Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova

Academia ,,Ștefan cel Mare’’ a MAI

Facultatea Drept

Catedra : Științe polițienești și socio-umane

Disciplina: Filosofia

Referat
Tema : Filosofia dreptului în epoca medievală

A elaborat : A verificat :
Studentul anului II de studii, Lector universitar,
grupa academică 511 Harabara Valeriu
Ursu Crinstina

Chișinău, 2017
 Cuprins
Introducere

1. Abordarea istorică a filosofiei dreptului

2. Evul mediu între “dreptul omului” şi “dreptul divin”

3. Filosofia medievală creștină timpurie

4. Teme în filosofia medievală
Concluzie
Bibliografie
 Introducere

Filosofia este o manifestare specializată a spiritului uman. Este cunoaştere a

temeiului existenţelor, a realităţilor originare, necondiţionate, de ordinul esenţei,
prin care se legitimează tot ce este sau poate să fie. Este un ansamblu de enunţuri
formulate prin categorii, teze şi principii despre lume ca totalitate. Este studiul
universalului, al primelor principii care stau la baza alcătuirii lumii. Este o reflecţie
asupra experienţelor reale ale conştiinţei umane, căutare a sensului acestor
experienţe şi a unităţii spiritului uman.

Filosofia medievală este filosofia epocii cunoscută astăzi ca medievală

sau Evul Mediu, perioada ce durează aproximativ de la căderea Imperiului Roman
de Apus în secolul 5 până la Renașterea din secolul 16. Filosofia medievală,
înțeleasă ca proiect de investigație filosofică independentă, a apărut în Baghdad, la
mijlocul secolului 8, și în Franța, la curtea lui Carol cel Mare, în ultimul sfert al
secolului. Este în parte definită ca proces de redescoperire a culturii antice
dezvoltată în Grecia și Roma în perioada clasică, și în parte de nevoia de a
aplica problemele teologice și doctrina sacră în conexiune cu învățătura profană.

Istoria filosofiei medievale este tradițional divizată în două perioade principale:

prima perioadă începe în Evul Mediu Timpuriu și se termină în secolul 12, când
lucrările lui Aristotel și Platon erau păstrate și cultivate, și 'epoca de aur', a
secolelor 12, 13 și 14, în occidentul latin, care a fost martora culmii
recuperării filosofiei antice, alături de recepționarea comentatorilor arabi și
progresele semnificative în domeniul filosofiei religiei, logicii și metafizicii.
Deși de multe ori când se face referire la filosofia medievală, se vorbește doar de
gândirea Occidentului acelui timp, Evul Mediu a dat și filosofia bizantină, apărută
și dezvoltată în răsărit, în Bizanț.

Epoca medievală a fost tratată cu dispreț de umaniștii Renașterii, care au văzut în

ea o perioadă 'de mijloc' barbară, între epoca clasică a culturii grecești și romane
și renașterea culturii clasice. Istoricii moderni consideră că epoca medievală a fost
una a unei dezvoltări filosofice puternic influențată de teologia creștină. Unul
dintre cei mai notabili gânditori ai epocii, Toma de Aquino, niciodată nu s-a
considerat pe el însuși filosof și a criticat filosofii.

Problemele discutate în cursul acestei perioade sunt relația

dintre credință și rațiune, existența și simplitatea lui Dumnezeu, scopul teologiei

 și metafizicii, problema cunoașterii, cea a universalelor și cea a individuației.1

