Regii 

Romei
 

                     Roma a avut parte e şapte regi înaintea instaurării republicii. După cum
ne relatează Titus Livius ,aceştia au fost :

              Datele corespunzătoare perioadelor de domnie a regilor mai timpurii sunt

aproximative.
              Roma a fost fondată conform tradiţiei în 753 Î.Hr. de către Romulus şi
Remus, fii gemeni ai muritoarei Rhea Silvia şi ai zeului Marte. Au fost deasemenea
descendenţi ai lui Aeneas şi ai refugiaţilor troieni, a căror poveste ne-o relatează
Virgilius în poemul Eneida. Romulus îşi ucide fratele şi va deveni unicul stăpânitor al
Romei.. Mare parte din cei şase regi care l-au succedat purtau nume etrusce, sugerând
faptul că membri ai vechii civilizaţii etrusce de la nord de Roma, dominau oraşul. 
    Ultimul rege a fost alungat de către cetăţeni şi a fost îmlocuit cu o formă de
guvernământ republicană. Înlăturarea regelui şi fondarea republicii (509 î.Hr) este
oarecum privită ca şi o rupere a populaţiei latine propriu-zis de controlul pe care-l
exercita asupra sa familia conducătoare etruscă. 
                Înainte de împăraţii romani şi consuli, Roma a fost o monarhie guvernată de
către regi (latină: rex). Regii, excluzându-l pe Romulus, el fiind fondatorul oraşului,
au fost fiecare aleşi de către poporul Romei pentru a servi pe viaţă, niciunul dintre
aceştia nebazându-se pe forţa militară pentru a câştiga tronul. Deşi nu este specificat
vreun principiu ereditar în alegerea primilor patru regi, începându-se cu al cincilea,
Tarquinius Priscus, moştenirea regală curgea prin soţiile regelui decedat. În
consecinţă, istoricii antici afirmă că regele era ales pe baza virtuţilor sale, şi nu cea a
descendenţilor. Istoricii Romei antice îngreunează determinarea puterilor regelui din
pricina faptului că făceau referire la acesta cu puterile omologilor săi republicani (şi
anume consulii). Unii scriitori moderni consideră că puterea supremă a Romei rezida
în mâinile oamenilor şi că regele era doar şeful executiv pentru Senat şi popor, în timp
ce alţii susţin că regele poseda puterea suverană, iar Senatul şi poporul aveau doar un
rol minor în privinţa puterilor sale.
                Ce se ştie sigur este că numai regele deţinea dreptul de auspiciu din partea
Romei ca Augurul său şef, iar nici un eveniment public nu putea fi executat fără
voinţa zeilor, făcută cunoscută prin auspicii. Oamenii vedeau regele ca mediatorul
dintre ei şi zei, privindu-l astfel cu respect religios. Aceasta făcea regele şeful religiei
naţionale şi şeful religios executiv, având puterea de a controla calendarul roman, de a
dirija toate ceremoniile religioase şi de a numi oficiile şi ofiţerii religioşi subalterni. A
fost Romulus cel care a instituit colegiul  augurilor şi s-a crezut a fi cel mai bun augur
dintre toţi. De asemenea, regele Numa Pompilius a instituit colegiul  pontifilor şi prin
aceştia dogma religioasă a Romei. Dincolo de autoritatea sa religioasă, regele era
investit cu autoritate militară şi judiciară supremă prin uzul Imperiumului. Imperiumul
regelui era acordat pe viaţă şi îl proteja pe acesta de a fi vreodată judecat pentru
acţiunile sale. Ca singurul deţinător de Imperium în Roma la vremea respectivă, regele
deţinea autoritate militară necontestată, fiind comandant suprem al tuturor legiunilor
Romei. De asemenea, legile ce protejau cetăţenii de abuzul magistraţilor care deţineau
Imperium nu existau în vremea regelui.
Imperiumul regelui îi acorda atât puteri militare, dar şi calificarea de a se pronunţa în
judecată legală în toate cazurile, ca şef al justiţiei Romei. Deşi putea numi pontifi în
slujbe de judecători minori în unele cazuri, avea autoritatea supremă în oricare dintre
acelea aduse în faţa sa, atât civile, cât şi criminale. Aceasta făcea regele suprem atât în
vremuri de război, cât şi pace. Un consiliu sfătuia regele în timpul tuturor proceselor,
însă acesta nu avea o putere în a controla deciziile regelui. Deşi unii scriitori consideră
că nu exista posibilitatea unui apel la deciziile regelui, alţii menţionează că o
propunere pentru apel putea fi adusă de către orice patrician în timpul unei întâlniri a
Adunărilor curiate.
                O altă putere a regelui era aceea de fie a numi sau nominaliza toţi oficialii la
oficii. Regele putea numi un tribunus celerum pentru a servi ca tribun al tribului
Ramnes din Roma, dar şi în calitate de comandant al gărzilor de corp personale ale
regelui, legătură similară cu cea dintre împăratul roman şi prefectul pretoriului.
Regele era obligat să numească tribunul la intrarea în serviciu, iar tribunul părăsea
oficiul doar la moartea regelui. Tribunul era al doilea rang după rege şi deţinea, de
asemenea, puterea de a convoca adunarea curiată şi discuta legislaţia în faţa acesteia.
                Un alt ofiţer numit de către rege era cel de praefectus urbanus, care acţiona
ca paznicul oraşului. Când regele era absent din oraş, prefectul deţinea toate puterile şi
abilităţile acestuia, până la punctul de a i se acorda Imperium cât timp se afla în
interiorul oraşului. Regele a primit chiar dreptul de a fi singura persoană care putea
numi patricieni în Senat pentru a lucra drept senatori. Sub rege, Senatul şi Adunarea
curiată dispunea de o foarte mică putere şi autoritate. Senatul şi Adunarea curiată nu
erau corpuri independente deţinând dreptul de a se reuni şi discuta problemele
statului. Ele puteau fi convocate numai de rege şi puteau discuta strict problemele
aduse în faţa acestora de către rege. În timp ce Adunarea curiată putea plasa legi pe
care regele le accepta, Senatul reprezenta numai un consiliu onorabil. Putea sfătui
regele privind acţiunile sale, dar în nici o ipostază nu-l putea preveni de la acţiona.
Singurul lucru pe care regele nu îl putea face fără aprobarea Senatului era declararea
războiului împotriva naţiunilor străine.
                Însemnele regilor Romei erau 12 lictori conducând legăturile ce purtau
topoare, dreptul de a se aşeza pe un scaun curul, toga picta de culoare roşu închis,
încălţăminte roşie şi o diademă albă în jurul capului. Dintre toate aceste însemne, cea
mai importantă era toga.

