NOȚIUNI GENERALE DESPRE METALE

1 Metal. Legătură metalică

2 Structura cristalină a metalelor
3 Alotropia metalelor
4 Energia liberă a fazelor și echilibrul termodinamic
5 Cristalizarea primară a metalelor; structura policristalină
6 Imperfecțiuni în rețelele cristaline reale ale metalelor
 1 Metal. Legătură metalică
Metalele sunt elemente chimice electropozitive,
caracterizate printr‐un ansamblu de proprietăți fizice și
chimice bine definite. Aceste proprietăți își au originea în
structura electronică și în specificul legăturii
interatomice de tip metalic (matrice de ioni pozitivi în
interacțiune cu gazul electronic format din electronii de
valență).
Considerând atomii individuali, metalele sunt
elementele chimice care formează cationii, în general
oxizi puternic bazici și care se combină cu acizii formând
săruri.
 Ca agregate de atomi starea metalică (caracteristică
metalelor și aliajelor) se caracterizează prin:
a) luciu metalic (datorită proprietății de a reflecta
lumina) și culoare (de la alb la cenușiu ‐ majoritatea sau
galben ‐ roșiatic ‐ Cu, Au, Cs); sunt opace și în foi foarte
subțiri (radiația luminoasă este amortizată la impactul cu
gazul electronic mobil);
b) conductibilitate termică și electrică ridicată,
explicate pe baza teoriei zonelor de energie (inițiată în 1928
de Bloch) dar și pe baza modelului simplificat al legăturii
metalice;
 c) variația rezistenței electrice cu temperatura (crește
‐ cu creșterea temperaturii, datorită creșterii mobilității
atomilor ce determină mărirea numărul de ciocniri ale
acestora cu electronii). La temperaturi scăzute atomii au
poziții regulate astfel încât, la unele metale, în apropiere de
zero absolut, rezistența electrică scade brusc până la zero,
fenomen denumit supraconductibilitate.
 d) proprietăți magnetice. Din punct de vedere al
comportării magnetice, corpurile sunt:
‐ diamagnetice (susceptibilitatea magnetică k < 0 si
permeabilitate magnetică  < 1), fiind realizate din metale slab
influențate de câmpul magnetic (Cu, Ag, Au, Bi etc.)
‐ paramagnetice (k > 0,  > 1). Din această categorie, o
importanță deosebită o au materialele feromagnetice (k si 
mari). Momentele dipolare magnetice mari provin nu numai din
mișcarea electronilor pe orbite, ci și din rotația lor în jurul axei
proprii (mișcare de spin).
Feromagnetice sunt fierul, nichelul, cobaltul, si aliaje
Mn‐Bi, Mn‐Al‐Cu, la care componenții luați separat nu sunt
feromagnetici.
 Corpurile feromagnetice au zone de magnetizare care
constituie magneți elementari permanenți. Această stare
stabilă este valabilă la temperaturi scăzute si corespunde la
toți spinii paraleli. Prin încălzire, agitația atomilor face să nu
se mai păstreze orientarea spinilor, metalul
demagnetizându‐se treptat.
Magnetizarea de saturație scade brusc, metalul
devenind paramagnetic, la depășirea unei temperaturi critice
denumită punct Curie si care are valoarea de: 770 0C pentru
fier, 1150 0C pentru cobalt si 360 0C pentru nichel.
 e) proprietăți de plasticitate. Plasticitatea este o
proprietate mecanică care este luată în considerație în
definirea generală a metalelor prin maleabilitate
(proprietatea metalelor de a putea fi prelucrate sub formă
de foi subțiri) si ductilitate (proprietatea metalelor de a
putea fi prelucrate sub formă de fire). Ordinea
(descrescătoare ) a ductilității metalelor este:
1. Aur; 2. Platină; 3. Argint; 4. Fier; 5. Cupru; 6. Aluminiu;
7. Nichel; 8. Zinc; 9. Staniu; 10. Plumb.
 2 Structura cristalină a metalelor

Metalele (și aliajele) sunt corpuri solide cristaline. Ele

diferă de solidele amorfe în care atomii sunt dispuși
dezordonat, prin faptul că distribuția atomilor (ionilor) este
ordonată, prezentând periodicitate în cele trei direcții
spațiale.
Aranjamentul atomic într‐un cristal este descris cu
ajutorul unei rețele tridimensionale de puncte (noduri)
numită rețea spațială.
 Din condiția ca nodurile să fie identice si oricare dintre ele
să aibă același număr de vecini distribuiți în același mod, Bravais
a arătat că sunt posibile numai 14 astfel de aranjamente numite
rețele Bravais sau grupuri de translație.
Rețeaua spațială poate fi divizată în paralelipipede
elementare în contact si egale Între ele, numite celule
elementare (caracterizate de parametrii celululei elementare).