1
Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, pag 125
 1. Abordarea istorică a filosofiei dreptului
Specia umană are o istorie îndelungată măsurată în milioane de ani. În raport cu
această dimensiune temporală, cele câteva mii de ani care pot atesta, pe bază de
documente indubitabile, condiţia omului în lume şi în mediul sau social şi cultural
sunt nesemnificative ca durată. Toate celelalte mijloace de informare, cunoscute în
istoriografie ca aparţinând preistoriei sau istoriei sub forma dovezilor “materiale”,
asigură informaţii doar la capătul unui efort subiectiv de “interpretare”, efort a
cărui finalitate este condiţionată de stăpânirea şi acceptarea în comunitatea
cercetătorilor a unor sisteme de tehnici şi metode care să acopere umbrele, intr-un
efort de tip hermeneutic. În domeniul parcurs de cercetătorii vieţii sociale de la
nivelul începuturilor preistorice şi până la societatea modernă a zilelor noastre,
obstacolele au fost adeseori trecute cu mari eforturi, cu suişuri şi coborâşuri, cu
mai mult sau mai puţin succes, indiscutabil finalitatea acţiunilor fiind rolul măsurii
în care au fost combinate observaţia dezinteresată cu informaţia autentică, cu
mentalităţile, cultura şi instrumentele oferite de civilizaţia timpului, cu interesul
efectiv manifestat în epocă pentru codificarea şi reflectarea în viaţa şi
intercomunicarea umană a pretenţiilor reciproce ale comunităţilor umane şi ale
indivizilor ce le compun. Este justificată în acest context, nemăsurata diversitate a
modelelor culturale de coexistentă umană ca şi a preocupărilor pentru afirmarea
dreptului în cadrul acestor modele. Tocmai de aceea, punerea în evidentă a unora
din cele mai semnificative modele de afirmare a dreptului în istorie poate fi
deosebit de utilă pentru înţelegerea viziunii contemporane asupra acestei teme.2

2
Nicolae Popa ş.a., Filosofia dreptului, Marile curente, Editura ALL BECK, 2002, pag 146
 2. Evul mediu între “dreptul omului” şi “dreptul divin”