Alegerea regelui
                La moartea regelui, Roma intra într-o perioadă de interregum. Senatul se
întâlnea şi numea un Interrex pentru a servi o perioadă nedefinită (de obicei mai puţin
de un an) cu singurul rol de a nominaliza următorul rege al Romei. Odată ce Interrexul
găsea un nominalizat potrivit pentru, el era adus în faţa Senatului, iar Senatul îl
revizuia. Dacă era acceptat de către Senat, Interrexul convoca Adunarea curiată şi
participa ca preşedinte al adunării în timpul alegerii regelui. Odată propus Adunării
curiate, poporul Romei îl putea fie accepta, fie refuza. Dacă era acceptat, regele ales
nu intra imediat în oficiu. Alte două acte trebuiau să se desfăşoare înainte de
învestirea sa cu autoritate şi putere regală completă. Întâi era necesară obţinerea
acordului divin al zeilor care respectau numirea sa prin auspicii, din moment ce regele
era înaltul preot al Romei. Această ceremonie era desfăşurată de către un augur, care
conducea regele ales la citadelă, acolo unde augurul îl plasa pe un scaun de piatră, în
timp ce mulţimea aştepta dedesubt. Dacă era găsit merituos pentru domnie, augurul
anunţa că zeii au oferit semne favorabile, confirmând astfel caracterul preotesc al
regelui.
                Al doilea act ce trebuia executat era acordarea Imperiumului regelui. Votul
precedent al Adunării curiate determinase doar cine avea să fie rege, însă prin acest
act nu-i acordaseră puterile regelui asupra sa. Ca atare. însuşi regele a propus Adunării
curiate o lege admiţându-i Imperium, iar Adunarea a votat în sprijinul acestei legi.
Motivul acestui dublu vot al Adunării este destul de clar. Imperiumul putea fi acordat
doar unei persoane pe care zeii o considerau favorabilă. Era, deci, necesar să se
determine cine era persoana capabilă de a primi Imperium şi, când aceasta era şi
favorizată de divinităţi, Imperiumul îi era acordat printr-un vot special. În teorie,
oamenii Romei aveau puterea de a îşi alege conducătorul, însă Senatul deţinea
majoritatea controlului asupra acestui proces.