Rețea spațială Celulă elementare

 Celula elementară este deci cea mai
mică parte a unei rețele spațiale care prin
translație succesivă după trei direcții
necoplanare, poate reproduce rețeaua
spațială.
Funcție de valorile mărimilor a, b, c, ,
, , denumite parametrii rețelei se definesc
7 sisteme cristaline ce corespund celor 14
rețele Bravais.
 Rețeaua spațială reprezintă schema de repetiție ce
caracterizează un cristal si nu aranjamentul real al
atomilor. Acesta se obține prin atașarea la fiecare nod al
rețelei spațiale sau în corelație fixă cu acesta, a unei
baze de atomi, rezultând structura (rețeaua) cristalină.
Rezultă deci că în timp ce numărul rețelelor spațiale este
limitat, numărul structurilor cristaline este nelimitat.
Pentru simplificarea expunerii, în continuare se
consideră atașat fiecărui nod al rețelei spațiale un atom
sub forma unei sfere rigide.
 În acest fel se formează structuri cristaline simple si
majoritatea metalelor aparțin acestei categorii. Mai mult
chiar, metalele cristalizează într‐un număr limitat de
rețele cristaline si anume: rețea cubică cu volum centrat
‐ CVC (a); rețea cubică cu fețe centrate ‐ CFC (b) si rețea
hexagonal compactă ‐ HC (c).
 a) Rețea cubică cu volum centrat ‐ CVC (a = b = c, 
=  =  = 900); în acest sistem cristalizează 15 metale (Fe,
V, Nb, Ta, Cr, Mo, W etc.) metale cu rezistență mecanică
ridicată si plasticitate moderată.
Considerând celula elementară si notațiile se fac
următoarele convenții:
a1) coordonatele nodurilor rețelei se exprimă sub
formă de fracții de unități axiale (considerând ca unitate
de măsură parametrul dimensional al rețelei). De
exemplu, punctul O are coordonatele (0, 0, 0), punctul A
coordonatele (1, 0, 0), punctul I coordonatele (1/2, 1/2,
1/2) etc.
 a2) pozițiile dreptelor în raport cu rețeaua spațială se
exprimă prin trei indicii [u, v, w] numiți indicii Miller care se
determină astfel:
‐ se duce prin origine o dreaptă paralelă cu dreapta ai cărei
indicii se determină;
‐ se consideră coordonatele unui punct pe această dreaptă;
‐ se aduc coordonatele punctului considerat la același
numitor;
‐ numărătorii reprezintă indicii Miller.
De exemplu, dreapta OB´, are indicii Miller [1, 1, 1], B´
OB´, B´(1, 1, 1) sau I  OB´, I(1/2, 1/2, 1/2) sau dreapta A´C
are indicii [1, 1, 1] (se duce OA˝ A´C, A˝(1, ‐1, 1)).
 Observații:
‐ dreptele care au aceeași indici Miller sunt, evident,
paralele;
‐ dreptele legate între ele prin relații de simetrie (cum
sunt, de exemplu, diagonalele cubului) formează o familie de
direcții, notată <u, v, w>, indicii Miller ai dreptelor familiei
obținându‐se prin permutări circulare, inclusiv considerându‐i
negativi.
De exemplu familia <1, 1, 1>, diagonalele cubului, are patru
direcții:
OB´ ‐ [1, 1, 1], AC´ ‐ [1, 1, 1] , A’C ‐ [1, 1, 1] și O’B ‐ [1, 1, 1].
 a3) poziția planelor în raport cu rețeaua spațială se exprimă
prin trei indici (h, k, l), denumiți indici Miller, care se determină
astfel:
‐ se stabilește măsura segmentelor, în unități axiale,
determinate de intersecția planului considerat cu cele trei axe
de coordonate;
‐ fracțiile care reprezintă măsura acestor segmente, se
inversează si se aduc la același numitor;
‐ numărătorii reprezintă indicii Miller.
De exemplu indicii Miller ai planului A’ACC’ sunt (1, 1, 0); ai
planului O’AC sunt (1, 1, 1) etc.
Celula elementară CVC Poziția atomilor în planul (1, 1, 0)

