Sistemul imun nespecific – molecule

1. Sistemul complement (SC)

Este un sistem de aproximativ 30 de proteine, unele solubile, altele exprimate pe
membrane celulare, sintetizate în special de ficat. Cele mai multe sunt pro-enzime, necesitând
clivaj proteolitic pentru a deveni active. Funcţionează în cascadă enzimatică, adică fiecare
produs care rezultă dintr-o reacţie, va intra sau va cataliza următoarea reacţie. Unele
componente ale sistemului complement au fost denumite cu litera C, urmată de o cifră, de la 1
la 9 (cifra corespunde ordinii descoperirii lor), altele au fost denumite cu alte litere (factor B,
factor D, factor H, factor I, etc). Complementul poate fi activat pe trei căi: calea alternativa, a
cărei initiere necesită prezenta unei membrane non-self (ex. o bacterie), calea clasică, a cărei
initiere presupune prezenta cn-anticorp si calea lectinelor, activată prin intermediul glucidelor
de pe membranele bacomplexelor imune, antigeteriene. Funcţiile majore ale SC cuprind:
1. liza celulară. Activarea complementului pe membrane bacteriene duce la formarea unor
complexe de atac membranar (MAC – membrane atack complex), ce străpung membrana,
conducând la liza osmotică a microorganismelor;
2. activarea celulară şi medierea reacţiei inflamatorii. In cursul activării complementului,
se generează o serie de molecule care vor funcţiona ca opsonine, depunându-se pe
membranele patogenilor si pregătindu-i pentru a fi fagocitati. Alte structuri, numite
anafilatoxine, pot funcţiona fie ca substanţe chemotactice, favorizând diapedeza leucocitelor,
fie pot activa direct mastocitele ducând la sinteza de mediatori vasoactivi.

1
Activarea sistemului complement pe cale alternativă. Cel mai important component al SC este
C3. Se găseşte în cea mai mare concentraţie în ser, 1,2 mg/ml şi este un heterodimer, alcătuit
din două lanţuri polipeptidice, numite α şi β. La nivelul lanţului α există o legătură internă
tioester, între un reziduu de glutamină şi unul de cisteină din vecinătate (între grupul carboxil,
-COOH şi grupul sulfhidril, -SH). Această legătură este foarte sensibilă, atât la acţiunea enzimelor
cât şi la acţiunea apei. Hidroliza spontană a factorului C3, care se produce continuu, la un nivel
scăzut în organism, duce la apariţia unui component activ numit C3i sau C3(H2O), fenomen care
poartă numele de tick-over-ul (clivaj spontan) lui C3. C3i reprezintă un situs de legare pentru
factorul B, cu care va forma complexul C3iB. Asupra acestui complex acţionează factorul D, o
serin-protează activă, ce clivează factorul B din complex. De regulă, în cazul clivărilor moleculare
ce se produc în cursul activării complementului, se obţin două fragmente, unul mai mare, notat
cu b şi unul mai mic, notat cu a.
Acţiunea factorului D asupra complexului C3iB clivează factorul B în două fragmente:
unul mic, Ba şi unul mare Bb, ce rămâne legat de C3i. Complexul C3iBb este o C3 convertază, o
enzimă activă asupra componentului C3, pe care îl clivează în două fragmente, C3a şi C3b.
Datorită faptului că C3 convertaza, C3iBb, se formează şi acţionează în fază fluidă, este foarte
instabilă (rapid este degradată de proteinele de control ale SC – Factorul H, Factorul I), astfel
încât cantitatea de molecule C3 pe care convertaza le clivează este foarte mică. In consecinţă,
continuu, în organism, în urma acestor procese se produc mici cantităţi de C3b. Legătura
tioester din molecula C3, rămâne la nivelul fragmentului C3b. Această moleculă este instabilă şi
avidă de electroni. O parte dintre fragmentele C3b sunt inactivate de apă, altele, pentru a
satisface aviditatea legăturii tioester pentru electroni, se vor depune pe membrane celulare (la
nivelul proteinelor şi glucidelor exprimate pe membrane se găsesc grupări electrono-donoare,
amino şi HO-). Celulele pe membrana cărora se pot depune fragmentele C3b sunt fie self, fie
non-self (bacterii).
Depunerea fragmentelor C3b pe o membrană self este urmată de inactivare şi
degradare, datorită faptului că membranele self posedă proteine de control (Factor H, Factor I),
care vor bloca activarea cascadei enzimatice.

