Odă (în metru antic)

M. Eminescu

Romantismul este o mișcare artistică și literară care a apărut în Europa la

începutul secolului al XIX-lea ca o reacție la adresa clasicismului rigid, respingând
orice fel de norme și susținând libertatea spiritului, expansiunea eului.

Mihai Eminescu, considerat de către G. Călinescu “ultimul mare poet

romantic al Europei”, își declară apartenența la estetica romantică (“Eu rămân ce-
am fost – romantic” declara într-un poem), abordând în creația sa teme și motive
de sorginte romantică (iubirea, natura, visul, luna). Un text reprezentativ atât
pentru gândirea, cât și pentru suferința romantică este poezia “Odă (în metru
antic)”, care devine simbol pentru un “modus vivendi” al sufletului romantic.
Poezia se înscrie alături de „Luceafărul” si „Glossă” într-o suită de trei opere
literare care cultivă condiția omului de geniu. Lexemul “Odă” face trimitere la
specia literară a genului liric în care este exprimat elogiul pentru faptele glorioase
ale unor eroi, dar și față de sentimentele profund trăite de o persoană. Astfel,
poezia devine o odă a suferinței, a suferinței în iubire, tema specifică creației
eminesciene. Mențiunea “în metru antic” prezintă o dublă accepție: în primul rând,
arată că se va urmări tiparul prozodic cultivat de poeta Sappho, ce presupune trei
versuri a câte unsprezece silabe și un vers a câte cinci silabe (endecasilab și
pentametru), iar în al doilea rând, evidențiază similaritatea dintre cei doi poeți,
Sappho suferind, la rândul ei, din pricina iubirii.

Cele cinci catrene gândite “în metru antic” alcătuiesc un ciclu existențial
complet format din trei secvențe: prima, respectiv ultima strofă constituie secvențe
distincte, pe când catrenele din cuprins prezintă o altă secvență lirică.

În prima strofă, poetul se află în ipostaza filosofului stoic, complet detașat de

lumea înconjuratoare, un cercetător al cunoașterii absolute, apolinice. Astfel, strofa
debutează cu cel mai profund gând poetic din literatura română, asociat cu o
definiție a morții din perspectiva romanticului. “Nu credeam să-nvăț a muri
vreodata”. Versul, deși începe cu o negație, este unul ferm, afirmativ și surprinde
luciditatea maturității eului liric. Succesiunea celor trei verbe, la trei moduri
diferite are un impact puternic asupra cititorului, fiind un desăvârșit “captatio
lectoris”. Versiunea ce urmează versului nucleu din incipit construiește imaginea
aureolată a poetului în tinerețe (“Pururi tânăr”), a romanticului înca inocent, spre
deosebire de cei cu “chip de lut”, poetul accede la înălțimile cosmice (“ochii mei
nălțam”), ochii “visători” îndreptându-se spre „steaua singurătății”, adică spre
Luceafăr, eul poetic identificându-se cu acesta, evidențiată fiind înca o dată
ipostaza filosofului stoic, solitar.

A doua secvență descrie momentul zguduitor al întâlnirii nu doar cu iubirea,

ci și cu suferința în iubire. Adverbele “când” și „deodată” completate de verbul la
perfect simplu „răsăriși” au rolul de a evidenția intrarea neașteptată a dragostei în
viața poetului, perturbându-i astfel echilibrul. De asemenea, repetiția pronumelui
personal “tu”nu doar antropomorfizează suferința, ci o și acuză (“suferință tu…”),
oximoronul “dureros de dulce” marcând extremele pe care le atinge romanticul –
de la agonie la extaz, calea de mijloc fiind imposibil de găsit. Lirica măștilor,
exemplificată prin prezența figurilor mitologice, este adusă în schema comparației
pentru a accentua sufletul chinuit al romanticului. Această stare este aprofundată
de existența câmpului lexical al suferinței (“dureros”, “chinuit”). În acest sens, M.
Eminescu folosește comparații mitologice, în spirit romantic: legenda lui Nessus și
a lui Hercule, o poveste a durerii și a trădării în iubire. Nessus este omorât de catre
Hercule cu o săgeată otrăvită și, ca un ultim act de răutate, îi făgăduiește soției
eroului, Dejanira, ă sângele său îl va face pe Hercules ă fie al ei pe veci. Dejanira îi
dă crezare și varsă sângele centaurului Nessus pe o cămașa pe care i-o dăruiește
soțului său. Astfel, Hercule are parte de o moarte lentă și chinuitoare, chin resimțit
de romantic în poezie (“falnic ard de viu ca Nessus/ Or ca Hercul înveninat de
haina-i”). Singura șansă de eliberare a eului poetic este reprezentată de rugul
legendar, de această dată lăuntric, simbol al durerii arzătoare ce nu poate fi
calmată, exemplificată de hiperbola „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele
mării”. Interogația retorică „Pot să re’nviu luminos... ca/ Pasărea Phoenix?”
exemplifică dorința, aspirația romanticului de a redeveni complet detașat de lume
precum în tinerețea sa, focul având de această dată, rol purificator. De asemenea,
interogația accentueaza tonul dramatic al operei, punând la indoială șansa eliberării
prizonierului din această stare de continuă pământare interioară.

Versurile ultime sunt exprimate sub forma unei rugăminți pentru mântuire,
poetul recunoscând moartea ca pe o forma de eliberare, însă nu permanentă, căci
geniul romantic va renaște din propria sa cenușă („Vino iar în sân...”). Oximoronul
final „nepăsare tristă” sugereaza dorul pe care romanticul îl va resimți față de
sentimentul intens de iubire, chiar dacă a suferit din pricina sa. Astfel, poetul
dorește să-și recapete identitatea anterioară momentului întâlnirii devastatoare cu
dragostea, să devină, precum Luceafărul, “nemuritor și rece”, în lumea sa, fapt
ilustrat de repetiția pronumelui personal “eu” în forme de dativ și genitiv („pe
mine/ mie redă-mă!”).

În concluzie, poezia “Odă (în metru antic)” se încadrează în curentul literar

romantism, având drept temă condiția omului de geniu care se regăsește într-o stare
permanenta de suferință, suferință din iubire, cea din urmă reprezentând o subtemă
a poeziei. Romanticul trăiește experiența inițiatică în arta de a simți iubirea,
sentiment pe care îl depășește în cele din urmă ajungând de la cunoașterea de sine
la cea absolută.