Domnia lui Romulus

                Romulus nu a fost doar primul rege al Romei, dar şi fondatorul ei. În 753
î.Hr., Romulus a început construirea oraşului pe dealul Palatin. După fondarea Romei,
el a invitat criminali, slavi fugari, exilaţi şi alte astfel de populaţii indezirabile,
oferindu-le azil. În această manieră, Romulus a populat cinci dintre cele şapte dealuri
ale Romei. Pentru a oferi cetăţenilor săi neveste, Romulus a invitat tribul vecin ,
sabinii,  la un festival unde a răpit femeile sabine şi le-a adus înapoi în Roma. După
războiul dus împotriva sabinilor, Romulus a adus atât romanii, dar şi adversarii lor sub
acelaşi conducător.
 Rapirea sabinelor , tablou de Jean Louis David , 1794-99
Muzeul  Louvru, Paris

          După fondarea oraşului, Romulus a divizat oamenii Romei între cei pregătiţi şi
cei inapţi pentru luptă. Luptătorii au format Legiunea Romană, constituită din 6000
infanterie şi 600 cavalerie. Restul a format poporul roman, iar din acest rest Romulus
a selectat 100 dintre cei mai nobili pentru a-i servi drept senatori într-un consiliu
consultativ al regelui, Senatul Roman. Pe aceşti oameni i-a numit patricieni şi aveau
să devină nobilii şi elita oraşului în timpul Republicii.

            După 38 de ani petrecuţi ca rege al Romei, Romulus a luptat în mai multe
războaie în care a învins, mărind controlul Romei în tot Latiumul şi în multe dintre
zonele înconjurătoare. De asemenea, Romulus a instituit colegiul Augurilor ca parte a
religiei romane. Romulus avea să fie amintit de timpuriu drept cel mai mare cuceritor
al Romei şi unul dintre cei mai religioşi oameni din istoria romană. După moartea sa
la vârsta de 54 de ani, Romulus a fost zeificat ca zeul războiului Quirinus şi a servit nu
doar ca unul dintre cei trei zei importanţi ai Romei, dar şi ca zeitatea asemănată
oraşului Roma.
Domnia lui Numa Pompilius
         După strania şi misterioasa moarte a lui Romulus, domnia a căzut în mâinile lui Numa
Pompilius. Lăudat pentru înţelepciunea sa naturală, domnia lui Numa a fost marcată de pace şi
prosperitate. La numirea ca rege, fiind sabin la naştere, a mărit Senatul pentru a include 100 de
nobili sabini care veniseră la Roma în timpul domniei lui Romulus. Aceşti oameni erau numiţi,
de asemenea, patricieni, în timp ce descendenţii lor aveau să devină elita Republicii.

