Factorii chimici ai aerului.

Efecte asupra sănătăţii şi prevenirea lor

Aerul este alcătuit dintr-un amestec de vapori de apă şi gaze, în proporţie aproape
constantă:
 Oxigen: 20,7-20,9%;
 Dioxid de carbon: 0,03-0,04%;
 Azot: 70,02%;
 Gaze rare (nobile): Argon, Neon, Xenon, Cripton, Hidrogen;
 Vapori de apă.
Modificarea compoziţiei normale a aerului poate să influenţeze starea de sănătate
a organismului, fie prin variaţia concentraţiei gazelor principale din componenţa sa, fie
prin variaţia presiunii parţiale a gazelor componente.
1. Variaţiile concentraţiei şi presiunii parţiale a oxigenului
În aerul atmosferic, oxigenul se găseşte în cantitate relativ constantă, producerea
oxigenului fiind echilibrată de consumul acestuia. Oxigenul se formează din procesul de
asimilaţie clorofiliană, care are loc în timpul zilei sub influenţa radiaţiei solare. Consumul
de oxigen are loc în toate procesele oxidative naturale (arderea combustibililor fosili,
degradarea materiilor organice din sol şi apă) sau artificiale (realizate prin activitatea
umană, industrială) şi prin actul respirator al tuturor organismelor de pe suprafaţa terestră.
În situaţii particulare, se pot întâlni variaţii ale concentraţiei de oxigen din aerul
atmosferic. Oxigenul atmosferic poate să scadă în încăperile închise, aglomerate şi
neventilate (18-19%), în fântâni (16%), în submarine sau în adăposturi (14%), în minele
adânci (13%) sau în urma exploziilor din mine (4,9%).
Concentraţia de oxigen din aerul atmosferic scade proporţional cu creşterea
altitudinii.
Creşterea concentraţiei oxigenului în aerul inspirat se întâlneşte numai în
administrarea artificială (în scop terapeutic, la scafandrii, aviatori, cosmonauţi).
Scăderea oxigenului în aerul atmosferic până la o concentraţie de 18% nu produce
tulburări. La concentraţii cuprinse între 18-15% apar manifestări compensatorii din partea
organismului uman.
La concentraţii ale oxigenului între 15-10% capacitatea de compensare devine
insuficientă şi apar tulburări. În condiţii de hipoxie intensă, apar faze succesive de oprire
şi funcţionare ale centrului respirator. La concentraţii sub 10-8%, viaţa nu mai este
posibilă.
Persoanele antrenate, obişnuite cu eforturi fizice mari şi cu o alimentaţie
corespunzătoare, prezintă o bună toleranţă la hipoxie. La aviatorii antrenaţi s-a constatat o
rezistenţă de 30 minute la concentraţii ale oxigenului sub 7-8%.
Expunerea organismului la concentraţii crescute de oxigen este mai bine tolerată
(oxigenul fiind nociv doar la concentraţii şi presiune mari).
Deficitul de oxigenare la nivelul plămânului apare şi în cazul scăderii presiunii
parţiale a oxigenului la altitudine, odată cu scăderea presiunii aerului. Pentru fiecare
10,3m, ascensionaţi, presiunea atmosferică scade cu 1 mmHg. Tulburările care apar
variază în raport cu altitudinea, ritmul de ascensiune, gradul de antrenament individual,
starea de sănătate. Modificările patologice care apar ca urmare a scăderii presiunii
parţiale a oxigenului sunt: boala de ascensiune, boala de altitudine şi boala aviatorilor
(răul aviatorilor).