Cultura universală a consacrat, istoriografic, termenul de “Evul mediu” cu

sensul de perioada intermediară intre două epoci de vârf ale culturii şi civilizaţiei
umanităţii: antichitatea, îndeosebi cea greco-romană precreştină şi Renaştere,
îndeosebi ca replică luministă a civilizaţiei europene fată de dogmatismul,
închistarea şi misticismul propagat de biserica creştină în spaţiul sau de dominaţie
religioasă şi politico – statală. Termenul “ev mediu” are, indiscutabil, un sens
peiorativ, el semnificând, în concepţia iluminiştilor francezi “o uriaşă fată neagră
în istoria omenirii, pierderea raţiunii de către om, un mare atentat la libertatea şi
demnitatea fiinţei umane. Din punctul lor de vedere, evul mediu a fost epoca celor
mai mari rătăciri ale omului”. Asupra acestei perioade s-a făcut, însă, şi evaluări
pozitive, îndeosebi în ceea ce priveşte dezvoltarea artelor, a culturii religioase, a
comerţului, a civilizaţiei orăşeneşti. Este de neconceput, mai ales pentru popoarele
creştine evoluţia culturii religioase, a instituţiilor acesteia, fără gânditorii mistici
medievali, autorii evangheliilor, precum şi a principalelor structuri teoretico –
dogmatice ale doctrinei creştine. În concepţia apărătorilor evului mediu, îndeosebi
sociologi şi filosofi cu afinităţi religioase, aceasta perioadă este apreciată “ca un fel
de vârstă de aur a omenirii, ceea ce ar rezulta din larga răspândire a credinţei
religioase (a creştinismului, îndeosebi), din rolul exercitat de biserică în raport cu
puterea laică, din natura preocupărilor oamenilor pentru ameliorarea condiţiilor lor
sufleteşti, pentru mântuirea de păcat şi dobândirea lumii pierdute”. Ceea ce
rămâne, însă, ca o certitudine a acestor veacuri este declinul indiscutabil al
concepţiilor privind raporturile dintre stat şi cetăţean, privind rolul şi locul omului
ca fiinţă raţională în univers şi în societate. Asimilată, cu timpul, ca doctrină
oficială de stat, iar după Constantin cel Mare, cel mai important mijloc de
consolidare şi centralizare statală, doctrina creştină a promovat, în formele ei
medievale, indiferenţa totală fată de dimensiunea publică a existenţei, rostul vieţii
omului pe pământ fiind înţeles ca pregătire pentru viaţa veşnică de după moarte,
prin supunere, renunţare, rugăciune, credinţă şi comuniune în cadrul Bisericii.
Libertatea de gândire, alegerea şi interpretarea în afara dogmei, actul creator, totul
era abolit în numele Bisericii. Clasa eclesistică ia locul omului obişnuit şi işi
asumă, în numele lui Dumnezeu, tot ceea ce, în concepţia acesteia, poate produce
fericirea: răspândirea graţiei divine, mângâierea suferinţelor şi iertarea păcatelor.
Tot ceea ce reprezintă marea creaţie a timpului este închinat lui Dumnezeu:
cugetarea filosofică şi socială, muzică, pictură, sculptură şi arhitectură. Lui
Dumnezeu i se ridică, în această perioadă, temple rivalizând cu marile temple ale
antichităţii, oricum realizate cu aceleaşi sacrificii umane şi materiale, precum şi cu
o sporită frumuseţe şi rafinament. În plan politic şi social, nici o demnitate publică
nu putea fi dobândită fără recunoaşterea bisericii, centrul politic al lumii creştine
fiind identificat cu cel religios, Papei fiindu-i recunoscut statutul de reprezentant al
lui Dumnezeu pe pământ. Din punct de vedere teoretic, evul mediu este marcat de
două şcoli succesive de gândire care reuneau sub aceeaşi expresie conceptuală,
deopotrivă filosofia, gândirea socială, arta, dreptul: ”patristica” şi “scolastica”. În
cadrul primei etape, având ca reprezentanţi pe autorii evangheliilor (Pavel, Luca,
Ioan, Matei), apoi pe Augustin şi Origene, s-au pus bazele dogmaticii creştine, iar
din perspectivă socială s-au elaborat fundamentele teoriei statului universal, de
esenţă divină (“Civitas Dei”), reprezentat de Biserică, în opoziţie cu statul
pământean, al osândiţilor (“Civitas terena”). Creştinismul apostolic a avut, totuşi, o
puternică influenţă asupra păturilor sărace şi defavorizate ale comunităţilor umane
în care a fost propagat, îndeosebi prin ideea egalităţii oamenilor în faţa lui
Dumnezeu şi a lui Isus Hristos, indiferent de situaţia lor materială, pe pământ.
“Săracul şi bogatul, sclavul şi stăpânul, barbarul şi grecul (romanul), cezarul şi
robul etc. erau toţi egali şi tuturora le era oferită şansa mântuirii sub condiţia
credinţei. Toţi puteau, deci, să ajungă la fericire, evident, în lumea de dincolo.
Pentru sclavi şi săraci gândul la acea egalitate trebuie să fi constituit o mângâiere
şi, cumva, un mijloc de a se raporta la stăpânii lor ca fiinţe umane”. 3

3
Vasile Macoviciuc, Filosofie, SNSPA, Bucureşti, 2000, pag 86
Cea de-a doua şcoală a gândirii creştine, scolastica, se cristalizează pe ruinele
Imperiului Roman, prăbuşit sub presiunea migratorilor şi în condiţiile constituirii
noului Imperiu Roman de Apus, dominat de popoarele romano – germanice şi
având ca întemeietor pe Carol cel Mare (800 d.c.). Scolastica, spre deosebire de
patristică readuce în actualitate noile cuceriri ale gândirii greceşti, pe care, însă, le
adaptează la dogmatica creştină, astfel încât, în fapt, concepţiile despre om şi
sensul vieţii acestuia rămân esenţialmente neschimbate. Mântuirea de păcat rămâne
filonul de bază al emancipării omului, iar liniile de gândire raţionaliste ale
înaintaşilor Eladei sunt utilizate cu precădere pentru înnoirea creştinismului,
îndeosebi pentru consolidarea teoretică a catolicismului şi însuşirea acestuia la
nivel de masă. O deschidere spre modernitate este realizată, totuşi, de Toma
d’Aquino, cel care, în plan social – politic va realiza o descătuşare a teoriei despre
om şi relaţiile sociale, diviziunea făcută de acesta legilor în “lex aeterna”, “lex
naturalis” şi ”lex humana” deschizând drumul spre cunoaştere şi acţiune. Omului îi
este permis, potrivit lui Toma d’Aquino, să cunoască şi să se adapteze legilor
naturii, precum şi să inventeze, să modifice şi să-şi orânduiască viaţa după legile
omeneşti. “Statul devine un produs natural şi necesar pentru satisfacerea
trebuinţelor omeneşti; el are datoria de a garanta binele comunităţii. Statul rămâne,
însă, unul subordonat total Bisericii, căreia îi este vasal şi căreia trebuie,
întotdeauna, să i se supună, ajutând-o pentru atingerea scopurilor sale.”
Atotputernicia Bisericii este contestată în epocă, de o grupare protestatară,
cunoscută sub numele de “scriitorii ghibelini”, în cadrul căreia sau afirmat
îndeosebi Dante Alighieri, Wilhelm de Occam şi Marsilio di Padova. 4