 Denar roman republican emis de Pompeius Magnus . Pe avers regăsim  efigia lui Numa Pompilius purtând diademă
cu inscripţia NVMA. Crawford 446/1. *

            Numa a reformat Calendarul roman ajustându-l pentru anul solar, instituind la
fel de bine mai multe ritualuri religioase ale Romei. El a organizat zona  din afara
Romei în districte pentru un management mai uşor. El este, de asemenea, creditat
pentru organizarea primelor bresle profesionale ale Romei.
             Numa este amintit ca cel mai religios dintre regi (surclasându-l chiar pe
Romulus), iar în timpul domniei sale, a introdus Flamenii, Virginele vestale ale
Romei, Pontifii şi Colegiul Pontifilor. De asemenea, în timpul domniei sale se spune
că un scut din partea lui Jupiter ar fi căzut din cer cu soarta Romei scris pe el. Numa a
ordonat copierea scutului în unsprezece exemplare, acestea devenind sacre romanilor.
 Domnia sa avea să dureze 41 de ani şi avea să aibă o moarte naturală, uşoară.  

Domnia lui Tullus Hostilius

            Tullus Hostilius se asemăna bine lui Romulus în atitudinea sa războinică şi,
complet diferit de Numa în lipsa de respect faţă de zei. Tullus a purtat război
împotriva cetăţilor Alba Longa, Fidenae şi Veii, crescând  astfel teritoriul şi puterea
Romei . În timpul domniei lui Tullus oraşul Alba Longa a fost complet distrus, iar
Tullus a însclavit populaţia, trimiţând-o apoi înapoi la Roma.
            Tullus dorea război atât de mult încât a mai purtat unul împotriva sabinilor.
Odată cu venirea domniei lui Tullus, romanii şi-au pierdut dorinţa de pace. Tullus a
dus  atât de multe războaie încât neglijase complet venerarea zeilor. Legenda spune că
din această cauză o ciumă a infectat oraşul, Tullus însuşi aflându-se printre cei
infectaţi. Când acesta a implorat ajutorul lui Jupiter, Jupiter i-a răspuns cu un fulger ce
l-a ars pe rege şi a transformat casa sa în cenuşă.
            În ciuda naturii sale războinice, Tullus Hostilius a selectat şi reprezentat al
treilea grup de persoane care formau clasa patriciană a Romei, constând dintre cei care
veniseră la Roma pentru a căuta azil şi o nouă viaţă. De asemenea, el a mai construit o
nouă casă pentru Senat, Curia, care a supravieţuit peste 500 de ani după moartea sa.
Domnia sa a durat 31 de ani.

Domnia lui Ancus Marcius

            În urma misterioasei morţi a lui Tullus, romanii au ales un rege religios şi
pacifist în locul său. Acesta era nepotul lui Numa,A ncus Marcius. Mult precum
bunicul său, Ancus a făcut puţine pentru a mări graniţele Romei şi a dus războaie doar
atunci când teritoriile sale aveau nevoie să fie apărate. De asemenea, el a construit un
apeduct, Aqua Marcia şi a construit prima închisoare romană pe Dealul Capitoliului.

 Denar roman republican emis de Marcius Philippus . Pe avers

apare  figura lui Ancus Marcius , 

                  iar pe revers apeductul Aqua Marcia . Crawford

425/1.**

                     În timpul domniei sale, Dealul Janiculum aflat pe malul de vest a fost 
fortificat pentru a proteja Roma. Tot el a construit şi primul pod peste Tibru. De
asemenea, el a fondat portul Romei , Ostia,  pe Marea Tireniană . În timpul domniei
sale, mărimea Romei a crescut din cauză că Ancus folosea diplomaţia pentru a alătura
pe calea paşnică oraşele mai mici din înconjurul Romei, într-o alianţă. Folosind
această metodă, a completat cucerirea latinilor şi restabilirea aşezării lor pe Dealul
Aventin, formând astfel clasa de plebei a Romei.
Avea să moară din cauze naturale, la fel ca şi bunicul său înaintea sa, după 37 de ani
ca rege şi avea să fie amintit ca cel mai mare Pontif al Romei.

