Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
COSTICA DUMBRAVA
An article about the present opportunity to use notions like nation and nationalism. In every
approach of the concept – immemorial, pre-modern and modern nations – the nationalism has
its place in politics. Also an important note is that for nationalism we don’t have a theory, as it
is the case for other concepts and currents. All these being given, the nationalism remains an
extreme challenge for the modern universal order.
I. Situatiunea
Nicicand lumea nu a fost mai omogena ca astazi, nicicand fire economice, politice, culturale n-au
legat mai strans regiuni indepartate ale lumii si, totusi, nicicand cuvintele “identitate”,
“diferenta”, “independenta”, “autonomie”nu s-au pronuntat mai puternic si cu mai mult
dramatism. Este un paradox al globalizarii, acela de a suprapune doua tendinte opuse: una a
uniformizarii economice si sociale cu o alta a diferentierii politice si culturale. Cu cat indivizii si
grupurile se percep mai asemanatori, cu atat mai stringenta le pare nevoia de a se deosebi unii de
altii. Visul modern al unei umanitati unite, solidarizate in numele unei “naturi umane”rationale si
universale incepe sa se piarda sub acuzele grave ridicate de profetii dezbinarii: etnocentristi,
nationalisti, multiculturalisti, feministi, fundamentalisti s.a. Ceea ce ii uneste este o perceptie
acuta a inechitatii, a dependentei, dar si o dulce si suspecta obsesie a emanciparii. Au toate aceste
miscari un fundament istoric, politic, filosofic, raspund ele unor nevoi sau sunt niste simple
constructe, inventii, niste exercitii de contestatie?
Limitam analiza noastra la un singur fenomen de acest gen, acela al nationalismului. Incercand
sa-i identificam originile si semnificatia ne lovim de o serie intreaga de concepte de care este
strans legat: “natiune”, “etnie”, “cultura”, “identitate”. Aceasta varietate conceptuala,
combinatiile si delimitarile specifice cu care opereaza cercetatorii, precum si varietatea empirica
insurmontabila, fac iluzorie orice incercare de a genera o teorie generala a nationalismului.
Dificultatile sporesc datorita imposibilitatii gestionarii concluziilor contradictorii la care ajung
specialistii, avandu-se in vedere ca, nu de putine ori, reflectia asupra nationalismului se confunda
cu apologia sau anatemizarea acestuia. Ceea ce incercam noi aici este prezentarea principalelor
directii in abordarea nationalismului, precum si evaluarea indreptatirilor pretentiilor acestuia
vizavi de tendintele mondiale actuale.
O alta varianta a primordialismului statueaza un nucleu cultural ca “dat”al unui grup etnic, legat
de contiguitate, rudenie, religie, limba, practici sociale (Clifford Geertz). Fie ca interesul
determina pastrarea unor granite culturale sigure, fie ca afectivitatea imprima o anumita rigiditate
in alegerea obiectelor considerate primordiale (Steven Grosby), teoriile primordialiste nu pot
explica caracterul inventat, negociat al atasamentelor etnice sau culturale.
Atribuind o natura esentiala, dura, egala cu sine grupului national, etnic sau cultural,
primordialismul elimina responsabilitatea individuala, inlocuind eticul cu teleologicul. Natiunea
fiind naturala, ar fi un nonsens sa se actioneze impotriva ei. Acest rationament istoricist face
parte dintr-o serie intreaga care statueaza sfarsitul lumii, revenirea Spiritului la sine, revolutia
proletara sau dominatia ariana ca evenimente prescrise si inevitabile. Istoricismul nu este totusi o
doctrina fatalista, fapt ce l-ar face impopular, subtilitatea lui este aceea ca da un sens
activismului, orientandu-l: “nu sustine ca nimic nu poate fi dobandit, el doar prezice ca nici ceea
ce gandim, nici ceea ce dorim nu poate fi realizat in conformitate cu un plan” decat daca acesta
“se integreaza in cursul istoriei”(Popper, 1996, p. 33.). Exista legi oarbe care conduc destinele
oamenilor, ale natiunilor, statelor, claselor sociale, si desi orice incercare de impotrivire este, in
final, dejucata. Aceasta nu face actiunea favorabila mai putin eroica sau demna de lauda.
