MARIN PREDA

MOROMEŢII

I
 Partea întâi
I
În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război
mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se
scurgea aici fără conflicte mari.
Era începutul verii.
Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. Cât
ajunseseră acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre copii, se dăduse jos din
căruță, lăsase pe alții să deshame și să dea jos uneltele, iar el întinsese pe
prispă o haină veche și se culcase peste ea gemând. La fel făcuse și al
doilea fiu, Nilă; intrase în casă și după ce se aruncase într-un pat,
începuse și el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca și când ar fi fost
bolnav. Al treilea băiat, Achim, se furișase în grajdul cailor, se trântise
în iesle să nu-l mai găsească nimeni, iar cele două fete, Tita și Ilinca,
plecaseră repede la gârlă să se scalde.
Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruța
sub umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii și apoi
ieșise și el la drum cu țigara în gură. Părea de la sine înțeles că singură
mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârșească bine.
Moromete stătea pe stănoaga podiștei și se uita peste drum. Stătea
degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe fața lui se vedea că n-ar fi
rău dacă s-ar ivi cineva... Oamenii însă aveau treabă prin curți, nu era
timpul de ieșit în drum. Din mâna lui fumul țigării se ridica drept în sus,
fără grabă și fără scop.
— Ce mai faci, Moromete? Ai terminat, mă, de sapă?
Iată că se ivise totuși cineva. Moromete ridică fruntea și îl văzu pe
vecinul său din spatele casei apropiindu-se de podișcă. Se uită numai o
dată la el, apoi începu să se uite în altă parte; se vedea că nu o astfel de
apariție aștepta. „...Pe mă-ta și pe tine, chiorule!“ șopti atunci Moromete
pentru el însuși, ca și când până atunci ar mai fi înjurat pe cineva în gând
și acum îl îngloba și pe vecin, fiindcă tot apăruse; după care răspunsese
foarte binevoitor:
— Da, am terminat... Tu mai ai, mă, Bălosule?
— Am terminat și eu. Mai aveam un petic dincoace în Pământuri, mi
l-au săpat ai lui Țugurlan... Ce faci, Moromete, te-ai mai gândit? Îmi dai
salcâmu ăla?
 Moromete se uită țintă la vecinul său înțelegând pentru ce ieșise el la
drum și nu răspunse la întrebare. „Da, am discutat odată să-ți vând un
salcâm! Poate am să ți-l vând... poate n-o să ți-l vând... De ce trebuie să
ne grăbim așa!?“ părea el să-i spună.
— Dar Victor al tău... El nu mai iese la sapă, Bălosule? Sau de când
este voiajor nu-l mai aranjează? zise Moromete. Adică... admitem cazul
că fiind ocupat... mai adăugă el.
Vecinul avu bănuiala că aceste cuvinte nu sunt chiar atât de
nevinovate cum s-ar fi putut înțelege din glasul cu care fuseseră rostite,
dar trecu peste asta.
— Păi de ce zici că nu vreai să mi-l mai dai, Moromete? Că vroiam
să ți-l plătesc...
Drept răspuns, Moromete începu să se uite pe cer.
— Să ții minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac
grămadă de grâu, Tudore! zise el.
Bălosu nu mai zise nici el nimic, apoi după câteva clipe schimbă
vorba:
— Mă întâlnii pe la prânz cu Jupuitu. Zicea că mâine dimineață o
pornește prin sat după fonciire.
Moromete rămase nemișcat.
— Zice că a primit o dispoziție, sau un ordin, dracu să-l ia... Că cine
are de achitat fonciire și n-o s-o achite mâine, o să le ia din casă.
Moromete se mohorî dintr-o dată. Vru să răspundă, dar se ridică pe
neașteptate de pe stănoagă și sări spre poartă; un cal scăpase din grajd și
vroia să iasă la drum.
— Nea îndărăt blegule, unde vrei să te duci? strigă omul închizându-i
poarta în nas.
Calul nu se sperie însă, rămase cu botul lângă ulucă și suflă puternic
pe nări, apoi, cu dispreț parcă, se întoarse cu spatele și începu să se frece
de ulucă.
— Nea n-auzi surdule!... Tu-ți adineaurea mă-tii! strigă Moromete
înfuriat.
Calul se opri din scărpinat și porni nepăsător spre prispa casei unde
zăcea Paraschiv. Moromete se luă după el, dar calul nu-l luă în seamă, se
opri lângă prispă și întinse gâtul lângă parmalâc, unde începu să roadă
cu dinții dintr-un drob de sare. Paraschiv ridică fruntea, se uită câteva
clipe ca și când n-ar fi înțeles ce se întâmpla, apoi deodată îi repezi
calului cu toată puterea un picior în burtă.
 Tot atunci mama ieși în prag. Avea fața roșie și obosită, iar nădușeala
îi curgea în șiroaie înnegrite peste obraji și gât.
— Ilie, unde s-au dus fetele alea? Ce fac eu aici singură? Acu se
întunericește și ce mâncați?
— Raci o să mâncăm, fa, d-aia te vaiți tu? răspunse Moromete
trăgând calul spre grajd.
Raci nu se găseau nicăieri în apele satului. Tocmai raci, prin urmare,
aveau să mănânce la masă. Femeia se șterse cu deznădejde pe frunte,
înghiți în sec și pieri în tindă.
— Niculae, unde ești, mă? strigă Moromete spre grădină.
— Aicea sunt! se auzi un glas de undeva.
— Ce faci acolo? Treci încoace și ajută-i mă-tii! Te duseși în grădină
sa te odihnești, că până acum stătuși! Când ți-oi da una după ceafă, îți
sar mucii pe jos!
Pe poarta grădinii intră un băiat de vreo doisprezece ani. Avea capul
gol și cămașa de pe el era ferfeniță. Picioarele goale erau pline de
zgârieturi cu urme de sânge închegat cu praf.
— Treci la mă-ta și vezi ce treabă are! spuse iar Moromete, pornind
încet spre grădină.
 II
Băiatul se urni de lângă poartă și intră în tindă. La vatră, femeia se
chinuia cu o mână să mestece mămăliga, iar cu alta să prăjească niște
ceapă în tigaie. Alături de vatră, prinsă între două cărămizi, clocotea o
oală cu ceva verde înăuntru. Femeia dăduse jos căldarea cu mămăligă și
o mesteca aprig, încercând din când în când s-o țină pe loc cu talpa
piciorului.
— Veniși cu oile, mă? Du-te repede și prinde-o pe Bisisica... Viu și
eu acum să le mulgem... Să torn mămăliga... Unde sunt fetele alea?
Băiatul se uită la maică-sa și se întoarse alene îndărăt, fără să spună
ceva. Ieși în curte și începu să strângă oile spre obor. Câțiva miei
săriseră pe prispă și lingeau sare.
— Câși, mânca-te-ar câinii! zise el apucând mieii de gât și făcându-le
vânt de pe prispă.
Închise poarta oborului și rămase între oi tăcut. Oborul era mic și
cele douăzeci, douăzeci și cinci de oi abia aveau loc să se miște. Una
dintre ele, care stătea alături de băiat, frecă pământul cu copita ei mică și
se culcă încet, suspinând. Era o oaie bătrână și blândă care mergea
totdeauna în urma cârdului.
— Ai prins-o, mă? Hai mai repede că se răcește mămăliga!
Băiatul se întoarse nepăsător spre mama lui care intrase în obor cu un
căldăroi în mână și abia se mișcă.
— Hai, Niculae... hai, Niculae! Să nu-ți dau acum câteva! Unde e
Bisisica? Treci s-o prindem, unde te tot uiți? zise femeia cu un glas
moale și cam îndepărtat, ca și când ar fi vorbit gardurilor.
— Lovi-o-ar moartea de Bisisica! mormăi Niculae, apropiindu-se de
o oaie neagră și cornută care se pitise într-un colț și aștepta nemișcată,
ascultând parcă cele ce se spuneau despre ea.
Băiatul se repezi asupra ei și o apucă de picior; oaia nu se mișcă, dar
când își simți piciorul prins zvâcni pe neașteptate și-l trânti pe băiat cu
burta la pământ.
— Fire-ai a naibii, dacă nu te omor! scrâșni el și ridicându-se cu o
sprinteneală uimitoare se repezi iar. De astă dată, el n-o mai scăpă din
mâini. Oaia sărea în trei picioare și gemea greu. Femeia se apropie cu
căldarea și o apucă de celălalt picior, o trase spre buza căldăroiului și
începu s-o mulgă. Niculae o ținea de coarne și o izbea cu sălbăticie peste
bot.
 — Mânca-te-ar lupii să te mănânce! Dacă n-am să te omor într-o zi...
Femeia zise s-o lase în pace să nu mai dea în ea degeaba. Cum
degeaba? Mergea în frunte și totdeauna târa întreg cârdul în goană peste
izlaz și nu se mai oprea până nu ajungea pe locurile de păscut. Niculae
era silit să alerge și el și arunca zadarnic cu bulgări spre ea. Când
ajungeau pe miriște, băiatul cădea istovit de goană pe o brazdă și
plângea în neștire. Uneori o prindea cu ajutorul altor băieți și o bătea cu
cruzime. Oaia se cumințea un timp, lăsa alteia conducerea cârdului, apoi
iarăși își lua locul. Câteodată, înnebunit, Niculae alerga înaintea oilor
aflate în plină goană, despărțea cârdul de oaia bezmetică, o alunga în
porumburi cu ciomagul și o bătea cu bolovani până îl părăseau puterile.
Oaia sărea din loc în loc, fugea, se oprea tremurând și gemea de lovituri.
În ziua aceea nu mai alerga, dar a doua zi goana și chinul băiatului
reîncepeau cu prospețime. Niculae o ținea minte încă de pe când era
noatină.
Într-o iarnă, la Bobotează, venise popa cu căldărușa și intrase în obor
să stropească oile cu aghiazmă. Bisisica — așa o botezase Achim când o
învățase să împungă ca berbecii — ieșise din cârd și ridicase fruntea spre
popă. Când părintele făcuse semnul crucii zbicind din busuioc, oaia,
crezând că e vorba de împuns, se repezise în patrafirul aceluia
bestecăind cu cornițele ei mici printre picioarele popii.
— Gata, ai scăpat, zise femeia lovind cu milă spinarea oii, care în tot
timpul mulsului tremurase ca frunza. Dă-i drumul, Niculae!
Băiatul îi dădu drumul de coarne, izbind-o în același timp cu piciorul
în grumaz; apoi prinse altă oaie, care cât simți mâna femeii sub uger,
singură se lăsă pe căldăroi și începu să rumege liniștită.
— Vezi, asta de ce stă?! îngână Niculae, ca și când cineva ar fi
pretins că toate oile seamănă cu Bisisica. Nu știu, mamă, dar eu m-am
săturat... Eu le lovește moartea de oi, îngână el mai departe jelindu-se.
Eu nu mă mai duc cu oile... Toată lumea le dă la cioban, numai tata s-a
găsit mai breaz să mă trimită pe mine... De ce nu-i spui să le dea la
cioban? De două luni de zile nu m-am mai dus la școala. Are sa mă lase
repetent...
— Gata, zise femeia, alta... Hai mai repede că se răcește mămăliga!...
Niculae prinse altă oaie care nu mai era blândă. El o apucă de bot cu
ură și-i strânse nasul:
— Stai! Ce! o iai pe urmele Bisisichii, fire-ai a naibii!? bolborosi el.
Apoi se adresă mamei cu alt glas: Eu spun una și tu te faci că n-auzi! N-
auzi că mă lasă repetent?
 — Ce să-ți fac eu dacă te lasă repetent? Parcă dacă te duci nu te lasă!
răspunse femeia cu gândul în altă parte.
— N-auzi că nu mă lasă?! zise băiatul necăjit. De câte ori vreai să-ți
tot spun?
— Ce să-mi tot spui? întrebă femeia cu același glas îndepărtat și
îmbulzit de alte gânduri. Alta, spuse ea iar. Se vede că nu prea le-ai
păscut azi... Asta abia a dat câteva picături!
Niculae, de astă dată, strigă:
— N-auzi, mamă?
— Aud, mă, aud! Spune! răspunse femeia mai apropiat.
— Păi nu ți-am mai spus? „Tu, Moromete, nu te speria că n-ai cărți și
că n-ai venit astă-toamnă, eu te trec clasa numai să vii la examen. Să
înveți pentru examen, că nu ți-am pus note“...
— Păi să te duci la examen, zise femeia, iarăși cu gândul împrăștiat.
— Cum să mă duc, mamă, dacă n-am învățat?!
— Păi învață! răspunse femeia moale.
— Cum să învăț?! strigă Niculae deodată atât de indignat și furios că
ridică și brațele, și glasul lui de copil răsună ascuțit în liniștea amurgului
care începuse să acopere salcâmii.
— Ia și tu o carte cu oile și citește. Ce vreai să-ți fac eu? răspunse
femeia cu un glas în care răzbătuseră câteva urme de interes.
— Care carte, mamă, care carte? Nici Citirea n-a vrut să-mi cumpere
tata. De unde să iau, că nimeni nu mi-o dă. Dacă m-ar lăsa să mă duc la
scoală...
Femeia tăcea și mulgea mai departe oaia.
— Mai e vreuna? întrebă ea apucând altă oaie. Treci și ține-o să nu-
mi verse laptele, mai spuse ea, strângând căldăroiul între genunchi.
Niculae apucă oaia de gât cu o mână, iar cu cealaltă o atinse pe
femeie pe umăr.
— Mamă, spune-i tu lui tata... zise el rugător, dar glasul i se rupse și
scoase un strigăt. Oaia se mișcase și-l călcase pe o bubă de pe picior cu
copita ei mică și ascuțită. Niculae izbucni pe neașteptate într-un plâns
sfâșietor și se lăsă jos ca o cârpă.
— Ce e, mă, te-a călcat? întrebă femeia sec. De ce nu te păzești?
Ține oaia să nu-mi verse laptele!
La auzul glasului lipsit de milă al mamei, băiatul începu să plângă și
mai adânc, perpelindu-se pe jos și izbind cu pumnii lui mici în pământul
afânat de bălegarul vechi al oilor. Femeia prinse altă oaie și începu să
mulgă singură și tăcută, în timp ce Niculae continua să plângă. Într-o
vreme el încetă orice mișcare, se ridică în capul oaselor și rămase cu
coatele pe genunchi. Se simțea că durerea piciorului îi trecuse de mult, el
însă plângea mai departe pe genunchi, ca și când ar fi cântat ceva lung și
deznădăjduit:
— Aaa... aaa...
— Ce e acolo mă? se auzi din drum glasul lui Moromete. Iar te-a
călcat oaia? Taci din gură, că nu-ți iese mațele.
Femeia tocmai atunci terminase de muls și pleca din obor. Ea se opri
în mijlocul bătăturii și vorbi cu un glas care îl făcu pe Niculae să se
oprească din plâns.
— Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie! Toată
ziua stai de vorbă și beai la tutun și mie îmi arde cămașa pe mine. Dacă
alții n-au treabă și au chef de vorbă... Copilul ăsta plânge aici și el stă la
poartă și bea tutun. Veniți de la deal și vă lungiți ca vitele... și eu să
îndop singură o ceată de haidamaci...
Paraschiv ridică fruntea și-o privi pe femeie cu o ură cuibărită în el
de pe vremea când mama lui bună murise. Din drum, Moromete se urni
spre poartă și intră în curte tăcut.
— Ce e, fa, zăltato, ce vreai să fac eu? Dacă e bleg și-l calcă și oile…
— Toată lumea are treabă, Catrino, zise Tudor Bălosu din drum.
Femeia nu răspunse nici unuia și intră în tindă.
— Moromete, zise Tudor Bălosu, nu stai, mă, să-ți dau banii?
Moromete făcu un gest nedeslușit.
 III
Cele două fete ale lui Moromete ajunseseră la gârlă și începuseră să
se scalde. Apa era rece, dar în timpul zilei fuseseră la muncă și a doua zi
era duminică, era călușul, nu puteau sta fără să se spele.
— Ce facem, fa? zise cea mai mare, Tita, după ce intră în apă și
începu să clănțăne din dinți. E rece ca gheața.
— Ei, ca gheața, vezi-ți de treabă, așa e la început, răspunse cealaltă
intrând în gârlă vitejește.
Tita se aplecă și o stropi pe neașteptate cu un val de apă. Fata cea
mică țipă ascuțit, se strâmbă înfiorată, apoi deodată se aplecă și ea și o
împroșcă pe soră-sa de sus până jos. Se bălăciră câtva timp țipând
mereu, apoi Tita se opri și strigă:
— Ajunge, treci și mă freacă pe spinare, trebuie să ne întoarcem
acasă!
Fetele începură să se spele pe rând, cea mai mare uitându-se din când
în când cu teamă să nu le vadă cineva. Într-un timp ea chiar sări din apă
și se repezi spre mal. Partea de gârlă unde se scăldau era un loc dosnic la
marginea satului, numit, nu se știe de ce, Valea Morii. Lângă vale se
întindea un fel de crâng lat, mai mult un fel de iaz părăsit de apele râului
care curgeau pe marginea satului, Dinspre partea aceea, care făcea un cot
mare lângă gropanul unde stăteau fetele, se auzea cineva plescăind prin
apă și apropiindu-se din ce în ce.
— Treci, fă, afară, Ilinco, n-auzi că vine cineva? zise Tita speriată.
— Și dacă vine, ce? răspunse Ilinca nepăsătoare.
— Fă, zăpăcito, nu ți-e rușine? Treci afară, n-auzi?
Fata însă, chiar de-ar fi vrut să se mai ascundă, n-ar mai fi avut timp.
De după cotul apei se ivi, printre frunzele aplecate ale crăcilor de sălcii,
partea de la genunchi în jos a picioarelor cuiva. Fata cea mare când văzu
pantalonii aceia umblând prin apă, își trase repede cămașa pe cap și pieri
în tufișul sălciilor tremurând. De-acolo ea auzi numaidecât niște glasuri
și îngheță.
— Ce faci, fă, aici, te scalzi?
— Da, mă scald, ce să fac, răspunse Ilinca și începu să râdă.
— Scaldă-te, fă, se auzi iarăși glasul acela.
— Păi, mă scald, răspunse iar Ilinca. Apoi fata din tufiș se auzi
strigată:
 — Tito, treci încoace că nu e nimeni. E Florica lui Miuleț și cu ga
Leana, vor să prindă pește. S-au îmbrăcat în pantaloni.
Tita ieși din tufiș încă înspăimântată și când le văzu pe cele două cu
plasa, începu să râdă:
— Ce naiba, Floareo, zise ea, ai băgat-o în pantaloni? Era să mor de
frică. Și proasta aia sta în apă. Dacă era un băiat, fă, ce te făceai?
Ilinca râse iar:
— Da’ ce, mi-era frică de el? Îi dam cu nămol în ochi!
— Ei, ce știe ea, zise muierea cu plasa.
— Ați prins mult pește? întrebă Tita schimbând vorba.
— Am prins pe dracu ghem! De câte ori ridicăm plasa, numai
broaște și mormoloci.
— Tata spunea că ăia pe la București mănâncă broaștele! Zicea că le
îndoapă cu carne și le bagă la cuptor, așa vii. Pe urmă, când încep să
facă poc-poc, le scot afară și le mănâncă cu furculița, zise Ilinca
scuipând pe marginea apei.
— Prostia ta, răspunse cea cu plasa. Ia uitați-vă!
Cele două ridicară plasa la mal și o dădură peste cap. Numaidecât un
broscoi orăcăi cu putere făcând să răsune valea și țâșni înapoi în apă
stropind în ochi pe cele două pescuitoare. Alte broaște, de toate mărimile
săriră de pe mal împroșcând apa. Un singur peștișor, ca un deget de
copil, strălucea în buruienile de pe mal și chiar și acela era gata să
alunece înapoi dacă una din pescuitoare nu l-ar fi prins numaidecât.
Înainte de a-l arunca în oală, ea se uită la el cum zvâcnește.
— Hai să mergem, Ilinco, ce tot mai aștepți, nu vezi că te-ai
învinețit?
Fata ieși clănțănind și se îmbrăcă repede.
— Stați, fa, că mergem și noi, zise fata cu plasa. Ați auzit? Se mărită
Polina.
— Polina lui Bălosu? Păi știm, răspunse Ilinca.
— Nu, nu știți, că nu cu Birică se mărită, răspunse fata. Apoi se
adresă însoțitoarei: Hai să mergem și noi, ga Leano, că eu ți-am spus că
până nu plouă, peștii nu ies de pe fund. Fă, Tito, voi știți că Polina era în
vorbă cu alde Birică. Ei, acu’ se mărită cu Stan Cotelici.
— Cu șchiopu?! întrebă Tita, uimită. Cu urâtul ăla? Păi ce moartea
găsit-o să-l ia pe-ăla? Că după ce e șchiop, mai e și făcut!
— Da’ ce, fa, el nu trebuie să se însoare? Trebuie să-l ia cineva! zise
Leana înfășurând plasa.
— Să-l ia moartea! răspunse Tita, râzând.
 — De ce, fa? Eu cum l-am luat pe Ene al meu? Ce are Stan Cotelii
de fugiți de el?
— E urââât, ga Leano, răspunse Tita, luând-o pe lângă sălcii. Și n-ar
fi nimic, dar matale l-ai văzut cum umblă? Are atâta avere și parcă e
milog!...
— E bine să strângă omul, răspunse Leana cu îndoială.
— Hai, fa, îmbracă-te mai repede! zise Tita, răstindu-se spre soră-sa.
De ce nu-ți cârpești fusta aia, nu vezi că ți se vede buca?
— Ce să mai cârpesc, am tot cârpit-o... ia lasă-mă în pace! Dacă mi
vede, ce? Cine o vede, să mi-o mănânce! răspunse Ilinca la fel de răstit.
— Ce știe ea, râse fata cu plasa. Să te vedem la anul sau la anul
ălalalt, tot așa ai să zici?
Cu toate că era într-adevăr nevoie de anii aceia ca să nu mai zică
(Ilinca n-avea nici paisprezece ani), când fusese pomenit numele lui
Birică, fata cea mică a lui Moromete se roșise. Flăcăul însă nu știa
nimic. El era prieten cu frații ei, venea des seara pe la ei, jucau cu el
tabinet, era vesel... și mai ales cânta frumos.