Domnia lui Tarquinius Priscus

            Tarquinius Priscus nu era doar al cincilea rege al Romei, dar şi primul născut
etrusc. După imigrarea în Roma, l-a simpatizat pe Ancus, care l-a adoptat mai târziu
ca pe fiul său. La urcarea la tron, a condus războaie împotriva sabinilor şi etruscilor,
ceea ce a dublat mărimea Romei şi a adus mari bogăţii oraşului. Printre primele sale
reforme se numără adăugarea a 100 de scaune noi Senatului, aducând persoane din
rândurile triburilor etrusce cucerite şi ridicând numărul senatorilor la 300. A folosit
prada de război din cuceririle sale pentru a construi mari monumente pentru Roma.
Printre acestea se număra marele sistem de canalizare al Romei, folosit pentru secarea
zonei de mlaştină dintre cele şapte dealuri ale Romei. În locul acesteia, a început să se
construiască ceea ce avea să devină Forul Roman. Tot el a instituit fondarea Jocurilor
Romane.
Cel mai faimos proiect de construcţii al său este Circus Maximus, un imens stadion
folosit pentru întrecerile de care, rămânând până în zilele noastre cel mai mare stadion
din lume. Priscus a urmat terminarea Circus Maximus cu începerea construcţiilor
pentru o fortăreaţă-templu zeului Jupiter pe Dealul Capitoliului. Din păcate, a fost ucis
după 38 de ani ca rege de mâinile fiilor lui Ancus Marcius înainte ca acel proiect să
fie terminat. Domnia sa este cel mai bine amintită din prisma introducerii simbolurilor
militare şi oficiilor civile, dar şi introducerea Triumfului roman, fiind primul roman
sărbătorit.

Domnia lui Servius Tullius

            În urma morţii lui Priscus, ginerele său Servius Tullius i-a succedat la tron, al
doilea rege născut etrusc aflat la conducerea Romei. Precum socrul său, Servius a
câştigat războaie împotriva etruscilor. A folosit comoara venită din campanii pentru a
construi primele ziduri ce înconjurau complet cele şapte dealuri ale Romei;
construcţia este cunoscută sub numele de Pomerium. A adus şi reforme în armata
romană.
Este faimos pentru implementarea unei noi constituţii pentru romani, constinuând
procesul de dezvoltare al claselor oraşului. A instituit primul recensământ din lume,
care diviza poporul Romei în cinci clase economice şi a format Adunarea secolului. El
a folosit acest recensământ şi pentru a diviza poporul din interiorul Romei întru patru
triburi urbane bazate pe locaţia lor în oraş, stabilind Adunarea tribală. Domniei sale îi
este atribuită şi construirea templului Dianei de pe Dealul Aventin.
            Reformele lui Servius au adus o schimbare majoră în viaţa romană: drepturile
de vot erau acum bazate pe bogăţia economică, transferând multă putere în mâinile
elitei romane. Odată cu trecerea timpului, însă, Servius a favorizat în mod susţinut pe 
cei mai sărăciţi oameni pentru a obţine favoruri din partea plebeilor. Legislaţia sa a
fost una extrem de penibilă ordinului patrician. Domnia sa de 44 de ani a fost
terminată cu asasinarea sa într-o conspiraţie condusă de propria sa fiică, Tullia, alături
de soţul său, Tarquinius Superbus.
Domnia lui Tarquinius Superbus
            Al şaptelea şi ultimul rege al Romei a fost Tarquinius Superbus. Ca fiul lui
Priscus şi ginerele lui Servius, Tarquinius era, de asemenea, de origine etruscă. În
timpul domniei sale etruscii şi-au atins apogeul  puterii . Spre deosebire de toţi ceilalţi
regi de dinaintea sa, Tarquinius a folosit violenţa, uciderea şi terorismul pentru a
menţine controlul asupra Romei. A abrogat multe dintre reformele constituţionale
create de către predecesorii săi. Singurul lucru penefic Romei a fost completarea
templului lui Jupiter început de tatăl său Priscus. Tarquinius a înlăturat şi distrus toate
raclele sabine de pe Piatra tarpeiană, înfuriind oamenii Romei. Oamenii nu mai puteau
tolera domnia sa tiranică atunci când a permis violul Lucreţiei, o patriciană romană,
de mâinile propriului său fiu. Rudă a Lucreţiei, Lucius Junius Brutus (strămoş al lui
Marcus Brutus), a convocat Senatul şi l-a expulzat pe Tarquinius şi monarhia sa din
Roma în 510 î.Hr.