2
 Membranele bacteriilor nu posedă proteine de control şi depunerea fragmentelor C3b
este urmată de complexarea lor cu Factorul B. Complexul molecular C3bB este clivat de Factorul
D în două fragmente, Ba şi C3bBb, o enzimă numită tot C3 convertaza (a căii alternative), care la
rândul ei clivează molecule C3 în C3a şi C3b. Spre deosebire de C3iBb, C3 convertaza produsă în
fază fluidă şi instabilă, C3bBb se formează pe membrană, fapt ce o face foarte stabilă. In
consecinţă, ea va cliva o mare cantitate de molecule C3 cu formarea unei mari cantităţi de
fragmente C3a şi C3b, care, datorită legăturii tioester se vor depune pe membrana bacteriei. Un
fragment C3b se va lega de propria convertază, formând un complex trimolecular, C3bBbC3b,
numit şi C5 convertaza căii alternative.
Aceasta acţionează asupra componentului C5, clivându-l în două fragmente, C5a şi C5b.
C5b se depune pe membrană, unde va lega alte componente, C6, C7, C8 şi mai multe molecule
C9. Complexul molecular C5b-C9(n) se numeşte complex de atac membranar (MAC). Pe
membrana bacteriană se formează multe asemenea complexe care au aspectul unor pori ce
străbat membrana, ducând la liza osmotică a ţintei.

Activarea sistemului complement pe cale clasica. Spre deosebire de activarea pe cale alterna,
ce presupune numai prezenta unei membrane non-self, activarea complementului pe cale
clasica presupune prezenta complexelor antigen-anticorp, formate pe membrane sau in
tesuturi. Nici anticorpii singuri si nici complexele imune circulante nu pot activa complementul.
Primul component ce intra in reactie este C1, care este de fapt un complex pentamolecular,
Ca2+-dependent, format din trei tipuri de molecule: 1 molecula numita C1q, 2 molecule identice
numite C1r si doua molecule identice numite C1s. C1q este alcatuit la randul sau din trei unitati
polipeptidice, fiecare avand forma de Y. Alaturarea celor trei unitati, confera componentului
C1q aspectul unui buchet de lalele: un trunchi comun din care pornesc 6 brate, fiecare terminat
printr-un domeniu globular. Printre cele 6 brate ale lui C1q, se gasesc cele doua molecule C1r si
cele doua molecule C1s. In stare de repaus, intre bratele lui C1q se mai gaseste o molecula,
numita C1INH (C1 – inhibitor). Domeniile globulare de la capetele bratelor lui C1q reprezinta
situsurile cu care C1q interactioneaza cu moleculele de anticorpi, intr-o regiune a acestora

3
numita CH2 sau CH3 (vezi structura imunoglobulinelor). Pentru ca C1q sa se activeze, cel putin
doua brate ale sale trebuie sa interactioneze cu anticorpii. In acest fel, bratele sufera o
modificare a conformatiei ce permite lui C1INH sa paraseasca complexul.

Moleculele C1r se autoactiveaza si vor activa moleculele C1s. C1s este o serin-esteraza ce
actioneaza mai intai asupra lui C4, pe care il cliveaza in doua fragmente: unul mic, C4a si unul
mare, C4b, care poseda legatura tioester si care, datorita aviditatii pentru electroni a acestei
legaturi, se va depune pe cea mai apropiata membrana (unde sunt depuse si complexele
antigen-anticorp). C4b depus pe membrana interactioneaza cu C2, cu care formeaza complexul
C4bC2. Asupra acestuia actioneaza tot C1s activat, care cliveaza C2 intr-un fragment mic, C2b si
unul mare, C2a, ce ramane atasat de C4b, formand C3 convertaza caii clasice, C4bC2a. Aceasta
este o enzima stabila si va cliva cantitati importante de C3 in C3a si C3b. Fragmentele C3b se
depun pe membrana. Un fragment C3b interactioneaza cu C3 convertaza si formeaza un
complex trimolecular, C4bC2aC3b, care este C5 convertaza caii clasice. Aceasta cliveaza C5 in
C5a si C5b, care se depune pe membrana, leaga C6, C7, C8 si mai multe molecule C9, formand
complexul de atac membranar (MAC) si determinand liza osmotica a tintei. De retinut ca
activarea sistemului complement este foarte strict controlata de proteine de control, fie
solubile, fie membranare, ce actioneaza in cateva puncte cheie (de exemplu, formarea
convertazelor C3 si C5). Maniera prin care sistemul complement face distinctia intre self si non-
self este aceea ca celulele proprii unui organism poseda proteinele de control, in timp ce
bacteriile nu.
Formarea MAC este maniera prin care sistemul complement isi exercita rolul de
distrugere a tintelor celulare prin liza osmotica.
Sistemul complement intervine si in activarea leucocitelor si in medierea reactiei
inflamatorii. In cursul activarii sale, iau nastere foarte multe molecule. Unele intra in cascada
enzimatica ce duce la formarea MAC. Altele functioneaza ca opsonine; se depun pe
membranele tintelor si amplifica fagocitarea lor, pentru ca fagocitele exprima pe membranele
lor receptori pentru aceste opsonine (au fost descrisi 4 receptori, numiti CR1, CR2, CR3 si CR4).
Ca opsonine functioneaza, de exemplu C3b. Fragmentele mici, C3a si C5a (in mai mica masura
C4a), ce se formeaza in urma clivarilor moleculare din cursul activarii complementului, sunt

