UNIVERSITATEA ,,LUCIAN BLAGA”

FACULTATEA DE DREPT ,,SIMION BĂRNUȚIU”

SIBIU

ȘEFUL STATULUI ÎN S.U.A, MAREA

BRITANIE ȘI FRANȚA

Coordonator: Student:
Asist. Univ. dr.Horatiu RUSU Selegean Ana-Maria
Grupa 5, Anul II

2014
 ȘEFUL STATULUI ÎN S.U.A., MAREA BRITANIE ȘI
FRANȚA

Instituția șefului de stat își are originea în începuturile organizării vieții de stat, când
colectivitățiile umane, aflate la debutul constituirii sociale (civile), au trecut în mod efectiv
sub conducerea unui individ, de regulă membru al acelei societăți, care exercita – în urma
desemnării sale – asupra întregii comunități cele mai importante prerogative de putere publică
reunite în persoana sa.

Mai târziu – cu toata diversificarea numărului și categoriilor de autorități publice

(legislative, executive și judecătorești) și indiferent de modul acestora de constituire (alese sau
numite), de durata funcționării lor, de nivelul teritorial al acțiunii lor – s-a simțit nevoia de a
se da o expresie unitară și continuă îndeplinirii la cel mai înalt nivel reprezentativ a funcției
supreme de exercitare a puterii publice de către un singur om personificat în persoana de șeful
statului.

Astăzi, această instituție cunoaște o mare diversitate, atât sub aspectul de desemnare,
cât și sub cel al rolului și atribuțiilor în cadrul sistemului constituțional. În sistemele
constituționale moderne, marcate de rolul crescând al Parlamentului, instituția șefului de stat a
trebuit, în mecanismul separației puterilor, să-și găsească echilibrul față de legislativ, deși, în
doctrină, se vorbește tot mai mult de o „ slăbire” a instituției șefului de stat în majoritatea
democrațiilor europene contemporane.

Președintele și rolul său în SUA

Președintele american este o figură proeminentă a întregii vieți politice, dispunând prin
tradiție de importante prerogative a întregii vieți politice, fiind comandantul suprem al forțelor
armate, șeful diplomației și conducătorul partidului aflat la Casa Albă. Ales odată la patru ani
prin votul electorilor, el nu răspunde în fața Parlamentului și nu poate fi silit să demisioneze
dacă este pus ,,în minoritate”, cum se întâmplă cu un prim-ministru dintr-un regim
parlamentar. Cu toate acestea, el nu are dreptul să dizolve Parlamentul și să procedeze la
organizarea unor noi alegeri.

Cabinetul prezidențial este alcătuit din miniștri, secretari de stat și șefi de

departamente, numiți de șeful executivului și răspunzători față de el. Ei nu sunt membri ai
Parlamentului, la dezbaterile căruia nu participă. În sistemul prezidențial din Statele Unite nu
există, precum în sistemele europene, un Consiliu de miniștri, organ colectiv, care s-ar întruni
și ar adopta decizii. În sistemul american ultimul cuvânt în ceea ce privește adoptarea
hotărârilor îi revine președintelui, iar nu secretarilor de stat. Datorită acestui fapt, nu se pune
problema demisiei guvernului, dar este evident că miniștrii pot demisiona în mod individual
sau pot fi demiși de președinte.1

Președintele este asistat de 15 secretari (miniștri), care sunt colaboratori individuali ai

președintelui și instalați la conducerea unor departamente pentru a executa politica sa, fiind
personal responsabili față de președinte.

În ceea ce privește acțiunea legislativă a președintelui, aceasta nu se reflectă în mod

direct, președintele nedispunând personal de dreptul de inițiativă legislativă, dar trimițând
anual mai multe mesaje Congresului, dintre care cel mai important privește ,,Starea Uniunii”,
cuprinzând și programul său legislativ. Președintele dispune însă de posibilitatea de a se
opune legilor adoptate exercitând dreptul de veto.

Limitele puterii prezidențiale sunt instituționale, dar mai ales politice. Cele
instituționale derivă din separația puterilor. Cele politice sunt legate de raportul de forțe între
președinte și Congres, uneori foarte dificil, în situațiile în care majoritatea este deținută de
partidul advers.