 Aureu roman republican emis de Marcus Iunius Brutus .Pe avers este reprezentat strămoşul emitentului, Lucius
Iunius Brutus , cel care a alungat ultimul rege al Romei. Crawford. 506/1.  ***

            După înlăturarea lui Tarquinius, Senatul a votat ca niciodată să nu mai fie
permisă domnia unui rege şi a reformat Roma într-un guvern republican în 509 î.Hr..
Lucius Junius Brutus şi Lucius Tarquinius Collatinus, un membru al familiei Tarquin
şi văduvul Lucreţiei, au procedat în a deveni primii consuli ai noului guvern al Romei.
Acest nou guvern îi va conduce pe romani în cucerirea majorităţii lumii mediterane şi
va supravieţui pentru următorii cinci sute de ani, până la domnia lui Iulius Cezar şi
Augustus.

Oficii republicane din partea regelui

            Cu regele plecat, Roma ducea lipsă de conducere. Pentru a salva situaţia, a fost
instituiţi consulii . Iniţial, consulii deţineau toate puterile regelui doar că în forma a
două persoane care îşi puteau exercita dreptul de veto asupra acţiunilor celorlalti şi
serveau alături pe un mandat de un an. Mai târziu, puterile consulilor au fost împărţite
şi altor magistraţi care fiecare deţinea o porţiune mică a puterilor iniţiale ale regelui.
Primul printre aceştia era praetorul, care înlătura consulilor autoritatea judiciară. Apoi
a venit cenzorul, care înlătura consulilor puterea de a conduce recensământul.
            Cât pentru autoritatea religioasă a regelui, aceasta era împărţită între două
oficii religioase: Rex Sacrorum şi Pontifex Maximus. Rex Sacrorum era de jure cel
mai înalt oficial religios al Republicii, al cărui unic rol era de a face sacrificiul anual
către Jupiter care fusese rezervat până atunci regelui. Pontifex Maximus, însă, era de
facto cel mai înalt oficiu religios. În acesta, era învestită majoritatea autorităţii
religioase a regelui . El avea puterea de a numi toate Virginele Vestale, Flamenii,
Pontifii şi chiar şi pe Rex Sacrorum. La începutul secolului I  î.Hr., Rex Sacrorum era
aproape uitat, iar Pontifex Maximus primise autoritate religioasă aproape completă 
pentru religia romană. La nouă ani după expulzarea lui Tarquinius, romanii au
instutuit dictatura. Acestui dictator îi era oferită autoritatea completă asupra tuturor
problemelor civile şi militare ale Romei, neexistând drept de apel la deciziile sale.
Puterea sa era atât de absolută încât romanii abia îndrăzneau să numească un dictator
în vremuri de pericole severe. Singurul lucru care împiedica dictatorul de a nu deveni
rege era mandatul său pe o perioadă limită de şase luni.
            Cu ascensiunea lui Iulius Cezar şi a fiului său adoptiv Octavian , puterile
regelui aproape reveniseră ca înainte. Iulius Cezar a fost ales atât Pontifex Maximus,
dar şi dictator pe viaţă, ceea ce-i oferea toate puterile regilor antici, şi chiar unele mai
mari. După asasinarea sa în Idele lui Martie, 44 î.Hr., fiul său adoptiv Octavian a
câştigat puterea Imperiumului Consular şi puterile Tribunului Poporului, combinate cu
poziţiile de Pontifex Maximus şi Princeps Senatus, devenind aproape identic regelui.
Ceea ce a readus în final Roma la un sistem monarhal, însă, a fost câştigul lui
Octavianus  privind puterea de a numi un succesor la toate puterile sale. Odată cu
aceasta, Republica Romană a sfârşit, iar Imperiul Roman condus de împăraţii romani
şi monarhi a revenit la putere.