4
molecule active. Ele se numesc anafilatoxine si functioneaza, pe de o parte, ca factori
chemotactici, atragand in focarul inflamator, celule efector (fagocite) si, pe de alta parte,
interactioneaza cu receptori de la nivelul mastocitelor, activandu-le. Activarea mastocitului
reprezinta unul dintre cele mai importante evenimente necesar dezvoltarii unei reactii
inflamatorii (vezi reactia inflamatorie).
Alte sisteme moleculare, componente ale apararii nespecifice, sunt proteinele de faza
acuta si interferonii.
2. Proteinele de faza acuta. Se numesc asa, pentru ca, in cursul unui proces inflamator acut,
sinteza lor se intensifica si concentratia lor creste dramatic. Exemple: proteina C reactiva (CRP),
fibrinogenul, ceruloplasmina, serum-amiloid A, α1-antitripsina, α2-macroglobulina. Sinteza lor
este stimulata de unii produsi bacterieni (endotoxine) sau de citokine pro-inflamatoare (IL-1, IL-
6, TNF-α) ce actioneaza asupra ficatului, sursa majora a acestor proteine. Proteina C reactiva
functioneaza ca opsonina, stimuland fagocitoza bacteriilor pe membrana carora se depune sau
activeaza sistemul complement.

3. Interferonii. Sunt molecule solubile sintetizate de celule si care actioneaza asupra celulelor ce
exprima receptori specifici.
Se descriu doua tipuri de interferoni. Tipul I cuprinde doua grupe distincte. Primul grup, numit
interferon-α (IFN-α), este o familie de aproximativ 20 de polipeptide inrudite structural,
sintetizate in special de leucocite. Cel de-al doilea grup, numit interferon-β (IFN-β) cuprinde
produsul unei singure gene, sintetizat in special de fibroblasti.
Multe tipuri celulare poseda capacitatea de a sintetiza interferoni de tipul I, ca raspuns la
infectia virala. Eliberati in spatiul extracelular, interferonii interactioneaza cu celulele din jurul
celei infectate, la nivelul carora activeaza niste mecanisme ce vor interfera cu replicarea virala,
in acest fel, protejand aceste celule si facandu-le non-infectabile. Pe langa activitatea anti-virala,
interferonii de tipul I stimuleaza potentialul litic al celulelor NK, stimuleaza capacitatea de
prezentare a antigenului de catre APC-uri, prin amplificarea expresiei moleculelor MHC si au
efect antiproliferativ.
Tipul II de interferoni sau tipul imun, este reprezentat de IFN-γ, sintetizat de limfocitele T
activate si de celulele NK. Ca functii, mentionam:
1. activator al fagocitelor;

5
 2. amplifica expresia moleculelor MHC;
3. rol in diferentierea limfocitelor T efector (diferentiere functionala);
4. actioneaza asupra limfocitelor B, inducand switch (comutare) de clasa;
5. stimuleaza activitatea celulelor NK.

