Tema: Activitatea artistică publică si folclorul.

Folclorul este prima manifestare de creație artistică a unui popor care stă la baza creației artistice.
Acesta (folclorul) cuprinde totalitatea producţiilor populare artistice – literare, muzicale, coregrafice şi
plastice. Descoperirea culturii populare, în mod direct sau indirect, este o consecință a descoperirii
poporului ca și categorie socială și Marile creaţii folclorice ale poporului nostru sunt legate de momentele
de răscruce din istoria naţională, când imaginaţia populară a creat modele de eroi şi fapte în care oamenii
credeau şi pe care doreau să le imite.

Proverbele şi zicătorile sunt chintesenţa învăţămintelor trase din experienţa de viaţă cotidiană, din
reuşitele şi eşecurile suferite de omul de rând, în confruntarea cu realitatea. Formele concrete ale creaţiilor
folclorice – muzică, poezie, dans, costum etc. – exprimă complexitatea spiritualităţii populare, în ele
împletindu-se fantezia cu raţiunea, esteticul cu pragmaticul, în oglindirea şi interpretarea lumii.
Folclorul a contribuit la păstrarea celor mai vechi tradiții și obiceiuri, reușind astfel să mențină tot
patrimoniul străvechi moștenit din generație în generație. El a constituit secole de-a rândul singura formă
de reprezentare artistică, atingând un nivel de înflorire maximă în evul mediu, iar după apariţia literaturii
si a muzicii culte el rămâne principala manifestare artistică a maselor largi şi sursă constantă de inspiraţie
pentru creatorul individual.
Artiştii noştri cei mai reprezentativi au oglindit în operele lor specificul naţional al acestui popor,
urmaş de daci şi de romani, universul său de gândire şi simţiri, năzuinţele şi frământările sale, bucuriile şi
durerile lui, pe scurt portretul său etnopsihologic.
”Nicolae Geigorescu a nemurit pe pânză spaţiul mioritic, George Enescu interpretul şi
compozitorul, considerat de Cella Delavrancea „o capodoperă a naturii”, a ţesut în muzică viaţa poporului
român. Titanul Constantin Brâncuşi i-a săpat în piatră gândirea, simţirea şi năzuinţele aşa cum Eminescu,
Creangă, Caragiale, Arghezi, Blaga au săpat în carnea cuvintelor, ce exprimă adevărul, chipul nepieritor
al sufletului românesc.”( Numiți personalitățile din cultura și arta națională care promovează folclorul în
diverse manifestări culturale)
FOLCLOR, DEX.-  1. Totalitatea creațiilor artistice, literare, muzicale, plastice etc., a
obiceiurilor și a tradițiilor populare ale unei țări sau ale unei regiuni. 2. Știință care se ocupă cu creațiile
artistice, obiceiurile și tradițiile populare. – Din fr., engl. folklore
Folclorul este axa ca forma si continut a întregii activități artistice publice. El cuprinde
totalitatea producţiilor populare artistice – literare, muzicale, coregrafice şi plastice. Orice manifestare îi
poartă amprenta. Sursele de inspiratie în maifestările artistice publice este cultura traditionala.
Valorificarea mostenirii culturale este unul din scopurile primordiale a domeniului.
Traditiile, obiceiurile, datinile în instituţiile de cultură. Includerea tezaurului folcloric in maifestările
artistice publice (dați exemple din localitate)
DEX:
TRADIȚIE- Ansamblu de obiceiuri, credințe, cunoștințe, datini etc. moștenite și transmise din generație
în generație, constituind o trăsătură specifică a unui popor sau a unui grup social.
OBICÉI - 1. Deprindere individuală câștigată prin repetarea frecventă și îndelungată a aceleiași acțiuni;
fel particular de a se purta sau de a face ceva; obișnuință, învăț. 2. (Sociol.) Mod tradițional de
comportare caracteristic unui popor, unui grup social; datină, tradiție, uzanță, uz, rânduială. 3. (Înv.) Lege
nescrisă, drept sau obligație statornicite prin tradiție,
DEX 1939”Obicei- deprindere, modu în care facĭ un lucru pe care-l facĭ des: fie-care țară are obiceĭurile
eĭ, e un vechĭ obiceĭ de a se pune morților un ban în mînă, Româniĭ aŭ obiceĭ să joace hora,  lupu are
obiceĭ să ucidă maĭ multe oĭ de cît poate mînca, obiceĭurile urîte se numesc „năravurĭ”.  Prov. Cîte
bordeĭe atîtea obiceĭe.”
DÁTINĂ- 1. Obicei păstrat din vechime, consacrat prin tradiție, caracteristic pentru o colectivitate;
tradiție, uzanță. 2.Obișnuință de viață colectivă, tradițională, devenită lege nescrisă a unui popor sau a
unei comunități omenești.
Traditiile, obiceiurile, datinile incluse în manifestările culturale pot fi:
*calendaristice (Revelionul, Dragobete, Cucilor etc.)
Sărbătorile calendaristice religioase sînt în primul rînd cele Domnești, printre care se numără
(douăsprezece dintre cele mai importante sărbători după Învierea Domnului – Sf. Paști): Nașterea
Domnului (Crăciunul), Înălțarea Domnului (Ispasul), Bobotează, Întîmpinarea Domnului, Buna-Vestire
etc. Tot aici sînt incluse și Zilele Sfinților, care au fost canonizați din diferite motive de către autoritățile
ecleziastice competente: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ion, Sf. Petru și Pavel, etc.