1
 Până la 3000 m altitudine persoanele sănătoase nu prezintă tulburări însemnate, în
afara fenomenelor de compensare (modificări ale ritmului respirator şi de circulaţie).
* Între 3000-6000 m apare răul de munte (boala de ascensiune), în special la
persoanele neantrenate şi la cele care nu ştiu să-şi dozeze efortul (mers rapid, pauze
nesistematizate). De aceea înălţimea de 6000 m (pentru persoanele neantrenate) şi 8000
m (pentru persoanele antrenate) sunt limite peste care nu mai este posibilă ascensiunea
fără mască de oxigen.
* Răul de aer (boala de altitudine), resimţită de călătorii cu avionul, este produs
atât prin scăderea presiunii parţiale a oxigenului, cât şi prin intervenţia altor factori:
trepidaţia motorului, golurile de aer, tulburări neuro-vegetative cauzate de emoţii etc.
* Răul aviatorilor (boala aviatorilor) este rezultatul acţiunii mai multor factori:
scăderea presiunii atmosferice, scăderea presiunii parţiale a oxigenului, temperatura
foarte scăzută (-30 până la -600C), trepidaţie, fenomene de acceleraţie etc.
Manifestările patologice sunt rezultatul hiperventilaţiei cu producere de alcaloză
şi scăderii arderilor la nivelul ţesuturilor. În ascensiune rapidă la înălţimi mari pot apare
fenomene asemănătoare bolii de decompresiune, prin eliminarea rapidă a azotului sub
formă de bule de gaz, fenomenul de dilatare a gazelor din organele cavitare.
Trepidaţiile şi zgomotul motoarelor produc tulburări de auz, tulburări neuro-
vegetative.
Oxigenul sub presiune moderată poate fi folosit în terapie, când este necesar
transportul unei cantităţi mari de oxigen în plasmă. Curent, în terapie, oxigenul se
administrează combinat cu cantităţi reduse de dioxid de carbon (3-9%), amestec numit
carbogen.
Administrarea oxigenului la presiuni mari (1-2 atmosfere) produce leziuni
pulmonare şi nervoase, iar la presiuni foarte mari (peste 3 atmosfere) poate determina
moartea prin saturaţia scoarţei cerebrale cu oxigen şi leziuni la nivelul sistemului nervos
central.
Măsurile de profilaxie se adresează atât carenţei cât şi excesului de oxigen.
Combaterea deficitului de oxigen este măsura profilactică principală în cazul
ridicării la înălţimi mari. Se folosesc, în acest scop, aparate de oxigen necesare de la
5000m (când se administrează oxigen combinat cu dioxid de carbon) şi obligatoriu de la
8000 m (când se administrează oxigen pur). Folosirea aparatelor de oxigen devine însă
insuficientă la înălţimi de peste 10.000-12.000 m din cauza presiunii foarte scăzute a
aerului, în aceste cazuri devenind necesară folosirea costumelor şi a cabinelor presurizate.
Aviatorilor li se impune o selecţie atentă la angajare şi antrenamente în condiţii de
hipoxie.
O serie de afecţiuni sunt contraindicate zborului la mari înălţimi: cardiopatia
ischemică, anemiile grave, hipertensiunea arterială, afecţiuni valvulare decompensate,
afecţiuni pulmonare (bronşite cronice, astm, pneumotorax), ulcerul gastro-duodenal.
Un aspect aparte al presiunii scăzute a aerului îl reprezintă viaţa diferitelor
populaţii la altitudine şi fenomenul de adaptare la aceste condiţii.
Pentru menţinerea unei oxigenări bune a sângelui la nivel pulmonar, se instalează
o uşoară hiperpnee, se dezvoltă un torace globulos, apare o poliglobulie compensatorie
(în jur de 7-8 milioane hematii/mmc sânge) cu creşterea hemoglobinei, devierea spre
stânga a curbei de disociaţie a hemoglobinei şi creşterea minut-volumului sanguin. La