Cele trei fete o luară înainte, iar muierea mergea în urma lor cu plasa
pe umăr. Soarele asfințise și în aer începuseră să bâzâie țânțarii. Când
cotiră după Valea Morii și se apropiau de pădurea de la marginea
satului, muierea care mergea mereu în urmă se miră:
— Parcă ne-ar fi auzit, fa! Ăla care iese din pădure nu e Birică?
Fetele băgară și ele de seamă și încetiniră pașii. Tăceau. Se gândeau
dacă trebuie sau nu să-i spună știrea flăcăului.
— Ce mai faci, Birică, n-ai mai venit pe la noi! îndrăzni totuși fata
cea mică a lui Moromete când Birică le ajunse din urmă.
Birică nu răspunse. Se cunoștea că îi pare bine că a întâlnit-o pe Tita.
Dădu bună seara și se apropie de ea.
— Tito, vreau să-ți spun ceva... Am fluierat aseară la Polina și nu
știu ce e cu ea, n-a vrut să mai iasă, șopti el după ce se îndepărtă puțin cu
fata. Spune-i că am să trec diseară... Dacă nu mai vrea să vorbească cu
mine, să-mi spună!
S-ar fi putut crede că flăcăul nu dorea să știe decât atât, dar Titei nu-i
scăpă turburarea care îl stăpânea.
Cunoștea și ea bine această turburare. De aproape un an de zile era în
vorbă cu Victor, fratele Polinei. Victor Bălosu nu spunea că nu ține la
ea, dar nici nu se străduia să arate că ține.
— Atâta vreau să știu, continuă Birică, de astă dată fără să-și mai
ascundă îngrijorarea. Ai să-i spui, Tito?
 Tita șovăia să răspundă.
— Birică! Se vorbește că Polina... Nu știu, așa am auzit... Tu nu știi
nimic? E vorba de Stan Cotelici, cică s-ar mărita cu el. Trebuie să
vorbești tu cu ea, să vezi ce s-a întâmplat.
Birică se posomori și amuți. Mai merse câțiva pași cu fata, apoi, fără
mai întrebe ceva, se îndepărtă. Fata cea mică a lui Moromete îl strigă din
urmă, dar flăcăul nu răspunse.
 IV
— Treceți la masă, ori vreți să vă chem cu lăutari? strigă Catrina
Moromete din pragul tindei. Ilie, unde s-au dus fetele alea? Numai tu le-
ai dat nas; unde-or fi ele acuma? Sculați în sus! Paraschive, Nilă, voi n-
auziți? Niculae, tu ce mai aștepți? Ai băgat nasul între picioare...
Femeia se opri deodată din vorbit și chipul i se schimonosi de
spaimă. Pe alături de ea țâșni Duțulache, câinele, ieșind din tindă cu o
bucată mare de ceva alb în gură, pesemne brânză. Femeia îl întrebă:
— Când ai intrat, lovi-te-ar turbarea? Lasă jos! Lasă jos! Lasă jos, n-
auzii?
— Dă-i apă, zise Moromete liniștit.
Paraschiv începu să râdă, sculându-se de pe dulamă.
— Lasă jos, lasă jos, mânca-te-ar câinii, lasă jooos!... striga zadarnic
femeia. Câinele pierise în grădină. Acum să mâncați câinele, spuse mai
departe Catrina, uitându-se crunt la fiul vitreg care râdea.
— De ce să mâncăm câinele, fă, proasto? întrebă Moromete, liniștit
încet. Apoi, tot liniștit, spuse mai departe și la fel de încet, ca și când ar
fi vorbit cu el însuși: De ce să mâncăm, fa, zăltato, sărito de la locul tău.
E bun câinele de mâncat, fa? E bun să te mănânce el pe tine! Și chiar o
să te mănânce. Azi ți-a luat brânza, mâine o să-ti ia...
— Nu treceți o dată la masă? strigă femeia scoasă din minți. Dacă n-
o să mă duc în lume și să vă las... și moartea să vă ia pe toți și la cimitir
să vă ducă!...
— Taci, fa, din gură, dosădito! zise iar Moromete și mai liniștit ca
înainte. Vezi-ți, fa, de treabă! Ai făcut mâncare? Spune o dată și taci, că
nu sunteți surzi.
Paraschiv stătea pe prispă și rânjea. Femeia amuți, nu mai zise nimic.
Pe drum se văzură cele două fete apropiindu-se de casă. Moromete și
ridică de pe prispă și, în tăcerea care se lăsase, glasul lui picură liniștit
încet, de astă dată spunând însă altceva:
— Tu, Paraschive, ce stai acilea și belești fasolele la mine? Ce, nu ți-
am mai văzut dinții ăia de mult? Rânjești ca un colțat la maică-ta, parcă
tu ai fi mai breaz. De ce nu treci la masă? Și pe voi v-a găsit scăldatul?
Dacă vă iau de păr și mătur bătătura cu voi, vă scutesc de-o treabă mâine
dimineață. O lăsați pe mă-ta singură și vă duceți. Unde sunt ăilalți?
Moromete vorbise până acum încet și liniștit. Deodată curtea răsună
de un glas puternic și amenințător făcându-i pe toți să tresară de teamă.
 — Nilă! Achime! strigă Moromete de două ori.
După un timp, se auzi în casă cum cineva sare din pat; în același
timp, poarta grajdului se deschise și se văzu, venind încet și frecându-se
cu mâinile la ochi, Achim.
— Ce e, mă, cu voi? întrebă Moromete, cu glasul dinainte, încet
liniștit. Ba chiar blând. Nu vă e foame? Stați la masă! Puteți pe urmă să
dormiți până poimâine dimineață...
Catrina Moromete se șterse pe frunte de sudoare și intră în tindă.
Unul câte unul, copiii intrară în tinda casei. Se înserase bine și de pe
vatră focul arunca până departe o fâșie roșie de lumină făcând să
strălucească bătătura.
Cât ieșeau din iarnă și până aproape de sfântul Niculaie, Moromeții
mâncau în tindă la o masă joasă și rotundă, așezați în jurul ei pe niște
scăunele cât palma. Fără să se știe când, copiii se așezaseră cu vremea
unul lângă altul, după fire și neam. Cei trei frați vitregi, Paraschiv, Nilă
și Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca si când ar fi fost gata
în orice clipă să se scoale de la masă și să plece afară. De cealaltă parte a
mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile și oalele cu
mâncare de pe foc, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă
a celor trei frați, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca și pe
Tita, copii făcuți cu Moromete. Dar Catrina fusese și ea măritată înainte
de a-l lua pe Moromete: bărbatul acesta îi murise în timpul războiului,
dar nu pe front, fiindcă nu împlinise încă anii ca să fie luat militar, ci
acasă de apă la plămâni; îi lăsase o fată (pe care Catrina o născu după
moartea lui) și când plecă din casa socrilor n-o luă cu ea, o lăsă
bătrânului Năfliu, bâtului, cum îi spuneau cu toți, cu care însă Catrina nu
se avea bine.
Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei
de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toți ceilalți
stăteau umăr lângă umăr, înghesuiți, masa fiind prea mică. Moromete n-
o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deși numărul copiilor
crescuse. El ședea bine pe pragul lui, putea să se miște în voie și de altfel
nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să se schimbe masa aceea
joasă și plină de arsurile de la tigaie.
Paraschiv, Nilă și Achim nu erau din firea lor niște copii tăcuți, moi
ori lipsiți de veselie. Totuși, ca totdeauna, ei se așezară la masă absenți,
uitându-se în gol, oftând, parcă ar fi trebuit nu să mănânce, ci să ridice
pietre de moară. Moromete se așeză și el pe prag, făcând în același timp
câteva cruci repezi și închizând o clipă, evlavios, ochii. Niculae, care nu
avea scaun, se așeză turcește pe pământ.
— Du-te, mă, și ia-ți o pernă, dosăditule, de câte ori să-ți spui? Că
ăștia nu sunt în stare să facă măcar un scaun, zise femeia, uitându-se la
cei trei care așteptau, tăcuți și plictisiți, mâncarea.
— Tu de ce nu faci? zise Achim, ai cărui ochi clipiră ascuțit,
înfigându-se din golul în care erau pierduți mai înainte, în cei ai mamei
vitrege.
Moromete, care tocmai își făcuse cruce, se uită la femeie cu gura
căscată mirare.
— Taci, fa, din gură, n-auzi?! zise el, apucând lingura de lemn între
degete.
— N-auzi ce zice colțatul? răspunse femeia, ștergându-se de sudoare,
fără să-i pese de privirea bărbatului.
— De ce colțat?! întrebă moale Paraschiv, apucând și el lingura într-
un fel anumit, vrând să spună că vrea să mănânce mai repede.
— Taci, mă, din gură! zise și Nilă cu un glas și mai moale decât al
fratelui, aproape șoptit.
— Cine vă întrece? răspunse Catrina. Așează-te masă, ridică-te masă.
Abia se mișcă, abia se așează, cleaf-cleaf, parcă i-ai da să mănânce
otravă.
— Pui, fa, mâncarea-aia o dată?! zise Moromete liniștit, dar în glas
cu fire de amenințare.
Cele două fete tăceau. Niculae se uita la tatăl său nemișcat, cu ochii
pironiți pe fruntea largă, descoperită de golul părului căzut de o parte de
alta a creștetului. Catrina apucă o oală mare de pe vatră și o trase lângă
ea. Fata cea mare, Tita, desprinse dintr-un cui de lângă firidă o ață
subțire de bumbac și tăie mămăliga în felii groase. Ilinca așeză în
mijlocul mesei o strachină largă și adâncă, iar femeia o umplu
numaidecât cu ciorbă verde și groasă de ierburi.
— Da’ brânză nu e? șopti Niculae indignat, uitându-se la maică-sa.
— Du-te de-o ia din burta lui Duțulache! răspunse mama.
— Da’ ce! Ce Duțulache? Mie să-mi dai brânză, zise iar Niculae,
trântind lingura pe masă.
— Parcă spuneai că să le mănânce lupii de oi, îngână femeia mai
moale, cu un glas nepăsător.
— Mănâncă, mă, acilea și nu te mai miorlăi, puturosule! Te găsi
brâna. Când e, te uiți chiondărâș la ea, zise tatăl nepăsător și el, înghițind
un dumicat mare.
 Niculae amuți. Pieptul i se ridică și coborî repede; buzele îi
tremurară. Câteva clipe se uită la maică-sa. Femeia mânca cu gândurile
în altă parte. Băiatul se uită atunci spre soră-sa Ilinca, dar fiecare mânca
repede, însuflețit pe neașteptate, tăcut și parcă nemaisimțind pe cel de
alături. Băiatul înghiți greu, se ridică de la masă și ieși afară. Aproape că
nimeni nu-l luă în seamă.
— Dacă mănânci, mi-ești ca un frate, Niculae, zise Achim
batjocoritor, dacă nu mănânci, mi-ești ca doi.
— Să te ia naiba, izbucni băiatul hohotind și făcându-se nevăzut.
Pe fața femeii trecu o umbră de durere auzind plânsul de afară al
copilului.
— De ce nu-l lași în pace Ilie? șopti ea, privindu-și bărbatul fără
teamă. N-ajunge că îl trimeți ca vai de capul lui și rabdă de sete toată
ziua cu oile? Îl mai faci și puturos. Voi vă duceți și munciți ca oamenii,
vă mai odihniți, aveți apă, mâncați, și el, săracu, rabdă de sete toată ziua
și aleargă după zăpăcita aia de Bisisica...
Moromete se sculă de la masă tăcut și ieși afară. După câtva timp se
auziră câteva cuvinte înnăbușite și pe urmă tatăl se întoarse ținându-l pe
băiat de mână.
— Stai și mănâncă, nu te prosti, zise Moromete așezându-l la masă.
Dă-i, fa, niște brânză, hai, el se duce cu oile, de!
— Nu mănânc brânză, scrâșni Niculae, ștergându-și obrajii pătați de
acrimi.
— Mănâncă-mă pe mine atunci, răspunse omul.
Strachina de pe masă se golise între timp. Catrina se întoarse și apucă
oala din spate.
— Nu-i arde lui de brânză, zise ea, turnând în strachină. I-e necaz că
o să rămână repetent. I-e necaz și lui că anul trecut i-a luat-o a
lui percitoru înainte, că tot așa, te-ai apucat să-l trimiți cu oile... Parcă
mureai dacă-l lăsai barem o lună, acolo, să se ducă... i-e drag și lui...
— Ia mai lasă, zise Ilinca, uitându-se supărată spre maică-sa. Ne găsi
școala!
— Taci, fa, din gură, proasto! zise mama, ridicând mâna amenințător
spre fată.
— Fă! Fă! Fă, n-auzi? mormăi Moromete. Pune, fa, mâncarea și mai
trage-te pe fălcile alea că te-or fi durând de când vorbești! Altă treabă n-
avem noi acuma! Ne apucăm să studiem. Mai bine vezi ce-o să faci, că
mâine dimineață... dar ce zic eu: mâine dis-de-dimineață o să vie ăla să-
ți ia țoalele din casă.
 — De ce să-mi ia țoalele din casă? întrebă femeia nevinovată.
— Așa! Ca să se mire proștii, răspunse omul. Vezi că se umflă
laptele...
Tita se întoarse și dădu la o parte de pe vatră o oală plină cu lapte.
Catrina turnă iarăși ciorbă în strachina de pe masă, care între timp iar se
golise.
— Ce faci, mă, că am vorbit iar cu Cătănoiu. Zice că săptămâna asta
pleacă la București, zise Achim, uitându-se pe sub sprâncene la tatăl său.
— Ducă-se învârtindu-se! răspunse Moromete posomorându-se
deodată.
Niculae, care începuse să mănânce, lăsă lingura pe masă și se uită cu
nesaț la fratele său vitreg.
Nepăsător, Achim continuă, făcând o socoteală simplă:
— Avem douăzeci și patru de oi, toate cu lapte. Asta înseamnă două
sute patruzeci de lei pe zi. Într-o săptămână...
— Înseamnă, răspunse Moromete batjocoritor. Înseamnă prostia ta
din cap.
— Mă, eu ți-am spus! zise Achim cu dispreț parcă. La toamnă
trebuie să plătim banca. Eu zic că trebuie să-mi spui o dată, dacă îmi dai
sau nu-mi dai drumul!
Catrina care ascultase se amestecă și ea:
— Lasă-l, mă, să se ducă. Nu e vorba numai de bancă, dar sunt și ei
băieți mari... N-au o treanță pe ei... Cu ce să-și cumpere?
— Și ce băgați în voi dacă pleacă cu oile? întrebă Moromete curios.
— Cum ce băgăm? Mai e o găină, mai e un miel!...
— A! făcu Moromete, oile pleacă, mieii rămân! Dar muierea parcă
nu auzi.
— Și pe urmă, zise ea, peste o săptămână, două, începe secerea,
facem pâine... Am trăit noi și fără oi!
— Taci, mamă, din gură, zise Ilinca scoasă parcă din sărite. Să vii tu
la deal și să muncești și să vezi pe urmă cum e fără lapte...
— Las-o, Ilinco, că o găsiră găinile și mieii. E plină de găini și miei,
zise tatăl cu ironie.
Niculae se întoarse spre soră-sa și-i arse o palmă peste cap, scrâșnind
din dinți.
— Ce ai, mă, ești nebun? țipă fata.
— Ce te-amesteci?! răspunse Niculae, sărind în sus de la masă, gata
să fugă afară.
 — Niculae, dacă mă scol la tine, te dau cu capul de pereți până îți ies
bolboșile ochilor, zise Moromete fulgerându-l cu privirea.
— Ce s-amestecă ea? zise băiatul arțăgos.
— Ce e, mă, îți pare bine că n-o să te mai duci cu oile?! întrebă Tita
cu glas subțire și înalt. Nu-ți fie frică, ai să mergi la deal să dea zece
sudori din tine.
— Ce-aveți, fa, cu el? se răsti mama furioasă. Nu puteți să vă vedeți
de treabă?
— Tu îi dai nas, zise Tita.
— Vezi să nu-ți dau eu una peste nas, amenință mama.
— Mă, se vede că nu sunteți munciți, mă!!! se prăbuși Moromete de
uimire. Păi eu când veneam de la deal adormeam cu dumicatul în gură!
Acu’ vă sparg oalele și străchinile astea în cap! Nici la sfânta masă nu v-
astâmpărați! Niculae, stai jos și bagă în tine și dacă mai sufli o vorbă te...
te...
Toți lăsară ochii în jos și se făcu tăcere. Catrina schimbă strachina
turnă al doilea fel de mâncare, laptele fiert. Moromete luă două felii
mămăligă și le puse în strachina plină. În aceeași clipă, vreo șase linguri
se îndreptară spre mijlocul mesei și începură să dumice mămăliga în
strachină. Niculae își strecurase și el lingura printre ceilalți și abia izbuti
să apuce ceva și să ducă la gură. Strachina se goli numaidecât. Femeia o
umplu iarăși. Într-un timp, Niculae prinse lingura soră-sii într-a lui și o
izbi afară, scrâșnind, stropindu-i pe toți cu laptele fierbinte. În aceeași
clipă, palma lui Moromete se ridică și căzu pe capul lui ca o greutate de
fier, detunându-l. Băiatul încremeni cu ochii holbați, strânse din dinți și
răsuflă greu. Deși stătea jos, se clătină și se lungi moale alături de masă.
— Scoal’ în sus! zise Moromete încet, dar cu un glas îndesat.
Băiatul se ridică în palme și genunchi, rămase astfel o clipă, apoi se
ridică în capul oaselor.
— Ia și mănâncă! rosti cu același glas omul.
Niculae se întoarse spre masă, aruncă spre soră-sa o privire care
mocnea de ură și apucă lingura în mână. În acest timp, însă, strachina se
golise iarăși. Femeia turnă a treia oară, se uită spre Ilinca și lăsă oala în
jos.
— Gata, ăsta e tot laptele, zise ea, deși nu-l răsturnase pe tot...
Până la sfârșitul mesei, nimeni nu mai vorbi. Moromete își întinse
picioarele și împinse masa mai încolo de lângă el, frecându-și mâinile
una de alta să se curețe de mămăligă. Femeia și fetele strângeau oalele și
străchinile.
 — Să nu vii încoace, lovi-te-ar jigodia, că-ți sparg capul, zise
Catrina, amenințând câinele care aștepta pe prispă să se răstoarne masa.
— Apă a băut? rânji Paraschiv, încercând să zâmbească, repetând
ironia tatălui.
— Mai și vorbești! bombăni femeia.
— Paraschive, după demâncare ce urmează? întrebă Moromete.
— O țigare, răspunse Niculae.
— Ce e, mă, ai înviat? zise Ilinca râzând. Ai un cap ca de dovleac.
— Și tu, ca de... ca... Tâmpito! se bâlbâi Niculae.
— Tată, îl auzi? se miorlăi fata, crezând că tatăl are să-i mai dea o
palmă lui Niculae, dar omul parcă n-auzi, se căuta mereu în buzunarele
flanelei.
— N-auzi, mă, să-mi dai o țigare, Paraschive, zise el, pregătindu-și o
foiță de jurnal.
— De unde să-ți dau dacă n-am, mormăi Paraschiv ca un urs.
Moromete nu-l luă în seamă. Întinse foița spre fiu să-i pună tutun dar
deodată lăsă hârtia jos și șopti apăsat:
— Ia tăceți! Sst! Tăceți din gură!
Toți copiii se uitară la el fără să înțeleagă ce vrea.
— Ce este? Ce s-a întâmplat? îl întrebă muierea.
— Taci! zise omul, așteptând încordat.
Fiecare rămase la locul lui în tăcere. Paraschiv, Nilă și Achim stăteau
nemișcați în câte un colț al tindei. Femeia și fetele rămaseră și ele
nemișcate, cu câte o strachină sau o lingură în mână, cu gura puțin
deschisă a mirare și neînțelegere.
În tăcerea aceea se auzi deodată din depărtare un om care mergea pe
drum și cânta.
Afară toate zgomotele se topiră numaidecât și peste sat se lăsă
deodată o liniște mare. Cântecul flăcăului acoperea întinderea și
adâncimea nopții.
Era al unei fete părăsite, cântat însă de un flăcău. Spunea că odată era
iarnă, dar el, băiatul, tot venea la ea, acum e soare și frumos și el nu mai
vrea să vină... Vocea urca în noapte și în amintire cu patimă
clocotitoare... Moromete se ridică și ieși pe prispă. El se întoarse însă
numaidecât îndărăt și se așeză iar pe pragul lui. Ceilalți ascultau toți fără
să se miște, uitând în aceste clipe de ei înșiși.
— Doamne sfinte, cum cântă flăcăul ăsta! murmură mama uimită.
Birică e, nu-i așa, Tito? întrebă ea când afară cântecul nu se mai auzi.
— Da, el e! răspunse fata.
 Moromeții se dezmorțiră și reveniră iarăși la starea lor dinainte.
Masa se terminase și acum ar fi trebuit să se culce, dar cei trei,
Paraschiv, Nilă și Achim, care dormiseră înainte de masă, nu păreau că
au de gând să facă așa ceva.
 V
Când se despărțise de Tita lui Moromete, lui Birică numai de cântat
nu-i ardea; se grăbise să se ducă acasă, să stea la masă și să plece pe
urmă s-o cheme pe Polina la poartă. Se dusese acasă, dar nu putuse să
mănânce și plecase devreme, nu mai avusese răbdare să aștepte până
după mâncarea oamenilor.
Birică avea douăzeci și patru de ani și era în vorbă cu Polina de prin
iarnă. Nu știa ce să mai creadă despre ea. I se mai întâmplase o dată să
țină la o fată și nici atunci nu înțelesese pentru ce la început fetei îi
plăcuse și mai pe urmă, tot așa, nu mai vrusese să iasă la poartă. Acum
însă era parcă mai rău, înțelegea și mai puțin. Intrase în vorbă cu Polina
la un clic, la curățat porumb, se juca inelușul. Polina nu ghicise că inelul
e la Birică și cel care avea cureaua și conducea jocul îl întrebase:
„Câte să-i dau, Birică?“
„Câte vrei!“ răspunsese Birică și asta însemna că trebuia doar să-i
atingă palma, adică de formă.
