O nouă eu

Bună, eu sunt Irina și m-am născut de curând.

Știu, ciudat,

are să-ți scape un gând

despre un om tâmp

care s-a urcat pe un dâmb

încercând să ajungă pe munte.

Fosta mea identitate

Roxana zisă de mama

Foxi poreclită peste noapte,

speriată de umbre și șoapte

era o parșivă egoistă,

o arivistă

tristă,

care gonea desculță în căutare de eventură

dar se temea și de propria-i umbră.

Iar acum când umblă

calcă pe urme reci

se odihnește în ghiveci.

După ce am incinerat-o

și intr-un borcan am încuiat-o

sm plantat cenușa-i

sub un bonsai.

Știu, puteam fi mai inspirată

s-o las în borcan, s-o arunc în apă,

sau să uit în pădure cenușa

să se risipiască

în negura-i pământească,

sau mai bine, vântul s-o fi gonit

spre vidul ceresc

spre care mai pândesc

seara.

Entitatea mea avea prostul obicei

să creadă în prinți și zmei

si și-a căutat iubirea vieții ei

în milioane de priviri necunoscute,

rătăcite, abandonate,

părăsite, uitate,

era mereu pregătită să parieze pe acei fluturi în stomac,

dar mai apoi s-a întâmplat

să piară.

I-a pierit cheful de viață

pofta de speranță

a început să se simtă ca o zdreanță,

oarbă-n ceață.

Plângea ca o magdalenă

nici florile nu o mai înveseleau.

Brusc locul ei de meditație nu mai era plin de veselie

nu mai zâmbea la trucuri de magie

și-a dorit ca muzică să nu mai fie

și să fie

înconjurată de o lume cenușie.

Îi era frică să revie

nu era moartă să învie

și dacă ar fi fost, nu avea motive să reînvie.

Deși era vie,

și-ar fi dorit să nu mai fie.

Într-o zi a ales să părăsească acest trup.

Era un gând răzleț de mai demult

ce-i colinda mintea absurd.

Dar și-a găsit nașul.

Mă rog, nașa, pentru că așa am apărut eu.

Nu știu ce vreau,

dacă-mi caut un scop sau un Dumnezeu,

dacă voi vrea să continui cu principiile lui Roxi

dacă voi fi roșcată și strigată iarăși Foxi,

dacă voi avea mai mult tupeu ca ea

dacă mă voi reapuca

de tot ce ea a lăsat în urmă.

Privind în jur încep să cred

că sunt un orb cu globurile goale, dar pline de iluzii,

cu mintea poluată de confuzii

cu sufletul inundat de iluzii,

cu miile de insecte ce-mi tropăie în cap

coboară pe mine de parcă aș avea trupul copac

și se opresc în stomac

unde dau o petrecere.

Măcar de ar da muzica mai tare.

M-am văzut în oglindă și mi-a plăcut acest chip râzând,

eu sunt Irina și m-am născut de curând!

Declarație de dragoste

Eu eram curcubeu, tu erai daltonist.

Un egoist

trist

plin de sictirism

Mai dă-te-n ...

Culorile mele...

Pentru că dacă mă pun să pictez cu ele

mă murdăresc

de cuvinte ce nu îndrăznesc

să le rostesc

într-o seară de toamnă!

Era noiembrie!

M-ai scos la dans!

Am țopăit aiurea în adierea muzicii stupide

cântată de străinii afoni

nişte bufoni

ce se credeau mari vedete pentru îndrăzneală.

De altfel aşa sunt şi eu.

Sunt precum o omidă devenită fluture

ce începe să se bucure

de stupizenia transformării

a maturizării

a realizării

a faptului că s-a îndrăgostit.

Ce stupid!

Îmi zâmbesc fața că acum îți aparțin!

zilele au trecut aiurea de atunci

și iată-mă aici,

un licurici
pentru că eman sclipici

când vorbesc despre tine.

Aş vrea să-ți cânt!