2
modificările cardio-vasculare şi respiratorii se adaugă şi modificări endocrine, explicând
gradul de adaptabilitate a organismelor născute şi care trăiesc la altitudine.
Persoanele provenite de la şes şi care se stabilesc la mare altitudine, prezintă
simptome ce produc perturbări la nivelul sistemului nervos central şi periferic,
constituind răul de altitudine (tulburări neuro-vegetative, fenomene de alcaloză).
Aceste fenomene dispar în timp prin aclimatizare. Adaptarea nu este posibilă la
bolnavii pulmonari şi cardiaci, din cauza suprasolicitării funcţiilor respective, deja
compromise.
La persoanele născute la munte, care au trăit un oarecare timp la şes, şi se
reinstalează în regiuni de altitudine poate apare pierderea de aclimatizare, fenomen
neexplicabil până în prezent.
Profilaxia hiperoxigenării organismului constă în administrarea atentă a terapiei
cu oxigen.
2. Variaţiile concentraţiei şi presiunii parţiale a dioxidului de carbon
Ca urmare a unei creşteri intense a utilizării combustibilului pentru producerea
energiei, în ultima vreme, a fost semnalată o creştere a dioxidului de carbon în aerul
atmosferic.
Valori crescute ale dioxidului de carbon se întâlnesc în mediul industrial (fabrici
de bere, de zahăr), în industria extractivă minieră, industria chimică şi metalurgică, în
încăperi ermetic închise (adăposturi, submarine), fântâni adânci etc.
Din punct de vedere al sănătăţii organismului uman, importanţa dioxidului de
carbon constă în buna desfăşurare a respiraţiei, şi posibilitatea apariţiei efectelor nocive
ale concentraţiilor crescute asupra organismului.
Dioxidul de carbon în concentraţii crescute exercită efecte nocive asupra stării de
sănătate, de la excitarea centrului respirator la o concentraţie de aproximativ 2%, până la
sfârşit letal în câteva minute, prin paralizia centrilor respiratori (la o concentraţie de
29%).
Măsuri de profilaxie:
 Instituirea unei bune ventilaţii în încăperile de locuit.
 Utilizarea măştilor de protecţie în locurile cu risc crescut (fântâni, pivniţe,
conducte de canalizare etc.).
 Educaţia sanitară a populaţiei pentru evitarea zonelor periculoase.
Din punct de vedere igienico-sanitar, dioxidul de carbon este un indicator de
apreciere a vicierii aerului, fiind în acelaşi timp şi unul dintre poluanţii atmosferici.
3. Variaţiile concentraţiei şi presiunii parţiale a azotului
Azotul se găseşte în aerul atmosferic la o concentraţie de 78,09%, valoare ce se
menţine constantă prin circuitul azotului în natură, ajungând din aer în plante şi animale,
iar prin descompunerea substanţelor organice de origine animală şi vegetală în sol, o
parte din azot trecând sub formă de amoniac în aer, restul continuându-şi ciclul în sol.
Organismul uman poate fi expus la acţiunea azotului sub presiune în anumite
condiţii, ce se întâlnesc la muncitorii din chesoane şi scafandrii. Prin creşterea presiunii
aerului, în timpul activităţii sub apă, creşte şi presiunea parţială a azotului, care fiind
neutru nu intră în combinaţie cu elementele din sânge sau ţesuturi ci se dizolvă în sânge şi
lichidul interstiţial până la saturare. Unele ţesuturi au afinitate mai mare faţă de azot
devenind mai repede saturate (ţesutul adipos, ţesutul nervos). Saturaţia ţesutului în azot