Atunci văzuse un surâs de batjocură pe buzele fetei, parcă ar fi vrut
să-i spună că n-are nici un rost s-o cruțe, fiindcă tot nu-i place de el.
„Ba nu, dă-i una fierbinte ca focul“, spusese atunci Birică.
Jocul continuase și Birică fusese scos să ghicească la cine e inelul.
Greșise înadins, știa că inelul trebuie să fie la Polina.
„Câte să-i dau, Polino?“ întrebase într-adevăr cel care conducea.
„Dă-i una moale ca lâna și una iute ca fulgerul“, răspunse Polina.
Pe cea iute ca fulgerul o primise drept în inimă și se înfiorase de
bucurie. În seara aceea nu mai vorbise nimic cu ea, dar în seara
următoare venise singur la poarta ei și fluierase. Știa că n-are să iasă, că
trebuia să vină seri de-a rândul la poarta ei pentru ca ea să aibă timp să
se gândească și abia după mai multe seri din acestea ea să iasă în sfârșit
și să-i spună, să-i dea de înțeles, că s-a gândit la el și îi place, sau s-a
gândit și n-o lasă maică-sa. Dar ce ciudat lucru, ea ieșise chiar în prima
seară — a doua seară de când intrase în vorbă cu ea — și nu suflase nici
un cuvânt nici despre maică-sa, nici despre cineva de-ai ei și nici măcar
cuvintele obișnuite: „Mă duc, ne vede cineva“. Se apropiase de el dintr-o
dată, foarte hotărâtă, zăpăcindu-l prin nepăsarea ei față de primejdiile
care o pândeau, primejdii adevărate și cunoscute de toate fetele și de
care ea parcă nici nu vroia să știe.
 Înțelesese mai târziu că ea ținea la el mai de mult, nu vroia să spună
de când, era limpede că nu din seara aceea cu inelușul, ci mult mai
dinainte. Faptul că o fată ca Polina ținea la el — el care plăcea fetelor
doar când cânta, mai mult nu ținea la el nici una fiindcă era flăcău cu
mulți frați și nu-i venea decât un pogon de pământ — îl făcuse mai pe
urmă pe Birică să uite că e flăcău sărac și să se gândească mai cu
îndrăzneală la însurătoarea lui. Când îi dăduse apoi de înțeles Polinei că
se gândește să se ia cu ea, Polina se făcuse roșie și se uitase la el cu niște
ochi ciudați, ca în seara aceea la clic: „Și dacă eu nu vreau, ce-ai să faci,
Birică?“ întrebase ea. „De ce să nu vrei?“ „Mai știi? Poate că nu țin la
tine.“ El o apucase de mână crezând că glumește, dar ea îl lovise peste
braț și se trăsese îndărăt. Păruse cu adevărat mânioasă pe el și Birică nu
prea înțelesese.
Aducându-și aminte de această întâmplare uitată, Birică se opri în
mijlocul drumului lovit parcă fără veste de înțelesul târziu și cumplit pe
care aceste cuvinte ale ei îl adevereau. Vru să se întoarcă din drum, dar
continuă totuși să meargă spre casa Polinei și mergând el uită că vroia să
afle ceva de la ea; nu mai vroia decât s-o vadă. Întâi de toate s-o vadă.
Parcă îi uitase chipul și neputându-se grăbi decât la pas, deodată el
începu să cânte. Gândul că s-ar putea ca ea să nu iasă nici de astă dată
— și atunci ar fi rămas singur cu dorința lui chinuitoare de a-i vedea
chipul — se ascunsese undeva în adâncul inimii și cânta într-o ciudată
uitare de sine.
În dreptul Moromeților glasul său se frânse tot așa cum începuse, pe
neașteptate. Casa Polinei era la un pas; Birică se opri pe podișca lui
Bălosu și fluieră.
Casa Polinei rămase liniștită. Birică mai așteptă puțin și fluieră din
nou. De astă dată auzi ușa de la tindă deschizându-se. Gardul lui Bălosu
era înalt și Birică n-o vedea pe fată. Dar nici nu se uita, fiindcă auzind-o
că vine, hotărâse să nu dea bună seara și nici să înceapă el cel dintâi
vorba. Portița scârțâi ușor și câteva clipe tăcerea nu fu turburată de
nimic; Birică ședea pe podișcă, jumătate întors și aștepta.
— Ce e, mă? Ce fluieri aici? Ce, e târla lui tac-tău?
Birică se răsuci speriat. În poartă, în locul Polinei, îl recunoscu pe
Bălosu.
— De ce să nu fluier? bolborosi el cu un glas sumbru. Nu cumva
crezi că te-am fluierat pe dumneata?
După ce spuse aceste cuvinte, Birică vru să se îndepărteze.
 — Pleacă în... mă-tii d-aici și să nu te mai prind că fluieri la poarta
mea, că pun câinii pe tine.
Birică se apropie cu băgare de seamă de tatăl Polinei și îi șopti:
— Nea Tudore, ia seama la vorbă că nu ți-am făcut nimic.
— Ce să iau seama la vorbă? Ce cauți tu la fata mea?
Și fără să mai dea alte lămuriri, îl și apucă pe flăcău de gulerul
cămășii și îl îmbrânci. Birică se trase singur îndărăt, dar puse mâna pe
stinghia stanoagei, gata s-o smulgă. Rămase însă nemișcat. În spatele lui
Bălosu apăruse Victor, voiajorul, cu o măciucă în mână.
Birică așteptă câteva clipe șovăielnic, apoi se îndepărtă cu fruntea în
pământ.
Curând însă se întoarse înapoi. Cei doi nu mai erau la poartă. Vru să
fluiere, dar se răzgândi și din nou se îndepărtă. De astă dată se opri în
dreptul Moromeților. Veni lângă gard și șopti prin întuneric:
— Bă Nilă-m’!
— Cee-m’? Care ești? șopti Nilă de pe prispă.
— Ia vin pân-aici, zise iar glasul de lângă garduri. Eu sunt! Birică.
Intrigat, Moromete ieșise și el pe prispă.
— Tu ești, Birică? întrebă el.
— Vreau să-i spun ceva lui Nilă, răspunse Birică.
Flăcăul intră în curte și se apropie prin întuneric de cei de pe prispă.
— Bună seara, zise el moale. Unde ești, Nilă?
— Ce s-a întâmplat, mă? mormăi Paraschiv, rezemat în întuneric de
stâlpul casei.
— Nilă, unde ești, mă? întrebă Birică fără să răspundă. Hai, nu
mergi, ce mai stai? N-ai mâncat?
— Hai, că merg, acuma, răspunse Nilă, coborând de pe prispă.
— Ce s-a întâmplat, Birică? întrebă Moromete.
Birică se așeză pe prispă și deodată izbucni.
— Nea Ilie, ce dracu vreai să se întâmple? Știi și dumneata că la o
fată mare și-un măgar zbiară! Eram în vorbă cu asta a lui Bălosu.
— Măi Birică, prost mai ești, zise Moromete, în șoaptă, ca și când s-
ar fi temut să nu-l audă vecinul. Nu mai găsești tu altă fată? E satul plin.
Și nu-ți ajunge aici, te mai duci și la Miroși și la Balaci, poți să iai satele
la rând până la Dunăre. D-aia te vaiți tu? Îmi spuse și mie adineauri în
drum alde tat-său că Polina și cu ăla sunt în vorbă de mult... Că e
daravelă veche...
În acest timp, Birică se sculase de pe prispă și se tot mișca,
ascultându-l pe Moromete.
 — Minte, strigă el deodată, când Moromete isprăvi.
Paraschiv, Nilă și Achim tresăriră la strigătul flăcăului. Birică porni
repede pe lângă prispă și se opri lângă gardul grădiniței în dreptul căruia
se ghicea prin întuneric casa și bătătura lui Tudor Bălosu.
— De ce minți, mă? strigă Birică spre Tudor Bălosu. De ce minți,
mă? spuse el din nou, ca și când ar fi știut că acela îl ascultă. Nea
Tudore, să fiu al dracu... lasă! Iar tu, Polino, să nu crezi că eu am să
mai... că n-o să mai dau eu ochii cu tine!
Flăcăul plecă de lângă gard și înjură încet; el veni însă numaidecât
îndărăt și de astă dată începu să strige fără teamă, ca și când ceea ce
spusese înainte l-ar fi răscolit rău, făcându-l să-și piardă măsura:
— Ce e, mă, ce crezi tu, ai? Că dacă mă gonești de la poartă... Da’
ce, mă, crezi că te-am fluierat pe tine? Asmuți câinii pe mine, mă, ca pe-
un țigan? De ce să asmuți câinele pe mine, nea Tudore, dacă ai o fată și
fluieră cineva la ea, dumneata trebuie să asmuți câinele? Ce ți-am făcut
eu dumitale? Ți-am făcut eu ceva vreodată? Păi de ce asmuți câinele pe
mine, nea Tudore, dacă de furat nu te-am furat, de făcut nu ți-am făcut
nimic? Atunci de ce să asmuți câinele pe mine, nea Tudore? De ce să
asmuți câinele pe mine, mă, tu-ți dumnezeul mă-tii, Bălosule! Chiorule!
— Birică! strigă Nilă de pe undeva unde era.
— Birică, taci, mă, din gură, unde-ai băut? murmură Paraschiv.
Îl știau un flăcău la locul lui și erau nedumeriți de aceste strigăte.
Socotiră că trebuie să-l țină de rău, dar Birică se smuci.
— Ia lasă-mă, bă! strigă el pornind iute spre poartă. Hai, Nilă, mergi
sau nu mergi? Ce crede el că eu sunt prost?
Spunând cuvântul prost, flăcăul țâșni deodată înapoi lângă grădiniță
și începu din nou să strige.
— Fă, Polino, uite ce e! Dacă tu crezi că eu sunt prost, fii tu mai
deșteaptă. Eu te las, fă, mărită-te! Mărită-te cu șchiopul ăla și lasă-mă pe
mine așa prost cum sunt eu. Și dacă dumneata, nea Tudore, ieși la mine
și amuți câinele, păi lasă!...
Pe la casele vecinilor se vedeau pâlcuri întunecate de băieți și fete
care ascultau în tăcere. Birică ieși în drum și-l strigă din nou pe Nilă,
întrebându-l dacă merge sau nu. Nilă vru să-i răspundă, dar flăcăul ieșise
la șosea și plecase.
— Asmute câinele pe mine! strigă el iar, oprindu-se în mijlocul
șosele ca și când cei care ascultau i-ar fi cerut socoteală. Am venit și eu
la poarta lui ca un flăcău și el sare la mine, parcă aș fi venit să-i sparg
casa... Lasă, Bălosule! Mai vorbim noi doi, cu voiajorul tău cu tot... vă
aranjez eu pe voi, încheie el amenințător și de astă dată se îndepărtă de
tot de casa fetei.
 VI
Tot timpul acesta, de dincolo, din curtea lui Tudor Bălosu nu se
auzise nimic, ca și când casa ar fi fost pustie. Paraschiv, Nilă și Achim,
împreună cu tatăl lor ieșiseră câteșipatru în poartă. Mai pe urmă, se
apropiaseră și cele două fete și Niculae în urmă. Când Birică o luă încet
spre șosea, Nilă se dezlipi de lângă poartă, unde stătea rezemat, și porni
alene în urma lui. Moromete îl petrecu o vreme cu privirea până se
îndepărtă câțiva pași de șanțul șoselei, apoi îl strigă deodată, ca și când
până atunci ar fi stat la îndoială, gândindu-se la ceva.
— Nilă, unde te duci?
— Mă duc cu ăsta, răspunse Nilă, oprindu-se.
— Nu te mai duce, zise Moromete încet. Ia vin’ încoace.
Nilă se întoarse nedumerit și se opri lângă podișcă.
— Nu te mai duce, spuse din nou omul. Iart-o în seara asta că nu
moare! Nu ți-o fură nimeni.
Paraschiv și Achim se uitau intrigați la tatăl lor. Nu-i oprise pe nici
unul, în nici o seară, să plece de acasă. Se îndepărtară alene de lângă
poartă, pornind spre un grup de fete și băieți de alături, unde cineva
cânta din fluier, iar ceilalți jucau.
— Nilă, vin’ încoace când îți spun, zise Moromete din nou, după ce
Paraschiv și Achim se îndepărtaseră.
Omul intră în curte și porni spre grădină, iar feciorul îl ascultă. Când
ajunseră în fundul grădinii, Moromete se opri lângă un dud și se așeză pe
o buturugă de soc, făcându-i semn flăcăului să se așeze alături:
— Nilă, zise Moromete cu un glas moale pe care fiul nu îl cunoștea.
Tu ce zici, mă, să se ducă ăla cu oile la București?
Auzind întrebarea tatălui rămase într-o tăcere încărcată de zăpăceală
și de uimire. După felul cum ținea capul în jos se vedea că nu e obișnuit
să-l pună, acest cap, la întrebări așa de grele, parcă îl trăgea capul în jos
de grea ce era întrebarea tatălui. Moromete continuă:
— Eu i-aș da drumul, dar vezi și tu că dacă n-am avea bruma aia de
lapte de la oi, ce-am mânca? Nu poți să dai la sapă și la secere și să n-ai
de mâncare decât știr și ștevie. Dar ce facem la toamnă cu împrumutul
de la bancă? Și te pomenești mâine-poimâine că mai vine și Jupuitu cu
fonciirea! Tu auzi, mă? întrebă Moromete cu un glas neliniștit de tăcerea
fiului.
Nilă tuși, mișcându-se pe buturugă.
 — De, mă, zise el încet. Ai auzit ce zicea mama: (Moromete tresări
când îl auzi vorbind astfel) ar fi bine să se ducă... Dacă face ceva, ne mai
cumpărăm și noi... mai păstrăm grâul... nu mai facem ca anul trecut, să
rămânem toată iarna fără pâine...
— Mă, Nilă, îngână Moromete cu același glas moale pe care copiii
nu prea i-l cunoșteau, ce mâncăm, mă, te întreb? Se duce el cu oile la
București, asta nu e greu, dar ce mâncăm?
— Mai sunt oameni care n-au oi și trăiesc, muncesc. Ce să facem?!
Cuvintele ce să facem, flăcăul le spusese nu ca un răspuns, ci ca o
hotărâre. Glasul i se schimbase, suna mai încrezător, ca al unui om de
nădejde pe care te poți bizui.
— Bine, Nilă! Te-am întrebat ca să nu ziceți că așa și pe dincolo,
îngână Moromete, ridicându-se de pe buturugă. Văz că Paraschiv ăsta,
degeaba a făcut armata. Nu se însoară, nu se gândește la nimic... Îl întreb
într-o zi: „Ce facem, Paraschive? Vine ăla cu fonciirea, n-am plătit-o de
doi ani de zile“. „Ce să facem, răspunde el cu botul ăla al lui ca de
zăvod, păi de ce n-ai plătit-o până acuma?“ „Păi ai uitat că am cumpărat
noatinile alea?“ „Ei și dacă le-ai cumpărat, ce-ai făcut, zice, acu vinde-le
la loc și plătește fonciirea.“ „Dar tu ce faci, n-ai de gând să te însori?
Alții ca tine sunt la casele lor, ca oamenii, cu copii, cu vita lor în
bătătură.“ „Cu cine să mă însor?“ zice. „Cum cu cine să te însori? Se
prăpădiră fetele pe lumea asta și nu găsiși cu cine să te însori?“ „Dă-le-
n iacacine de fete!“ zice. Așa că, treaba voastră! Faceți cum știți, dar să
nu mai aud pe urmă că ziceți că eu v-am oprit.
Moromete vorbise încet și rar, cu fruntea aplecată în jos, se ridicase
în picioare și frământa o foiță de jurnal în palmă. Nilă se ridică și el de
pe buturugă.
— Nu știu dacă tu te-ai gândit până acum, reîncepu Moromete. Anul
trecut am făcut căruța și d-aia am rămas cu fonciirea neplătită... Acuma,
ăsta vrea să se ducă la București cu oile. Bine, să se ducă, să-l vedem ce
face. Eu nu zic să facă două mii de lei pe lună. Două mii de lei, nu e
glumă. Sunt patruzeci de duble de grâu. Asta nu se poate, murmură
Moromete speriat parcă. Ascultă, Nilă. Până în toamnă sunt trei luni de
zile. Dacă el vine la toamnă și-mi întinde șase mii de lei în mână, și nu
douăzeci, cum se laudă el, păi atunci mai dau și vreo două căruțe de grâu
și am scăpat anul ăsta și de bancă și de fonciire. Păi crezi că vine el de la
București cu șase mii de lei, Nilă? Crezi că vine, mă?
— Șase mii de lei? Adică două mii de lei pe lună? se gândi Nilă. Păi
de ce să nu vie?
 — Păi vine? zise Moromete, începând să scapere dintr-un amnar.
Aduce el șase mii de lei? Că atunci n-ar mai zice nimeni nimic. Am
răbda vara asta, am plăti banca și ne-ar rămâne nouă aproape tot grâul.
La anu vedem noi pe urmă ce-om mai face. Da’ vine? Aduce el șase mii
de lei?
— Eu zic că aduce, răspunse Nilă convins. El se lăuda cu de trei ori
pe-atât!
— Poate să aducă și de cinci ori atât, asta nu mă privește pe mine,
zise Moromete. N-are decât să vă rămână vouă, să vă îmbrăcați și să
faceți ce vreți cu ei. Mi-e să-mi dea șase mii de lei. Păi aduce el, de!
Vine el cu șase mii de lei?
Ajunseră la poarta grădinii și Moromete o deschise încet. Nilă trecu
în curte alături de tatăl său, gândindu-se dacă acuma are să poată pleca
prin sat.
— Și nici șase, îngână Moromete după un timp cam îndelungat de
tăcere. Patru mii de lei, mă! exclamă el ca și când s-ar fi tocmit cu
cineva. Hai, lasă! Ai câștigat, oile sunt sănătoase!... Mie dă-mi patru
mii... Păi îmi dă el patru mii de lei?...
— Aduce, mă! Lasă-l încolo! Dacă nici patru mii de lei n-aduce,
atunci...
Moromete se așeză pe prispă și rămase tăcut.
 VII
După plecarea lui Birică și a lui Paraschiv și Achim, Tita și Ilinca
mai stătuseră puțin în drum apoi se culcaseră ostenite. Catrina Moromete
îl chemase pe Niculae în tindă, vrând să-i dea de mâncare laptele pe care
i-l oprise.
— Nu mănânc, se strâmbase băiatul țâfnos. Nu mi-e foame.
— Ia și mănâncă, ce vreai, să ți-l torn în cap? zise mama supărată.
Crezi că mi-e milă de tine? Dar mâine-poimâine iar te apuci să zaci de
friguri și... să mai stau atunci și de tine, că nu sunt sătulă de câte am în
spinare...
Băiatul se așeză pe pragul unde stătea tatăl său și la început mâncă
sclifosindu-se, dar apoi foamea i se deschise și la sfârșit miorlăi:
— Mai e? Mai dă-mi!
— Niculae! Niculae! Se vede că bine-ți face tată-tău că te plesnește,
zise mama.
Niculae o privi nevinovat și mama se înmuie. Băiatul o simți chiar că
se căznește să nu râdă.
— Hai, mamă, mai dă-mi! Zău mi-e foame!
— Na! făcu femeia, care între timp căutase prin oalele de pe poliță și
scoase o bucată mică de brânză. Hai mai repede, bagă-n tine, că sunt
moartă de osteneală.
După ce mâncă, Niculae ieși pe prispă și se vârî în așternut. Tocmai
atunci tatăl și fratele intrau în curte pe poarta grădinii, vorbind între ei.
Băiatul încremeni sub pătură când auzi ceea ce spunea tatăl său. Inima îi
bătea ca un ciocan. Sări din așternut gâfâind și intră în tindă peste maică-
sa, care se sperie când îl văzu cum arată.
— Mamă, am scăpat de oi, șopti el cu glas aprins.
— Ce-ți veni? zise ea supărată parcă. Cine ți-a spus?
— Tata! Uite-l afară, vorbește cu Nilă despre Achim, zice că să se
ducă.
— Prostia ta, răspunse femeia necăjită parcă de bucuria băiatului. O
să te duci acolo, la deal, și-o să fie vai de pielea ta. Era mai bine cu oile.
Fugi și te culcă, nu mai sta aci degeaba!
Niculae ieși din tindă nițel bleojdit, dar cât ajunse afară, începu să
sară în așternut ca o zvârlugă. Moromete, care se așezase pe prispă, se
pomeni deodată cu el în spinare. Omul se scutură supărat și încercă să-l
dea la o parte, dar băiatul îl apucase de gât și se ținea de el ca scaiul.
 — Dă-te, mă, la o parte, zăpăcitule! mormăi tatăl sâcâit, vrând să
pară că n-are nici un chef. Se vede că nu vii colo la sapă; ai să vezi tu ce-
ai să pățești! Dă-te la o parte, n-auzi?
Niculae sări de pe prispă, și se luă după câine, dar nici Duțulache n-
avea chef, pentru că se feri dinaintea lui și porni repede spre grădină cu
capul în jos.
— Ilie, zise femeia închizând ușa tindei și apropiindu-se de bărbat.
Ea se așeză pe așternut oftând și se întinse ruptă de oboseală. E bine că-i
dai drumul să se ducă, zise ea gemând. Așa fac copiii oamenilor și d-aia
o duc bine. Numai să nu răbdăm noi p-aci degeaba.
Moromete nu răspunse nimic, începu să se dezbrace. Nilă se duse la
celălalt capăt al prispei și se prefăcu că vrea să se culce, dar o luă încet
spre poartă. Din drum, Paraschiv chemă:
— Băi Nilă-m’!
— Hai, bă, că viu acuma, răspunse Nilă din mers, supărat parcă.
Mama adormi numaidecât. Pe drum, glasul băieților și fetelor slăbise.
Numai câteodată liniștea nopții tremura de râsul prea ascuțit al vreunei
fete, ori clocotea de fluieratul prelung, ca o chemare îndepărtată, al
vreunui băiat.