În S.U.A., Președintele nu este ales în fond direct de popor, ci de marii electori, al

căror număr este egal cu cel al deputaților și senatorilor, luați împreună. Ponderea votului
popular nu coincide cu numărul de electori care vor sprijini candidatura unui candidat sau
altuia, deoarece statele mari dispun de un număr mai mare de electori, iar câștigătorul
alegerilor într-un stat va dispune de toți electorii acestuia.2

1
V. Duculescu, Drept constituțional comparat, Ed. Lumina Lex, București, 1996,
2
Idem
 În ceea ce privește instituția prezidențială americană mai trebuie subliniată legătura ce
există între președinte și mijloacele de informare. Dată fiind mărimea unui stat cum este
S.U.A., președintele se adresează națiunii prin radio sau televiziune, solicitând sprijinul, dând
explicații, justificând anumite acțiuni politice etc. Relațiile dintre președinte și diferitele
grupuri de presiune sau asociații profesionale diferă în funcție de orientarea președintelui, de
calitățile sale, de profesiunea pe care a exercitat-o anterior etc.

Nici relațiile președintelui cu ramura judiciară nu au fost întotdeauna lipsite de

asperități. Thomas Jefferson se plângea de faptul că instanța supremă își arogă puteri politice.
Numirile la Curtea Supremă se fac de președinte, dar acesta trebuie să aibă consimțământul
Senatului. În America este foarte popular proverbul ca un membru al Curții Supreme nu
demisionează niciodată și moare foarte rar, de unde și lupta pentru fiecare dintre cele nouă
locuri pe viață ocupate de membrii Curții Supreme și în special pentru poziția de ,,Chief
Justice”-președintele Curții.

Un rol deloc neglijabil îl ocupă și soțiile președinților americani care au constituit,

întotdeauna, nu numai sprijin în campania electorală a soților lor, dar s-au și impus ca
militante active pe tărâmul drepturilor omului și al vieții sociale. Pot fi citate, îndeosebi,
Eleanor Roosevelt, Jacqueline Kennedy, Barbara Bush, Hilary Clinton.

Din toate cele arătate mai sus rezultă că președintele american dispune de foarte multe
prerogative și atribuții, atât de ordin politic, cât și pe plan statal. Funcția sa este, evident,
prima ca importanță în sistemul politic american, dar nu ar trebui, în nici un caz, să se
estimeze că ea este cu totul lipsită de dificultăți și ar putea permite președintelui, în pofida
puterilor sale, să instaureze un regim autoritar. 3

Viața politică și parlamentară americană oferă exemplul unui bipartidism suplu și al

unei separații rigide a puterilor. Bipartidismul american se deosebește de two party system-ul
britanic sub cel puțin două aspecte:

a) organizațiile politice americane nu au aceeași coeziune ca și partidele engleze, iar

caracterul lor mai mult local se opune unei centralizări comparabilă cu cea constatată în
Marea Britanie;

3
Idem
b) influența partidelor asupra funcționării instituțiilor este departe de a fi determinată,
partidele ca atare neintervenind decât în momentul alegerilor (cadrul instituțional cuprinde
Congresul, Președintele și organele judiciare).

Președintele și rolul său în Franța

Președintele Republicii Franceze (franceză Président de la République française)

numit în mod colocvial Președintele Franței, este șeful de stat ales al Franței și deținătorul
titlului de co-principe al Andorrei și Marele Maestru al Legiunii de Onoare (franceză:Légion
d'honneur).

Din cele cinci republici franceze, patru au avut un președinte ca șef al statului, făcând
astfel din postul de președinte francez, cel mai vechi post de președinte din Europa care a
existat de-a lungul istoriei într-o formă sau alta. În fiecare constituție franceză puterile
președintelui, precum și funcțiile și îndatoririle sale și relația cu guvernul au fost diferite.

Spre deosebire de cele mai multe dintre celelalte posturi de președinte al națiunilor
europene, postul de președinte al Franței este unul foarte puternic din punct de vedere politic,
în special în ceea ce privește politica externă. Cu toate că procesul legislativ este efectuat și
supervizat de Primul ministru și de către parlament, președintele Franței are o influență
semnificativă asupra acestuia, fie în mod formal, fie datorită puterilor constituționale.
Președintele ocupă cea mai importantă funcție în stat și surclasează toți ceilalți politicieni.

Probabil cea mai importantă putere a președintelui este aceea de a alege primul
ministru. Totuși, deoarece doar Adunarea Națională are puterea de a demite guvernul primului
ministru, președintele este forțat să numească un prim ministru ce are sprijinul majorității
adunării.

Când majoritatea Adunării Naționale este din spectrul politic opus președintelui
situația se numește coabitare. În acest caz, puterile președintelui sunt diminuate, deoarece
puterea de facto aparține primului ministru și a Adunării Naționale care îl sprijină. Totuși,
convenția constituțională este ca președintele să se ocupe de politica externă, cu toate că
trebuie să lucreze în acest domeniu cu Ministrul de Externe.