3
este rapidă la început, apoi se încetineşte pe măsură ce se apropie de saturaţie totală, care
se realizează la aproximativ 4 ore de la creşterea presiunii.
Prin scăderea presiunii sale în sânge, ca urmare a scăderii presiunii aerului inspirat
(prin ridicări la suprafaţă a scafandrului sau a muncitorului din chesoane), azotul se
deplasează din ţesuturi în sânge şi este eliminat prin plămâni. Eliminarea se face urmând
aceeaşi curbă exponenţială, ca la dizolvarea lui în ţesuturi, dacă decompresiunea se face
lent. În cazul unei decompresiuni bruşte, se produce o degajare rapidă a azotului de la
nivelul ţesuturilor, cu apariţia emboliilor gazoase în vase şi diferite ţesuturi (pulmonar,
cardiac, nervos, adipos, articular), tulburări caracteristice "bolii de decompresiune".
Semnele premonitorii ale emboliei gazoase sunt: dureri articulare şi musculare,
parestezii la nivelul membrelor, hiperestezie cutanată, emfizem subcutanat, pareze.
În aceste cazuri se recomandă coborârea din nou la adâncime, unde odată cu
creşterea presiunii atmosferice, creşte din nou presiunea parţială a azotului şi are loc
resolvirea acestuia în sânge.
Măsurile de profilaxie a acestor accidente constau în:
- selecţionarea muncitorilor la angajare;
- efectuarea instructajului de protecţia muncii la muncitorii expuşi;
- respectarea timpului de lucru;
- decompresiunea lentă;
- întrebuinţarea unui amestec de gaze care înlocuieşte aerul (amestec de heliu şi
oxigen; oxigen şi hidrogen).
Narcoza hiperbară sau "beţia adâncurilor" este un sindrom întâlnit la scafandrii
care petrec timp îndelungat la adâncimi mari, şi se datoreşte acţiunii narcotice a azotului
la nivelul ţesutului nervos.
Măsurile de profilaxie a apariţiei acestui sindrom necesită respectarea strictă a
timpului de scufundare şi supravegherea scafandrului cu posibilitatea readucerii lui la
suprafaţă.
4. Ozonul stratosferic şi efectele reducerii stratului de ozon asupra stării de
sănătate. Măsuri de profilaxie
Ozonul se găseşte în cantităţi mici în atmosferă şi se formează în timpul
descărcărilor electrice sau în urma reacţiei oxigenului atomic cu oxigen molecular.
În aerul din apropierea solului, ozonul este întâlnit doar sub formă de urme (0,2-
0,8 mg/ 100 mc aer).
La altitudine de circa 20 m, concentraţia ozonului este suficient de ridicată (între
0,25-0,50 ppm - 1 ppm oxigen la 25 0C = 1962 μm/mc) pentru a absorbi radiaţiile cu
lungime de undă mică, nocive pentru viaţa de pe pământ.
În stratosferă ozonul este prezent în strat relativ constant, cu o grosime cuprinsă
între 3-5 mm, purtând denumirea de ozonosferă. Acest strat depinde de echilibrul existent
între formarea şi descompunerea ozonului sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete.
Ozonosfera îndeplineşte rolul de ecran faţă de radiaţiile ultraviolete cu lumgimea
mică de undă, improprie vieţii, pe care o reţine în proporţie de 99% şi pentru schimburile
energetice între straturile superioare şi inferioare.
În prezent se semnalează reducerea grosimii stratului de ozon stratosferic şi chiar
dispariţia sa în anumite zone, cu formarea "găurilor de ozon".
Dintre cauzele care determină producerea acestui fenomen putem menţiona:
 Zborul avioanelor supersonice la 20 km altitudine.

4
  Gazele de ardere ale motoarelor, care conţin oxigen atomic, hidrogen, grupări
OH, NO. Ele interacţionează fotochimic cu ozonul consumându-l.
 Eliminarea în atmosferă a unor compuşi de tipul cloro-fluorocarbon utilizaţi în
industria frigotehnică şi ca agenţi vehiculanţi pentru spray.
Ca efecte ale reducerii stratului de ozon asupra stării de sănătate se pot
menţiona:
- creşterea incidenţei cancerului cutanat (4-6% pentru o scădere a ozonului
atmosferic de 1%);
- favorizarea cancerului cu diferite localizări;
- modificări ale lanţurilor de AND şi ARN celular;
- aberaţii cromozomiale;
- degradarea vegetaţiei;
- dezechilibre ale florei şi faunei marine.
Măsurile de profilaxie constau în supravegherea atentă, continuă a stratului de
ozon şi prevenirea emisiei în atmosferă a compuşilor chimici cu efecte distructive asupra
ozonului.