Dispunerea atomilor și
parametrii rețelei CVC
 Observații:
‐ o dreaptă care are aceeași indici Miller cu un plan este
perpendiculară pe acel plan;
‐ planele legate între ele prin relații de simetrie formează o
familie de plane notată {h, k, l}. De exemplu, familia {1, 0, 0}
conține trei plane (planelecubului), familia {1, 1, 0} conține 6 plane
(planele dodecaedrului romboidal) iar familia {1, 1, 1} conține patru
plane (planele octaedrului).
Pentru rețeaua cristalină CVC, în planul A’ACC’  {1, 1, 0}
sferele rigide (atomii) sunt tangente. Se poate ușor scrie relația care
3
se determină raza atomică 𝑅𝑎 = 𝑎 ∙ , funcție de parametrul rețelei
4
cristaline, a, parametru al rețelei cristaline care se poate determina
experimental, de exemplu prin difracția razelor X.
 Rețelele cristaline se caracterizează prin următoarele mărimi:
‐ numărul de atomi pe celula elementară, dat, pentru rețelele
𝑁𝑐 𝑁𝑓
cubice de relația: 𝑁 = + + 𝑁𝑖 în care:
8 2
Nc este numărul de atomi din vârfurile celulei elementare;
Nf ‐ numărul de atomi de pe fețele celulei elementare;
Ni ‐ numărul de atomi din interiorul celulei elementare.
Evident, pentru rețeaua CVC, N = 2 atomi pe celula elementară.
‐ cifra de coordinație, C, reprezintă numărul de atomi din rețeaua
cristalină aflați la o distanță minimă de un atom dat.
Având în vedere faptul că în cazul rețelei spațiale CVC fiecare nod
este identic, atunci oricare ar fi nodul considerat el se găsește la aceeași
3
distanță 𝑎 ∙ de alte 8 noduri. Deci, pentru rețeaua CVC, C = 8.
2
 ‐ coeficientul de compactitate (împachetare),  reprezintă raportul
dintre volumul atomilor care aparțin unei celule elementare si volumul
total al celulei.
Cunoscând valorile razei atomice, Ra si a numărului de atomi pe
celula elementară, N, se deduce că, pentru cazul rețelei CVC,  = 0,68.
Restul volumului (volumul liber al cristalului în proporție de 32 %) se
găsește fragmentat în goluri sau interstiții cu anumite dimensiuni si
amplasamente.
Caracteristicile acestor interstiții prezintă importanță la alierea
metalelor când atomii unor elemente (de aliere) le pot ocupa.
 Considerând planul A’B’AB se constată că interstițiile sunt de două
tipuri:
‐ interstiții octaedrice, în care pot intra, fără a distorsiona rețeaua
cristalină, atomi străini cu raza atomică maximă ra,oct = 0,067·a. Aceste
interstiții se găsesc în centrele muchiilor si ale fețelor, numărul lor,
calculat similar lui N, este de 6 pe o celulă elementară.
‐ interstiții tetraedrice, în care pot intra, fără a distorsiona rețeaua
cristalină, atomi străini cu raza atomică maximă, ra,tetr = 0,126·a, numărul
lor fiind de 12 pe o celulă elementară.
Proprietățile unui cristal sunt dependente de modul de distribuție al
atomilor si deci de distanțele dintre ei. Decurge în mod firesc, având în
vedere faptul că, de exemplu, pentru rețeaua CVC direcțiile, respectiv
planele cu densitate maximă de atomi aparțin familiei <1, 1, 1> respectiv
{1, 1, 1}, că toate cristalele sunt anizotrope, adică proprietățile depind de
direcția după care sunt măsurate.
 b) Rețeaua cristalină cubică cu fețe centrate ‐ CFC (a
= b = c,  =  =  = 900); în acest sistem cristalizează 15
metale (Cu, Ag, Au, Al, Pb, Ni, Fe etc.) cu plasticitate
ridicată.

a. Celula elementară CFC; b. Poziția atomilor în planul (1, 1, 0).