Niculae dormea cu tatăl său, spate în spate. El se culcă puțin
neliniștit de tăcerea tatălui și ascultă multă vreme târâitul ciudat al
găinilor urcate pe crăcile celor câțiva pruni din grădină. Aștepta ca taică-
său să adoarmă și să se bucure în voie că a scăpat de oi și mai ales de
Bisisica.
Când simți mișcarea ușoară a spatelui tatălui său, se ridică într-un cot
și se rezemă de perete. Îi venea greu să creadă că peste câteva zile n-are
să se mai scoale cu noaptea-n cap, să scoată oile din obor și să plece cu
ele pe izlaz. Să pornească spre matca satului și să treacă prin apa gârlei
care totdeauna dimineața îi chinuia picioarele umflate, bobotite de
bubele care îi zvâcneau să coacă. Dincolo de gârlă erau niște gropi mici,
pline de cicoare cu floarea albastră ca cerul de primăvară. În fiecare
dimineață Niculae uita de ele și se împiedica în cotoarele lor verzi și
răsfirate, făcându-l să urle de durere. Într-o zi se înfuriase și le făcuse
ferfeniță cu ciomagul. La fel se înfuriase deznădăjduit de piatra de hotar
din capul miriștii. Era o piatră colțuroasă, înfiptă adânc în pământ și
învălită în ierburi, încât nu se vedea deloc. De nenumărate ori se izbise
cu picioarele de ea și căzuse leșinat alături.
Nu-i venea mai ales să creadă că are să scape de băieții de pe izlaz
care uneori îl chinuiau. Cei mari îl puneau să le vadă de oi, sau îl
trimiteau cine știe pe unde să fure tutun sau struguri de pe loturile
oamenilor. Când jucau bobic, îl țineau numai în fund să prindă bobicul și
când îi venea rândul, îl lăsau să dea numai o dată și apoi îl trimiteau iar
la fund... Dar ceea ce îl chinuia mai mult era faptul că cei mari îl sileau
să se ia la luptă cu alți copii chiar dacă n-avea nici un chef. Vrând-
nevrând, învățase să se lupte și să se bată cu ciomagul.
Într-o zi, era singur cu oile pe miriște și se pomenise cu o magaoaie
peste el. Era o arătare înfricoșătoare, cu fața boroșcoită cu smârc și cu
dinții rânjiți. Era spre seară, ieșise din porumb și venea spre el încet, ca
într-un vis... Avea fustă roșie, zdrențuită, și în mână un os alb de cal. De
groază Niculae apucase ciomagul cu amândouă mâinile și pocnise
magaoaia drept în moalele capului. Magaoaia căzuse jos fără să se mai
miște, iar Niculae, înspăimântat, luase oile la goană și începuse să fugă
cu ele spre casă. A doua zi magaoaia a venit iar, dar cu încă doi inși și l-
au bătut cu ciomegele până l-au lăsat în nesimțire pe miriște. Oile au
intrat în porumb și au fost duse la oborul comunal, iar Niculae a fost luat
de frați în căruță și dus acasă, zob. A zăcut o săptămână și s-a vindecat,
dar după aceea l-au prins frigurile. Când s-a vindecat și de friguri, s-a
dus iar cu oile.
Puțin timp după aceea, într-o dimineață, se pomeni cu Achim pe
miriște, călare pe cai. Fratele îi spuse să lase oile și să vie cu el. Au ieșit
în izlaz, alături de care se afla o miriște largă de vreo zece pogoane. Pe
izlaz, un cârd de zece-cincisprezece băieți jucau bobicul. Unii erau de
seama lui, alții mai mari cu un an sau doi. Achim descălecă și dădu
drumul la cai apoi se apropie.
— Bă, ce faceți voi aicea-m’? strigă el și se uită peste ceata de băieți.
Câțiva mai sfioși, care stăteau jos pe flanele, se ridicară în picioare și
se uitau cu teamă la Achim. Vreo câțiva mai nepăsători jucau bobicul
fără să se sinchisească. Deodată Achim se repezi spre ei ca un uliu, trânti
vreo câțiva de pământ și dădu câteva picioare și palme în dreapta și în
stânga.
— Ce, voi n-auziți? mârâi Achim. Eu strig la voi și voi jucați
bobicul... mama voastră!
— Nea Achime, să nu ne înjuri că chem pe tata de colea, zise unul
colțos, fulgerându-l cu privirea.
Achim țâșni ca ars spre cel care vorbise, îl apucă de gât, dădu cu el
de pământ și sări cu picioarele pe el.
 — ...Pă mă-ta și pe tat-tău! urlă el ca turbat. Du-te și cheamă pe tat-
tău! Să-mi spuneți care ați fost ăia care l-ați bătut pe frate-meu, că dacă
nu, vă belesc pe toți!
Achim n-avea atunci mai mult de șaptesprezece ani, dar pentru
băieții de-acolo el părea mai fioros ca un om mare. Nici unul dintre
băieți nu vorbi.
— Niculae, strigă Achim, îi cunoști? Ia treci încoace.
— Nu-i cunosc, că aveau flanelele pe cap când au venit, răspunse
Niculae.
— Aaaaa!!! făcu Achim, scuipând în palme. Ia dă-ncoace biciul,
Niculae. Nu vreți să spuneți!... Stați că v-arăt eu acuma.
Achim apucă biciul și, fără să se gândească nici o clipă, se repezi la
unul și-l plesni peste spinare. Cel lovit urlă și apucă biciul în mână.
— Nea Achime, nu știu, eu sunt de pe Delavale, nu mai da.
Achim se repezi la altul și mai furios.
— Și tu ești de pe Delavale? Până-n seară am să vă bat!
— Spuneți, mă, ce, să mănânc eu bătaie pentru ei? se auzi un glas
speriat.
— Aaaa!!! Tu știi? Spune numaidecât că-ți roz beregata! răcni
Achim iar, repezindu-se spre cel care vorbise.
Băiatul se feri, se uită în jur și deodată vorbi pe nerăsuflate.
— Nea Achime, nu da! Al lui Voicu Câinaru și cu al lui Burtică l-au
bătut.
Achim se întoarse spre Niculae, își aruncă pălăria de pământ și îl
asmuți ca și când ar fi fost câine:
— Ai auzit? Pune mâna pe ei!
Niculae, slăbit de friguri, galben la față, nu se mișcă.
— Pune, mă, mâna pe ei, n-auzi? strigă Achim scos din sărite.
Niculae nu se mișca.
— Al lui Câinaru și Burtică! strigă atunci Achim pe cei care îl
bătuseră pe Niculae. Achim avea un glas ciudat, ascunzând ceva tainic și
cumplit și Niculae se speriase mai rău de acest glas al fratelui său decât
de loviturile magaoaielor, atunci pe miriște, când fusese bătut. Veniți
încoace al lui Câinaru și Burtică. Veniți încoace că nu vă fac nimic, mai
spuse Achim.
Cei doi se apropiară și unul din ei își scoase pearca lui de pălărie
găurită în fund de bobic și zise:
— Nea Achime, uite, vezi, mi-a spart capul! Zău, nea Achime, că
mi-a spart capul! Am dat și eu, a dat și el.
 — Taci din gură, urâtule, răspunse Achim care începuse să se
înveselească, îl vedeți? E frate-meu. Eu nu țin cu el, chiar dacă mi-e
frate. Tu, ăsta, cu capul spart, repede-te la el și dă cu el în pământ.
Niculae se uitase la fratele său și se făcuse și mai galben. Achim nu
se sinchisea.
— N-auzi, mă, ăsta cu capul spart? se răsti Achim spre băiatul cu
capul spart.
— Nea Achime, zău, ne-am bătut în parte, se rugară iar cei doi băieți.
— Nea Achime, lasă-i, nea Achime! săriră și ceilalți.
Ochii lui Achim sticliră. Îl apucă pe cel cu pălăria găurită și-l izbi de
pământ.
— N-auzi ce-ți spun? Repede-te la el că te omor... pe mă-ta de
urât!...
Băiatul se sculă de jos furios și, nemaiștiind ce să facă, se repezi la
Niculae. Niculae nu se mișcă din loc. Înaintea lui, cel cu pălăria găurită
se opri ca țintuit de privirea mare, nemișcată, a celui asupra căruia era
asmuțit. Își întoarse capul spre Achim, dar tot atunci acesta urlă la el:
— Repede-te în el... pe mă-ta de urât!
Băiatul se repezi în Niculae și îl apucă de gât. Niculae se înțepeni și
rămase mai departe nemișcat.
— Dă cu el în pământ! strigă Achim, apropiindu-se cu biciul în
mână.
Băiatul își încârligă un picior peste amândouă ale lui Niculae și îl
trânti la pământ. Apoi, speriat, cu privirea rătăcită, plin de groază, se
ridică de pe el și rămase nemișcat, uitându-se la Niculae care, galben la
față, nu-l slăbea din ochi pe fratele său. Câtva timp, toți rămaseră
nemișcați și tăcuți, în clipa următoare, Niculae sări în sus ca mușcat de
un șarpe. Se repezi spre cel care îl trântise și îl apucă de gât. Luat pe
neașteptate, celălalt băiat rămase cu ochii holbați și scoase limba afară,
horcăind. Chipul i se învinețise ca un ficat, se făcuse apoi pământiu.
Niculae strângea ca un nebun și-l împingea de-a-ndaratelea. Cel strâns
de gât se împiedică de ceva și căzu. Niculae îi dădu drumul și se întoarse
spre celălalt. Văzându-l că vine, băiatul o luă la fugă peste câmp.
Achim se repezi însă numaidecât și în câțiva pași îl apucă de ceafă.
— Stai, pe mă-ta, fricosule. Mă vezi tu că-i țiu parte? Bate-te cu el...
Ați venit amândoi și v-ați pus și l-ați omorât cu ciomegele. Erați doi,
mama voastră... Stai aici!
Niculae se repezi spre el cu un ciomag și vru să-l izbească în cap, dar
băiatul se feri și puse el mâna pe un ciomag.
 — Nea Achime, strigă el, arătându-l pe Niculae. Îi sparg capul;
spune-i să nu s-apuce de mine!
— Niculae, scrâșni Achim, auzi ce spune?
Niculae azvârli pe neașteptate ciomagul și se repezi spre celălalt cu o
iuțeală neașteptată. Luat tot fără veste, băiatul se clătină și căzu. Atunci
Niculae sări în sus cu aceeași iuțeală, puse mâna pe un ciomag și începu
să-l lovească pe cel de jos cu toată puterea. Băiatul urla, încerca să se
ridice, dar câte o lovitură de ciomag îl culca iar la loc.
— Ajunge, Niculae, stai! zise Achim, apropiindu-se. Spune-i să-și
ceară iertare.
— Cere-ți iertare, bolborosi Niculae, izbindu-l încă. Cere-ți iertare!
Gândindu-se că acum are să scape de toate, Niculae gemu în așternut
și se uită la spinarea tatălui său care se mișca și răsufla în somn.
„O să mă rog de el să nu mă ia la sapă și o să mă lase, gândi Niculae
suspinând. La secere o să mă duc, dar să nu mă ia la sapă până nu-mi
trec bubele și să pot să mă duc și eu la școală.“
— Ce faci, mă, tu n-ai de gând s-adormi? spuse Moromete deodată,
cu un glas atât de treaz că băiatul se înfiora.
— Ba dorm, răspunse el uimit că tatăl său putuse să stea așa de
liniștit atât de multă vreme.
— Cum dormi? întrebă Moromete aspru. Să mergi colo la sapă și să
dai și o să te mai văz eu atunci că belești ochii în loc să dormi.
Niculae se lăsă pe căpătâi și gemu. Apoi rămase nemișcat. Pe drum
se auzea din ce în ce mai rar câte un flăcău care se întorcea acasă
fluierând. De undeva răzbătu un țipăt ușor, subțire, de fată sau de femeie
tânără, înecat de întunericul nopții. Prin vârfurile salcâmilor bâzâiau
țânțarii. Moromete se ridică din așternut și se întoarse pe neașteptate
spre Niculae. Băiatul închise ochii, speriat.
— Nu dormi, mă, o dată? zise el apăsat, cu un glas turbure.
Niculae nu răspunse. Omul nu se mișcă. Băiatul îl simțea încă întors
spre el și inima îi ticăia. Moromete se trânti iar pe căpătâi și peste câteva
clipe Niculae îi simți spinarea ridicându-se și răsuflând încet. „A
adormit“, gândi el după o vreme, dar ca și când omul l-ar fi auzit
gândind, se ridică iarăși într-un cot și se întoarse spre fiu.
— Mă, da tu n-ai de gând să dormi o dată? îngână el răgușit și furios.
Niculae răsuflă ușor, ca în somn, fără să-i răspundă.
Din nou omul se trânti pe căpătâi, dar Niculae așteptă multă vreme
fără ca să-i mai simtă spinarea mișcându-se. „Nu poate să doarmă. Te
pomenești că se răzgândește și nu-i mai dă drumul lui Achim“, gândi
Niculae iarăși. După un timp se liniști însă. „Cine știe la ce se gândește,
își spuse el. O să vedem mâine dimineață“.
Moromete se ridică a treia oară, dar acum nu se mai întoarse spre
băiat. Niculae îl auzi scotocind multă vreme sub căpătâi, auzi apoi un
zgomot de hârtie ruptă, pe urmă amnarul izbind în piatră. După aceea nu
se mai auzi nimic. Niculae așteptă o vreme cu ochii închiși, apoi își
mișcă pleoapele. Tatăl stătea pe marginea prispei cu spatele îndoit și
fuma. Băiatul închise ochii și se hotărî să adoarmă. Așteptă somnul timp
îndelungat și adormi. Moromete mai stătea încă pe marginea prispei, cu
spatele îndoit și fuma.
 VIII
În acest timp Paraschiv și Achim așteptaseră în drum. Erau atât de
curioși să afle ce îi spunea tatăl lor lui Nilă, încât nu avură răbdare până
a doua zi; renunțară să se mai ducă la fetele la care umblau și îl așteptară
pe fratele lor să vină și să afle ce era...
— Ce-ați vorbit, mă, ce ți-a spus? întrebă Paraschiv în șoaptă când
Nilă ieși la ei.
— Ce să-mi spuie, că să se ducă ăsta cu oile la București, răspunse
Nilă pe scurt, cu un glas moale, parcă vinovat.
— Nilă, șopti Paraschiv gros, i-ai spus ceva? Suntem frați, dar să știi
că eu...
Nilă lăsă fruntea în jos și bombăni furios:
— Ce, bă, ești nebun? Cum o să-i spui?
— Hai mai încolo, să nu ne-audă, zise Achim. Hai la ga Măria să
vorbim acolo, că tot nu mai avem timp să ne ducem pe la fete.
Paraschiv și Nilă șovăiră. Era cam târziu.
— Dar hai mai repede, să nu se culce ga Măria.
Porniră câteșitrei alene. Nilă tăcea și după mers parcă n-avea nici un
chef. Cotiră pe niște ulițe și se opriră în fața unei curți mici, fără garduri,
în fund se vedea o căsuță învălită cu paie, un bordei asemănător cu un
coteț mai mare de păsări. La un ochi de geam, pâlpâia o lampă chioară.
Bordeiul acesta unde vroiau să intre era al tușii lor, Măria Moromete,
sora mai mare a tatălui. Tușa era o femeie de vreo cincizeci de ani și nu
avea nici copii, nici bărbat. Ca să scape de ea, Moromete îi cumpărase
undeva un loc de casă și îi făcuse acest bordei.
Măria Moromete îl învinuia pe fratele ei că nu s-a putut mărita și-și
face un rost. Spunea că n-a ajutat-o, că i-a furat pământul din spatele
casei, că la împărțitul celor trei pogoane moștenite, Moromete a ales
pământul cel mai bun pe care se putea pune vie și că a gonit-o din casa
părintească ca un hoț. De fapt ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se mai fi
însurat a doua oară, s-o fi ținut-o pe ea în casă, să-i crească ea pe cei trei,
Paraschiv, Nilă și Achim, și să fi trăit așa liniștit până la bătrânețe, încât
după ce fratele se însura a doua oară și îi cumpără și-i făcu acest bordei,
Măria Moromete se înfurie și începu să ceară dreptul ei de moștenire
asupra casei părintești și mai ales asupra locului din spatele casei.
Fiindcă pe jumătate din acel loc se afla casa părintească și gospodăria și
pentru că trecuseră aproape cincisprezece ani fără ca gospodăria să fie
împărțită, moștenirea în cazul casei și locului trecea de drept celui care o
folosea. Măria Moromete nu știuse și nici acum nu știa acest lucru. Nici
Moromete nu știa și chiar dacă ar fi știut tot n-ar fi avut ce face cu el.
Măria Moromete trăia cu o nădejde a ei veche: să dea acel loc lui
Paraschiv sau Nilă, care o fi mai vrednic, și acela să facă o casă unde s-o
aducă și pe ea, să aibă grijă de ea când n-avea să mai poată munci.
Paraschiv îi spusese că în curând o să se însoare, să-și facă acolo casă și
s-o aducă să trăiască și ea pe lângă el. De fapt, măritișul ei nefericit din
tinerețe o înrăise; făcuse un copil care îi murise după doi ani de trai rău
și după moartea copilului bărbatul o alungase.
Trăia acum singură în bordeiul ei și n-o ducea prea rău, la treierat își
băga grâul în mașină o dată cu al lui Moromete, iar la secere la fel,
veneau cei trei nepoți, Paraschiv, Nilă și Achim și o ajutau. În schimb,
ea le făcea flanele și ciorapi.
În sat i se spunea Guica și nu avea nume bun; se temeau de ea pentru
că cunoștea păcatele tuturor și avea limba ascuțită. Toată ziua lucra la
ciorapi, așezată pe un scăunel în fața bordeiului și oprea trecătorii de pe
drum pe care îi întreba fel de fel de nimicuri. Unii ocoleau, dădeau prin
altă parte.
Iată cum se întâmpla când cineva trecea prin fața curții ei. Măria
Moromete oprea trecătorul strigându-l cu un glas tainic:
„Ei, cutare, ia stai nițel.“
Intrigat, omul se oprea. Măria Moromete se ridica de pe scăunel și
venea în drum. Se apropia în tăcere, misterios. Apoi întreba în șoaptă:
„Unde te duci?“
Mirat, omul spunea unde se duce.
„Ce cauți acolo?“ întreba femeia mai departe.
Încă nedumerit, trecătorul răspundea și spunea pentru ce se duce, ce
treabă are acolo de făcut. Măria Moromete spunea atunci despre omul
acela unde se ducea trecătorul, că a auzit că acesta vrea să facă cutare
lucru.
„Așa o fi?“ întreba ea cu privirea aprinsă de curiozitate.
Trecătorul răspundea că se poate, așa o fi.
„Păi atunci frate-său ce-o să zică?“ întreba ea atunci.
„Dracul să-i ia, ga Mario, de unde să știu eu ce-o să zică frate-său?!“
răspundea trecătorul.
„Nu se poate, spunea femeia cu glasul ei ascuțit. E dreptul lui.“
„O fi, ga Mario, ce m-amestec eu în daravelile lor!“ ridica trecătorul
din umeri, grăbindu-se să se îndepărteze.
 „Ei, nu-i așa!“ răspundea Guica indignată și se întorcea pe scăunelul
ei, bestecăind la ciorap.
După o vreme trecea o muiere. Măria Moromete se ridica și o oprea:
„Cutăriță, unde te duci? Ia stai nițel!“ Se apropia și îi spunea: „Auzi
ce vrea să facă alde cutare? Mă întâlnii adineauri cu cutare — și spunea
numele celui pe care îl oprise mai înainte — se ducea pe la el și mi-a
spus și mie. Tu ce zici? Ăla o să vrea? O să-l lase?“
Răspândea deci știrea pe socoteala celui dinainte și acest lucru
turbura deseori apele, învrăjbind chiar și pe cei mai pașnici.
Măria Moromete oprea chiar și pe copiii foarte mici. „Ce-ați mâncat
aseară?“ îi întreba ea în șoaptă, punându-le în mână o jumătate de măr
stricat sau câteva semințe de floarea-soarelui.
Porecla de Guica i-o dăduse un mocan. Mocanii veneau toamna la
câmpie să schimbe fructele lor pe porumb și grâu. Măria Moromete
oprea fiecare căruță care trecea prin dreptul bordeiului ei. Se apropia de
coviltirul mocanului, se uita în căruța lui, îi răscolea sacii cu mere și cu
nuci, lua câteva în care își înfigea dinții și abia la urmă întreba cum le
dă. Omul spunea cum, iar femeia îi întorcea spatele, mâncând din
fructele luate, spunând că nu sunt bune, sunt acre și viermănoase. În
acest fel nu numai că se sătura mâncând, dar chiar strângea câte un
săculeț. Se vede însă că într-o toamnă, un mocan a ținut-o minte și când
a ajuns în dreptul ei n-a mai vrut să oprească.
„Stai, mă! n-auzi că vreau să iau niște mere?“ a strigat femeia de pe
scăunelul ei.
Mocanul a oprit și s-a așezat în dreptul coviltirului să n-o lase să se
urce.
„Ai mere bune?“ a întrebat ea vrând să-l dea la o parte.
„Da, am mere frumoase, adu porumbul și-ți dau.“
„Ia să văd!“ a spus femeia încercând zadarnic să-l dea la o parte.
„Adu întâi porumbul“, a spus mocanul liniștit.
„Ia să văd, mă, stai să văd și eu ce mere ai!“ a spus Măria cu un glas
înțepat și cam tare.
„Nu țipa, leică, de ce țipi?! Adu porumbul și atunci te uiți!“ i-a
răspuns mocanul fără să se dea la o parte.
„Du-te naibii cu merele tale! a zis atunci femeia îndepărtându-se de
om. Parcă n-am mai văzut mere! Uită-te al naibii! Pe ce să-i dau eu
porumbul meu, mocanului! Parcă fără merele voastre viermănoase nu
trăiesc!“
 „Nu țipa, leică, de ce țipi așa?“ a spus mocanul uitându-se în urma ei
uimit.