Poluarea aerului atmosferic. Efecte asupra sănătăţii şi prevenirea lor

Poluarea este prezenţa în aer a unor substanţe străine de compoziţia chimică

normală sau creşterea concentraţiilor componenţilor normali, care în funcţie de natura,
concentraţia şi timpul cât acţionează pot produce disconfort, alterarea sănătăţii şi alterarea
mediului.
Poluarea poate fi simplă, cauzată de un singur poluant - situaţie întâlnită foarte rar
sau poluare complexă, determinată de mai multe substanţe poluante, mult mai frecventă.
Sursele de poluare
Surse naturale
 Eroziunea solului de către curenţii de aer
 Erupţiile vulcanice, numai în perioada de activitate a acestora
 Incendiile spontane ale pădurilor, care poluează atmosfera temporar
 Polenul diferitelor plante dispersate de curenţii de aer
 Descompunerea naturală a substanţelor organice.
Sursele naturale nu reprezintă o problemă decât atunci când, în anumite
concentraţii, substanţele eliminate pot afecta centrele populate.
Surse artificiale
 Procesele de combustie, care sunt principalele modalităţi de obţinere a
energiei termice, electrice sau mecanice. Combustiile sunt utilizate în scopul
încălzirii spaţiilor de locuit, în activitatea industrială, pe perioada funcţionării
unor motoare. Procesele de combustie se situează pe primul loc în ceea ce
privesc sursele artificiale.
Cea mai intensă poluare se realizează prin arderea cărbunelui, cu atât mai
mult, cu cât calitatea este inferioară. Din procesele de ardere rezultă oxizi de
sulf, oxizi de azot, oxizi de carbon, aldehide şi acizi organici, hidrocarburi,
funingine, pulberi.

5
  Transporturile (terestre, maritime şi aeriene) constituie o sursă de poluare care
se plasează pe locul doi după emisiile rezultate din combustii. Transporturile
terestre constituie riscul cel mai important pentru populaţie datorită eliminării
poluanţilor la nivelul solului, în zona de acţiune asupra organismului.
Mijloacele de transport elimină prin ţeava de eşapament şi prin evaporările la
nivelul carburatorului şi rezervorului, produşi rezultaţi în urma arderilor:
monoxid şi dioxid de carbon, oxizi de azot, hidrocarburi nearse şi produşi de
oxidare ai acestora (aldehide şi acizi organici, pulberi, funingine şi plumb).
 Procesele industriale contribuie la poluarea atmosferică prin procesele de
ardere a combustibililor şi prin poluanţi eliminaţi din procesul tehnologic. În
funcţie de volumul emisiilor se situează pe locul al treilea, dar este pe primul
loc din punct de vedere al diversităţii poluanţilor eliminaţi. Substanţele sunt
emise sub formă de gaze, vapori sau particule solide sau lichide, de
dimensiuni variate, în funcţie de profilul industriei.
Principalele surse industriale sunt reprezentate de metalurgia feroasă, metalurgia
neferoasă, industria materialelor de construcţii ( mai ales fabrici de ciment), industria
petrolului şi industria chimică.
Factorii care condiţionează poluarea şi autopurificarea aerului
Factorii fizici ai aerului atmosferic
Temperatura aerului: influenţează poluarea prin modul în care determină
formarea curenţilor de aer verticali.
 Umiditatea aerului: împiedică difuzarea substanţelor poluante.
Curenţii de aer orizontali sunt cei mai importanţi factori de dispersie a
substanţelor poluante în atmosferă. Ei transportă aceste substanţe la distanţă şi
în zone fără surse de poluare.
 Iradierea solară favorizează reacţii fotochimice între unii poluanţi şi
constituenţi normali ai aerului sau între elementele poluante. Produşii rezultaţi
sunt, în general, cu efect toxic crescut.
Factorii geografici
Relieful influenţează condiţiile meteorologice, deci poate favoriza dispersia
sau acumularea substanţelor poluante.
 Suprafeţele de apă (lacuri, mări, oceane) reduc poluarea prin fixarea
suspensiilor din aer şi dizolvarea poluanţilor gazoşi.
 Vegetaţia fixează dioxidul de carbon şi degajă oxigenul în procesele de
fotosinteză, reţine dioxidul de sulf şi pulberile pe frunze.
Factorii urbanistici
Sistematizarea localităţilor urbane poate interveni în favorizarea autopurificării
aerului prin asamblarea corectă a zonelor industriale, instituirea zonelor de protecţie
sanitară, amplasarea la distanţă de localităţi a unor surse majore de poluare, orientarea
străzilor în funcţie de direcţia dominantă a curenţilor de aer, asigurarea suprafeţelor de
spaţii verzi etc.
Clasificarea poluanţilor
Există o serie de criterii de clasificare a substanţelor poluante din aer. Din punct
de vedere medical, interesează doar clasificarea în funcţie de efectele directe asupra
sănătăţii:
 Poluanţi iritanţi