*religioase, (Hramul, Sf.Vasile, Sf.Andrei, Paștele etc.)

Sărbătorile calendaristice religioase înșirate pe parcursul anului pot fi grupate și după anotimpul în care se
desfășoară. Astfel în ciclul celor de primăvară-vară se sărbătoresc: Patruzeci de Mucenici, Buna-Vestire
Floriile, Paștele, Paștele Blajinilor etc., Cele nouă Joi, Moșii de vară, Duminica mare, Rusaliile,
Sînzîenile, Sfinții Petru și Pavel, Sfîntul Ilie, Foca, Sfînta Maria Magdalena, Sfîntul Panteleimon etc.
Toamna și iarna se sărbătoresc: Nașterea Maicii Domnului, Ziua Crucii, Intrarea în biserică a Maicii
Domnului, Sf. Dumitru (Sîmedru), Arhanghelii Mihail și Gavriil, Ovidenia, Sfîntul Andrei, Sfîntul
Neculai, Spiridon făcătorul de minuni, Ignatul, Sfîntul Vasile cel Mare, etc.
*de familie, Obiceiuri ale ciclului vieţii

(nașterea, nunta, inmormăntarea)

Ciclul familial al vieţii omului cuprinde trei etape importante de trecere: căsătoria, naşterea,
înmormîntarea. Aceste evenimente din viaţa fiecărei familii includ multiple etape semnificative , care sînt
respectate de întreaga comunitate.

Ritul de trecere „Căsătoria” cuprinde un şir de obiceiuri şi ritualuri, care pot fi sistematizate în cele de
pînă la nuntă, nunta propriu-zisă şi cele de după nuntă, dar şi tot ce ţine de acest rit pe parcursul vieţii.
Etapa de pînă la nuntă are drept scop „încredinţarea” alegerii corecte, decizia definitivă şi hotărîrea de a-şi
împleti vieţile a doi tineri, care este examinată şi verificată prin mai multe obiceiuri: stărostie, peţire,
logodnă, „la răspuns”, „înţelegerea şi aşezarea de nuntă”, încredinţarea şi m. a., care se încununează cu
nunta şi obiceiurile ei structurale. Toate aceste tradiţii şi obiceiuri au ca obiective de bază ale noii familii
conjugate de a avea „pereche pe viaţă ”, consoartă spre ajutorare şi petrecere, alinare şi susţinere,
împărtăşire a tot ce este omenesc − bucurii şi necazuri, a binelui şi greutăţilor întîlnite pe parcursul vieţii.

Un alt rit important de trecere este legat de fenomenul naşterii copilului şi ceremonialul de sărbătorire,
care în mod normal şi firesc este scopul şi încununarea primului rit de trecere – al căsătoriei. E bine ştiut
de poporul nostru proverbul care spune că „bucuria şi averea omului sunt copii”, la fel, credem, cum
pentru fiecare stat „averea şi bogăţia este poporul şi sănătatea lui”.
Obiceiurile şi credinţele legate de ritul de trecere − noul născut, de asemenea, cuprinde un sistem
complicat de superstiţii, norme, obiceiuri: în perioada sarcinii; apoi un şir de credinţe, ritualuri legate de
noul născut şi sărbătorirea naşterii lui, trecerea în rîndul creştinilor prin prezenţa martorilor – cumătri, la
botezul copilului − încreştinarea lui, cumătria propriu-zisă şi înmînarea colacilor şi ţesăturii de cumătri ca
simbol de înrudire; etapa creşterii copilului; după cumătrie pînă la un an şi mai departe cu anumite
obiceiuri (primul dinte, frezarea, înţărcarea etc.).

decesul

* legate de procesul muncii (șezătorile, paparuda, primul snop, culegerea roadei etc.).
Am putea determina şi o serie de funcţii ale manifestărilor artistice publice: funcţia socială, de
analiză a problemelor vieţii sociale; funcţia estetică, de creare şi receptare a frumosului, de
transmitere a valorilor general-umane; funcţia morală, de formare a poziţiei active faţă de viaţă şi
actualitate; funcţia didactică, de educare prin însuşi procesul artistic; funcţia informativ-
comunicativă, de comunicare dintre oameni; funcţia hedonistă, recreativă, de plăcere, de suflet
etc.

O trăsătură importantă a activităţii artistice publice este satisfacerea necesităţii de comunicare a

oamenilor, apărută cu ocazia vreunui eveniment.

Manifestările artistice publice dau posibilitatea de a include spectatorii în desfăşurarea acţiunii.

Spectatorul devine participant activ, element al acţiunii scenice. Pentru a realiza acest lucru este
nevoie de a crea anumite situaţii scenaristico-regizorale pentru includerea plenară a auditoriului
în desfăşurarea evenimentului artistic. Sursele de inspiraţie în activitatea artistică publică le
regăsim în cultura tradiţională.

Folclorul a devenit axa ca formă şi conţinut a manifestărilor artistice publice. Includerea

tezaurului folcloric, valorificarea moştenirii artistice, aducerea în scena instituţiilor de cultură a
tradiţiilor, obiceiurilor, datinilor calendaristice, religioase, de familie, legate de procesul muncii
etc. contribuie la educarea conştiinţei naţionale, în cultivarea sentimentului de patriotism, de
demnitate, în cunoaşterea trecutului, în îmbogăţirea vieţii spirituale a neamului nostru