imediată constituie însuşi specificul ordinii juridice a UE.

Pentru a demonstra aceasta, Curtea ia mai întâi în consideraţie obiectivul
Tratatului şi, apoi, înlocuieşte, din această perspectivă, cadrul instituţional şi, cu
deosebire, cel juridic prevăzut:

„obiectivul Tratatului instituind CEE îl constituie realizarea unei Pieţe

Comune de a cărei funcţionare sunt direct răspunzători justiţiabilii Comunităţii”;
prin urmare, tratatul „este mai mult decât un acord care ar crea doar obligaţii
reciproce între statele contractante… (iar) Comunitatea reprezintă o nouă ordine
juridică… ai cărei subiecţi sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii
acestora”.

În afară de aceasta, ca particularităţi ale „Tratatelor de la Roma”, Curtea

atrage atenţia asupra faptului că preambulul său se adresează popoarelor, mai
mult decât guvernelor naţionale, că „cetăţenii… ca şi statele membre” sunt
afectaţi de funcţionarea mecanismelor Uniunii şi, în fine, că, înainte de toate,
indivizii contribuie la adoptarea deciziilor, participând la activitatea unor
organisme ale Uniunii, cum sunt Parlamentul sau Comitetul economic şi social.

Curtea mai invocă un argument juridic, conform căruia această dispoziţie

„confirmă faptul că statele au recunoscut că dreptul comunitar are o
autoritate susceptibilă de a fi invocată” în faţa jurisdicţiilor naţionale.

Se deduce de aici un adevărat principiu general: „independent de

legislaţiile statelor membre, dreptul comunitar, aşa cum creează îndatoriri
pentru persoanele particulare, tot aşa el este destinat şi creării de drepturi care
îmbogăţesc patrimoniul juridic al acestora”.

Înainte de orice, însă, şi acesta este punctul în care se produce distanţa

cea mai evidentă de sistemul internaţionalist, aceste drepturi „se nasc nu
numai atunci când se precizează o atribuţie în mod explicit în tratat, ci şi ca
urmare a obligaţiilor impuse clar de tratat atât persoanelor particulare, cât şi
statelor membre şi instituţiilor comunitare”.

Deci, criteriul determinant al efectelor unei prevederi a UE nu este

destinatarul. Persoanele particulare pot deveni titulari de drepturi, chiar dacă
ele nu sunt în mod expres desemnate ca destinatari ai unei dispoziţii a UE.
29
Desemnarea „statelor ca subiecte ale obligaţiei de a se reţine nu presupune ca
resortisanţii acestor state să nu poată fi, la rândul lor, beneficiarii acestei
obligaţii”.

Deci, în contrast cu tratatele internaţionale de tip clasic, Tratatele

constitutive conferă persoanelor particulare drepturi pe care jurisdicţiile
naţionale trebuie să le protejeze, nu numai atunci când dispoziţiile în cauză
vizează aceste persoane ca subiecţi de drepturi, ci şi atunci când respectivele
dispoziţii impun statelor membre o obligaţie bine definită.

CRITERIILE DE APLICABILITATE DIRECTĂ

Concret, dispoziţia trebuie să fie suficient de „clară şi precisă”, „completă
şi perfectă din punct de vedere juridic” şi, în sfârşit, „necondiţionată” 23. Acestea
sunt:

• Reglementarea trebuie să fie, în primul rând, clară şi precisă, altfel

judecătorul naţional nu va putea să deducă efectele sale practice în planul
aplicării.

Este cazul reglementărilor care impun statelor o obligaţie de a se

abţine24, dar această exigenţă poate fi bine înlocuită, chiar printr-o obligaţie de
a face.

De fapt, important este ca obligaţia să fie clară, deci ca norma să fie

efectiv imperativă, căci, în rest, o dispoziţie direct aplicabilă poate fi echivocă şi
poate necesita o interpretare juridică;

• În al doilea rând, reglementarea trebuie să fie completă şi perfectă din

punct de vedere juridic, în sensul că trebuie să fie suficientă;

 o dispoziţie de drept al UE este perfectă, evident, dacă, pentru

aplicarea sa, nu mai este nevoie de nici o măsură complementară:
„dacă, în executarea sau în efectele sale, ea nu este subordonată intervenţiei
nici unui act al instituţiilor comunitare sau al statelor membre”25.

Este cazul dispoziţiilor care cuprind interdicţii sau, în general, obligaţii de

a nu face, dispoziţii care, prin natura lor, nu cer nici o altă măsură de executare,

23
Concluziile avocatului Mayras cu privire la cauza Yvonne van Duyn c./ Home Office, C-41/74
(Hotărârea Curții din data de 4 decembrie 1974).
24
Art.12 al Tratatului instituind CEE
25
Hotărârea Curţii din 3 aprilie 1968, Molkerei-Zentrale Westfalen/Lippe GmbH c./ Hauptzollamt
Paderborn, C-28/67.
30
sau doar măsuri neglijabile;

 o dispoziţie este perfectă, chiar dacă pentru aplicarea ei sunt necesare

completări, dar statul sau instituţiile nu deţin o putere discreţionară pentru a lua
măsura de executare;

 în sfârşit, reglementarea trebuie să fie necondiţionată.