 Considerând celula elementară si notațiile din figura rezultă următoarele
caracteristici ale acestui tip de rețea cristalină:
2
‐ raza atomică, 𝑅𝑎 = 𝑎 ∙ ;
4
‐ numărul de atomi pe celula elementară, N = 4;
‐ cifra de coordinație, C = 12;
‐ coeficientul de compactitate (Împachetare),  = 0,74;
‐ interstițiile octaedrice sunt cele mai mari. Ele pot reține, fără a
distorsiona rețeaua cristalină, atomi străini cu dimensiunea maximă ra,oct. =
0,146·a si se găsesc în centrul cubului si în centrele muchiilor, numărul lor fiind
de 4 pe celula elementară.
‐ interstițiile tetraedrice se găsesc în centrele celor opt cuburi mici,egale,
în care se poate împărții celula elementară, deci în număr de 8 pe o celulă
elementară, fiind capabile să rețină atomi străini cu raza maximă de 0,08a;
‐ direcțiile, respectiv planele cu densitate maximă de atomi aparțin
familiei <1,1,0>, respectiv {1,1,1}.
 c) rețeaua hexagonal compactă ‐ HC; în În acest
sistem cristalizează 25 de metale (Be, Mg, Zn, Cd, Ti, Zr
etc.) cu plasticitate scăzută.

a. Celula elementară HC.

 Din punct de vedere cristalografic rețeaua HC nu figurează
printre rețelele Bravais. Aranjamentul atomic se realizează pe
baza unei rețele hexagonale simple, reprezentarea uzuală a
rețelei obținându‐se prin juxtapunerea a trei astfel de celule
elementare simple. Poziția planelor în raport cu rețeaua spațială
astfel obținută, este exprimată prin patru indici Miller (h,k,i,l)
corespunzători sistemului de axe Ox, Oy, Oy’, Oz si care se obțin
pe baza acelorași reguli. Rețeaua hexagonal compactă se obține
considerând în planul (0,0,0,2) nodurile P, Q, R.
 În acest mod se obține unul din cele două moduri în care se
pot împacheta sfere rigide, cu densitate maximă posibilă, în
spațiu, păstrându‐se un aranjament periodic. Celălalt mod de
maximă împachetare îl reprezintă rețeaua CFC. Diferența dintre
cele două tipuri de rețele constă în secvența de așezare în spațiu
a straturilor atomice compacte. Aceste straturi atomice de
maximă compactitate apar în planul bazal la rețeaua HC
respectiv în planul diagonal la rețeaua CFC, distribuția atomilor
în strat fiind identică în ambele rețele.
 Prin calcule geometrice se determină următoarele caracteristici ale rețelei
HC:
‐ raportul dintre înălțimea prismei hexagonale si latura hexagonului de
𝑐 8
bază: = ;
𝑎 3
𝑎
‐ raza atomică: 𝑅𝑎 = ;
2
‐ numărul de atomi pe celula elementară, N = 6;
‐ cifra de coordinație, C = 12;
‐ coeficientul de compactitate (Împachetare),  = 0,74, identic cu cel al
rețelei CFC, deoarece cele două tipuri de rețele cristaline au aceeași cifră de
coordinație.
Deși au aceeași compactitate, între metalele cristalizate în rețeaua CFC,
respectiv HC, există o diferență mare de comportare din punct de vedre al
plasticității. Astfel, în timp ce la rețeaua cristalină CFC există patru serii de straturi
atomice cu împachetare compactă, în rețeaua HC nu există decât una. Aceste plane
cu densitate maximă de atomi au un rol principal în explicarea, pe baza teoriei
 3 Alotropia metalelor
Proprietatea generală a unor corpuri ca, prin variația temperaturii
sau a presiunii, să cristalizeze în sisteme diferite, poartă numele de
polimorfism.
În cazul metalelor, proprietatea se numește alotropie, iar trecerea
de la un sistem la altul de cristalizare ‐ modificare alotropică.
Transformările sunt cauzate de schimbarea orbitelor electronilor periferici
sub acțiunea căldurii. La temperaturi bine determinate, numite puncte
critice, va avea loc trecerea de la o formă alotropică la alta. Există mai
multe metale care prezintă transformări alotropice: Ti, Zr, W, Mn, Co, Ni
etc.
 Cel mai important exemplu practic este, însă cel al fierului, pentru
care, în figura de mai jos, se prezintă curba de răcire (t = f()) din stare
lichidă până la temperatura ambiantă, pe care, pe lângă palierul
corespunzător cristalizării primare apar si paliere corespunzătoare celor
două transformări alotropice.