Reactia inflamatorie acuta mediata de complement

Este un proces complex initiat de distructii tisulare cauzate de factori interni (endogeni),
cum sunt necroza tisularã sau fracturile osoase si factori externi (exogeni). Acestia includ lezări
mecanice (ex. tăieri), fizice (ex. arsuri), chimice (ex. expunere la substante corozive), biologice
(infectii produse de microorganisme) sau imunologice (ex. reactii de hipersensibilitate).
Indiferent de natura lor, aceşti factori vor declanşa o serie de evenimente ce funcţionează ca o
cascadă, cunoscută sub numele de reacţie inflamatorie acută sau răspuns inflamator acut, al
cărui scop este să ofere o protecţie rapidă şi să limiteze distrucţiile tisulare.
Răspunsul inflamator acut cuprinde reacţii sistemice şi locale.
Răspunsul local se manifestă prin semnele clinice descrise acum 2000 de ani de Celsus şi care
sunt tumor (edem), rubor (roşeaţă), calor (temperatura crescută), dolor (durere), la care s-a
adăugat ulterior impotenţa funcţională a ariei inflamate.
La câteva minute după apariţia unei lezări, procesul inflamator începe cu activarea şi
creşterea sintezei unui grup de molecule numite proteine de fază acută, care vor induce
răspunsuri inflamatorii, localizat şi sistemic. Răspunsul inflamator localizat este generat, în
parte, de activarea sistemelor complement, al sistemului de coagulare şi cel al kininelor.
Răspunsul inflamator sistemic include febra, creşterea producţiei de celule albe, intensificarea
secreţiei de hidrocortizon şi hormon adrenocorticotrop (ACTH), amplificarea sintezei de
proteine de fază acută. Efectele sistemice se datorează în special unor citokine. Dintre acestea,
cele mai importante par să fie IL-1 (interleukina -1), IL-6 (interleukina-6) şi TNF-α (Tumor
Necrosis Factor – factorul de necroză tumorală), sintetizate în special de macrofagele din situsul
inflamator. Aceste citokine acţionează direct la nivelul hepatocitelor, amplificând sinteza de
proteine de fază acută; de asemenea, acţionează la nivelul centrului termoreglator hipotalamic,
stimulând termogeneza. IL-1 induce creşterea temperaturii organismului (febra), motiv pentru
care este numit factor pirogen endogen. TNF-α acţionează asupra macrofagelor, ce vor secreta
factori de stimulare a coloniilor ce, la rândul lor, vor stimula hematopoieza şi creşterea
temporară a numărului de leucocite.

6
 Local, proteinele de fază acută, ca proteina C reactivă se leagă de membranele
bacteriilor din situsul inflamator şi activează sistemul complement, pe cale clasică, ceea ce va
conduce la liza acestora, prin generarea complexelor de atac membranar (MAC). De asemenea,
proteinele de fază acută pot media şi conduce la amplificarea fagocitării patogenilor, datorită
abilităţii lor de a funcţiona ca opsonine.
In cursul activarii sistemului complement se generează o serie de molecule, dintre care
unele pot funcţiona ca opsonine, amplificand si mai mult fagocitoza patogenilor.
Anafilatoxinele C3a, C4a şi C5a (cea mai potenta), generate în cursul activării sistemului
complement, pe de o parte, atrag în focarul inflamator celule din torentul circulator,
funcţionând ca factori chemotactici şi, pe de altă parte, activează mastocitele tisulare, prin
interacţiunea directă cu receptori exprimaţi pe membranele acestor celule. Mastocitul are un
rol central în inflamaţie şi activarea sa se materializează prin evenimente importante. Primul, în
ordine temporală, este reprezentat de degranularea mastocitară, adică eliberarea rapidă a unor
substanţe, cum sunt histamina, NCF (neutrophil-chemotactic factor), ECF (eosinophilic
chemotactic factor), PAF (platelet-activating factor), etc care, fiind stocate în granulele
citoplasmatice, se numesc factori pre-formaţi.

7
 Histamina acţionează asupra vascularizaţiei locale, inducând vasodilataţie, creşterea
permeabilităţii capilare şi contracţia musculaturii netede, ceea ce va permite retracţia celulelor
endoteliale şi crearea de spaţii prin care celulele efector din torentul circulator vor putea
pătrunde în ţesuturi, fenomen activ numit diapedeză. Mai mult, unii mediatori eliberaţi de
mastocit (PAF) au efect direct de activare a endoteliului vascular din aria inflamată, care va
exprima molecule de adeziune ce vor permite interacţiunea cu celulele efector.
Un alt eveniment important este sinteza de către mastocitul activat de noi mediatori ai
inflamaţiei. Metabolizarea acidului arahidonic duce la sinteza de prostaglandine, tromboxani, si
leukotriene, factori vaso-activi, cu efecte mai puternice şi mai de durată, comparativ cu
histamina, ce vor amplifica statusul activator al endoteliului vaselor din aria inflamată.
Toate aceste modificări ce se produc la nivelul vascularizaţiei din zona inflamată au ca
scop facilitarea recrutării leucocitelor din circulaţia sanguină, favorizarea extravazării lor în
ţesutul inflamat şi acumularea lor în această arie invadată de patogeni.
Majoritatea celulelor implicate în răspunsul inflamator sunt fagocite.
Polimorfonuclearele neutrofile se acumulează primele în situsul inflamator. In stadiile precoce
ale răspunsului inflamator, producţia de neutrofile din măduva osoasă creşte de aproximativ 10
ori, comparativ cu producţia normală. Datorită vasodilataţiei ce caracterizează vasele din focarul
inflamator, viteza de curgere a sângelui scade la acest nivel, eveniment ce permite PMNs să se
apropie de pereţii vasculari (în mod normal, celulele circulă prin centrul torentului circulator),
fenomen numit marginaţie.