4
Prof.univ.dr. Constantin Stroe, Compendiu de filosofia dreptului, Editura Lumina lax, 1999, pag 174
 3. Filosofia medievală creștină timpurie

Hotarele perioadei medievale timpurii sunt o problemă controversată. Există un

acord general că aceasta începe cu Augustin (354 – 430), care aparține strict
perioadei clasice, și se termină cu redeșteptarea învățăturii, la sfârșitul secolului 11,
la începutul perioadei medievale mijlocii.

După căderea imperiului roman, în Europa occidentală a început așa-numita epocă

întunecată. Mănăstirile se numărau printre punctele de învățământ academic. Se
poate presupune că acest fapt se datorează regulii Sf. Benedict din 525, care cerea
călugărilor să citească zilnic Biblia și a îndemnat ca la începutul Postului Paștelui,
fiecare călugăr să primească câte o carte. În perioadele mai târzii, monahii au fost
folosiți pentru formarea administratorilor și a clerului.

Gândirea creștină timpurie, în special perioada patristică, tinde să fie intuitivă și

mistică și se bazează mai puțin pe rațiune și pe argumentul logic. Ea, de asemenea,
pune mai mult accent pe unele doctrine platonice cu nuanță mistică, și mai puțin pe
gândirea sistematică a lui Aristotel.[11] În această perioadă, o mare parte din
lucrarea lui Aristotel a rămas necunoscută în Occident. Cărturarii s-au bazat pe
traducerile lui Boethius a Categoriilor lui Aristotel, a lucrării logice Despre
interpretare, precum și a Introducerii lui Porfirie, aceasta din urmă fiind un
comentariu la Categoriile lui Aristotel.

Doi filosofi romani au avut o mare influență asupra dezvoltării filosofiei

medievale: Augustin și Boethius. Augustin este în primul rând un teolog și un
scriitor religios, dar o mare parte din lucrarea sa este filosofică. Temele sale
sunt adevărul, Dumnezeu, sufletul uman,
sensul istoriei, statul, păcatul și mântuirea. Unele dintre scrierile acestuia au avut o
influență asupra dezvoltării filosofiei moderne timpurii, precum cea a
lui Descartes.5

5
Gheorghe C Mihai, Radu I Motica, Fundamentele dreptului, teoria şi filosofia dreptului, Editura ALL, 1997, pag 169
 Anicius Manlius Severinus Boethius (480– c.525) a fost un filosof creștin născut
la Roma, într-o familie influentă. El a devenit în 510 consul în regatul ostrogoților.
Influența sa asupra perioadei medievale timpurii a fost de asemenea marcantă (atât
de mult încât a fost numită uneori perioada boethiană). El a intenționat să traducă
toate scrierile lui Aristotel și Platon din greacă în latină, și a tradus multe din
lucrările logice a lui Aristotel, printre care Despre interpretare și Categoriile. A
scris comentarii la aceste lucrări și la Introducere de Porfirie (care este un
cometariu la Categorii). Traducerea acesteia din urmă a introdus problema
universalelor în lumea medievală.