Dimpotriva, atata timp cat ea este orientata in directia “mosirii” istoriei, a grabirii necesitatii, ea
este valabila. Observam aici o pervertire a moralitatii iluministe bazate pe autonomie si libertate
(Kant), izvorata dintr-o ecuatie de genul: real = rational, deci bun. O mostra a acestui tip de
rationament ne-o ofera Hegel, care, desi afirma ca “istoria universala nu este taramul fericirii”
(Hegel, 1968, p. 29),este dispus sa accepte pretul, bucuros sa afirme ca “orice se va fi intamplat e
potrivit ratiuni” (Hegel, 1968, p. 19),deoarece “istoria universala este infatisarea procesului divin
absolut al spiritului prin formele lui cele mai inalte” (Hegel, 1968, p. 54). Or, ce fel de ratiune
este aceea care ucide? Sau, vorbind impreuna cu Victor Neumann, “a fi de parere ca razboaiele
sunt insufletite de spirit este egal cu a le sustine ideologic (...) a sustine ca ceea ce se intemeiaza
pe inima, pe sentimente exaltate si pe violenta reprezinta puterea inseamna a fi de acord ca
ratiunea nu joaca nici un rol in actiunile omenesti” (Neumann, 2001, p. 17-18).
Exista numeroase definitii si clasificari ale nationalismului, insa e necesar sa distingem clar intre
un fenomen al construirii natiunii, o doctrina nationalista si un sentiment national. O clasificare
foarte uzitata distinge intre un nationalism politic, voluntarist, inclusiv, francez si un altul etnic,
exclusiv, german la care se poate adauga o varianta plurala, multiculturala, americana.
Nationalismul francez, nascut din Revolutie, este deopotriva abstract si universalizant din
moment ce, teoretic, apartenenta la Natiune echivala cu simpla adeziune la idealul republican,
indiferent de etnie, cultura, dar si inclusiv si unitar deoarece presupunea abandonarea oricarei
identitati ne-franceze. Astfel, “in focul revolutiei strainii erau bineveniti, asa cum a fost, cel putin
intermitent, tot timpul de atunci – atata timp cat invatau limba franceza, se dedicau republicii, isi
trimiteau copiii la scolile de stat si sarbatoreau caderea Bastiliei”(Walzer, 2002, p. 35). Opus
acestuia, nationalismul german este unul organicist si inclusiv, dezvoltat in jurul unei filosofii a
natiunii superioare, delimitate pe criterii etnice si rasiale. Criticii acestui tip de nationalism
deplang modul in care a fost transportat in Europa estica de ideologi care “profitand de
intarzierea cu care, istoriceste, in tarile lor s-a format sfera publica, ... nu ostenesc sa provoace si
sa cultive sentimentul cel mai simplu si mai manipulabil, cel national, si sa insiste ca Volk este
categoria cheie a istoriei” (Marga, 1998, p. 17).
Desi renunta la esentialism, aceasta abordare mai pastreaza o urma nedeclarata de istoricism,
care ne indeamna sa vedem in procesul formarii natiunii o continuitate si un organicism. Fie ca
sunt derivate din etnii, fie ca se dezvolta autonom, natiunile tind sa se “implineasca”. Indivizii,
prinsi prin legaturile lor etnice sau simbolice, au totusi posibilitatea de a-si negocia atasamentele
si identitatea. Limitele insa exista:“cineva poate alege mancare chinezeasca si turceasca in ziua
urmatoare; el se poate chiar imbraca in haine specific chinezesti sau tiganesti... dar a fi chinez
sau turc nu sunt optiuni posibile din punct de vedere comercial” (Michael Billing, apud Smith,
2002, p. 181). Or, aceasta nu este o problema a teoriilor perenialiste, ci se inscrie intr-o
problematica mai vasta, aceea a raportului dintre responsabilitate si istorie, dintre individ si
comunitate.