Când majoritatea Adunării Naționale este de aceeași parte a spectrului politic cu

președintele, acesta poate avea un rol mai activ și, în realitate, dirijează politica guvernului.
Primul ministru este în cele mai multe situații prima victimă în cazul în care administrația
devine nepopulară, președintele putând să în ceară demisia fără ca acesta să poată refuza.

Alte puteri ale președintelui sunt:

 Promulgarea legilor - în acest domeniu președintele are o putere limitată de

veto, el putând propune doar o dată reîntoarcerea legii în parlament;
 Președintele poate de asemenea trimite legea spre verificare Consiliului
Constituțional;
 Președintele are puterea de a dizolva Adunarea Națională;
 Președintele poate propune, în anumite condiții, aprobarea legilor prin
referenum național;
 Președintele numește anumiți oficiali (cu acordul guvernului);
 Președintele numește anumiți membrii ai Consiliului Constituțional;
 Președintele primește ambasadorii străini;

Președintele poate pardona (dar nu poate amnistia) persoanele condamnate și poate

ușura sau suprima sentințele criminale. Aceasta era de o importanță capitală în perioada în
care Franța opera pedeapsa capitală, condamnații la moarte cerând în general comutarea
sentinței la închisoare pe viață.

Toate deciziile președintelui trebuie contrasemnate de primul ministru, cu excepția

deciziei de dizolvare a Adunării Naționale.

Există o tradițe de o așa numită "amnestie prezidențială" care are loc atunci când
președintele și Adunarea Națională sunt alese din cadrul aceluiași partid politic. Aceasta este
o lege ce autorizează președintele să desemneze anumiți indivizi, ce au comis anumite
infracțiuni, cărora să le fie amnistiate pedepsele. Se consideră că astfel de legi permit
reducerea suprapopulării închisorilor, dar totodată metoda este criticată deoarece se consideră
că încurajează comiterea de infracțiuni rutiere înaintea perioadei alegerilor. Diferența dintre
amnistie și pardon prezidențial este că prima elimină consecințele următoare ale sentinței, ca
și cum infracțiunea nu a fost comisă, în timp ce a doua doar termină sentință, fără însă de a
elimina eventualele consecințe.

În urma unui referendum din anul 2000, durata mandatului prezidențial s-a redus de la
7 la 5 ani, iar primele alegeri pentru un cincinat prezidențial au avut loc în anul 2002. Nu
există un număr limită de termene, astfel că, fostul președinte Chirac, care a fost ales pentru
un septenat în 1995 și pentru un cincinat în 2002, a putut candida din nou la alegerile din
2007.

Pentru a fi admis ca un candidat oficial, candidații potențial trebuie să primească

sprijinul prin semnătură de la cel puțin 500 oficiali aleși, în principal primari ai comunelor
franceze. Numărul oficialilor aleși care pot semna este de aproximativ 45.000 din care
aproximativ 36.000 sunt primari.

Cheltuielile și finanțarea campaniilor și a partidelor politice sunt foarte puternic

regulate, existând o limită superioară a cheltuielilor de 20 milioane Euro din care 50% sunt
finanțări publice. Reclamele televizate sunt interzise, dar fiecare candidat are un interval de
timp alocat la televiziunea publică. Finanțarea campaniilor și a partidelor este supervizată de o
agenție independentă.

Metoda de alegere este în două tururi de scrutin, președintele ales având nevoie
obținerea majorității din numărul de voturi exprimate. În cazul în care din primul tur nici un
candidat nu a obținut majoritatea, se organizează un al doilea tur de scrutin între primii doi
candidați. După ce președintele este ales, acesta urmează o procedură solemnă de investitură.

În caz de deces, demisie sau de imposibilitate a exersării funcției constatată de către

Consiliul Constituțional, Președintele Senatului asigură interimatul, adică asigură funcțiile
președintelui, dar nu ocupă postul de președinte, ceea ce înseamnă că acesta nu trebuie să
părăsească postul de Președinte al Senatului. Noi alegeri pentru funcția supremă trebuie
oganizate, nu mai repede de 20 de zile, dar nu mai târziu de 35 de zile. Datorită faptului că
durata între cele două tururi de scrutin este de 15 zile, Președintele Senatului nu poate exersa
funcția de Președinte al statului mai mult de 50 de zile, perioadă în care nu are dreptul să
dizolve Adunarea Națională, să inițieze schimbări constituționale sau să ceară un referendum.
Până în momentul de față, doar Alain Poher a trebuit să își asume această sarcină, cu ocazia
demisiei lui Charles de Gaulle și a decesului lui Georges Pompidou.