„Du-te naibii, mă, ce dacă țip? Țip în curtea mea, în satul meu,
mocane!“
„Leică, nu mai guici așa, că nu ți-am spart casa, a spus iar mocanul
cu vocea lui moale de muntean. Ce guicii așa, leică? Vai, vai! Cum mai
guică! Ca o purcea!“ a mai adăugat mocanul nedumerit și vorba a fost
prinsă de vecini. Măria Moromete se înfuria rău când i se spunea Guica.
Cei trei nepoți intrară în curtea mătușii și Paraschiv ciocăni în ochiul
de geam.
— Ga Mario, deschide!
Măria Moromete deschise ușa și cei trei se aplecară pe rând să nu se
lovească de pragul de sus. Paraschiv abia intră în bordei.
— Ga Mario, exclamă el, gata, îi dă drumul lui Achim cu oile la
București! Începe răfuiala!
Și râse hurducat, plesnindu-și palmele una de alta, apoi frecându-le
repede în semn de mare bucurie nestăpânită. Măria Moromete se înfipse
în ochii lui și întrebă, încet, ascuțit, abia ținându-și răsuflarea:
— Ce vorbești, mă? Îi dă drumul? Zău? Cum a fost? Ce-a zis?
— Nu-mi venea să cred, răspunse Paraschiv uitându-se spre pat,
vrând să se așeze, dar mătușa îl preveni.
— Stai naibii jos pe pământ, că se rupe patul cu tine... Apoi reluă
întrebările. Zău, mă? Ia spuneți! Ce zicea, ce zicea?!!
— Avem douăzeci și patru de oi cu lapte, asta înseamnă două sute
patruzeci de lei pe zi, zise Paraschiv miorlăit, încercând să imite glasul
fățarnic al fratelui său mai mic; așa le tot spunea ăsta la masă.
— Și el ce zicea?! Ce zicea?! întrebă Guica cu glas înecat de
curiozitate și plăcere. Alea ce zicea, puturoasele alea? Mă-sa, mă-sa ce
zicea?
Achim răspunse căutând să-și potrivească glasul și să-l facă
asemănător cu al mamei vitrege adică: cinstit și înțelegător așa cum îi
răspunsese tatălui lor la masă:
— Lasă-l mă, să se ducă. Nu e vorba numai de bancă, dar sunt și ei
băieți mari...
Paraschiv izbucni în hohote groase. Mătușa nu râse, însă chipul ei
zbârcit și negru și gura cu buzele supte înăuntru se frământară de
plăcere. Nilă zâmbi stingherit, parcă rușinat. El spuse:
— Hai, bă, ce râdeți așa?
 — Pe urmă l-a luat pe ăsta în grădină și nu știu ce i-a spus. Ce ți-a
spus, Nilă? întrebă Achim.
— Ce mai întrebi, nu spusei o dată? bombăni Nilă.
— Zău, mă? Te-a luat în grădină! Și ce ți-a spus? întrebă Guica ca și
când n-ar fi auzit bombăneala lui Nilă. Ce ți-a spus, Nilă? Spune, mă,
dă-te naibii, că cine știe ce ți-o fi spus și tu n-ai înțeles. Hai, spune!
Nilă tăcea cu fruntea în pământ. Faptul că se lăsa greu, până la urmă
le strică cheful celor doi frați și îl întrebară dacă da sau nu, îi dă drumul
lui Achim să se ducă?
— Nu vă spusei, bă, că îi dă? Ce tot întrebați atâta? Numai să aducă
bani! adăugă Nilă cinstit. Să aducă la toamnă patru mii de lei.
Paraschiv râse iar, răgușit, și îi dădu lui Nilă un pumn în spinare.
— Auzi, ga Mario? se adresă el mătușii, fără să-l mai ia în seamă pe
Nilă. Să vezi ce gogoși le turna Achim alaltăieri la sapă.
— Ei, mă, ei! Zău! Ce gogoși, ce gogoși? întrebă mătușa abia
stăpânindu-se.
— Douăzeci și patru de oi cu lapte, pă puțin douăzeci și patru de
chile pe zi! Asta face două sute de lei pe zi, ori treizeci de zile, face pe
puțin șase mii de lei pe lună! Ei! două mii o să coste chiria locului de
pășunat, iar patru mii rămâne câștig.
— Bă, eu mă duc să mă culc; mâine trebuie să merg la premilitară! îl
întrerupse Nilă sculându-se de jos.
— Stai, Nilă, stai, mă, prostule! îl opri mătușa înțepată. Stai să
vorbim. Și se adresă lui Paraschiv: Acum voi ce faceți, tu și cu Nilă?
Când plecați? Trebui, să fugiți înainte, de, secere, să n-aibă cine să le
secere grâul și nici cu ce să-l care. Să vedem ce-au să facă fără voi.
— Tu când pleci cu oile, Achime? Întrebă Paraschiv.
— Să vedem. Să vorbim cu al lu’ Cătănoiu.
— Eu zic că după vreo săptămână în urma ta, luăm caii din grajd,
încălecăm pe ei și fugim. Nu așa, mă, Nilă?
— Bă, eu v-am mai spus: fugim, dar nu putem să furăm caii din
grajd; află lumea și ne facem de râs, răspunse Nilă cu privirea în pământ.
— Iete al naibii! Făcu mătușa indignată. Vezi să nu-ți dau câteva,
blegule! Te-a îmbrobodit alde tac-tău, să stai și să muncești pentru copii
lui, să-ți iasă sufletul! E caii voștri, e averea voastră! Dacă nu murea
biata mă-ta, erați și voi în casa voastră, nu ca acum, că n-aveți loc de
puturoasele alea.
Nilă tăcea. Paraschiv și Achim o aprobau pe mătușa lor din ochi.
Măria Moromete continuă:
 — Ați muncit de când erați mici și nu v-a luat niciodată o haină pe
voi, cum e copiii oamenilor. Numai la alea le-a luat. Tita are crepdeșin,
Ilinca ie de mătase, aia are scurteică de catifea... E plină chichița lăzii cu
mamudele și cu icușari. Acolo e munca voastră, proștilor... Eu să fiu ca
voi aș sparge lada într-o noapte și aș lua toate mamudelele!
Paraschiv se uită la Nilă, care continua să stea cu fruntea în pământ,
și-i spuse răgușit, gros:
— Vezi, mă! Auzi ce zice ga Măria? Plăvane! Ai sta și-ai munci
pentru ei până ai cădea jos, dacă n-am fi noi să te învățăm.
Nilă tresări. Avea o frunte mare, lată, cu carne groasă peste ea. Își
ridică fruntea lui lată din pământ și răspunse cu un glas turbure care nu
protesta contra celor auzite, dar care era totuși indignat, fără să știe însă
pentru ce:
— Mai taci, bă, din gură! Ia mai taci dracului din gură! Ce tot
vorbești!... Mătușa sări cu glasul ei ascuțit:
— Ce să tacă din gură! Așa este! Te superi că îți zice plăvan? De
când muncești și umbli desculț și dezbrăcat, pe degeaba? Plăvane.
— Păi, bă, Nilă, ce-am vorbit noi pân-acum? Nu ne-am înțeles așa?
întrebă Achim cu reproș.
Nilă răspunse la fel de turbure:
— Ne-am înțeles, bă, ne-am înțeles! Vezi să nu-ți dau un pumn după
ceafă.
Achim mormăi disprețuitor:
— Dai tu pumn după ceafă!
— Eu mă duc, mi-e somn, mormăi Nilă deodată nepăsător, și
deschise ușa bordeiului.
— Du-te naibii! îl petrecu mătușa din urmă. O să mai vezi tu de la
mine loc de casă! Proastă oi fi să ți-l dau!
Nilă ieși fără să răspundă, iar mătușa se întoarse în bordei, să
vorbească mai departe cu cei doi nepoți.
 IX
Pe la miezul nopții începu să cadă o ploaie liniștită și bogată.
Murmura pe acoperișuri și peste pământ cu picături moi, ca de
untdelemn. Nu se auzi nici un tunet și nu se văzu nici o fulgerătură. Era
însă întuneric beznă.
Fiindcă ploaia începuse pe nesimțite, când se înteți nimeni nu se trezi
din somn, și când de pe streșini începură să curgă șiroaie, de-a lungul
prispei, cei care dormeau la margine se împinseră doar mai spre perete,
mormăind.
Spre revărsatul zorilor ploaia stătu și norii părăsiră cerul. Moromete
se culcase și adormise târziu dar când ploaia se opri, se trezi și rămase
iarăși nemișcat pe prispă. Nemișcarea lui trează o făcu pe Catrina să se
deștepte la celălalt capăt al prispei.
— Ilie, ce e cu tine? De ce nu te culci? șopti ea.
Moromete nu răspunse, dar tuși liniștitor. Totuși Catrina nu-și văzu
de somn. Se întâmpla ceva în familie!? Poate plecarea lui Achim la
București, dar despre asta se vorbise de prin iarnă, se gândiseră destul.
În timpul mesei fusese pomenit numele agentului de urmărire care avea
să vină mâine dimineață după fonciire. Dar și asta era poveste veche;
Jupuitu venea în fiecare an și anul acesta nu avea nimic deosebit față de
celălalt. Banca? Dar banca venea taman la toamnă. Poate că toate aceste
amenințări care se târau cu anii în urma lor, să se îngrămădească în acest
an pe capul familiei? Da. Dar nici asta nu se putea, fiindcă timpul era
foarte răbdător și amenințările mari se sfărâmau în puzderie de
amenințări mai mici pe care cu ajutorul timpului le ducea zilnic în
spinare. Așa se întâmplase că timpul făcuse să rămână în urmă una din
cele mai cumplite amenințări de care își aduceau aminte și anume
datoria făcută la banca pentru plata loturilor primite la reforma agrară de
după război. Mulți au vândut loturile iar alții au rămas de tot fără pământ
și au căzut în mizerie. Ei au avut însă răbdare, au dus-o de la an la an
până când, într-o zi, statul văzând că țăranii tot n-au cu ce plăti, n-a mai
avut încotro și a trebuit să șteargă datoriile. Încât banca se dovedise a fi
ceva nu tocmai rău, drept care doi ani mai târziu se împrumutaseră din
nou să cumpere vite în bătătură. N-aveau să poată plăti? Se gândiseră
mult și mai mare nenorocire decât să piardă ceea ce nu câștigaseră ce
putea fi? Era deci limpede că numai Moromete singur era pricina
propriilor sale gânduri și Catrinei i se păru atât de ciudat acest lucru,
încât se închină.
— Se vede că ai intrat în anul morții, șopti ea.
Și își lăsă capul pe căpătâi, pomenind că așa se întâmplă când omul
uită de Dumnezeu, uită și Dumnezeu de el și îl lasă singur în fața
păcatelor.
— Pentru că, mai bolborosi ea cu fața în căpătâi, numai păcatele nu
te lasă să dormi.
La aceste cuvinte din urmă, Moromete tuși cu înțeles și răspunse cu o
veselie supărată:
— D-aia dormi tu buștean, lovi-te-ar moartea, că n-ai păcate!
Aruncă țigara, se dădu jos de pe prispă și o luă încet spre grădină,
fără să mai asculte răspunsul femeii.
Catrina era credincioasă și de aceea pomenise de păcate. Cu zece ani
în urmă născuse un copil mort care îi băgase spaima în suflet. Avusese
visuri rele. Se auzea noaptea strigată în somn, înghesuită de porci cu
râturile mari în colțuri întunecate, sau locuind împreună cu țigani care îi
spuneau lucruri murdare. Se îmbolnăvise, nu mai putuse suferi carnea de
porc, iar când vedea țigani se pitea. Nu-și mai putuse găsi liniștea; se
certase cu toată lumea și se îngrozise simțind cum i se strecoară în inimă
nepăsarea și sila față de bărbat și copii. Până într-o zi când povestise
totul unei vecine din fundul grădinii:
„Eu știu ce e cu tine, e din copii! spusese vecina care, tot așa,
crescuse o mulțime de copii. Știi ce să faci tu? Sâmbătă spre duminică,
te scoli devreme, te duci la cimitir, jelești acolo morții și dai de pomană;
după ce ți-ai făcut datoria cu morții, te întorci acasă până nu răsare
soarele, aprinzi focul, dai să mănânce la copii, cureți casa, vezi ce mai e
de făcut și după ce ți-ai făcut datoria și cu copiii, te speli și te primenești
și te duci la biserică, Catrino. Acolo la biserică stai și asculți slujba! Și-
ai să vezi pe urmă ce bine e!“
Ceea ce se și întâmplase. Catrina îi crescuse cu trudă pe cei trei.
Paraschiv, Nilă și Achim erau mici când se măritase cu Moromete, și în
loc de răsplată aceștia începuseră s-o urască. Tudor Bălosu și fiu-său pe
de o parte, Guica și Parizianul, o altă rudă a lui Moromete, căreia
Catrina îi spunea „Guica al doilea mai prost“, pe de altă parte, îi
învățaseră pe cei trei că mama vitregă era vinovată că se trăia greu la ei
și că dacă n-or s-o dea afară din casă are să pună mâna pe averea tatălui.
Nenorocirea făcea că era ceva adevărat din toate acestea, dar Catrina n-
avea nici o vină. Iată ce se întâmplase.
 În timpul foametei de după război, Moromete vânduse un pogon din
lotul Catrinei — Catrina primise un lot de opt pogoane ca văduvă de
război — spunându-i că în schimbul acestui pogon vândut va trece casa
și pe numele ei. Catrina îl crezuse, socotind că în acest fel va avea
bătrânețea apărată (se mai întâmplase în sat ca mama vitregă să fie
gonită din casa tatălui). Numai că Moromete, în loc să se grăbească să
facă acte pentru casă, începu să facă glume: „Crezi că am să mor eu
înaintea ta?“ zicea el. Acest răspuns era, într-un fel, o asigurare că atâta
timp cât trăiește el n-o să îndrăznească nimeni s-o dea afară din casă.
Pentru Catrina însă nu era de ajuns, fiindcă cei trei fuseseră învrăjbiți de
mici contra ei; începuse deci să-i pară rău de pogonul vândut, mai ales
că îl vânduse tocmai pentru ca să nu moară ei, cei trei, de foame. Când
bărbatul începu să glumească pe socoteala casei, Catrina pretinse
pogonul pe numele Titei și îl pretinse cu atât mai insistent cu cât Catrina
se simțea vinovată față de fiica ei fiindcă fetei îi venise vremea să se
mărite și Victor Bălosu cerea trei pogoane, iar Catrina nu-i putea da
decât două. Era tocmai pogonul vândut.
Moromete șovăi. Se pare că era și el uimit de amenințările nelămurite
pe care cei trei fii ai lui, mai ales cei doi, Paraschiv și Achim, i le
transmiteau la ureche pe căi ocolite, prin Guica, prin Tudor Bălosu și
prin Parizianu. Această șovăială o scârbi de tot pe Catrina. Va să zică
avusese dreptate să se teamă!
Biserica însă îi liniști sufletul turburat și ca să fie liniște și în familie
nu mai pretinse nimic. Când muierile cu care se avea bine pomeneau
însă de amenințările pe care Guica nu înceta totuși să le răspândească
prin sat, atunci Catrina se închina cu înverșunare și spunea că și Iisus
Cristos a pătimit și n-o s-o lase el să moară pe marginea șanțului. „Dacă
n-ași avea fetele alea, ași zice iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac, dar m-a
pedepsit Dumnezeu să am grijă de ele și nu pot să-i iert“, spunea ea cu
îndârjire.
Cât despre celelalte amenințări, banca, fonciirea, socotelile cu oile și
vitele, Catrina nu vroia să știe de ele, se credea la adăpost. De lotul ei de
pământ de șapte pogoane nu se putea atinge nimeni. Treaba lor, să
plătească banca și fonciirea cu ce-or ști, și dac-or ajunge să n-aibă vite
de muncă, fetele sunt vrednice, au să se descurce ele într-un fel.
Numai că fetele când o auzeau gândind astfel se înfuriau rău și o
sfătuiau să-și vază mai bine de biserica ei. Ceea ce Catrina și făcea, cu
toate că biserica nu izbutea totdeauna să-i alunge amintirile dureroase
ale vieții sau să-i lumineze cu totul anii lungi pe care îi mai avea de trăit.
 Își găsise totuși un sprijin cu care uneori se și lăuda, încât văzându-l
pe bărbatul ei treaz pe prispa casei nu se putuse stăpâni să nu-i spună că
numai păcatele nu-l lasă pe om să se odihnească, ceea ce adusese
răspunsul binemeritat al bărbatului. De fapt ea vrusese să-i dea de înțeles
că dacă el „ar lua drumul bisericii“ (cel opus și de fapt mult mai
cunoscut de oamenii din sat era cel al cârciumii), atunci el n-ar mai fi așa
de neliniștit.
 X
Moromete însă nu vroia s-o apuce pe acest drum, iar cât despre
celălalt, al cârciumii, nu-l folosise niciodată ca o soluție. Era cu zece ani
mai mare decât Catrina (contingent ’911, făcuse războiul) și acum avea
acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii
mari mai pot schimba firea cuiva.
Moromete luase în glumă nu numai temerea Catrinei în privința
casei, dar și visurile ei înspăimântate. „Unde se întâmplă să avem noi
atâția porci câți visezi tu“, spusese el, dar în curând pricepu și el că a
face și a crește copii mulți poate fi uneori pentru o mamă ceva într-
adevăr înspăimântător. Întâmplările care avură loc după aceea în familie
nu-l turburară însă pe Moromete în aceeași măsură. Numai una dintre
ele, care avu loc într-o iarnă puțin timp după ce familia scăpă de datorii
prin legea conversiunii, îl făcu să înțeleagă că e totuși primejdios și
pentru el să nu ia seama la copii. În anul acela recolta fusese bogată și
toată lumea făcea comerț cu cereale la munte. Gospodăriile se refăceau
din anii grei prin care trecuseră între 1929 — 1933. Prosperitatea bătea
la ușa multora din sat, vitele se înmulțeau, oborul de cereale era ridicat,
pânza de americă și uneltele mai ieftine, iar prețul pământului mai
ridicat decât oricând.
Cei care simțiseră cei dintâi că e rost de făcut avere fură cei trei,
Paraschiv, Nilă și Achim (pe vremea aceea nu erau prea convinși că ar
avea dreptul să-l învinuiască pe tatăl lor că s-a însurat a doua oară;
înțelegeau vag că tatăl lor nu putea să-i crească, numai o femeie putea
face acest lucru și abia mai târziu aveau să dea de înțeles că tușa lor
Guica ar fi putut foarte bine să-i crească ea).
Familia se ținuse până atunci cu loturile întregi, dar gospodăria era
lipsită de vite. Aveau doi cai prăpădiți, care când dădeai cu biciul în ei,
ei dădeau din coadă.
Venise toamna și porumbul se făcuse și el din belșug (porumb și grâu
și printre porumb dovleci, floarea-soarelui și fasole, altceva nu semănau,
cu toate că pământul le-ar fi putut da să n-aibă ce face cu cânepa, inul,
tutunul, sfecla de zahăr, plantele medicinale scumpe) și cei trei își
frecară mâinile de bucurie și într-o seară îi spuseseră tatălui lor: „Ar
trebui să îngrășăm caii-ăia, tată! Tudor Bălosu a fost săptămâna trecută
la munte și a câștigat o mie de lei.“
 Moromete n-a înțeles cum s-ar putea câștiga o mie de lei într-un
drum la munte, dar n-a avut nimic contra îngrășării cailor. Au vândut
porumb, au cumpărat ovăz și prin iarnă părul cailor strălucea ca mătasea.
Moromete însă tot nu se mișca. Petrecea seri lungi cu prietenul său
Cocoșilă, discutând politică sau ascultându-l pe Niculae care citea
povești grozave din cărți luate de la alde nean-său Cristache al lIu’
Dumitrache. Erau seri turburătoare. Unsprezece frați care sufereau vraja
de a rătăci în timpul zilei ca unsprezece lebede și la apusul soarelui
cădeau îngrămădiți pe o stâncă în mijlocul mării, iarăși oameni. Cum
stăteau îngrămădiți unii în alții, chinuiți și înspăimântați de întunericul
nopții și de valurile furioase care amenințau să-i smulgă... Și suferințele
îndurate de sora lor, care trebuia să țeasă cu mâna ei, într-un timp dat și
neavând voie să vorbească, unsprezece tunici de urzici, ca să-i scape de
vrajă și cum n-a avut timp să termine brațul unei tunici și frățiorul cel
mic a rămas cu ceva din aripa de lebădă.
Dar Cocoșilă? Cocoșilă era un ins care stârnea în Moromete ceva
neînchipuit de plăcut, ca și poveștile lui Niculae. Venea seara și
ciocănea în ușă făcând pe boierul. I se spunea „intră“, intra și dădea
bună seara numai Catrinei, spunând de fiecare dată că „la proștii ăilalți
nu dau bună seara“, făcând-o pe Catrina să se rușineze, dar să și
pufnească în râs, îi punea lui Niculae întrebări gramaticale și istorice, lui
Paraschiv îi punea una și aceeași întrebare (când se însoară?), iar fetei
celei mari îi recomanda să se mărite cu Năstase Besensac (un flăcău
bicisnic). Numai că Moromete avea vechi răfuieli și nu-l slăbea nici o
clipă. Cu mulți ani în urmă făcuse vâlvă un nou partid, care își spunea
„țărănesc“ și al cărui program îl încântase pe atunci pe Cocoșilă.
Moromete se arătase rezervat (Moromete era liberal) și când „partidul
național-țărănesc“ luă puterea și Cocoșilă se înfurie că Maniu și
Mihalache nu numai că nu-și respectaseră programul, dar se dovediseră
parcă mai flămânzi decât Brătienii, Moromete nu-l cruță pe prietenul
său, îl luă peste picior și observă că „proștii n-ar trebui să aibă drept de
vot, fiindcă din pricina lor sufere țara“. După patru ani partidul liberal
veni însă din nou la putere și Cocoșilă se răzbună fiindcă partidul liberal
mări impozitul funciar și introduse taxe de barieră la piețele de schimb.
„Vezi, mă, prostule?“ jubilase Cocoșilă.