V. Natiuni moderne
Modernismul reprezinta cea mai dezbatuta teorie asupra natiunii si a nationalismului. Ea
statueaza caracterul strict modern al acestora, folosindu-se de diferite interpretari ale
modernitatii, in functie de factorii pe care fiecare cercetator ii considera determinanti. Fie ca
apeleaza la explicatii materialiste, structurale (impactul industrialismului, al capitalismului, al
statului modern) fie la altele idealiste (ideologia moderna, individualismul, manipularea elitelor,
inventia) modernismul sustine natura artificiala, construita a natiunii. Aceasta la prima vedere,
deoarece exista un grad de necesitate chiar si in aceste teorii. Spre exemplu, Gellner leaga
nasterea nationalismului de consecintele societatii industriale moderne: omogenitate si mobilitate
sociala, exo-socializare si generalizarea cunoasterii de carte, ceea ce a necesitat consolidarea
statului si a unei culturi “inalte” care sa-l legitimeze. Cu alte cuvinte, nationalismul nu-si mai are
originea in tipurile de atasamente pre-moderne, si nici nu e o idee inventata sau redesteptata de
ideologi, el “isi are radacina in necesitatile structurale ale societatii industriale” (Gellner, 1997,
p. 58), el este sociologic necesar. Or, acest necesitarism care deriva din conditiile “obiective”,
structurale ale societatii ne conduce, o spune si autorul, la teoria marxista a obiectivitatii luptei
de clasa. Numai ca, in dauna acesteia, dezvoltarea industrialismului conduce la intarirea
granitelor dintre natiuni, nu a acelora dintre clase. Dar logica rationamentului este aceeasi.
Teoria lui Gellner nu reuseste sa explice cazurile de nationalism pre-industrial (nationalismul
sarb, finlandez, irlandez, mexican, japonez s.a.) si nici nu poate replica veritabil altor cercetatori
care sustin ca, in Franta si Germania, “nationalismul a devenit o forta puternica inainte de
aparitia industrialismului, desi a coincis cu primele forme de modernizare” (Smith, 2002, p.48).
Gellner leaga succesul nationalismului de eficienta procesului de construire a unei culturi inalte,
inventate ad-hoc sau derivate din culturi populare, insa de cele mai multe ori nationalismul a
aparut inaintea unei asemenea culturi. Alte teorii moderniste atribuie capitalismului si
contradictiilor sale rolul fundamental in geneza nationalismului. Marx vedea in statul national o
unealta inventata de burghezie pentru a sluji interesele lor economice. In general, nu putem vorbi
de o teorie a nationalismului la Marx si marxisti, modul in care practica nationalista reflecta
ideile socialiste determinand si caracterul “progresiv” sau “reactionar” al acestuia. Cu toate
acestea, disparitia preconizata a statului nu presupunea disparitia natiunii, nu exista o teza de
acest gen in catehismul marxist. Istoria a demonstrat, printre altele, ca internationalismul formal
al primilor socialisti nu avea cum sa provoace multa simpatie, de unde si aparitia unor
experimente de socialism national(ist). O alta teorie supraliciteaza rolul dezvoltarii inegale a
capitalismului, fenomen ce determina reactia violenta a elitelor periferiei (Tom Nairn).
Recurgerea la modelul elitelor este iarasi frecventa in cadrul modernismului; ea presupune doua
mituri: acela al destinului separat al comunitatii, o separatie clara a elitelor de popor, si acela al
natiunii unite, constiente de sine sau capabile de “trezire” prin actiunea unor alesi.Or, nu doar
frustrarea sociala si marginalizarea pe linie economica determina activismul elitelor. Acestea se
raliaza unor motivatii spirituale, unei tendinte de respingere a modernitatii atat in consecintele
sale practice, cat si in fundamentele sale filosofice. Asa cum demonstreaza Louis Dumond,
ideologia moderna, adica sistemul de idei si valori care domina societatea moderna, este profund
individualista. De la raspandirea crestinismului si inglobarea gandirii stoice trecand prin disputa
medievala dintre papalitate si monarhie si pana la Reforma si afirmarea statului modern secular,
s-a inregistrat ascensiunea individualismului in lumea occidentala, fenomen prin care “individul-
in-afara-lumii” devine “individul-in-lume”. In tot acest timp, demnitatea individului crestin
castigata prin raportul privilegiat cu Dumnezeu este transferata in societate si devine demnitatea
individului capabil sa se autodetermine, statul insusi devine o “Biserica transformata” (Dumond,
1997, p. 67). Urmand aceasta logica, nationalismul devine o ilustrare a principiului individualist
modern, el transfera caracterul monadic pe care iluministii il acordau persoanei catre
comunitatea nationala. Se afirma ca nationalismul este o forma de contestare a modernitatii, o
reintoarcere la patriarhalism si la tribalism, “o revolta impotriva ratiunii si a societatii deschise”
(Popper, 1993, p. 59). Dumond face aceasta contestare si mai amara, ea se ridica impotriva
modernitatii individualiste, insa chiar acest lucru nu-l poate realiza decat in forme moderne,
individualiste.