a. Curba de răcire a fierului;

b. Variația cu temperatura a parametrului rețelei cristaline a Fe.
 Rezultă, deci că punctele critice ale fierului sunt:
‐ A3 = 912 OC, temperatura până la care este stabilă forma
alotropică Fe cu rețea cristalină CVC;
‐ A4 = 1394 OC, între punctele critice A3 si A4 este stabilă forma
alotropică Fe cu rețea cristalină CFC.
Între temperatura A4 si temperatura de topire solidificare (tt‐s =
1538 OC este stabilă din nou, forma alotropică Fe denumită si Fe.
Observații:
‐ punctul critic A2 = 770 OC este punctul critic Curie;
‐ punctul critic A1 = 727 OC este temperatura transformării
eutectoide în sistemul Fe ‐ Fe3C;
‐ A0 = 210 OC este punctul critic Curie pentru compusul definit
Fe3C, denumit cementită.
 Variația cu temperatura a valorilor parametrului rețelei
cristaline ale formelor alotropice ale fierului sunt prezentate
anterior. Se constată creșterea liniară a parametrului rețelei, cu
creșterea temperaturii si faptul că există, numai două forme
alotropice. Este, de asemenea evident că, transformările
alotropice vor fi însoțite de modificări de volum. De exemplu, în
cazul Sn modificarea alotropică care are loc, în cazul răcirii la
temperatura de 13 OC (Sn ‐ alb cu rețea tetragonală trece în Sn
‐ cenușiu cu rețea cubică) se face cu o creștere specifică de
volum de 26 %, tensiunile induse provocând fărâmițarea staniului
cenușiu caracterizat prin friabilitate. (Friabilitatea este calitatea
unui material de a putea fi ușor adus în formă de pulbere;
fărâmicios).
 Între formele alotropice ale aceluiași metal există diferențe de
dimensiuni ale interstițiilor rețelei cristaline, ceea ce are drept consecință o
capacitate diferită a celor două forme alotropice de a dizolva, interstițial,
atomi străini. Acest lucru se poate exemplifica pe cazul fierului astfel:
‐ rețeaua cristalină a Fe ‐ CFC, deși are o compactitate mare si un
volum liber mic, totuși, modul de fragmentare al acestuia în interstiții,
permite, de exemplu ca la temperatura de 912 OC să dizolve în interstițiile
octaedrice atomi cu ra,oct = 0,146aCFC = 0,531Å, valoare care crește cu
creșterea temperaturii;
‐ rețeaua cristalină a Fe ‐ CVC, la aceeași temperatură poate dizolva
în interstițiile octaedrice atomi cu ra,oct = 0,126 aCVC = 0,365Å, valoare care
scade cu scăderea temperaturii.
 Observații:
‐ transformările alotropice corelate cu capacitatea diferită a formelor
alotropice de a dizolva interstițial atomi străini, au importanță deosebită în
cazul tratamentelor termice;
‐ razele ionilor în cristalele metalice se numesc raze metalice spre
deosebire de raza ionică a metalelor din cristalele sărurilor pe care le formează.
Raza metalică este superioară razei ionice a aceluiași metal dintr‐o sare a sa ca
urmare a influenței forțelor de legătură interatomică care sunt diferite în cele
două tipuri de cristale. De exemplu razele atomice ale fierului sunt: Fe la 20
OC, r =1,2405Å; Fe la 950 OC, r = 1,2625Å; Fe la 1425 OC, r = 1,2925Å; Fe+3
a  a  a
(cation), ra= = 0,64Å.
‐ datele prezentate în literatura de specialitate, privind structura
cristalină a elementelor indică faptul că nici un element nu are raza atomică
mai mică decât, de exemplu, cea calculată pentru interstițiile octaedrice în
cazul fierului. De exemplu, carbonul în forma alotropică grafit , hexagonal are
raza atomică de 0,71Å. Rezultă deci, că prin dizolvarea interstițială a unor
atomi străini se afectează echilibrul rețelei cristaline a metalului.
 4 Energia liberă a fazelor și echilibrul termodinamic
Starea unui sistem condensat (cazul metalelor solide si lichide la presiunea
atmosferică) format dintr‐un număr mare de atomi (sau molecule) este caracterizat
cu ajutorul energiei libere F, definită prin relația:
F = U - TS
unde: U este energia internă a sistemului;
T ‐ temperatura absolută;
S ‐ entropia (mărime proporțională cu probabilitatea de existență a unei
stări).

a. Starea de echilibru
stabil;
b. Starea de echilibru
metastabil
 Din punct de vedere termodinamic starea de echilibru a unui
sistem corespunde energiei libere minime. Din acest punct de vedere
stările de echilibru pot fi:
‐ echilibru stabil, acea stare pentru care fluctuațiile
întâmplătoare ale parametrilor de stare conduc la creșteri ale
energiei libere;
‐ echilibru metastabil, acea stare din care se poate trece în
starea de echilibru stabil, numai printr‐o stare intermediară cu
energia liberă ridicată. Energia Ea, ce trebuie furnizată sistemului
pentru a trece dintr‐o stare de echilibru metastabil într‐o stare de
echilibru stabil se numește energie de activare.
 Considerând variațiile cu temperatura ale energiilor libere ale fazei
lichide si a celor două forme alotropice ale fierului se pot explica transformările
evidențiate pe curba de răcire. Se observă de asemenea, că la temperaturile
corespunzătoare punctelor critice fazele au aceeași energie liberă. Pentru ca
transformarea să se producă într‐un anumit sens este necesară îndepărtarea
sistemului din această poziție, cu o valoare Δt, pentru ca între energiile libere
ale celor două stări să existe o diferență ΔF, care va constitui forța motrice a
transformării.