Prima reînnoire semnificativă a studiului în Occident a avut loc când Carol cel

Mare, sfătuit de Petru de Pisa și Alcuin de York, a atras cărturari din Anglia și
Irlanda și, prin decretul imperial din 787, a înființat școli în toate abațiile din
imperiu. Aceste școli, de la care vine denumirea de scolastică, au devenit centre ale
studiului medieval.

Ioan Scotus Eriugena (c. 815 - 877), successor al lui Alcuin de York ca cap al
școlii palatului, a fost un teolog irlandez și filosof neoplatonic. Este remarcat
pentru traducerea și comentariile la lucrarea lui Pseudo-Dionisie, despre care
înainte s-a crezut că a trăit în epoca apostolică. În jurul acestei perioade s-au ivit
niște controverse doctrinare, precum întrebarea dacă Dumnezeu i-a predestinat pe
unii pentru mântuire, iar pe alții pentru condamnare. Eriugena a fost chemat să
rezolve această dispută. În același timp, Paschasius Radbertus a ridicat întrebarea
dacă Hristos este cu adevărat prezent la euharistie. Este hostia același lucru cu
corpul istoric al Hristos? Cum poate fi el prezent în multe locuri și în multe
perioade de timp? Radbertus a argumentat că corpul real al lui Hristos este prezent,
tăinuit sub forma pâinii și vinului și este prezent în toate locurile și în toate
timpurile, prin puterea neînțeleasă a lui Dumnezeu.
De asemenea, această perioadă a fost martora unei renașteri a erudiției. La
Fleury, Theodulph, episcop de Orléans, a înființat o școală pentru tinerii nobili
recomandați de Carol cel Mare. La mijlocul secolului 9, biblioteca școlii era una
dintre cele mai cuprinzătoare din Occident, iar cărturari precum Lupus de
Ferrières (d. 862) au călătorit acolo pentru a consulta textele acesteia. Mai târziu,
sub Sf. Abbo de Fleury (abate în 988-1004), cap al școlii reformate a abației,
Fleury a savurat o a doua epocă de aur. 6

4. Teme în filosofia medievală

6
Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, pag 123
 Toate ramurile principale ale filosofiei de azi au fost parte a filosofiei
medievale. De asemenea, filosofia medievală era răspândită pe cele mai multe
teritorii unde au locuit filosofii păgâni ai Antichității, în special Aristotel. În orice
caz, disciplina numită acum filosofia religiei a avut, se pare, o dezvoltare unică în
epoca medievală și multe dintre chestiunile care definesc subiectul filosofiei
religiei au primit configurație în Evul Mediu, în formele pe care le recunoaștem
azi. Filosofia medievală are caracter teologic. Printre subiectele discutate în această
perioadă sunt:

 Problema compatibilității atributelor divine: Cum atribute precum puterea

nelimitată, cunoașterea tuturor lucrurilor, bunătatea infinită, existența în afara
timpului, imaterialitatea și așa mai departe, sunt tradițional puse pe seama
Ființei Supreme. Din punct de vedere logic, se potrivesc ele unele cu altele?
 Problema răului: Filosofii clasici au făcut speculații cu privire la natura
răului, dar subiectul despre cum de un Dumnezeu atotputernic, atotcunoscător
și iubitor, ar putea crea un sistem de lucruri în care există răul, a apărut pentru
prima dată în perioada medievală.

 Problema voinței libere: O problemă asemănătoare este a explica cum

'preștiința divină' - cunoașterea lui Dumnezeu despre ce se va întâmpla în viitor
- este compatibilă cu credința noastră în propria voință liberă.