Nationalismul nu poate fi imblanzit de nici o teorie; unul din paradoxurile sale este ca, desi nu
are consistenta filosofica, nici mari doctrinari – nu exista “nici un Hobbes, Tocqueville, Marx
sau Weber” (Anderson, 2000, p. 10) al nationalismului – el are, totusi, o miza politica
impresionanta.
Doua tendinte par sa conduca la ideea ca statul natiune este in declin: una venita din exterior –
presiunea fortelor supra-nationale, globale, regionale –, si o alta din interior – revendicarile
grupurilor minoritare, propaganda autonomista, multiculturalista.
In exterior statul are de luptat cu logica economiei globale. Astfel, “cu baza materiala distrusa,
cu suveranitatea si independenta anulate, cu clasa politica anihilata, statul-natiune devine un
simplu serviciu de securitate pentru mega-companii” (Cornelis Castoriadis apud Bauman, p.66).
Dar chiar disolutia statului national, atat cat este de reala, nu poate spune totul despre soarta
natiunii si a nationalismului. E mai usor sa ne imaginam o guvernare supra-nationala, fie ea si
mondiala, decat o cultura cosmopolita, omogena. Respingand definitia nationalismului ca simplu
“principiu politic”, ce spune ca “unitatea politica si cea nationala trebuie sa coincida” (Gellner),
si definindu-l ca asumare a unei identitati specifice, a unei memorii colective, a unei experiente a
solidaritatii, ajungem sa privim disparitia sa ca pe un scenariu foarte putin credibil. A afirma ca
natiunile nu sunt esente, nu sunt genetice, inevitabile, obligatorii, nu inseamna a sustine ca ele
sunt gratuite, derizorii si deci usor de abandonat. O incercare de “de-nationalizare” derivata din
principii de acest gen conduce la aceleasi rezultate ca si cele ale asa-presupusei
“nationalizari”moderne. Intr-adevar, natiunile nu “exista”, ele sunt nomina, abstractii, dar
nunumai atat, ele sunt si cadre, forme care raspund nevoilor identitare ale oamenilor.
BIBLIOGRAFIE
Anderson, Benedict, (2000), Comunitati imaginate, Bucuresti, Editura Integral;
Bauman, Zigmunt, (f.a.), Globalizarea si efectele ei sociale, Bucuresti, Editura Antet;
Cuisenier, Jean, (1999), Etnologia Europei, Iasi, Editura Institutul European;
Dumond, Louis, (1997), Eseu asupra individualismului, Bucuresti, Editura Anastasia;
Gellner, Ernst, (1997), Natiuni si nationalism, Oradea, Editura Antet;
Hegel, G. W .Friedrich, (1968), Prelegeri de filosofie a istoriei, Bucuresti, Editura Academiei;
Kant, Immanuel, (1972), Intemeierea metafizicii moravurilor, Bucuresti, Editura Stiintifica;
Marga, Andrei, (1998), Reconstructia pragmatica a filosofiei, Iasi, Editura Polirom;
Neumann, Victor, (2001), Ideologie si fantasmagorie, Iasi, Editura Polirom;
Pop, Ioan, Aurel, (1999), Geneza medievala a natiunilor moderne, Bucuresti, Editura Fundatiei
Culturale Romane;
Popper, Karl, (1993), Societatea deschisa si dusmanii sai, Bucuresti, Editura Humanitas;
Popper, Karl, (1996), Mizeria istoricismului, Bucuresti, Editura All;
Rambu, Nicolae, (2001), Romantismul filosofic german , Iasi, Editura Polirom;
Sabourin, Paul, (1999), Nationalismele europene, Iasi, Editura Institutul European;
Smith, Anthony, (2002), Nationalism si modernism, Chisinau, Editura Epigraf;
Walzer, Michael, (2002), Despre tolerare, Iasi, Editura Polirom;
COSTICA DUMBRAVA - Masterand Sisteme si Politici Publice Locale, Universitatea “A. I. Cuza”, Iasi.