Atunci când nu se reduce pur şi simplu la precedenta exigenţă 26, această

expresie indică faptul că reglementarea nu trebuie să fie supusă nici unui termen
şi nici unei rezerve.

Când o obligaţie impusă de o normă juridică a UE este supusă unei

amânări, chiar dacă este, printre altele, perfectă din punct de vedere juridic,
efectele sale se suspendă. Dar, la împlinirea termenului, ea devine direct
aplicabilă.

4. Aplicabilitatea directă a diferitelor categorii de norme juridice ale UE

Acţiunea practică a principiului aplicabilităţii directe variază în funcţie de
diferite categorii de norme juridice:
A. Tratatele constitutive şi cele modificatoare
Jurisprudenţa, deja bogată, ne permite să grupăm dispoziţiile tratatelor în
trei categorii:

- dispoziţiile cu aplicabilitate directă completă, adică acele dispoziţii care

creează drepturi şi obligaţii, nu numai faţă de statele membre, ci, în egală
măsură, şi pentru persoanele particulare, la nivelul raporturilor juridice
interpersonale.

Fără a se referi, în mod special, la persoanele particulare, mai multe alte

dispoziţii pot fi opuse atât statelor cât şi persoanelor, pentru care ele creează
obligaţii directe.

Aşa sunt reglementările privind libera circulaţie şi interzicerea

discriminărilor în funcţie de naţionalitate, care pot fi folosite de către lucrătorii
şi prestatorii de servicii publice atât împotriva reglementărilor emanând de la
autorităţile publice, cât şi împotriva reglementărilor colective de muncă şi, mai
cu seamă, reglementările federaţiilor sportive, cum ar fi contractele
individuale de muncă;
26
Ceea ce se întâmplă, adesea: Hotărârea Curţii din data de 14 iulie 1971, Ministère public
luxembourgeois c./ Madeleine Muller, J. P. Hein ş.a., C-10/71.
31
 - dispoziţiile cu aplicabilitate directă limitată, sunt acele dispoziţii care
creează drepturi şi obligaţii persoanelor particulare numai faţă de statele
membre şi sunt mai numeroase:

» avem, în primul rând, dispoziţii care cuprind interdicţii ori obligaţii de

a nu face: interzicerea discriminărilor în funcţie de naţionalitate/cetăţenie;
interzicerea restricţiilor cantitative la import şi a măsurilor cu efect echivalent;
interzicerea restricţiilor cantitative ş.a. (libera circulație a mărfurilor era
considerată parte integrantă a uniunii vamale dintre statele membre, implicând
desființarea taxelor vamale, a restricțiilor cantitative asupra schimburilor
comerciale și a măsurilor echivalente și stabilirea unui tarif extern comun pentru
Uniune27.)

» în al doilea rând, sunt dispoziţiile care impun statelor obligaţii de a face:

anularea taxelor cu efect echivalent; anularea drepturilor de vamă la export;
organizarea monopolurilor naţionale cu caracter comercial; anularea sau
corectarea discriminărilor fiscale la produsele importate.

- dispoziţii care nu sunt direct aplicabile28.

S-a constatat că resping aplicabilitatea directă: obligaţia de fidelitate faţă de

Uniune; acceptarea regulilor concurenţei de către întreprinderile care
administrează servicii de interes general; interzicerea ajutoarele publice ş.a.

B. Regulamentele şi deciziile adresate particularilor

Aplicabilitatea directă se manifestă pe deplin la nivelul acestor categorii de
acte care, prin însăşi natura lor, beneficiază de aplicabilitate directă şi
completă, într-o asemenea măsură încât s-ar părea că termenul de direct
aplicabil le poate fi rezervat lor.

Caracterul de aplicabilitate directă a regulamentului nu a fost niciodată

contestat, regulamentul fiind singura normă juridică a UE pentru care acest
caracter este în mod expres prevăzut în tratat:

„… în termenii art.18929…regulamentul… este direct aplicabil în toate

statele membre … şi, în consecinţă, ca urmare a însăşi naturii sale, produce
efecte imediate şi este, ca atare, în măsură să confere persoanelor particulare

27
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/38/fri-rorlighet-for-varor
28
Potrivit lui R. Kovar, Note sur les critères du droit communautaire non directement aplicables,
Melange Debousse, Nathan, Paris, Labor, Bruxelles, 1979, t. II. 227.
29
Actualul art.249 TCE.
32
drepturi pe care jurisdicţiile au obligaţia să le protejeze”.

În al doilea rând, acţiunea generală a regulamentului îi conferă acestuia o

aplicabilitate directă completă (în sensul că este apt să confere drepturi şi
obligaţii particularilor, nu numai în relaţiile lor cu statele membre şi instituţiile
UE, dar şi, în aceeaşi măsură, în raporturile lor interindividuale), indispensabilă
pentru a-şi putea menţine funcţia de instrument legislativ al Uniunii.