Variația cu temperatura a energiei

libere a formelor alotropice ale Fe
 Când transformările au loc la răcire Δt poartă numele de
subrăcire, iar când transformările au loc la încălzire ‐ supraîncălzire.
Rezultă deci, că si valorile punctelor critice vor fi diferite față de
pozițiile de echilibru cu energiile libere egale, cu valorile subrăcirii,
respectiv ale supraîncălzirii.
Punctele critice se notează cu indice r pentru răcire (Ar1, Ar2,
Ar3, Ar4) respectiv cu indice c pentru încălzire (Ac1, Ac2, Ac3, Ac4).
În mod obișnuit, transformările au loc la răcire, respectiv la
încălzire continuă. Variația temperaturii în timp este dată de curba
de răcire, respectiv încălzire. Panta acestei curbe va reprezenta
viteza de răcire, respectiv încălzire.
Valoarea subrăcirii, respectiv a supraîncălzirii este direct
proporțională cu viteza de răcire, respectiv de încălzire.
5 Cristalizarea primară a metalelor; structura policristalină
Metalele solide se obțin, în mod obișnuit, din topitură, prin solidificare, proces
denumit cristalizare primară. Transformările alotropice decurg după mecanisme
similare, dar desfășurate în stare solidă motiv pentru care se numesc cristalizări
secundare.
Pentru ca un metal topit să solidifice este necesară subrăcirea lui astfel încât
Fs<Fl. Chiar și în aceste condiții solidificarea nu începe de la sine, ci ea trebuie
amorsată (activată), motiv pentru care procesul nu se declanșează (în general)
spontan în toată masa lichidului.