6
  Poluanţi asfixianţi
 Poluanţi toxici sistemici
 Poluanţi alergizanţi
 Poluanţi fibrozanţi
 Poluanţi cancerigeni, mutageni şi teratogeni.
Poluanţii iritanţi şi efectele asupra sănătăţii
Poluanţii iritanţi sunt substanţe care afectează, în special, mucoasa căilor
respiratorii şi alveolele pulmonare, iar la concentraţii mai crescute - conjunctiva şi
cornea.
În funcţie de starea de agregare pot fi gazoşi (dioxidul de sulf, oxizii azotului,
oxidanţii fotochimici, amoniacul, clorul) sau solizi (pulberile în suspensie - efectul iritant
este în funcţie de natura, concentraţia şi dimensiunile particulelor).
Efecte acute (imediate)
În acest caz, modificările patologice apar la scurt timp după expunerea populaţiei
la concentraţii ridicate. Cele mai importante sunt modificările funcţiei respiratorii,
fenomenele subiective de iritaţie a mucoasei respiratorii şi oculare, creşterea morbidităţii
şi mortalităţii populaţiei prin afecţiuni respiratorii şi cardiovasculare, agravarea bronşitei
cronice.
La concentraţii foarte ridicate pot apare intoxicaţii acute, de obicei în cazurile
accidentelor acute de poluare.
Efectele cronice (tardive)
Modificările patologice apar în urma expunerii timp îndelungat la concentraţii
moderate a substanţelor poluante, ca urmare a acţiunii prelungite asupra aparatului
respirator, prin suprasolicitarea mecanismelor de clearance.
Efectele constau în favorizarea apariţiei bolilor aparatului respirator: bronşita
cronică, astmul, emfizemul pulmonar, precum şi în creşterea frecvenţei şi gravităţii
infecţiilor pulmonare acute.
Poluanţii asfixianţi şi efectele asupra sănătăţii
În această grupă sunt incluşi monoxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, nitriţii,
cianurile etc.
Mecanismul de acţiune în producerea hipoxiei sau anoxiei tisulare constă, fie în
blocarea oxigenului de către hemoglobină (monoxidul de carbon, nitriţii), fie în
împiedicarea utilizării oxigenului în procesele metabolice (cianuri), fie în blocarea
centrului respirator (hidrogenul sulfurat).
Cea mai răspândită substanţă poluantă din această categorie este monoxidul de
carbon. El provine din procesele de combustie incompletă. În zonele de locuit,
aglomerate şi intens industrializate, cantităţi mari rezultă din surse artificiale (industrie,
gaze de eşapament provenite de la autovehicule, care se elimină la nivelul zonelor de
respiraţie ale omului). În expunerea la poluarea cu monoxid de carbon trebuie menţionat
şi fumatul.
Efectele asupra organismului sunt determinate de capacitatea de a forma cu
hemoglobina un complex (carboxihemoglobina), care blochează fixarea oxigenului.
Efectele acute
 Concentraţiile de 0,5-0,8% carboxihemoglobină în sânge reprezintă valori
normale pentru persoanele fără expunere la monoxidul de carbon exogen