__________________
*     imagine preluată de la adresa 

Oficii republicane din partea regelui

            Cu regele plecat, Roma ducea lipsă de conducere. Pentru a salva situaţia, a
fost instituiţi consulii . Iniţial, consulii deţineau toate puterile regelui doar că în forma
a două persoane care îşi puteau exercita dreptul de veto asupra acţiunilor celorlalti şi
serveau alături pe un mandat de un an. Mai târziu, puterile consulilor au fost
împărţite şi altor magistraţi care fiecare deţinea o porţiune mică a puterilor iniţiale
ale regelui. Primul printre aceştia era praetorul, care înlătura consulilor autoritatea
judiciară. Apoi a venit cenzorul, care înlătura consulilor puterea de a conduce
recensământul.
            Cât pentru autoritatea religioasă a regelui, aceasta era împărţită între două
oficii religioase: Rex Sacrorum şi Pontifex Maximus. Rex Sacrorum era de jure cel mai
înalt oficial religios al Republicii, al cărui unic rol era de a face sacrificiul anual către
Jupiter care fusese rezervat până atunci regelui. Pontifex Maximus, însă, era de facto
cel mai înalt oficiu religios. În acesta, era învestită majoritatea autorităţii religioase a
regelui . El avea puterea de a numi toate Virginele Vestale, Flamenii, Pontifii şi chiar
şi pe Rex Sacrorum. La începutul secolului I  î.Hr., Rex Sacrorum era aproape uitat, iar
Pontifex Maximus primise autoritate religioasă aproape completă  pentru religia
romană. La nouă ani după expulzarea lui Tarquinius, romanii au instutuit dictatura.
Acestui dictator îi era oferită autoritatea completă asupra tuturor problemelor civile
şi militare ale Romei, neexistând drept de apel la deciziile sale. Puterea sa era atât de
absolută încât romanii abia îndrăzneau să numească un dictator în vremuri de
pericole severe. Singurul lucru care împiedica dictatorul de a nu deveni rege era
mandatul său pe o perioadă limită de şase luni.
            Cu ascensiunea lui Iulius Cezar şi a fiului său adoptiv Octavian , puterile regelui
aproape reveniseră ca înainte. Iulius Cezar a fost ales atât Pontifex Maximus, dar şi
dictator pe viaţă, ceea ce-i oferea toate puterile regilor antici, şi chiar unele mai mari.
După asasinarea sa în Idele lui Martie, 44 î.Hr., fiul său adoptiv Octavian a câştigat
puterea Imperiumului Consular şi puterile Tribunului Poporului, combinate cu
poziţiile de Pontifex Maximus şi Princeps Senatus, devenind aproape identic regelui.
Ceea ce a readus în final Roma la un sistem monarhal, însă, a fost câştigul lui
Octavianus  privind puterea de a numi un succesor la toate puterile sale. Odată cu
aceasta, Republica Romană a sfârşit, iar Imperiul Roman condus de împăraţii romani
şi monarhi a revenit la putere.