Curbele cineticii
cristalizării Dendrite:
primare: variația a ‐ vedere
volumului de tridimensională;
fază solidă în b ‐ secțiune plană
timp (V=f())
și al vitezei de
creștere (dV/d)
 Cristalizarea primară are la bază două procese:
a) germinarea ‐ formarea în masa de metal lichid a unor mici
formațiuni solide numite centrii de cristalizare sau germeni cristalini
si care poate fi:
‐ germinare omogenă când germenii de cristalizare apar în
anumite zone cu nivele energetice mai mari decât nivelul mediu
(pentru a asigura energia de activare), zone cu aranjament atomic
apropiat de cel al stării solide;
‐ germinare eterogenă, caracterizată prin solidificarea
metalului lichid în jurul unor particule solide străine aflate
întâmplător în topitură sau introduse intenționat. Aceste particule
solide trebuie să aibă o bună coerență cu metalul lichid și rețea
cristalină de același tip.
 b) creșterea germenilor si formarea cristalelor se
caracterizează printr‐o cinetică din care se observă că viteza
macroscopică de solidificare este maximă în cazul în care 50% din
volum este solidificat.
Forma exterioară a cristalelor nu sugerează, decât în cazul
cristalelor idiomorfe, aranjamentul intern, propriu,al rețelei
cristaline (cristalele idiomorfe au aspect geometric regulat, care
reproduce simetria rețelei cristaline și apar ocazional pe suprafața
liberă de solidificare, de depunere din vapori sau de
electrodepunere). În structura aliajelor, singurele cristale cu caracter
idiomorf sunt constituite din compuși definiți, ele formându‐se prin
cristalizare liberă din lichid.
 În condiții obișnuite cristalele au o formă dendritică
(arborescentă), consecință a caracterului nedirecționat al legăturii
interatomice de tip metalic. Cristalele cresc sub forma unor ramuri
ortogonale primare, secundare și terțiare până ce tot spațiul se
umple cu metal solid (o secțiune plană obținută la analiză
microscopică indică aspectul asemănător unor frunze de ferigă).
Procesul de solidificare începe de la mai mulți centri de
cristalizare, fiecare centru dând naștere unei dendrite. Creșterea ei
are loc până la întâlnirea cu dendritele vecine; în acest moment
creșterea axelor primare se oprește și solidificarea continuă prin
formarea axelor de ordin superior.
(Mai poate interveni și următorul proces: în timpul creșterii lor
puternice pe direcțiile principale, brațele dendritelor rămân
nestabile si, atingându‐se se zdrobesc).
 Ca urmare, aspectul dendritic dispare si întreaga masă solidificată este
transformată dintr‐un conglomerat de grăunți aspectul dendritic apărând numai
după o pregătire specială a probei.
Rezultă deci, că metalele au o structură
policristalină si, deși fiecare cristal luat separat
este anizotrop, datorită orientărilor diferite ale
rețelelor cristaline ale fiecărui cristal, la scară
macroscopică materialul metalic este
cvasiizotrop.
Factorii care influențează cristalizarea
sunt extrem de numeroși: temperatura de
supraîncălzire a metalului topit peste
temperatura de topire‐solidificare, tt‐s,
impuritățile din metal care sunt rămase,
eventual, cristalizate în topitură, viteza de
Cristalizarea primară; structura răcire, caracteristicile formei în care se toarnă
policristalină a metalelor etc.
 G. Tammann (1910) a redus multitudinea acestor factori la două mărimi
de calcul:
‐ viteza de cristalizare, Vcr, care este viteza de creștere liniară a
cristalelor, pornind din centrul de cristalizare după o anumită direcție.
‐ capacitatea de cristalizare, Qcr, care este exprimată de numărul
centrilor de cristalizare Nc ce se formează în unitatea de timp si unitatea de
volum ea reprezentând de fapt viteza de formare a acestora.
Aceste două mărimi sunt dependente de subrăcire, (care la rândul ei este
direct proporțională cu viteza de răcire vr = dt/d).
Ambele mărimi cresc cu creșterea subrăcirii, ating un maxim si apoi scad
apropiindu‐se de zero. Rezultă deci că pe măsură ce viteza de răcire crește apar
mulți centrii de cristalizare care vor crește mai rapid. La subrăciri foarte mari
Vcr si Qcr pot scade, tinzând către zero, adică materialul să nu cristalizeze.
Acest lucru se poate Întâmpla la materialele amorfe. Metalele, care
cristalizează în general ușor, nu prezintă partea descendentă a curbelor
(punctată).