7
 (datorită formării monoxidului de carbon endogen rezultat din metabolismul
hemoglobinei).
 La concentraţii de până la 2% carboxihemoglobină nu s-au semnalat
modificări fiziologice sau patologice.
 La concentraţii cuprinse între 2-10% carboxihemoglobină apar primele
simptome datorită hipoxiei.Efecte evidente apar la persoanele cu tulburări
circulatorii cerebrale, la cele care au consumat alcool, au făcut tratament cu
sedative, antihistaminice, hipotensoare sau la persoanele cu funcţia miocardică
alterată.
 La o concentraţie între 10-20% carboxihemoglobină, pe lângă fenomenele
anterioare apar cefaleea, dispneea şi scăderea performanţelor fizice.
 Între 20-40% carboxihemoglobină apare intoxicaţia acută manifestată prin
cefalee, ameţeli, greaţă, adinamie, tulburări senzoriale.
 Concentraţia care depăşeşte 40% carboxihemoglobină determină pierderea
conştienţei.
 La concentraţia de 60% apare decesul.
Efectele cronice
Apar la persoanele expuse timp îndelungat la concentraţii relativ crescute de
monoxid de carbon, cu manifestări caracteristice sindromului astenic.
La concentraţii mai reduse, dar repetate, apar următoarele efecte:
 Asupra aparatului cardiovascular:
- La concentraţii de 4% carboxihemoglobină pot apare decompensări ale
cardiopatiilor sau poate constitui un factor declanşator al accidentelor acute în
cadrul cardiopatiei ischemice.
- La concentraţii cuprinse între 5-10% existente timp îndelungat se produce
depunerea de plăci ateromatoase în peretele vascular, prin modificarea
permeabilităţii vasculare, alterări în vasa vasorum, modificări enzimatice. Aşa
se explică frecvenţa mai mare a aterosclerozei la fumători sau persoanele
expuse la concentraţii relativ crescute de monoxid de carbon.
- La concentraţii care depăşesc 15% carboxihemoglobina se pot produce alterări
miocardice grave (sindromul Shinsu).
 Asupra embrionului şi fătului
Carboxihemoglobina străbate bariera fetoplacentară, cu apariţia malformaţiilor
congenitale, a hipotrofiei fătului la naştere, a naşterilor premature, în cazul
femeilor fumătoare.
Poluanţii toxici sistemici şi efectele asupra sănătăţii
Substanţele care fac parte din această categorie sunt cuprinse într-un termen
generic de substanţe xenobiotice (xenos = străin), neavând funcţie biologică cunoscută în
organismele vii (plumbul, mercurul, cadmiul, beriliul) sau în organismul uman (seleniul,
staniul, nichelul, vanadiul) şi cu acţiune nocivă asupra funcţiilor şi structurilor vitale, prin
simpla lor prezenţă, în orice cantitate s-ar afla.
Poluanţii toxici sistemici rezultă, în special, din procesele industriale şi din
mijloacele de transport rutiere. În aerul atmosferic ele se întâlnesc destul de rar, cu
excepţia plumbului. Forma sub care se găsesc în aer este de suspensii şi vapori.
Ceilalţi poluanţi toxici sistemici (mangan, mercur, cadmiu, fluor, arsen, beriliu
etc.) nu prezintă importanţă epidemiologică din punctul de vedere al poluării aerului.

