Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
Adrian
Paunescu
Totusi, iubirea
Si totusi există iubire
Si totusi există blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj si mă tem.
Si totusi e stare de veghe
Si totusi murim repetat
Si totusi mai cred în pereche
Si totusi ceva sa-ntâmplat.
Pretentii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric si tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.
Motoarele lumii sunt stinse
Retele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeste-le tu c-un sărut.
Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrisi în numele meu.
Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminosi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-si acelasi repros.
Si tu si iubirea există
Si moartea există în ea
Imi place mai mult când esti
tristă
Tristetea, de fapt, e a ta.
Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu esti în puterile mele,
Desi închizitii te cer.
Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.
Si totusi există iubire
Si totusi există blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj si mă tem.
Lucian
Blaga
Dorul
Setos iti beau mirasma si-ti
cuprind obrajii
cu palmele-amindoua, cum
cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi
cum stam.
Si totusi tu-mi soptesti: "Mi-asa
de dor de tine!"
Asa de tainic tu mi-o spui si
dornic, parc-as fi
pribeag pe-un alt pamânt.
Femeie,
ce mare porti în inima si cine
esti?
Mai cânta-mi inc-o data dorul
tau,
sa te ascult
si clipele sa-mi para niste
muguri plini,
din care infloresc aievea --
vesnicii.
Nichita
Stanescu
Leoaica tânără,
iubirea
Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.
Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.
Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...
Nichita
Stănescu -
Cântec
E o întâmplare a fiinţei mele:
şi-atunci, fericirea dinlăuntrul
meu
e mai puternică decât mine,
decât oasele mele, 
pe care mi le scrâşneşti într-o
îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată
mereu. 
Să stăm de vorbă, să vorbim, să
spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce
despart
fluviul rece de delta fierbinte, 
ziua de noapte, bazaltul de
bazalt. 
Du-ma fericire, în sus, şi
izbeste-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în
nesfârşire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt, şi mult mai
curând. 
Ce bine ca eşti, ce mirare ca
sunt! 
Două cântece diferite, lovindu-
se, amestecandu-se, 
două culori ce nu s-au văzut
niciodată, 
una foarte de jos, întoarsa spre
pământ, 
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplarii
că sunt.