8
 Datorită expresiei unor molecule membranare, neutrofilele interacţionează cu o serie de
molecule de adeziune exprimate pe endoteliul activat, interacţiuni ce vor permite atasarea PMN
de endoteliu. Urmează apoi pătrunderea neutrofilelor în spaţiile care se creeaza între celulele
endoteliale, prin îndepărtarea acestora.

Odată ajunse în ţesut, neutrofilele activate vor migra în gradient de densitate, pentru că
exprimă receptori pentru factorii chemotactici eliberaţi în focar, fie de microorganisme, fie de
celulele self activate. Toate aceste procese se desfăşoară într-o perioadă scurtă de timp, astfel
încât, neutrofilele se acumulează în focarul inflamator în primele 30-60 de minute. Neutrofilele
îşi exercită funcţia de fagocitoză a patogenilor, dar prezintă şi importante funcţii secretorii.
Eliberează o serie de factori pro-inflamatori si chemokine ce atrag macrofagele în focarul
inflamator. Sub influenţa acestora, după 5-6 ore, aria va fi infiltrată şi cu celule mononucleare,
monocite, macrofage, dar si limfocite. Macrofagele completează funcţia fagocitară a PMNs,
internalizând şi distrugând patogeni, dar şi PMN-uri moarte.
Mai mult, macrofagele mediază procesarea si prezentarea antigenului limfocitelor T,
care vor dezvolta un răspuns imun specific.

9
 Dacă lezarea tisulară sau invazia microbiană persistă suficient de mult, apărarea va
include dezvoltarea răspunsului imun specific, adică sinteza de anticorpi specifici şi imunitate
specifică mediată celular. Prezenţa anticorpilor va duce la formarea complexelor antigen-
anticorp, care vor media activarea sistemului complement. De asemenea, anticorpii vor
funcţiona ca opsonine, mediind internalizarea patogenilor sau uciderea lor prin mecanism de
ucidere extracelulara de către celulele fagocitice şi, respectiv, de efectori citotoxici. In cursul
acestor evenimente se vor elibera substanţe biologic active, care stimulează vasodilataţia şi
cresc permeabilitatea capilară sau funcţionează ca substanţe chemotactice, atrăgând în focar
noi şi noi fagocite şi limfocite antigen-specifice. Limfocitele sunt capabile şi ele să distrugă
antigenul, dar mai importantă este funcţia lor de secreţie a citokinelor care activează celelalte
tipuri celulare ce participă la distrugerea şi îndepărtarea agresorilor.
In timpul procesului inflamator, multe structuri self sunt distruse, resturile lor fiind
îndepărtate prin fagocitoză. Multe substanţe eliberate vor contribui la repararea leziunilor, ţesutul
distrus fiind înlocuit. Sub influenţa unor citokine secretate de macrofagele activate si de
endoteliul activat (TGF-β – transforming growth factor-β), fibroblastele sunt atrase în focar şi
activate. Ele vor sintetiza componente ale matricii extracelulare, contribuind la repararea tisulară.
Totodata, TGF-β actioneaza ca o citokina cu efecte inhibitoare, actionand la nivelul multor tipuri
celulare din focarul inflamator si reducandu-le sau inhibandu-le efectele.
Când agenţii patogeni nu pot fi îndepărtaţi eficient se instalează inflamaţia cronică, aşa
cum se întâmplă în infecţiile cronice (ex. tuberculoză) sau în situaţiile caracterizate de
stimularea cronică a sistemului imun (ex. glomerulonefrită, boli de colagen).

10