8
 O menţiune specială pentru pesticide, care pot polua aerul prin scăpări din
procesul de fabricaţie, în cazul depozitării şi manipulării incorecte, în timpul şi după
utilizare, prin pulverizarea din avion etc.
Poluanţii alergizanţi şi efectele asupra sănătăţii
Clasificare
Principalii poluanţi alergizanţi sunt reprezentaţi de următorii alergeni:
 de origine vegetală (polen, fungi);
 de origine animală (peri, blană, descuamări epidermice, fulgi de pene etc.);
 praf de casă asociat cu prezenţa acarienilor (Dermatophagoides);
 substanţe chimice alergene eliminate în mediu de procesele industriale şi
autovehicule.
Efecte asupra sănătăţii
Manifestările de alergie atopică includ astmul bronşic, rinita alergică, dermita
atopică, urticarie, edemul angioneurotic, conjunctivita alergică, "febra de fân" (sindrom
alergic produs de polen).
Poluanţii fibrozanţi şi efectele asupra sănătăţii
Poluanţii fibrozanţi identificaţi în mediu depăşesc cifra de 150. Cei mai importanţi
din punct de vedere a efectelor asupra sănătăţii sunt dioxidul de siliciu, azbestul,
manganul, beriliul, cadmiul.
Inhalaţi odată cu aerul, aceşti poluanţi ajung în plămâni, unde determină reacţii
fibroase prin mecanisme specifice fiecărei substanţe.
Poluanţii cancerigeni, mutageni, teratogeni şi efectele asupra sănătăţii
Numărul total al substanţelor poluante din această categorie este de aproximativ
2000, multe dintre ele având şi efect teratogen şi mutagen.
Clasificare
 De natură organică (hidrocarburi policiclice aromatice, nitrozamine, amine
aromate, epoxizi, compuşi azoici, coloranţi aromatici, agenţi alchilanţi,
pesticide organice, mase plastice, anestezici volatili etc.).
 De natură anorganică (arsen, beriliu, cadmiu, crom, cobalt, nichel, seleniu
etc.).
 De natură minerală (azbest).
Substanţele cocancerigene au un rol adjuvant, promotor. Cele mai importante sunt
substanţele organice (hidrocarburi, aldehide, fenoli, cetone, compuşi cloroorganici) şi
cele anorganice (dioxid de sulf, acizi etc.).
Expunerea populaţiei
 Din aerul atmosferic care poate fi poluat cu substanţe cancerigene provenite
de la mijloacele de transport, sistemele de termoficare şi activităţile
industriale.
 În spaţii închise, în care pătrunde aerul poluat din exterior sau aerul este poluat
cu fum de ţigară (fumat pasiv).
 Prin fumatul tutunului (fumat activ).
Măsuri medicale de prevenire a poluării aerului
Profilaxia primară
Constă în cunoaşterea factorilor de risc generaţi de poluarea aerului. Ea cuprinde:
- depistarea prezenţei în atmosferă a substanţelor chimice poluante,

9
 - evaluarea pragului de nocivitate pentru substanţele poluante (în scopul fixării
concentraţiilor maxime admise),
- supravegherea permanentă a respectării normelor sanitare de către sursele
eliminatoare de poluanţi
- educaţia sanitară a populaţiei.
Concentraţia maximă admisă reprezintă acea concentraţie, decelabilă prin metode
moderne de explorare, care nu exercită efecte directe sau indirecte asupra sănătăţii, nu
produce senzaţii subiective şi nu modifică capacitatea de muncă.
Exprimarea concentraţiei maxime admise se face prin:
- Concentraţia maximă momentană (CMM): reprezintă cea mai mare
concentraţie admisă pentru un poluant pe o perioadă scurtă, de obicei 30 de
minute.
- Concentraţia medie pe 24 de ore: reprezintă media concentraţiilor poluantului
timp de 24 de ore.
- Concentraţia medie anuală: reprezintă media concentraţiilor determinate, pe
12 luni.
- Concentraţia de avertizare (alarmă) se utilizează în ţările intens industrializate
şi cu trafic auto intens. Ea atrage atenţia populaţiei asupra unei poluări acute,
cu efecte imediate. Impune luarea măsurilor de urgenţă la sursele de eliminare
a poluanţilor, precum şi protecţia populaţiei.
Profilaxia secundară
Urmăreşte depistarea în stadii incipiente, a afecţiunilor determinate de poluarea
aerului, când remisiunea bolii mai este posibilă. Cuprinde controlul medical activ la
grupele de populaţie expuse factorilor de risc din aerul zonelor intens poluate, cu
concentraţii maxime admise peste substanţele poluante depăşite.
Examenele medicale sunt efectuate de către echipe multidisciplinare, care
utilizează examenele clinice şi paraclinice generale sau specifice substanţelor care
poluează zona respectivă.

10