De atunci îl urmărea pe Moromete fără cruțare. „Ești prost“, spunea
el pe toate tonurile, uneori cu resemnare, alteori cu îngăduință, după
împrejurări. De fapt se străduia să-l convingă pe Moromete că el,
Cocoșilă, e mai deștept, ceea ce pe Moromete îl înveselea cumplit, cu
atât mai mult cu cât Cocoșilă, față de alți oameni, se purta cu totul altfel,
înjura rău, batjocorea și nu spunea „ești prost“, ci mult mai rău,
„mănânci c...t“.
În privința înjurăturilor era vestit, îl înjura și pe tat-su — zicea că de
ce l-a făcut — înjura și pe popa și pe primar și pe perceptor, pe toți, de la
lingură, de la șervetul cu care se ștergeau până la cele mai mărunte
lucruri, lampă, sfeștilă, lumânare, ciorapi și: târla, grădina, neamul și
străbunicii, nepoții, copiii copiilor... Catrina aprindea tămâie în casă, dar
pufnea și în râs. Odată Cocoșilă a intrat în casă și a spus doar atât: „A
venit percitorul și mi-a luat țoalele“, după care s-a pus pe înjurat și nu s-
a mai oprit decât foarte târziu când s-a sculat și a plecat fără să mai
spună altceva. Pe Dumnezeu mai ales, Cocoșilă îl cobora jos în sat, și îl
înjura cu o anumită filosofie, învinuindu-l și punându-i întrebări ca
oricărui om.
Curând însă Moromete înțelese că dacă toate acestea aveau pentru el
un rost nu mai mic decât munca câmpului, sau grija de ceilalți ai casei
(era atât de rară bucuria de a sta de vorbă cu un om deștept în stare să
glumească inteligent, și Cocoșilă în afară de cazurile rare când înjura
prea mult era pentru el un astfel de om) își dădu seama nu fără
dezamăgire că cei trei băieți ai lui, Paraschiv, Nilă și Achim, nu văd nici
un rost în aceste seri pierdute cu povești și cu discuții despre Maniu și
Brătianu. Dezamăgirea însă nu fu prea mare, fiindcă, la urma-urmei,
copiii oamenilor nu erau mai breji decât ai lui, încât îi înțelese și pe ei și
cum caii se îngrășaseră, umplu căruța cu porumb și plecă la munte; avea
datorii față de copii, să câștige și să-i îmbrace, că erau goi.
Câștigă.
Nu mai făcuse „comerț“ niciodată; îi plăcu atât de mult, încât socoti
câștigul drept ceva nemaipomenit și după ce se întoarse povesti drumul
său la munte ca pe-o aventură. Numai că cei trei nu se minunară deloc,
Paraschiv făcu chiar observația supărătoare că „mare brânză, Stan
Cotelici a dat mai bine porumbul“... Și că să se ducă iar! Niculae, care
ascultase uimit peripețiile tatălui cu căruța pe drumurile de munte, sărise
pe neașteptate și strigase: „Așa e, tată! Mai du-te iar.“
Moromete se pregăti pentru al doilea drum și când se întoarse arăta
de nerecunoscut, atât de mult îi plăcuse. De astă dată drumul fusese și
mai aventuros și Moromete povesti totul într-o seară, cu glas neobișnuit,
și fu ascultat cu uimire. Descopereau toți, Cocoșilă, mama, fetele
— până și cei trei — că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucrurile
care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau. Numai că spre sfârșit cei trei
se dezmeticiră, sfâșiară vraja care îi amețise și căzură pe gânduri.
Iată ce se petrecuse.
Moromete plecase cu Tudor Bălosu pe același drum ca și întâia oară,
ieșiseră din regiunea de șes unde nimeni nu avea nevoie de porumb și,
după ce făcuseră un popas la oborul din Pitești, o luaseră pe șoseaua care
ducea spre creierul munților, cu ținta Răchitele, un sat mare, cunoscut de
Tudor Bălosu ca fiind o piață bună de desfacere. Mergeau neîncetat, era
ger uscat, roatele pocneau, aburul ieșea din spinările cailor.
La primul drum dăduseră dublul cu cincizeci de lei.
Tudor Bălosu vroia de astă dată să-l dea cu șaizeci și într-adevăr,
abia intrară în Răchitele, că fură opriți de un învățător care vroia să
cumpere amândouă căruțele. Bălosu mirosi numaidecât cum stăteau
lucrurile, sări jos din căruță și se și grăbi, spre uimirea lui Moromete, să
desfacă șleaurile de la cai...
Învățătorul, prevenitor, întrebă de preț. Tudor Bălosu dădu prețul cu
un glas care din nou îl zăpăci pe Moromete: șaptezeci de lei și spuse asta
ca și cum ar fi fost cunoscut de când lumea că așa se vinde porumbul.
Posomorât, învățătorul răspunse că șaizeci de lei este ultimul preț și
că nu poate cumpăra decât așa, la care Bălosu legă șleaurile grăbit, fără
să mai discute, supărat chiar că fusese oprit din drum când toată lumea
știa că șaptezeci de lei este prețul obișnuit. Uluit, Moromete observă că
învățătorul dăduse exact prețul dorit de ei, dar Bălosu începu să râdă și
răspunse că dacă el, Bălosu, ar fi cerut optzeci, atunci învățătorul ar fi
dat bucuros șaptezeci de lei. „Să mergem mai încolo și să cerem optzeci
și dacă nu dăm noi porumbul cu șaptezeci de lei, Moromete, să nu mai
vii niciodată cu mine la munte.“
Merseră mai încolo și Bălosu spusese prețul său de optzeci, dar în
afară de primarul comunei, care dădu un leu peste șaizeci, nimeni nu
cumpără. „Dacă mergem trei sate mai spre vârf ai să vezi că îl dăm cu
șaptezeci“, insistă Bălosu și Moromete conveni, depășit mereu de felul
de a judeca al vecinului său.
De fapt, negustoria ca atare nu i-ar fi plăcut dacă câștigul ar fi fost
lipsit de peripeții, încât insistența lui Bălosu i se păru firească.
Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pe care
i le dădea pământul, iar existența banilor îi pricinuia o furie
neputincioasă (când trebuia să-i dea, îi dădea cu gesturi disprețuitoare de
aruncare și blestema mărimea, culoarea și mirosul lor). Când ieșise
împreună cu bătrânul Moromete, acum treizeci de ani, în 1907 și dăduse
foc conacului lui Guma nu se gândise că pământul moșierului îi trebuie
pentru comerț și pentru bani. Existau niște obiceiuri pe vremea aceea
care lui i se păreau mai mari nenorociri decât munca și foamea. Se
duceau la conac și când dădeau ochii cu boierul, bătrânul se făcea de
nerecunoscut, își lua căciula din cap și avea un glas care și acum, când
își amintea de el, Moromete se întuneca și se făcea crunt la față.
Când, după război, Moromete deveni proprietar, el trăia atât de
deplin bucuria de a fi scăpat de moșier, încât nu băgă de seamă că unii
nu se mai gândeau de mult la asta, ci la cu totul altceva: La ce anume?
Să facă comerț! Așadar, cu cereale și să câștige bani! Și cu banii ce să
facă? Să plătească impozitele! Asta era ceva de râs, cum de nu vedeau?
Ce ciudat, unde ajunseseră! În sfârșit, fie și comerț, dar să fim înțeleși că
nu ăsta e scopul...
Încât Moromete vedea în priceperea lui Bălosu de a face combinații
mai mult ceea ce îi plăcea fiului său de zece ani, Niculae, și mult mai
puțin ceea ce le plăcea celor trei, Paraschiv, Nilă și Achim.
Merseră deci mai departe cu căruțele și Moromete era foarte curios
— și foarte vesel în același timp — să vadă dacă o socoteală făcută din
nimic, cum era presupunerea lui Bălosu că vor da porumbul cu șaptezeci
de lei, are să fie dovedită pe viu.
În satul următor un muntean mai înstărit oferi un leu peste șaizeci, iar
în celălalt, acest leu fu retras. Merseră mai departe și li se oferi apoi
deodată trei lei. Moromete se plictisi, iar Bălosu îl asigură că în satul
următor vor obține sigur zece lei. Nu ieșiră însă bine din sat, că se
petrecu întâmplarea...
O femeie tânără de tot, cu fața albă, cu părul galben și cu niște ochi
mari, albaștri, frumoși, cum aveau mocancele pe aici, îi strigă să
oprească. Aveau porumb? Da.
„Ce bine c-ați venit, oameni buni, că nu știam ce să mai fac, a spus
femeia bucuroasă. Haideți, trageți în curte că oți fi osteniți! Să vă fac
ceva să mâncați și să mă duc pe urmă pe la vecini să cumpere și ei, să
dați tot porumbul, că eu nu pot să iau decât vreo douăzeci de duble.“
„Nu duce dumneata grija noastră, leică, i-a răspuns Tudor Bălosu
fără să se clintească din căruță. Du-te întâi la vecini și întreabă-i dacă
cumpără, să nu pierdem timpul de pomană.“
„Dar cu cât dați dubla?“ a întrebat femeia pălind.
Glasul lui Tudor Bălosu era mai înghețat decât gerul:
„Optzeci de franci, leică!“
„Optzeci de franci?!“
 „Hai, Moromete!“ a spus Bălosu apucând biciul, fără să-i mai
răspundă femeii.
„Dar cât dai dumneata, leică?“ a întrebat Moromete din curiozitate.
„Oameni buni, a strigat femeia înspăimântată, șaizeci de lei, ăsta e
prețul pe la noi...“
„A! Nu!“ a clătinat Moromete din cap.
Nu se poate, însemna exclamația lui. Noi avem aici niște socoteli.
Iese sau nu iese șaptezeci? asta e întrebarea. Nu-ți dau fiindcă trebuie să
vedem dacă iese. Glasul lui Moromete i se păru însă femeii cu totul
deosebit de al celuilalt, și-a încleștat mâinile de loitra căruței lui și
vorbele ei au început să curgă șuvoi. Moromete nu prea înțelegea, o
vedea doar cum se ține cu mâinile de loitră și calcă prea aproape de
roată.
Ea spunea că să-i dea el, dacă celălalt nu vrea, cu șaizeci de lei...
barim câteva duble... e rău, n-are ce da la copii... Să tragă căruța că
șaizeci de lei e destul.
„Haide, omule, că doar n-oi fi și dumneata bogat să nu înțelegi... Oi
fi venind de departe și ți-o fi frig pe gerul ăsta, trage căruța... Îți dau
ceva țuică peste șaizeci de lei. De ce să te mai duci încolo să mai bați
drumurile de pomană?“
Moromete s-a frânt de mijloc și s-a uitat la picioarele femeii:
„Dă-te la o parte, creștino, că te calcă roata!“ i-a spus el grijuliu.
„Nu vreai, omule? a repetat mocanca și deodată din ochii ei albaștri
au țâșnit lacrimi de furie. De ce nu vreai, omule? a continuat ea și glasul
ei legănat și domol de munteancă s-a făcut dârz. De când v-ați făcut așa
răi? a spus ea descleștându-și mâna de pe loitra căruței. Nu erați așa răi...
Plângea și în ciuda mâniei ochii ei rămâneau mari și curați și se uita
când la omul cocoțat în căruță, când la caii lui grași și voinici, aburiți de
gerul sănătos al muntelui.
„Ptiu, lovi-te-ar moartea cu ochii tăi! a exclamat Moromete furios.
Apoi a strigat: Bălosule, oprește!“
„Ce s-a întâmplat, Moromete?“
„Hai să dăm porumbul, că nu e rost.“
„Cu cât?“ a întrebat Bălosu.
„Cu șaizeci și trei.“
„Eu nu-l dau, a răspuns Bălosu și să știi că altă dată nu mai merg cu
tine la munte.“
 Nedumerit puțin Moromete n-a avut timp să răspundă, dar apoi l-a
înjurat pe Bălosu de muiere, în șoaptă, pentru el însuși, în timp ce
munteanca se uita la el, cu lacrimile înghețate pe obraz.
„Ce să mai vorbim, și-a încheiat Moromete povestirea. Am tras în
curte, am băgat caii în grajd, a pus mocanca mâna și a tăiat o găină, și
mănâncă Moromete și bea țuică galbenă. Pe înnoptate așa s-au strâns
mocanii, și ăla a luat trei duble, ăla cinci, ăla șapte... Creștini, mocârțani!
Mi-au luat porumbul cu șaizeci și trei. Să vezi după aia că nu mai
puteam să scap de mocană: Că de unde sunt? Că copii am? Dar muierea
trăiește? M-am uitat și eu la ea și m-am închinat: Păi bine, creștina lui
Dumnezeu, de ce să nu trăiască? Trăiește, stă acasă după sobă și se vaită
că nu-i place ce e mai bun pe lumea asta, carnea de porc. Avea ea un rost
de întreba așa fiindcă îi murise bărbatul în pădure, căzuse un bulumac
peste el...“
 XI
Paraschiv, Nilă și Achim și-au păstrat pentru ei impresia care le-a
făcut-o povestirea tatălui lor, dar când au aflat că Bălosu a dat totuși
porumbul cu șaptezeci de lei nu s-au mai mulțumit să observe, ca la
început, că tatăl lor n-a făcut mare brânză câștigând o mie de lei; trebuia
să câștige o mie cinci sute, cum a făcut Bălosu și au început să murmure
că a omorât caii și căruța de pomană și că și-a bătut joc de munca lor.
Murmuratul acesta, desigur, i-a ajuns la urechi lui Moromete pe alte
căi, prin Guica și Parizianul, pentru că feciorii n-au îndrăznit să i-o
spună în față.
Uimit și îngrijorat că feciorii îl vorbesc de rău în lume, Moromete se
hotărî să înăbușe fără cruțare acest început de răzvrătire, având totuși
speranța că poate nu-i adevărat. Luați din scurt, cei trei se speriară și
deveniră mieroși, Paraschiv chiar se indignă spunând că: „Hai, bă, ce, te
iei după prostul ăla de Parizianu?“, încât Moromete socoti că nu e cazul
să meargă mai departe, ba mai mult, că n-ar strica să le dea chiar
satisfacția să facă ei înșiși comerț la munte.
Bucuroși că izbutiseră să obțină atât de ușor libertatea de a se mișca,
cei trei puseră la cale, o săptămână mai târziu, o afacere sortită să le
aducă un câștig mare. Luară cu chirie încă o căruță cu caii lui Parizianu,
cumpărară porumb din sat cu cincizeci de lei și porniră la munte.
Moromete nu zise nimic, le dădu chiar sfaturi, dar ceva — nu putea
să înțeleagă bine ce — un soi de înfrigurare, de poftă oarbă, care se
făcea simțită în purtarea fiilor săi, începea să-l îngrijoreze și în sinea lui
le dori să nu izbutească.
Dorința lui se împlini. Săturat de afluxul de cereale de la câmpie,
muntele scăzuse între timp prețul și cei trei abia izbutiră să scoată
cheltuiala drumului. Moromete nu se putu stăpâni și strecură câteva
aluzii batjocoritoare la adresa priceperii fiilor săi, dar bine intenționate,
vrând să-i facă să înțeleagă că drumul pe care vroiau ei să apuce nu e
bun. Cei trei parcă înțeleseră ceva și se mai potoliră, dar vecinul din
spatele casei lor se îmbogățea și din nou feciorii începură să murmure.
Că tatăl lor nu face nimic. Că stă toată ziua. Că pe cele două fete le lasă
să se pricopsească, iar pe ei îi batjocorește. Într-adevăr, fetele erau
vrednice și vioaie, țeseau în război, împleteau, arătau vesele, spre
deosebire de Paraschiv și Achim care parcă erau bolnavi.
 Astfel trecu iarna și vara aceea. În toamnă, Moromete făcu din nou
pe placul celor trei. Se sfătui cu ei îndelung, le arătă situația familiei,
datoriile pe care le mai aveau la percepție, faptul că rămăseseră fără un
cal — se îmbolnăvise de talan și nu mai era bun de nimica — și ajunseră
la înțelegerea că un împrumut la bancă era cea mai bună soluție.
Numai că avantajele sperate nu veniră. Din lâna oilor fetele țeseau
pentru ele covoare. Catrina își făcu o fustă, Moromete o frumoasă
dulamă îmblănită, cu guler de miel creț... În numele celor trei, Paraschiv
murmură pe față că o să pună mâna pe topor și o să le dea oilor în cap.
Catrina nu se putu stăpâni și îi răspunse că pentru cât s-a trudit ea să-i
crească, o nenorocită de fustă nu e mult. Și dacă fusta ei le stă în gât, s-o
ia și p-aia, să se sature. Covoarele? Dar fetele nu muncesc? Cine ține
casa, cine îi spală de murdărie și le face mâncare să bage în ei? Și în
afară de asta să se uite: nenorocitu acela de băiat, Niculae, care toată
vara rabdă de sete cu oile pe câmp, n-are nimic, râd copiii oamenilor la
școală că e trențăros.
Paraschiv ascultase ca un surd, fără să audă. Achim și Nilă tăceau.
Moromete intervenise împăciuitor. Oile sunt ale lor, spuse el. Anu ăsta
și-au făcut unii de îmbrăcăminte, la anu o să-și facă alții. Nu cumva
dulama este pricina nemulțumirii? Nu înțelegea, Paraschiv avea dulamă
bunicică, ce vroia? N-avea răbdare și vroia s-o poarte pe cea nouă? S-o
poarte sănătos. Ei? Mai era ceva?
Mai era, pentru că nu era vorba de dulamă. Cei trei înțelegeau să
trăiască la fel ca înainte, când nu făcuseră împrumutul și n-aveau oile,
iar lâna, laptele, brânza, carnea mieilor, totul trebuia vândut și să facă
bani, iar nu să se mănânce și să se poarte în casă. I-ar fi fost foarte greu
lui Moromete să dibuiască acest fel de a vedea al celor trei copii ai săi,
cu atât mai mult cu cât aceștia începură să nu-și mai dea pe față
gândurile nici măcar față de Parizianu.
În aceeași seară ei s-au dus la Guica și acolo au pus la cale planul cu
plecarea lui Achim la București.
Târziu de tot, spre sfârșitul iernii, cu multe ocolișuri și prefăcându-se
interesați numai de datoriile care amenințau gospodăria, ei dădură de
înțeles tatălui lor că n-ar fi o afacere rea, îndemnându-l să se intereseze
la al lui Cătănoiu și să se convingă singur ce bine s-ar putea câștiga la
București. Vorbiseră mai dinainte cu al lui Cătănoiu și lăptarul, pus la
cale, exagera câștigul. Moromete rămase să se gândească. Catrina și
fetele aflară mai târziu de acest plan și se hotărâră repede: nu le
convenea. Dacă Achim are să stea toată vara la București, înseamnă că
el va tunde oile și cine știe ce are să facă cu lâna. Se împotriviră cu grijă,
să nu afle frații; îi explicară tatălui că nu vor avea ce să mănânce în
timpul secerișului și că mult mai bine ar fi ca o parte din laptele oilor să
fie făcut brânză aci acasă și vândută apoi la București, dacă e vorba că la
București sunt prețuri bune. În felul acesta vor avea și bani și nu vor
suferi nici de foame.
În postul Paștelui însă, vitregul mijlociu, Nilă, spuse într-o zi la masă
ceva care înmuie inima mamei. Mâncau untură în tigaie și Nilă,
îngrețoșat nu se știe de ce, se strâmbase: „Ce naiba, mă, vine Pastele?
Noi nu mai ținem post? Și adăugase uitându-se cu privirea curată la Tita:
Mai pitește, Tito, untura asta.“
Noaptea mama se auzi certată în vis de un glas blând: „Catrino,
Catrino, de ce ești dușmănoasă? Iartă-i pe copii, Catrino, iartă-l pe Nilă,
că nu e rău la inimă...“
Pe nesimțite, de astă dată ferindu-se de fete, mama îi dădu de înțeles
tatălui că la urma-urmei să-l lase pe Achim să se ducă. Sunt copiii lui și
le-o fi părând și lor rău că altă lume o duce mai bine. Să-i dea drumul să
plece, să nu zică lumea că din cauza ei și a fetelor trăiesc ei rău.
Moromete, nu se știe de ce, se supără de întoarcerea aceasta a
mamei, spuse fetelor și se certară între ei. Îndoielile lui Moromete țineau
de afacerea însăși. Nu-i venea lui să creadă că bucureștenii nu mai aveau
altă ieșire decât să se îngrămădească pe laptele celor douăzeci și patru de
oi ale lui Achim Moromete din comuna Siliștea-Gumești și să-l umple
pe el de bani.
Dar în sfârșit... Îi împărtășise îndoielile și lui Nilă, în grădină, dându-
le de înțeles și celorlalți doi că dacă e vorba să-l lase pe Achim la
București, atunci Achim trebuie să bage bine în cap că la toamnă îl
așteaptă să se întoarcă acasă nu cu douăzeci de mii, cât se lăuda acesta
ca un prost, nici cu zece și nici cu șase, ci cu patru. Dar aceste patru să
fie! Nilă îl asigurase că vor fi, și Moromete, liniștit, vrusese să se culce.
Își aminti însă că a doua zi, după cum îi spusese Bălosu în drum, avea să
vie Jupuitu după fonciire și nu putu să adoarmă îndată. Îl mai supăra și
Niculae care stătea la spatele său și nu adormea nici el. Ce se bucura așa
că are să scape de oi, nefericitul? Credea că la muncă o să-i fie mai bine?
 XII
Moromete avea uneori obiceiul — semn de bătrânețe sau poate
nevoia de a se convinge că și cele mai întortocheate gânduri pot căpăta
glas — de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei și de
a vorbi singur.
„Auzi ce idee“, reflectă el cu glas șoptit, oprindu-se lângă poarta
grădinii. Apucă o ulucă de vârf și rămase liniștit cu fruntea în pământ.
„Dacă ar fi așa, că din cauza păcatelor nu poți dormi — continuă el
încercând ușor vechimea ulucii — ar însemna că Paraschiv al meu, care
când se apucă să doarmă, doarme până iese apă sub el... ar însemna — și
aici Moromete se întrerupse și gândi restul în tăcere — ar însemna că e
omul cu inima cea mai curată de pe pământ. Proastă mai e și muierea
asta a mea!“ se miră apoi cu glas tare în timp ce constata că ar fi greu de
susținut că ulucile curții sale nu sunt putrede. „După încă o ploaie, aceste
uluci au să-și rânjească dinții negri spre casă“, gândi apoi mai departe,
fără glas.