Monarhul și rolul său în Marea Britanie

În sistemul politic britanic monarhia ocupă un important rool reprezentativ. Deși

atribuțiile monarhului sunt limitate, el exercită totuși unele prerogative în cadrul unui anumit
mecanism politic, care face din Marea Britanie o țară parlamentară prin excelență.
 Prerogativele regale au cunoscut o importantă involuție, ele descrescând pe măsură ce
au sporit atribuțiile Parlamentului. Monarhii care au încercat să suprime libertățile au sfârșit
prin a fi înlăturați de la tron.

În sistemul britanic se face distincția între ideea de ,,coroană” și ,,monarhie” propriu-

zisă. ,,Coroana” este privită ca un concept juridic impersonal, însumând totalitatea puterilor,
inclusiv prerogativele executivului. Așa cum se exprimă S.B. Chrimes, ,,regele este prin drept,
ca și prin natură, mai curând un om muritor. Dar Coroana a devenit impersonală, muritoare,
un simbol al unității finale și al continuității scopurilor guvernării”. În sistemul britanic,
monarhul este numai o persoană fizică; ea nu va putea fi trasă la răspundere pentru exercițiul
puterilor sale, din moment ce miniștrii Coroanei sunt responsabili.4

Monarhul dispune de o serie de prerogative ca, de pildă, numirea primului ministru. În

zilele noastre această prerogativă este limitată prin faptul că dacă un partid câștigă
majoritatea, liderul său recunoscut în Camera comunelor devine automat prim-ministru, iar
dacă guvernul este înfrânt, monarhul trebuie să desemneze ca șef al guvernului pe liderul
opoziției. Există totuși anumite situații în care monarhul dispune de mai multă libertate de
acțiune. De pildă, în situația în care primul ministru moare în timpul mandatului său și nu
există un lider recunoscut în cadrul partidului din care face parte pentru a fi desemnat în locul
său.

Monarhul exercită o anumită influență în ceea ce privește numirea miniștrilor, deși

aceasta nu este hotărâtoare. El poate demite Guvernul în mod implicit, prin demiterea
primului ministru, principiul responsabilității colective solicitând în asemenea situații ca toți
miniștrii să demisioneze solidar.

Monarhul poate să dizolve Parlamentul, dar această măsură nu se poate efectua fără
aviz, respectiv un Ordin al Consiliului privat, condus de lordul prezident și o proclamație
pentru care lordul cancelar își asumă responsabilități.5

În prezent, în exercițiul puterilor care îi rămân, Regina îndeplinește totuși unele funcții
executive importante, în anumite situații precis limitate cum ar fi, de pildă, cazul demisiei
unui prim-ministru. În discuțiile cu miniștrii, Regina poate să prezinte propriile sale vederi și
să primească informații din cele mai variate domenii. Prin contactele sale personale cu

4
I. Deleanu, Instituții și proceduri constituțional: în dreptul roman și dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, București,
2006, p. 133
5
V. Duculescu, Drept constituțional comparat, Ed. Lumina Lex, București, 1996, p. 134
conducătorii altor națiuni, Regina este în situația de a putea influența și raporturile
internaționale. Îndeplinindu-și atribuțiile ceremoniale, Regina conferă demnitate și încredere
guvernului. Ca șef de stat și exemplu demn de urmat în viața religioasă, morală și de familie,
Regina unește, de fapt, întreaga națiune. Ca șef al ,,Commonwealth”-ului, ea întărește
legăturile cu celelalte popoare ce fac parte din comunitatea britanică de națiuni.

Trebuie constatat că, în multe privințe, monarhia britanică îndeplinește funcții

asemănătoare acelora pe care le îndeplinesc președinții în Germania și Italia. Deși puterea
Reginei britanice este foarte limitată (,,Domnește, dar nu guvernează”), ea continuă să rămână
un simbol al națiunii. Fiind liberă de legături politice anterioare, monarhia are, mai presus de
orice, o reputație de imparțialitate. Aceasta conduce spre o foarte largă acceptare a Reginei ca
un simbolic șef de stat și al Commonwealth-ului și adaugă semnificație și valoare oricărui sfat
dat sau oricărei acțiuni întreprinse în aceste rare ocazii când ele sunt esențiale. În comparație,
președintele S.U.A. are aproape jumătate din electoratul care a votat împotriva lui.
Comparând instituțiile politice din S.U.A. și Marea Britanie, se consideră că cea din urmă ar fi
de fapt o monarhie deghizată, iar ,,singurul rival al republicii deghizate britanice ar fi
instituțiile republicane deschise ale S.U.A”. 6

6
Idem
 BIBLIOGRAFIE

 DUCULESCU, Victor, CĂLINOIU, Constanța, DUCULESCU,

Georgeta, Drept constituțional comparat, Ed. Lumina Lex,
București, 1996
 DELEANU, Ion, Instituții și proceduri constituționale: în dreptul
roman și dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, București, 2006