După 'redescoperirea' Metafizicii lui Aristotel la mijlocul secolului 12, mulți

scolastici au scris comentarii despre această lucrare (în special de
Aquino și Scotus). Problema universalelor a fost una dintre principalele probleme
care au captivat acea perioadă.7

Alte subiecte sunt:

7
https://ro.wikipedia.org/wiki/Filosofie_medieval%C4%83#Filosofia_medieval.C4.83_cre.C8.99tin.C4.83_timpurie
 Hilomorfismul - dezvoltarea doctrinei artistotelice potrivit căreia lucrurile
individuale sunt compuse din material și formă (statuia este compusă din granit
și forma sculptată)
 Existența - ființa ca ființă

 Cauzalitatea - Discuția despre cauzalitate constă mai mult din comentarii la

Aristotel, în special Fizica, Despre ceruri, Despre generare și corupere.
Abordarea acestui subiect a fost în mod unic medievală, investigarea rațională a
universului fiind văzută ca o cale de apropiere de Dumnezeu. Dovada lui Duns
Scotus despre existența lui Dumnezeu se bazează pe noțiunea de cauzalitate.

 Individuația. Problema individuației este să explice cum individualizăm sau

distigem membrii oricărui fel de grup. Problema s-a ivit când s-a solicitat să se
explice cum îngerii individuali de aceeași specie diferă unul de altul. Îngerii
sunt imateriali, iar diferența lor numerică nu poate fi explicată prin vreo
substanță diferită din care ar fi făcuți. Cele mai multe contribuții la această
discuție le-au avut de Aquino și Scotus.

În filosofia naturală și filosofia științei, filosofie medievali au fost infuențați

în special de Aristotel. În orice caz, începând cu secolul 14, folosirea din ce în ce
mai mult a raționării matematice în filosofia naturală a pregătit calea dezvoltării
științei în perioada modernă timpurie. Cele mai multe tehnici de raționament
matematic ale lui William Heytesbury și William Ockham sunt grăitori pentru
această tendință. Alți contribuitori la filosofia naturală au fost Albert de
Saxonia, John Buridan și Nicholas de Autrecourt. Teza continuității este ipoteză
potrivit căreia nu a existat o discontinuitate radicală între dezvoltarea intelectuală
din Evului Mediu și progresele din Renaștere și perioada modernă timpurie.
Marele istoric al logicii, I. M. Bochenski, a văzut în Evul Mediu una dintre cele
trei mari perioade ale istoriei logicii. Din timpul lui Abelard până la mijlocul
secolului 14, scriitorii scolastici au dezvoltat logica aristotelică la un nivel
remarcabil. În perioada mai timpurie, scriitori precum Pierre Abelard au scris
comentarii la lucrări de logică veche (operele lui Aristotel: Categoriile, Despre
interpretare; Introducere de Porfirie). Mai târziu, au apărut noi departamente de
cercetare logică și au fost dezvoltate noi noțiuni logice și semantice. Alți mari
contribuitori la logica medivală sunt Albert de Saxonia, Jean Buridan, John
Wycliff, Paul de Veneția, Petru al Spaniei, Richard Kilvington, Walter
Burley, William Heytesbury și William Ockham. Filosofia medievală a minții are
la bază lucrarea lui Aristotel, Despre suflet, o altă operă descoperită în Occidentul
latin, în secolul 12. A fost văzută ca ramură a filosofiei naturii. Unele dintre temele
discutate în cadrul filosofiei minții sunt:

 Iluminarea divină - Doctrina iluminării divine a fost o alternativă la

naturalism. Ea susține că oamenii au nevoie de ajutor special de la Dumnezeu
în gândirea lor obișnuită. Doctrina a fost mai strâns asociată cu Augustin și
urmașii săi scolastici. Ea a reapărut într-o formă diferită în epoca modernă
timpurie.
 teoriile demonstrației

 reprezentarea mentală - Ideea că stările metale au caracter intențional,

adică deși sunt o stare a minții, sunt capabile să reprezinte lucruri în afara
minții este intrinsecă filosofiei moderne a minții. Ea își are orignile în filosofia
medievală.