Cineva îl întrebase odată în glumă de ce vorbește singur și Moromete
îi răspunse serios că asta e din pricină că n-are cu cine discuta, cu sensul
că nimeni nu merită să-i asculte gândurile.
Se dezlipi de uluci și o luă încet spre spatele casei. Aici fetele puneau
totdeauna porumb pentru copt; creștea mai repede ca la câmp. Se opri
printre firele înalte și rămase câtva timp între ele liniștit și recules.
Apucă apoi un fir și îl înmuie într-o parte cu talpa piciorului. „Domnule,
ce discută ei în parlament?! exclamă deodată enervat, uitându-și talpa
desculță peste firul de porumb. Ce înseamnă situația asta? se supără el.
Păi dumneata nu-ți dai seama că toată omenirea stă cu ochii pe tine să
vadă ce faci?!!!“
Oftă, se aplecă la rădăcina porumbului și multă vreme nu mai zise
nimic. Pipăia cu palma adâncimea pe care o atinsese ploaia. „A dat
ploaia!“ constată apoi la sfârșit, cu un glas cu totul deosebit de cel
dinainte, ca și când ar fi vorbit alt om. „În fine, la nouă pogoane, cinci
duble claia, ori zece clăi, cincizeci. Ori nouă, patru sute cincizeci de
duble de grâu.“
Ieși dintre fire și se duse lângă colțul casei. Se așeză pe tălpici, se
căută de tutun.
„Cât a fost anul trecut dublul de grâu?!“ se informă. Apoi își porunci:
„Ei, ia înmulțește două sute de duble cu cincizeci... Scapi de daravelă?
Cinci mii ar fi rata la bancă, plus dobânda, plus fonciirea pe doi ani. Nu
mai rămâne nimic, dar în fine!... Faci tu ceva la București? întrebă apoi
pe cineva din gând. Bine, dacă zici tu, zic și eu ca tine, dar bagă de
seamă!“ încheie el amenințător și se sculă hotărât de pe tălpici.
Intră în curte încet, ferindu-se să nu trezească pe cineva. Zorile se
albeau și undeva un cocoș cântă prelung și insistent, înspăimântând
liniștea satului. Se apropie de capătul dinspre drum al prispei, unde
dormea Nilă și îi șopti acestuia la ureche:
— Băi Nilă-m’!
Nilă sări speriat de șoapta tainică și cu ochii holbați gângavi:
— Ce e, bă? Apoi, recunoscându-l pe tatăl său, mugi chinuit că l-a
smuls din odihna în care zăcea: Ce s-a întâmplat, mă? Ce-ai cu mine?
— Hai încoace!
— Unde? Ce s-a întâmplat?
— Nu s-a întâmplat nimic, n-auzi, surdule! Scoală-te încet și hai
încoace! porunci Moromete cu același glas.
La picioarele lui Nilă, cu trupurile desfăcute, Paraschiv și Achim
gemeau în somn. Pe cer, luna răsărise după ploaie și fiindcă nici
dimineață și nici noapte nu era, semăna cu un soare mort, ciuntit și rece.
Nilă se dădu jos de pe prispă și își trase pantalonii oftând.
— Unde mergem, mă? șopti el încă buimac de somn.
Moromete nu-i răspunse. Porni spre grădină și-i făcu semn fiului să
vină după el. Aproape de poartă, Moromete se aplecă lângă un butuc de
tăiat lemne și ridică securea care stătea trântită pe el.
— Ia și tu securea ailaltă, aia veche, vezi unde e! șopti el.
— Da’ unde mergem? îngână Nilă, de astă dată mai puțin curios.
— Avem treabă. Hai mai repede! îl îndemnă Moromete.
Nilă intră sub șopron după secure. Moromete deschise poarta grădinii
și-i făcu iarăși semn să vină după el. Deodată se opriră amândoi. Un glas
lung începu să se jelească pe undeva pe aproape, urmat apoi de altele.
— Ce făcuși, Ioane, cui mă lăsași, de ce muriși, Ioane? se auzea
bocetul. Tu mă auzi acolo unde te-ai dus? Roagă-te la Dumnezeu să mă
ia și pe mine, că m-ai lăsat singură. M-ai lăsat singurică și nu mai pot,
Ioane! Ioaneee, Ioane! Nu e greu să intri în pământ, dar eu mă chinuiesc
p-aicea, și copiii se bolnăvesc... Unde-oi fi acolo, mă auzi tu pe mine că
nu mai pot să îndur? Mă chinuiesc și nu mai pot să le duc pe toate...
Glasul care se jelea fu înecat de alte zeci de glasuri. Mirosul de
tămâie adia dinspre cimitirul satului până în grădina lui Moromete.
 Moromete și Nilă se opriseră în fundul grădinii. Vaietul cimitirului
răzbătea acum printre salcâmi atât de aproape încât se părea că bocetele
ies chiar din pământ. Într-un timp, un glas se desprinse ciudat din
celelalte și ajunse șoptit la urechile celor doi. Era un glas plin de mirare
și spaimă, care parcă nu înțelegea nici acum ce se întâmplase:
— Băiatul mamii!!! Cum ai murit tu, băiatul mamii?? Unde ești tu
acuma, puișorul mamii? Ce faci tu acolo, unde stai?... Of, dragile mamei
sprâncene, cum s-or face buruiene!...
— De, mă, săraca, șopti Moromete. Așa e!
Locul unde se oprise tatăl și fiul era o vâlcea tăiată pe mijloc de un
șanț, o viroagă. Locul era plin de salcâmi și de iarbă înaltă. Pe marginea
șanțului însă, se înălțau spre cer, ca o barieră, un rând de plute drepte ca
lumânarea și al căror vârf abia putea fi văzut în timpul nopții. Grădina
era totuși întunecată, deși plutele înalte nu acopereau lumina cerului.
Ceea ce umbrea întreaga vâlcea a grădinii era un salcâm uriaș care la
început, pentru că era stufos și înalt, nu se băga în seamă. Lângă el se
oprise Moromete.
— Nilă, zise el, până răsare soarele trebuie să-l trântim la pământ!
Hai, pune mâna pe secure!
— Salcâmul?! întrebă flăcăul uimit.
Toată lumea cunoștea acest salcâm. Copiii se urcau în el în fiece
primăvară și-i mâncau florile, iar în timpul iernii jucau mija, alegându-l
ca loc de întâlnire. Toamna viroaga se umplea cu apă, iar în timpul iernii
îngheța. Când erau mici, Paraschiv, Nilă și Achim curățau șanțul de
zăpadă și gloduri și netezeau cea mai lungă gheață de prin împrejurimi.
Lunecușul pornea de undeva din susul grădinii și se oprea la rădăcina
copacului. În fiecare iarnă era aici o hărmălaie nemaipomenită.
Ajungând la capătul ghețușului, vrând-nevrând, copiii îmbrățișau tulpina
salcâmului, lipindu-și obrajii înfierbântați de scoarța lui neagră și
zgrunțuroasă. Primăvara, coroana uriașă a salcâmului atrăgea roiuri
sălbatice de albine și Achim se cățăra ambițios în vârful lui să le prindă.
Salcâmul era curățat de crăci în fiecare an și creștea la loc mai bogat.
Nilă își dădu pălăria pe ceafă și întrebă încă o dată:
— Salcâmul ăsta? De ce să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? De ce?!...
— Într-adins, răspunse Moromete. Într-adins, Nilă îl tăiem, înțelegi?
Așa, ca să se mire proștii! Pune mâna, nu te mai uita, că se face ziuă.
— Cum să se mire proștii?! întrebă Nilă supărat, neînțelegând,
trecându-i pentru întâia oară prin cap că la urma-urmei tatăl lui ar putea
să țină seama și de ceea ce gândește el, așa cum a fost seara trecută, când
l-a întrebat ce să facă cu Achim.
Moromete se uită mirat la fiu, dar după aceea puse mâna pe secure
și-i încercă tăișul.
— Vrei să știi în ce fel să se mire proștii? îl întrebă el. Să se uite și să
se mire până li s-o apleca.
— Bine, dar nu e salcâmul nostru! mai protestă Nilă.
— Dar al cui e? întrebă tatăl, apucând securea de coadă.
— Nu e al ga Măriei?! răspunse Nilă, crezând că totuși tatăl n-are să
încerce să taie salcâmul. Și pe urmă, ziua n-avem timp? mai bombăni el
nedumerit. Ce ți-a venit acuma, cu noaptea în cap?
Moromete nu-i răspunse. Începu să dea ocol salcâmului, căutând un
anumit loc unde să înceapă a-l lovi. O clipă el mai rămase gânditor, apoi
deodată ridică securea și-o înfipse cu putere în coaja copacului. Din gât
îi ieși un icnet adânc și lovitura țâșni de la rădăcina copacului, se lovi de
uluci și se întoarse îndărăt, făcând să răsune viroaga.
Nilă apucă și el securea în mâini și trecu de cealaltă parte a tulpinei.
— Și cui îl dai? mai întrebă el.
— Ăstuia, răspunse Moromete arătând spre grădina lui Bălosu.
Amândoi începură apoi să izbească tăcuți și nu se opriră decât după
un timp îndelungat. În amândouă părțile făcuseră în salcâm câte o
tăietură adâncă și albă. Începură să izbească din nou și așchiile săreau
acum, mai mărunt, uneori zbârnâind în aer. În curând ele înconjurară
locul într-o roată înălbită.
Începuse să se lumineze. În cimitir vaietul femeilor contenise dar nu
de tot, se mai auzea un murmur nelămurit, chemări șoptite și tainice. O
femeie încă bocea și părea să nu mai termine litania ei veche.
Dar Moromete și Nilă nu mai auzeau. Ei loveau de la o vreme mai
încet, mai chibzuit, uneori scormonind cu securea în lovituri mici,
căutând parcă viața salcâmului falnic în vreo vână care se ascundea de
secure. Cu toate că pătrunseseră în el adânc, din amândouă părțile,
copacul stătea drept și liniștit, nici o frunză nu i se mișca. Deodată, niște
aripi pâlpâiră undeva într-un prun și încă o dată un cocoș cântă prelung.
Când sfârși, în clipa următoare, satul răsună a doua oară ca o alarmă
nesfârșită de glasurile celorlalți cocoși.
Moromete se opri, se șterse de nădușeală și lăsă securea jos:
— Ajunge Nilă, dă-te la o parte, zise el gâfâind. Du-te de adu caii.
Vânos a mai fost!...
— De ce să aduc caii? întrebă Nilă.
 — Adu, mă, caii și ștreangurile și nu mai tot întreba. Ce tot întrebi?
Mai stai și tu locului și mai gândește-te când întrebi. Știi tu încotro cade
salcâmul? Dacă se lasă peste pruni, sau dincoace în grădina ăstuia a lui
Geacă și-i prăpădește răsadurile, ce faci?
Flăcăul se șterse de sudoare și plecă. Moromete se așeză pe așchii,
uitându-se oftând în urma fiului:
— Umblă încet, vezi să nu-i scoli p-ăia! îi spuse.
Peste câtva timp, flăcăul se întoarse cu caii.
„N-am spus eu?“ reflectă Moromete din nou, ridicându-se de pe
așchii și vorbind apoi tare:
— Unde vii, mă, cu ei, Nilă? îl întrebă batjocoritor.
— Cum unde viu? răspunse Nilă, nedumerit.
— Adică da! exclamă Moromete. Treci cu ei încoa să cadă salcâmul
pe ei.
Nilă opri caii și rămase tăcut, neștiind ce să mai facă. Apoi pricepu,
întoarse caii, le prinse răscrucile de ștreanguri, legă frânghia și porni cu
ea spre tatăl său.
— Poți să te urci? întrebă Moromete. Urcă-te până spre vârf, nu-ți fie
frică, n-o să cadă cu tine.
Moromete îl scruta posomorât. „Ce băiat greu de cap, uite la el că i-e
frică să se urce, nu-și dă seama că salcâmul n-a fost tăiat atât de tare la
rădăcină să nu se mai poată lega apoi frânghia de vârful lui.“
— Dacă vezi că se mișcă, săi și tu jos de-acolo, mai spuse Moromete
batjocoritor.
Nilă nu răspunse la această batjocură, se urcă tăcut până spre vârf, nu
se mai vedea pe chipul lui dacă înțelesese sau nu că n-avea de ce să se
teamă și oricum dacă, totuși, se temea, soluția cu săritul jos tocmai de-
acolo din vârful copacului nu era în nici un caz cea potrivită. Legă
frânghia și se dăduse jos. Moromete se apropiase de cai și măsura din
ochi lungimea frânghiei cu aceea a salcâmului. Bombăni ceva, apoi trase
caii spre partea din spatele casei, încotro trebuia să cadă copacul.
— Gata, Nilă? întrebă el în șoaptă.
— Gata! răspunse flăcăul.
— Treci lângă cai și când vezi că începe să se aplece, ai grijă să-i
mâi, că mi se pare că frânghia e mai scurtă decât salcâmul.
Se alăturară amândoi într-o parte și alta a cailor, apoi Moromete urlă
pe neașteptate, lung și răgușit, ca și când l-ar fi ars cineva cu fierul roșit:
— Haidaaa!...
 Speriați, caii zvâcniră, vrând s-o ia la goană, frânghia se întinse ca o
coardă și urletului omului îi urmă un pârâit ascuțit care spintecă
dimineața ca un trăsnet.
— La o parte! strigă Moromete, biciuind caii.
Din înălțimea lui, salcâmul se clătină, se împotrivi, bălăbănindu-se
câteva clipe, ca și când n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată
porni spre pământ, stârnind liniștea dimineții ca o vijelie; se prăbuși și
îmbrățișa grădina cu un zgomot asurzitor. Văile clocotiră și toți câinii de
prin împrejurimi începură să latre.
După aceea se făcu tăcere. Se luminase de tot și printre șirul de sălcii
se vedeau chiar cum sclipesc câteva raze roșii de soare.
Câtva timp, cei doi rămăseseră încremeniți, uitându-se la salcâmul
doborât, neștiind parcă ce mai aveau de făcut. Duțulache ieșise din gaura
lui făcută sub șira de paie și se uita peste grădină, parcă nedumerit și el.
Numai caii stăteau tăcuți, nepăsători, cu buzele lăsate în jos.
— Ei, acuma ce-ai rămas cu capul între urechi?! se miră Moromete,
călcând încet printre crăcile salcâmului. Desfă caii și bagă-i în grajd...
Salcâmul tăiat străjuia însă prin înălțimea și coroana lui stufoasă
toată partea aceea a satului; acum totul se făcuse mic. Grădina, caii,
Moromete însuși, arătau bicisnici. Cerul deschis și câmpia năpădeau
împrejurimile.
— Bine, Ilie, de ce-ai tăiat salcâmul? se auzi de pe poteca viroagei
un glas neliniștit.
Era mama, care venea de la cimitir prin fundul grădinii. De braț avea
un coșuleț alb din care împărțise colaci pentru morți. În poarta grădinii
ieșiseră Paraschiv și Achim descinși și în izmene. Tita, Ilinca și Niculae
se uitau și ei încremeniți de după gard.
— De ce-ai tăiat salcâmul, tată? Ce ți-a venit? întrebă Tita.
— Ce făcuși, Moromete? se auzi un glas de după gardul din față.
— Bine, Moromete, alt salcâm nu găseai să tai? exclamă cineva din
fundul grădinii.
În tăcerea care se lăsă, o fetiță strigă și ea parcă speriată:
— Nea Pațanghele, de ce-ai tăiat salcâmul?
Era porecla lui Moromete și se pare că fetița era foarte supărată de
îndrăznise să vorbească așa.
— Când ți-oi da eu un pațanghel n-ai să-l poți duce, îi răspunse
Moromete. Și voi ce vreți? se răsti apoi la cei care se uitau de după
garduri.
 Între timp, Paraschiv și Achim se apropiaseră și se uitau peste trupul
salcâmului într-un anumit fel, parcă ar fi fost vorba de-un animal bolnav
care fusese ucis.
— De ce-ai tăiat, mă, salcâmul? se pomeni Paraschiv întrebând.
Avea însă un glas cu totul deosebit de al celorlalți, parcă ar fi fost
singurul care punea întrebarea, sau în orice caz singurul căruia să i se
răspundă.
— Întrebați-l pe Nilă, că el știe, răspunse într-adevăr tatăl cu un glas
ciudat.
Paraschiv se prinse:
— De ce, mă? îl întrebă.
— Ca să se mire proștii, îl cită Nilă pe taică-său și deodată își arătă
dinții lui lați, bucuros pesemne că putea la rândul lui să-l prostească pe
Paraschiv.
— Râzi ca un bou! mormăi Paraschiv.
Lui Nilă însă îi plăcuse atât de mult ce făcuse încât se veseli și mai
tare. Chiar și când râdea avea un fel al lui greoi la care n-aveai ce să mai
faci.
Tudor Bălosu ieșise în grădină și Moromete o luă spre el. În fundul
grădinii mama se uita mereu la golul din care fusese smuls salcâmul.
Atât de rău stăteau? De ce, dacă aveau așa nevoie de bani, nu vindeau o
oaie sau câțiva miei?
Se pare că nimeni nu înțelegea că hotărându-se în sfârșit plecarea lui
Achim la București însemna că trebuie să li se facă celor trei pe plac
până la capăt, să nu se mai atingă nimeni de oi și cum altceva n-aveau ce
vinde, salcâmul trebuia tăiat. Mai ciudat era că nici cei trei în cauză nu
înțelegeau; încât răspunsul lui Moromete că a tăiat salcâmul ca „să se
mire proștii“ nu era o batjocură întâmplătoare la adresa fiilor.
Niște ciori, învățate să se rotească și să se așeze deasupra a ceva
înalt, acum că acel ceva nu mai era, dădeau târcoale prin preajmă și
croncăneau urât, parcă a pustiu, din ciocurile lor negre. Mama, luptând
parcă împotriva presimțirilor și temeiurilor ei vechi care o năpădeau,
cășună pe fete și se răsti la ele să se apuce de treabă. Ce, n-au mai văzut
salcâm tăiat?
 XIII
În grădină, Tudor Bălosu îl invită pe vecin în casă. Moromete ezită,
spunând că ar avea treabă, dar pe urmă se hotărî:
— Haide, poate mai ai din țuica aia de la munte.
Mai avea și băură aldămașul. Tudor Bălosu era bucuros de mica
afacere, salcâmul era dintr-aceia care se foloseau pentru fundamentul
caselor și se găseau cam greu. Moromete însă nu prea se îndemnă, nu
avea nicidecum înfățișarea celui care a vândut ceva. Erau singuri în
odaie și se uita din când în când spre ușă, se uita prin casă, așteptând
parcă să mai intre cineva. Tudor Bălosu crezu că îi ghicește gândurile și
strigă spre odaia cealaltă:
— Victore, hai, mă, și ia o țuică cu Moromete!
Casa lui Tudor Bălosu avea trei odăi mari, spre deosebire de a
Morometilor, care avea două. Odaia în care stătea era curată, cu paturi
de fier cu tăblii. Sub geamul dinspre drum era așezată o mașină de cusut,
Singer, la care lucra mama, Aristița Bălosu, care nu se știe când:
învățase să croiască rochiile și cămășile cele mai frumoase din sat.
Pereții odăii erau plini de covoare, fotografii în rame cu Bălosu și
Aristița la cununie. Victor militar, fotografiat în culori, cu gradul de
sergent. Polina singură, sfioasă și parcă străină de ea însăși, cu mâna pe
un taburet. Pe jos era așternut un covor de cârpe.
Victor intră în odaie cu un prosop în mână. Avea pantaloni de „piele
de drac“, bufanți, și ghete galbene cu ciorapi vărgați trași pe pulpă. Se
ștergea pe ceafă și arăta vesel. Era un flăcău nu prea voinic, dar se purta
ca și când ar fi fost.
— Bună dimineața, nea Ilie, spuse el.
— Ia o țuică, Victore, îl îndemnă taică-său.
— Ți-am mai spus, tată, că nu obișnuiesc țuică dimineața, răspunse
Victor cu un glas din care se vedea că îi făcea multă plăcere că nu
obișnuiește.
— De ce, Victore, ai stomacul deranjat? întrebă Moromete cu
seriozitate.
— Nu, dar nu obișnuiesc.
— Noi obișnuim! spuse Moromete puțin absent, rotunjind și spălând
cuvintele întocmai ca feciorul lui Bălosu.
Victor Bălosu fusese câtva timp voiajorul firmei de la care
cumpărase mașina de cusut și învățase să folosească cu gravitate
cuvintele puțin cunoscute. Nici el, nici taică-său nu băgară de seamă
ironia ascunsă a vecinului.
— Cum devine asta, Victore?! reluă Moromete mirat.
— Ce anume, nea Ilie?
— Să nu-i placă cuiva băutura.
— Asta devine după facultăți, răspunse Victor cu modestie. Sunt unii
oameni care le place să aibă mintea turburată. Mie îmi place să fie
limpede.
— Da, e un punct de vedere! conveni Moromete. Apoi schimbă
vorba ca din întâmplare uitându-se iar spre ușă ca la început: Spune-i,
Tudore, fetei ăleia, să mai aducă niște de-asta... Sau nici tu nu vrei să-ți
turburi mintea?
Victor începu să râdă:
— Hehe, nea Ilie, ciudat mai ești, hehe! Polino, mai adu niște țuică.
Polina intră și Moromete se uită lung la ea. Din fotografie Polina
avea numai acel amestec de sfială și înstrăinare, dar acolo nu era
frumoasă. După ce se uită la ea, Moromete se uită curios la Bălosu, apoi
la Victor, apoi din nou la Polina.
— Ce face Tita, nea Ilie? întrebă Polina cu glasul ei obișnuit, nici
supărat, nici vesel, ca al oricărei fete care întreabă de o surată de-a ei,
dar Moromete se uită nemulțumit la ea și nu răspunse.
— Dă-mi, mă, banii ăia, că mă duc, se grăbi el deodată. Las-o încolo
de țuică, hai încolo de-acilea!
Și se ridică în picioare.
Bălosu însă nu se mișcă.