În fine, regulamentul reprezintă „un act normativ…‚ care, în ansamblul său,

are pe deplin efect direct”, adică beneficiază permanent de aplicabilitate directă
pe ansamblul dispoziţiilor sale, chiar dacă, uneori, o lacună din text sau o eroare
în măsurile Uniunii sau a statului naţional la care ea face referire împiedică
aplicarea sa în practică.

Cât priveşte deciziile, prin definiţie acestea creează, în mod direct,

drepturi şi/sau obligaţii pentru destinatarii lor şi au aplicabilitate directă în
ordinea internă, ele fiind chiar executorii dacă incumbă o obligaţie pecuniară.

Mai mult, deciziile creează drepturi nu numai pentru destinatarii lor, ci şi

pentru terţi. Astfel, o întreprindere, victimă a unei înţelegeri încheiate între
concurenţii săi, poate invoca în faţa jurisdicţiei naţionale o decizie a Comisiei
adresată respectivilor concurenţi şi le poate cere să pună capăt unui acord care
vine în contradicţie cu reglementările Tratatului.

C. Directivele şi deciziile adresate statelor

În toate cazurile în care o directivă sau o decizie este pusă în practică în
mod corect, efectele sale ajung la persoanele particulare prin intermediul
măsurilor de aplicare luate de statul membru.

O persoană particulară poate avea interes să invoce direct în beneficiul său

conţinutul unei directive sau a unei decizii doar atunci când statul membru nu le-
a executat în mod direct şi, mai ales, atunci când dispoziţiile au rămas
neexecutate până la expirarea amânării fixate pentru punerea lor în practică.
Problematica însăşi a efectului direct presupune, deci, în acest caz, un context
juridic patologic, contrar celui din cazul regulamentelor.

Aplicabilitatea directă excepţională.

Mult timp doctrina dominantă a susţinut că directiva făcea ca actul aplicării

să fie, prin natura lui, mediat, excluzând, în mod categoric, orice efect direct.
Directivele şi deciziile nu numai că nu fixează obligaţii decât pentru statele

33
destinatare, dar, mai mult, ele prevăd explicit, în cazul directivelor, şi implicit, în
cel al deciziilor, intervenţia unor măsuri naţionale pentru a le pune în
practică. Directivele nu fixează decât obligaţii de rezultat.

Aplicabilitatea directă a deciziilor şi a directivelor se reduce la dreptul

particularilor de a le invoca împotriva unui stat membru, care nu le-a transpus în
propriul său sistem juridic în mod direct şi la timp.

În lipsa măsurilor de aplicare, care se iau în caz de amânare,

dispoziţiile unei directive (completează condiţiile de aplicabilitate directă)

-pot fi invocate împotriva tuturor dispoziţiilor naţionale neconforme

directivelor
- fiind creatoare de drepturi, pe care persoanele particulare sunt în măsură
să şi le apere faţă de stat.

Directiva nu are decât o aplicabilitate directă limitată, în sensul că ea n-ar

putea fi folosită de un stat membru ca justificare pentru a se dispensa de
adoptarea, în timp util, a unor măsuri de aplicare adecvate obiectivului fiecărei
directive, mai ales sub pretext că legislaţia sa (sau practica administrativă) ar fi
conformă cu scopurile Uniunii.

Spre deosebire de regulamente, a căror transpunere în dreptul naţional este

formal interzisă, introducerea directivelor în practica naţională este deci
obligatorie, chiar dacă ele sunt aplicabile în mod direct.

D. Dreptul emanat din angajamentele externe ale

Comunităţilor/Uniunii
Avându-şi originea în instrumente convenţionale multilaterale, ale căror
caracteristici nu sunt neapărat aceleaşi cu cele ale Tratatului de la Roma,
normele emanate din angajamentele externe ale Comunităţilor/Uniunii nu
beneficiază de prezumţia de aplicabilitate.
Chiar dacă dispoziţiile unui acord sunt redactate în termeni identici cu cei ai
unui articol din Tratatul instituind CE, căruia i se recunoaşte efectul direct,
aceasta nu înseamnă că, din acest simplu motiv, dispoziţia are, ea însăşi,
acelaşi efect.

Secţiunea a III-a
Prioritatea dreptului Uniunii Europene

34
 Fiind aplicabil în mod direct şi imediat în ordinea juridică internă a statelor
membre, dreptul UE se întâlneşte, la acest nivel, în mod firesc, cu dreptul
naţional. Impactul va fi diferit după cum inevitabilele conflicte vor fi rezolvate
în favoarea unuia sau a celuilalt.

În ciuda „principiului fundamental al priorităţii ordinii juridice

comunitare”, modalităţile de soluţionare a divergenţelor dintre dreptul UE şi
dreptul statelor membre, reţinute de diversele sisteme juridice ale ţărilor
membre, lasă încă de dorit şi sunt departe de a fi uniforme.

35