Strânge-mă plăpând

Să nu-ți treacă nici prin gând

Să uiți sărutul ce te-a făcut al meu

Altfel spus, eşti tot ce-mi doresc

În alte cuvinte, te iubesc.

Acum te rog, plimbă-mă prin lume

Vreau să...

vreau să mă pierd printre străini

să dansăm printre lumini

să-mi dăruieşti bujori şi crini

de dragoste să fim plini

în stomac

și cap

și inimi.

Vreau să mă îmbrățişezi mai apoi

când ne vom aminti de zilele cu noroi

de parcă ar cânta un nemernic la cimpoi

despre noi doi, goi, vioi

care-şi trăiesc armonia într-a lor pictură

tu cavaler cu scut şi armură

Eu iubita ta.

Altădată

când voi fi stingheră pe străzile aglomerate

aş vrea să-mi prinzi amarul într-o carte

să o arzi mai apoi ca să uite de mine

să nu-şi amintească de noi.

Iar dintre milioanele de cântece de iubire

eu l-aş alege tot pe al nostru:

aşa stupid şi cu dureri

aşa prăfuit şi anost

aşa perfect şi al nostru.

Vreau să îmbătrănesc lângă tine,

dar nu ştiu ce va veni

cum va fi

când va fi să fie

sau să fi fost

fără rost

o poveste despre doi străini

îndrăgostiți printr-o portocală.

Şi ce mai seară!

Cât tan-tam pentru un sărut banal...

Dar nu a fost banal!

A fost cu scântei şi opritul timpului în loc

a fost cu fluturi în stomac, a fost cu noroc

și tot ce avem e diferit,

special şi ciudat

pentru simplul fapt

că ne iubim,

că am învățat să ne aparținem

că m-ai învățat să mă cunosc.

Iar la sfârşit de tot

când vom realiza

că singura noastră avere e doar dragostea ce ne-o purtăm

ce vom bucura cu adevărat

de magie!
Durere

Uneori aş vrea să mă iubeşti şi tu.

Aş vrea să nu mă schimbi, să nu mă vrei diferită de cum m-ai cunoscut

pentru că eram frumoasă

plină de viață,

aş fi strigat ca nebuna prin ceață

aş fi strivit oricând un sloi de gheață

doar să nu-mi striveşti acea speranță

care mă făcea să par o dulceață.

Eram un copil plind de armonie şi energie

care voia ca dintr-o mie

sau un milion

să o alegi numai pe ea.

Şi ai făcut-o.

Ai ales acel om cu multe zâmbete pe piele

cu multe idei şi dorințe şi basme în capu-i trăsnit

pe care l-ai izgonit,

l-ai dat afară din propriu-i suflet

de parcă ai despărțit oceanul de pământ,

soarele de planete,

pe mine de mine.

Simt că nu ai fost curios de ce simt

simt că m-ai lăsat multă vreme să mă mint

și să colind desculță

fără compas,

fără busolă,

fără pic de simț al orientării,

iar mai apoi m-ai lăsat să cad

într-un cheag de pierderi nestăvilite.

Care parcă se urcau pe mine,

care parcă mă bântuiau

mă măcinau

mă voiau toată, dar vie.

Dacă aş fi moartă...

Dacă aş fi moartă...

Dar ştiu că nu ți-a fost destul

ai transformat un întreg vis de iubire

într-un cavou fără ieşire

și nu ai vrut să-mi dai de ştire

că ai să te joci.

Că ai să te joci

precum un copil obsedat de maşinuțe

m-ai luat în ale tale mânuțe

m-ai deşirat în mărgeluțe

pe mine şi sufletul meu.

Dar cu tine nu se ştie niciodată,

o inimă curată,

o viață minunată,

o soartă sau un vis

cu tine totul e compromis.

Deci îți mulțumesc tată

că ai îndrăznit să mă ai

Mulțumesc mamă

că ai cutezat să mă vrei,

Acum ce? Ce să fac cu un şireag

de mărgele rupte

care mă împing spre cuvinte abrupte

erupte

dintr-o durere închegată?

Nimic.

Am să tac ca până acum.