Dependența de viteza de răcire
a vitezei de germinare, Qcr si a
vitezei de creștere a grăunților,
Vcr; variația formei, mărimii si
orientării grăunților funcție de
subrăcire (viteza de răcire).
Analizând cele trei cazuri prezentate în figură,
rezultă că la cristalizare, grăunții variază ca formă,
mărime si orientare:
Cazul 1 ‐ la o subrăcire foarte mică, adică la
viteze de răcire mici, capacitatea de cristalizare este
extrem de mică, mult mai mică decât viteza de creștere.
Se va obține o structură grosolană (dimensiuni mari ale
unor cristale echiaxiale).
Cazul 2 ‐ corespunde, de obicei si cu existența
unei direcții preferențiale de creștere a grăunților,
rezultând o structură cu grăunți grosolani dezvoltați cu
precădere după direcția cedării căldurii (zona columnară
sau de transcristalizare).
Cazul 3 ‐ la subrăciri mari creșterea capacității de
cristalizare va conduce la obținerea unei structuri fine
(dimensiuni ale unor cristale echiaxiale).
Toate aceste aspecte sunt confirmate în practică,
conferind pieselor turnate si lingourilor o structură
specifică.
 6 Imperfecțiuni în rețelele cristaline reale ale metalelor
În descrierile anterioare s‐a considerat că structura cristalelor este perfectă,
atomii (ionii) fiind distribuiți riguros în nodurile rețelei cristaline (cristale ideale).
Metalele au o structură policristalină formată din cristale reale ce prezintă anumite
imperfecțiuni sau defecte de rețea, care pot fi:
‐ dinamice: provoacă deplasări de atomi variabile în timp si sunt datorate
agitației termice (atomii execută o mișcare de vibrație în jurul nodurilor rețelei a
cărei amplitudine crește cu temperatura). De exemplu, starea topită a metalelor se
caracterizează printr‐un număr de aproximativ 1 % locuri vacante în rețeaua
cristalină. Corelat cu creșterea distanțelor între atomi (volumul metalelor creștere
la topire în medie cu 3 % ceea ce corespunde unei creșteri de 1% a distanțelor
dintre atomi) rezultă că la un anumit moment dat stabilitatea rețelei cristaline
dispare.
‐ statice: produc deplasări de atomi care se mențin timp îndelungat.
Prezența defectelor în rețeaua cristalină provoacă perturbări în aranjamentul
atomic din vecinătatea lor cu modificări ale distanțelor interatomice, a cifrei de
coordinație etc.
 Defectele statice de structură sunt de trei tipuri:
a) punctiforme;
b) liniare;
c) de suprafață.
a) Defecte punctiforme sunt:
‐ vacanțe: locuri libere, neocupate de atomi, în rețeaua cristalină;
‐ atomi interstițiali: atomi suplimentari în poziție interstițială;
‐ defect complex: atom deplasat în poziție interstițială si vacanța asociată pe
care o creează.
Defectele punctiforme în
cristalele reale:
a) vacanță;
b) atom interstițial;
c) atom mic de substituție;
d) atom mare de substituție;
e) defect Frenkel;
f) Defect Schotky.
 Datorită agitației termice, vacanțele sunt în continuă mișcare si
acest proces stă la baza unor fenomene ca autodifuzia în metalele pure
sau difuzia în soluții solide de substituție si în compuși intermetalici.
Dacă temperatura este suficient de ridicată este posibil ca un atom
să‐și părăsească poziția de echilibru din rețea, trecând în poziție
interstițială, lăsând în urma sa o vacanță. Deoarece dimensiunile
interstițiilor sunt mult inferioare dimensiunilor atomilor, probabilitatea
fenomenului este mică.
Această probabilitate crește în cazul deformării plastice la rece sau
în cazul bombardamentului cu neutroni rapizi (cazul materialelor metalice
structurale din construcția reactoarelor nucleare). Creșterea concentrației
defectelor punctiforme afectează caracteristicile fizice si mecanice ale
metalului (rezistivitatea electrică crește, tenacitatea scade).
 b) Defectele liniare poartă numele de dislocații si ele pot fi:
‐ liniare (marginale, pană);
‐ elicoidale (șurub);
‐ mixte.
Dislocația liniară este linia de atomi care delimitează spre interiorul cristalului,
un plan incomplet de atomi, numit extraplan.
Distribuția atomilor în jurul unei dislocații liniare arată că în jurul dislocației
rețeaua este puternic deformată. Ca urmare o dislocație nu se reduce numai la linia MN,
ci cuprinde întreaga rețea dintr‐o regiune cilindrică, cu axa linia DD’ si de rază (3...4)·a.

Reprezentarea unui cristal cu

rețea cubică simplă care conține
o dislocație pană (MN)
 Dislocația elicoidală rezultă printr‐o forfecare a cristalului în plan vertical, linia
de dislocație AA’ delimitând zona planului de forfecare în care s‐a produs deja
alunecarea, față de zona în care nu s‐a produs. Planele cristaline au forma unor
suprafețe elicoidale care se înfășoară în jurul liniei de dislocație AA’.
În majoritatea cazurilor dislocațiile sunt mixte, fiecare segment al dislocației
având o componentă de tip pană si o componentă de tip elicoidal.

Dislocație elicoidală (AA’)

 c) Defectele de suprafață (bidimensionale) sunt:
‐ limitele de grăunte;
‐ limite de subgrăunte;
‐ structura în blocuri mozaic;
‐ defecte de împachetare;
‐ limită de maclă.
În materialele metalice policristaline regularitatea aranjamentului atomilor
în rețea este puternic perturbată la limita de separare între grăunți.

Structura limitei de
grăunte
 Diferențele în orientarea cristalină a rețelei în grăunții vecini sunt
considerabile, unghiurile de dezorientare având valori de ordinul zecilor
de grade. Tranziția de la un grăunte la altul se face printr‐o zonă cu
grosime de câteva diametre atomice, numită limită de grăunte. În această
zonă aranjamentul atomilor nu corespunde nici unuia dintre cristalele
vecine, ci este un aranjament de tranziție cu un pronunțat caracter de
dezordine în care e prezentă o rețea complexă de dislocații si vacanțe. În
metalele de puritate tehnică lățimea limitei de grăunte este mărită de
prezența impurităților care se concentrează în general în această zonă.
Limitele de grăunte au o reactivitate chimică sporită, aceasta stând
la baza punerii În evidență a microstructurii prin atac chimic sau
electrochimic.
Aceste zone sunt, de asemenea într‐un echilibru termodinamic
metastabil si ca urmare vor constitui sediul de inițiere al transformărilor
în stare solidă (creșterea grăunților, transformări cu schimbare de fază).
Vă mulțumesc!