Scriitori pe acest subiect sunt Sfântul Augustin, Duns Scotus, Nicholas de

Autrecourt, Toma de Aquino și William Ockham.8 Filosofia medievală are
caracter teologic. Cu excepții posibile precum Avicenna și Averroes, gânditorii
medievali nu s-au considerat ei înșiși filosofi: pentru ei, filosofii erau scriitori
antici pagâni precum Platon și Aristotel. Oricum, teologia lor a folosit metode și
tehnici logice ale filosofilor antici pentru a adresa întrebări teologice grele și a
afirma puncte doctrinare. Toma de Aquino, urmându-l pe Petru Damiani, a susținut
că filosofia este slujinca teologiei (ancilla theologiae).

8
http://www.referat.ro/referate_despre/filosofia_dreptului_epoca_medievala.html
Cele trei principii ce fundamentează toată lucrarea lor sunt folosirea
logicii, dialectica și analiza în scopul descoperirii adevărului, cunoscute ca ratio,
respect pentru perspicacitatea filosofilor antici, în particular pentru Aristotel,
respect pentru autoritatea lor (auctoritas) și obligația de a coordona înțelegerea
filosofiei cu învățătura și revelația (concordia) teologică.

Una dintre cele mai puternic dezbătute teme în acea perioadă, a fost credința versus
rațiunea. Avicenna și Averroes s-au aplecat mai mult spre partea
rațiunii. Augustin a afirmat că niciodată n-ar permite investigațiilor sale filosofice
să treacă mai presus de autoritatea lui Dumnezeu.[7] Anselm a încercat să lupte
împotriva a ceea ce a văzut ca fiind în parte atac asupra credinței, cu o abordare ce
permite și credința, și rațiunea. Soluția augustiniană la problema credință/rațiune
este: (1) crede, iar apoi (2) caută să înțelegi.9

9
https://ro.wikipedia.org/wiki/Filosofie_medieval%C4%83
 Concluzie

Necesitatea evolutivă a progresului uman se consolidează în baza trecutului

istoric şi a tradiţiilor individuale pur socieetăţii concrete. Studiem trecutul statelor
mari, mici, istoria diferitor epoci,care în ansamblu ne da-u posibilitatea perceperii
formaţiunii statale, legilor conform cărora activa socieetatea dată. Fieecare
generaţie are viziunea sa referitor la evenimentele trecutului, care trebue studiată
cu atenţie şi consideraţiune faţă de ori şi ce eveniment social.

Istoria filosofiei medievale este tradițional divizată în două perioade principale:

prima perioadă începe în Evul Mediu Timpuriu și se termină în secolul 12, când
lucrările lui Aristotel și Platon erau păstrate și cultivate, și 'epoca de aur', a
secolelor 12, 13 și 14, în occidentul latin, care a fost martora culmii
recuperării filosofiei antice, alături de recepționarea comentatorilor arabi și
progresele semnificative în domeniul filosofiei religiei, logicii și metafizicii.

Deși de multe ori când se face referire la filosofia medievală, se vorbește doar de
gândirea Occidentului acelui timp, Evul Mediu a dat și filosofia bizantină, apărută
și dezvoltată în răsărit, în Bizanț. Toate ramurile principale ale filosofiei de azi au
fost parte a filosofiei medievale. De asemenea, filosofia medievală era răspândită
pe cele mai multe teritorii unde au locuit filosofii păgâni ai Antichității, în special
Aristotel. În orice caz, disciplina numită acum filosofia religiei a avut, se pare, o
dezvoltare unică în epoca medievală și multe dintre chestiunile care definesc
subiectul filosofiei religiei au primit configurație în Evul Mediu, în formele pe care
le recunoaștem azi.
 Bibliografie

1. Nicolae Popa ş.a., Filosofia dreptului, Marile curente, Editura ALL BECK,
2002

2. Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova

3. Vasile Macoviciuc, Filosofie, SNSPA, Bucureşti, 2000

4. Prof.univ.dr. Constantin Stroe, Compendiu de filosofia dreptului, Editura

Lumina lax, 1999

5. Gheorghe C Mihai, Radu I Motica, Fundamentele dreptului, teoria şi filosofia

dreptului, Editura ALL, 1997

6. https://ro.wikipedia.org/wiki/

7. http://www.referat.ro/referate_despre/filosofia_dreptului_epoca_medievala.html