— Moromete, zise el și avea un glas din care se înțelegea că nu se
mai gândea de mult la salcâm. De ce nu vinzi tu locul ăsta al tău din
spatele casei?
Moromete se uită împrăștiat pe fereastră.
— Care, locul ăsta d-acilea?
— Da, tot îl ții tu degeaba.
— Mda, mormăi Moromete absent.
— Ti-l cumpăr eu, continuă Bălosu. Dacă vrei, facem repede
formele.
— Hai, mă, nu mă mai ține aici, că am treabă, răspunse Moromete
parcă n-ar fi auzit. Tu nu știi că nu e locul meu?
— Ba e al tău, îl informă Bălosu. Câți ani au trecut de când a plecat
alde soră-ta Măria din casă?
— Păi... sunt mai bine de cincisprezece ani!
 — Ei, după cincisprezece ani legea zice că moștenirea neîmpărțită
rămâne ăluia care e în ea. Nu știai de chestia asta?
„Nu știam... pe mă-ta de bălos! răspunse Moromete în gând. Bine că
știi tu.“
— Hai, mă, că nu e așa cum zici tu, dă-mi banii ăia să mă duc încolo
d-acilea! spuse apoi tare.
Bălosu rămase nedumerit.
— Dacă nu crezi, întreabă și tu unu din avocații ăștia, insistă el.
Întreabă-l pe Rădulescu.
— Hai, mă, altă treabă n-am eu acuma, răspunse Moromete, de astă
dată cu un glas rece, tăios.
Bălosu nu mai insistă, iar Moromete, după ce primi banii, părăsi casa
vecinului.
Soarele se ridicase sus, și o grămadă de nori, niște nori curați și
frumoși, se și repeziseră spre el, parcă ar fi vrut să-l oprească pe loc sau
să-l întoarcă îndărăt de unde răsărise.
Moromete intră în curte prin grădinița de sub geamul dinspre drum al
casei, pe nesimțite parcă, și se opri lângă colțul prispei.
— Ilinco, strigă el înfuriat, nu te apuci o dată să mături bătătura asta?
Niculae, tu de ce n-ai plecat cu oile până acuma? Ce e cu voi, mă? Tu,
Achime, n-ai de gând să dai drumul la caii ăștia? Au să roadă ieslea până
te aranjezi tu... Și tu, Paraschive, ce stai și te uiți cu botul ăla ca de
zăvod? În grajdurile alea nu s-a mai rânit de la Paști. Iar tu, Nilă, unde te
gătești de plecare?
Nilă, nu se știe de ce, era mânios. Stătea cu un picior proptit în
marginea prispei, cu fruntea lui groasă și roșie de îmbufnare și se încălța
cu niște opinci vechi. Se pare că Paraschiv nu se lăsase până nu-i făcuse
ceva în schimbul batjocurii de adineauri din grădină. Era chiar sigur,
fiindcă se uita la fratele său cu satisfacție, ba chiar cu simpatie, acum
după ce i-o plătise.
— Se duce la premilitară, observă el cu această simpatie în glas și se
uită cu veselie la un obiect rezemat de parmalâc...
Era un lemn care închipuia o pușcă văpsită în roșu. Paraschiv se
apropie de parmalâc, apucă lemnul acela vopsit care vroia să semene cu
o pușcă și se uită la el preocupat, căutând cu degetul într-un loc unde ar
fi trebui să fie trăgaciul. El ridică pușca în sus și, plin de o veselie
prostească pentru vârsta lui, începu să mânuie lemnul și să strige în gura
mare:
 — Pe umărrrr, arm! La piciorrrr, arm! Pentru onor, înainte
prezentaaați, arm! În cumpănireee, arm!
— Las-o, mă! se înfurie Nilă cumplit, smulgându-i lemnul din mâini.
— Ce-ai cu el, Nilă?! se miră Moromete. E și el deștept. Om de
douăzeci și patru de ani!
Achim scoase caii din grajd, întinse dulama peste spinarea unuia din
ei și se pregătea să plece. Niculae dăduse și el drumul oilor din obor și le
tot lovea cu ciomagul, blestemându-le liniștit. Ilinca ridica așternuturile
de pe prispă, iar Tita, cu un târn cât toate zilele, începuse să măture
bătătura.
— Vezi, fa, că mă duc la fierărie, să vedem dacă mai poate gașperu-
ăla să ne dreagă secerile alea. Ia dă-le încoa, vezi că sunt în odaie între
sobă, zise Moromete, adresându-se Catrinei.
— Achime, zise Niculae, oprindu-se lângă frate-său vitreg. Du-te tu
cu oile, să mă duc eu cu caii, că tot ai să pleci cu ele la București.
Achim însă nu-l auzea, încălecase și lovea mereu cu călcâiul în burta
calului, iar animalul se învârtea cu el pe loc, cu dinții rânjiți în zăbală.
Achim era vesel și porni în goană încă din curte.
— Hei, Bigică, haidaaa!... urlă el.
— Ce faci, mă, mânca-te-ar câinii? urlă și Niculae după el. Tată,
oprește-l să se ducă cu oile.
— Tu ce-i fi având, Nilă, de ești așa roșu? se miră Moromete fără să-
l audă pe Niculae. Ai, mă? Cine te pune pe tine să te duci acuma la
premilitară aia, în loc să stai acasă și să-ți vezi de treabă?
— Hai, bă, taci din gură! mormăi Nilă furios. Te faci că nu știi. N-ai
auzit că dacă nu ne ducem facem trei ani armată?
— Păi fiindcă sunteți proști! explică Moromete luând secerile din
mâna Catrinei și îndreptându-se spre poartă. Sunteți proști, Nilă, d-aia!
Nilă pornise și el spre poartă, cu pușca aceea ciudată în mână.
— Sunteți proști... mormăi el.
— Păi sigur că sunteți proști. Dar ce credeai? spuse Moromete
surprins. Ia să nu se ducă nimeni sau să-l atingă cineva la cap pe
deșteptu ăla de mocârțan care vă gonește pe câmp, să vezi cum i-ar trece
cheful să vă mai cheme.
Nilă mormăi ceva care putea să însemne că tatăl său vorbește ca să
nu tacă. O luă pe lângă garduri, călcând în același fel cu mormăitura;
adică sigur, să nu se ducă nimeni, dar uite că se duce și te silește și pe
tine să te duci. Moromete o luă și el pe lângă garduri, dar în direcția
opusă și călca nepăsător și parcă dezamăgit că oamenii fac lucruri care
dacă n-ar fi proști nu i-ar putea sili nimeni să le facă.
 XIV
La început flăcăii nu se duseseră la premilitară, dar nu pentru că ar fi
fost deștepți, sau că l-ar fi „atins“ cineva și i-ar fi pierit cheful celui care
îi chema, ci pentru că așa ceva nu se mai întâmplase niciodată în sat. Să
se facă instrucția duminica dimineața! Li se păruse o glumă tâmpită, se
supăraseră toți și nu se duseseră, dar la prima recrutare se află că
repartizările la trei ani plouaseră cu nemiluita, se îngrijoraseră și
începuseră să se ducă. Nu se mai întâmplase niciodată în sat? Avea să se
întâmple de-aici înainte. Pentru instrucție, satul avea să se numească
subcentru premilitar, iar pentru flăcăi, învățătorul Toderici, care era
ofițer în rezervă, comandant.
Nici învățătorului nu-i plăcuse la început, sau cel puțin așa se
crezuse. Acum însă îi plăcea atât de mult încât nu numai că uita cu totul
că e învățător, dar încerca să-i facă pe băieți să uite și ei că sunt flăcăi
liberi, care trăiesc în satul lor cum le place.
Când Nilă ajunse în curtea școlii, premilitarii erau strânși de mult în
coloană de marș și se făcea apelul. Pe drum se mai vedea încă câte un
flăcău alergând să ajungă mai repede, să nu fie pus lipsă.
— Hai mai repede, mă boierilor! strigă Toderici, de pe treptele școlii.
Parc-ați fi domnișoare, fir-ar al dracului! Eu cum mă scol și vin înaintea
la toți?... Pleașcă Ilie!
— Prezent!
— Pacic Ilie!
— Prezent!
— Panaite Dumitru!
— Lipsă.
— Ce e, mă, cu Panaite ăsta? Și duminica trecută văd că a lipsit.
— Stă lângă mine, dom’le comandant, zise un flăcău din capul
coloanei. Zice că nu vrea să mai vie, își bagă... în ea de premilitară.
— Pavel Vasile! strigă Toderici înfuriat.
— Prezent!
— Pielelungă Constantin!
— Prezent!
— O să-l bag eu la pușcărie... pe mă-sa de bandit! strigă Toderici,
schimonosindu-se la față. Paliu Inochentie!
— Lipsă!
 — Ce e cu Inochentie?! întrebă Toderici, spunându-i pe numele de
flăcău celui care lipsea, parcă l-ar fi cunoscut cine e. Cine stă lângă el?
— Eu, domnule comandant, zise un glas. N-a vrut să vie, ’cea că el e
ostenit de la sapă, ’cea că ce, l-a câștigat statul la belciuge?
— Belciugele mă-sii! strigă Toderici, frământându-și carnetul în
mâini. Parcă pe mine m-a prins statul de bogdaproste... pe mă-sa de
Inochentie... Dar când te cheamă țara la datorie, trebuie să te duci că
dacă nu, te ia mama dracului... Că d-aia țara asta a rămas o țară de
mameluci, pentru că Inochentie al meu îi dă cu belciugele.
— ’Cea că dumneavoastră aveți leafă, domnule comandant, zise
același glas. „Îi convine lu’ domnu Toderici, că are leafă“, așa zicea.
— O să ia și el leafă... pe mă-sa de Inochentie! strigă iarăși Toderici
cu capul în carnet. La pușcărie, la Turnu, are să stea acolo și are să
primească leafă.
Nu se știe cum se învățaseră flăcăii să fie înjurați și amenințați cu
pușcăria. Învățătorul făcea acest lucru ca și când nu el ar fi venit cu
aceste obiceiuri în sat.
— Pielelungă Ilie! continuă el.
— Lipsă!
— Ce e cu frate-tău, mă, el de ce n-a venit? întrebă Toderici,
căutându-l cu privirea pe celălalt Pielelungă.
— A venit la ziuă de pe linie, s-a culcat și dimineața n-a vrut să se
scoale. Când l-am îțânat să se scoale, a dat cu picioru în mine...
— Spune-i că o să-i dau eu câteva picioare într-o zi, c-o să se
pomenească tocmai... știe el unde! Palici! Polin!
— Lipsă!
— Prisăcaru Vasile!
— Prezent!
— Rață Ion!
— Lipsă!
— Raneti Vasile!
— Prezent!
— Rădoi Marin!
— Lipsă!
— Mama lui de Rădoi! Ăsta stă colea peste drum, zise Toderici
uitându-se peste curtea școlii la o casă mică, așezată chiar în fața școlii.
— Dom’le Toderici, dumneata să nu-mi înjuri băiatul că eu nu știu
multe! se auzi un glas de peste drum.
 — Să-ți fie rușine! strigă Toderici, ars, ieșind din fața coloanei de
premilitari și înaintând spre poarta școlii. Să-ți fie rușine, nea Rădoi, că
te găsești dumneata mai cu moț și nu-ți trimiți băiatul la instrucție. Că
statul dacă dă un ordin... Am instrucțiuni precise să trimet tabel de ăi
care nu vor să vină. Zece ani are să facă armata și are să se libereze la
sfântu așteaptă...
Toderici înainta spre poartă și striga cu o mână ridicată în sus cu care
tot împungea cerul când vorbea. Omul din casa alăturată se dădu jos de
pe prispă și începu și el să vină spre poarta de la drum.
— O să știe el ce are de făcut când o pleca militar, zise el,
apropiindu-se de drum, vrând parcă să-i iasă înainte învățătorului. Eu am
făcut un război și nu mi-e frică mie de asta. Iar dumneata nu mai înjura
lumea. Ai uitat că când ai venit aici aveai ițari și cămașă de tort...
— Că când am să-ți fac eu un raport, o să-ți dai dumneata seama pe
ce lume trăiești! strigă Toderici, batjocorind vorbirea celuilalt.
Toderici era străin de sat, era muntean, și când venise aici părea un
tinerel de treabă, foarte dezghețat, e drept, dar se purta bine cu lumea,
dădea bună ziua și muierilor.
— Las’ că știm noi că ești dăștept, zise omul din drum, aruncând o
privire mocnită spre curtea școlii.
Toderici se întoarse în capul coloanei de premilitari și continuă
apelul.
— Că dacă n-o luai pe-asta a lui Oprescu, cu atâtea pogoane, și acum
ai fi umblat în ițari! strigă omul din drum, fără teamă.
Toderici desfăcu carnetul și strigă mânios:
— Ristea Gheorghe!
— Lipsă!
— Împușcatu Florea! strigă comandantul și mai furios.
— Prezent! răspunse un glas din toți bojocii, vrând parcă să-l
întreacă pe învățător.
— State Ilie!
— Prezent!
— Stanciu Stoian!
— Lipsă!
Toderici ridică fruntea din carnet, vru să spună ceva, buzele i se
mișcară și strânse carnetul în mâini. Începu apoi să strige mai departe.
Din rândurile de premilitari, glasul celui strigat răspundea cu putere,
făcând să răsune satul până departe. Într-un timp, învățătorul trase aer în
piept, își desfăcu picioarele și începu să urle fiecare nume, hotărât să
întreacă glasurile care răspundeau:
— Tudor Marin! strigă el.
— Prezent! răspunse flăcăul tot atât de tare.
— Terci Mitică!
— Lipsă!
— Teculescu Ion!
— Lipsă!
— Tărbacă Anghel!
— Lipsă!
— Moromete Nilă! urlă din toate puterile Toderici.
— Prezent! răspunse atunci Nilă încet și scârbit și un hohot de râs
urmă răspunsului său, cutremurând toată acea parte a satului până
departe.
— Mai tare! scrâșni învățătorul, cu sudoarea pe frunte. Se opri, se
uită la Nilă, făcu un semn în carnet în dreptul lui, apoi șopti amenințător:
Atențiune, companie! Drepți! Liniște! Răspunde tare, camarade, că nu
ești babă căptușită în piept de optzeci de ani. Udrea Ștefan!
— Lipsă!
— Ungureanu Gheorghe!
— Lipsă!
— O să dea ei de mama dracului, domnii ăștia care nu vor să vină la
instrucție. Vanghele Costică... Vasilescu Avram.
Gheorghe Toderici își vârî carnetul într-un fel de porthart și se dădu
câțiva pași înapoi să ia comanda:
— Atențiune! Companie, drepți, direcția câmpul de instrucție,
ocolire la stânga împrejur, înainteee! Marș!
Compania ieși în drum cu puștile de lemn pe umăr. Toderici trecu în
fruntea ei și după câțiva pași își întoarse capul dând tonul:
— Vesel, timpul primăverii... Companie, cu cântec înainte, maaarș!...
Flăcăii începură să cânte gros, în marș. Gheorghe Toderici se
întorcea din când în când și în pauzele de marș striga:
— Una, două!
Vesel, timpul primăverii
Vesel sunt și eu!
— Una, două!
Căci vara care a trecut
Multe mândre-am mai avut
Nu le pot uita!
 — Una, două! Mai cu viață! Ce mormăiți așa?
Nilă nu cânta și fruntea lui lată și groasă stătea încrețită în sus a
nedumerire. Mergea greoi și nu ținea pasul. La un moment dat, el lăsă
pușca de pe umăr și se uită în afara coloanei, parcă ar fi vrut s-o șteargă.
— Nilă, treci în front, ține pasul! strigă atunci cineva din urmă, un alt
flăcău, prea zelos sau prea glumeț și cu un glas mult prea tare, așa cum
se pârăsc copiii când vreunul dintre ei încalcă regula, și Nilă, supărat și
posomorât, puse lemnul la loc pe umăr și încercă să țină pasul.
La instrucție, comandantul îl urmări cu priviri întunecate.
— Fii atent aici, camarade. Inamicul a ocupat gara și se pregătește să
atace satul. Compania are misiunea să înainteze de pe liziera satului, să
ia gara cu asalt și să dea inamicul peste cap...
Stăteau culcați pe liziera satului și comandantul le explica exercițiul
pe care îl aveau de executat în duminica aceea. Până la gară erau patru
kilometri. Șeful postului de jandarmi venise să asiste la exercițiu chemat
de fapt de Toderici, care se temea că premilitarii nu vor voi să „atace“ pe
o distanță atât de mare.
Flăcăii însă atacară. Toderici gonea împreună cu ei și îi culca mereu.
Jandarmul se târa în urma lor, plictisit. Când mitralierele inamice
începură să „toace“ din gură, comandantul deveni amenințător și
dramatic.
— Capul la pământ! urla el. Capul la pământ, camarade, scrâșni el și
se aplecă deasupra lui Nilă, îi puse mâna în ceafă și îi strivi fața de
arătura aspră.
Nilă mișcă ceafa ca un taur, se zbătu și deodată sări în picioare. El
scoase un muget cumplit și îl prinse pe comandant de guler. Nu-i făcu
nimic, nu dădu în el, dar îl strângea cu ochii ieșiți din cap și îl ținea pe
loc. Era atât de mânios și de încordat încât părea că îl ține pe celălalt pe
loc ca pe-o apărare, să nu plesnească ceva în el însuși. Speriați, câțiva
flăcăi săriră și desfăcură mâna încleștată a lui Nilă. Toderici se
învinețise, tușea, se îneca și când își reveni începu să înjure și să urle să
vie șeful de post. Exercițiul se întrerupse.
Când se îndepărtă cu șeful de post, chipul lui Nilă se albi, iar fruntea
i se încreți a și mai mare nedumerire, de astă dată lăsând descoperite
niște priviri blânde și înspăimântate. Călca legănat și greoi, și-și ștergea
des și în neștire fruntea cu mâneca.
Numai că șeful de post era vechi în comună. Îl înjură pe Nilă și îi
dădu drumul spunându-i să nu mai facă așa, fiindcă Toderici e al
dracului și s-ar putea s-o pățească cu el. Noroc că el, șeful de post, îl
cunoaște pe Moromete, pe care îl consideră un om de care i-ar fi nu știu
cum să-i ia băiatul la secție, altfel l-ar fi luat și i-ar fi tras o mamă de
bătaie...
Nilă porni spre casă, dar mergea tot cu fruntea încrețită. Avea acea
înfățișare chinuită a surzilor care încercă să înțeleagă din semne. Ce se
întâmplă în lume? Cine avea de gând să ocupe gara și să atace satul?
 XV
După ce îi plătise lui Moromete, Tudor Bălosu ieșise cu Victor în
grădină și amândoi începură să ciopârțească salcâmul. Loviturile se
izbeau de ulucile Moromeților și Catrina, ca niciodată, întârzia să plece
la biserică. Umbla de colo până colo fără rost și uneori, când loviturile
din grădină se auzeau mai tare, se oprea locului și asculta. Paraschiv
stătea lipit de gard, se uita la grădină și părea că n-are de gând să se
miște din locul acela cu una cu două. Botul său ieșit în afară se lungise și
mai mult și se uita fără grabă și fără să clipească, încet și stăruitor, la
vecinul său. El stătu astfel multă vreme, apoi se îndepărtă încet și ieși în
drum, ieși la poartă; după câteva clipe de gândire, porni pe lângă
garduri, dar mergea alene, parcă fără scop.
Mama îl urmărise pe furiș din tindă. Când îl văzu că se depărtează de
casă, ieși în pragul prispei.
— Abia a așteptat să plece ăla și s-a și dus! striga ea, uitându-se în
altă parte, ca și când nu lui Paraschiv i-ar fi vorbit. Parcă era vorba să
rânești acolo, că o să ajungă băligarul la grindă...
Paraschiv se uită îndărăt fără să se oprească. De departe gura lui
arăta și mai mare.
— Aia e treaba mea, mormăi el. Te găsi inima rea de grajd.
— Dac-ar muri ăla, ați cânta de bucurie! L-ați adus în stare să taie
salcâmul, să râdă lumea de noi de bine ce-am ajuns.
— Ia mai taci din gura-aia, mamă, ce-ai cu el? zise fata care
terminase de măturat. De ce te legi de el? Și mai spui că te vorbește de
rău în sat. Păi cum să nu te vorbească?
— Ce-ți pasă ție? zise mama întorcându-se în tindă. Uite, acu’ se
întoarce ăla și când o vedea grajdul nerânit, iar începe să înjure. Parcă n-
ar avea destule păcate! Să-l mai auz acuma, în sfânta duminică, înjurând!
Deși Paraschiv plecase, el se întoarse însă curând înapoi, parcă s-ar fi
gândit că mamă-sa vitregă are dreptate. Intră în curte repede, căută
lopata într-un colț al șopronului și pieri în grajd. Catrina îl văzu și chipul
i se mai lumină.
— Tito! strigă ea din tindă. Vezi că eu mă duc la biserică, ai grijă și
pune de mămăligă. Du-te în grădiniță și ia d-acolo niște ceapă. Pe urmă,
culege ștevie de dincoace și fă acolo o ciorbă, că altceva nu mai e. Că
astă-iarnă au băgat în ei un porc de mai bine de-o sută de kilograme și
când le spuneam: „Măăă, vine vara, mai păstrați“, rânjeau la mine, parcă
nu le-ar fi trebuit tot lor! Acu să bage în ei buruieni...
— Iar începi? o mustră Tita, făcând semn cu capul spre grajd că o
aude Paraschiv.
— S-audă! zise mama cu un glas în care se simțea și necaz, dar și
durere că la prânz n-are ce da la masă. De ce să n-audă? Că așa tot am
tăcut și acuma au tăiat salcâmul să facă Bălosu casă, că ei nu sunt în
stare să facă, așteaptă să moară ăla, să ne dea pe noi afară...
Catrina se îmbrăca pentru biserică și vorbea mereu, nu izbutea să se
liniștească. Își schimbase bluza ferfeniță și-și trăsese o fustă de lână
neagră, peste cea veche. Abia după aceea începuse să tragă pe dedesubt,
lepădându-le, boarfele cu care era îmbrăcată mai înainte.
— Au cărat la șanț un porc întreg și trei sute de coșuri de porumb.
Puteau să mai păstreze, nu să ajungem să dăm cămașa de pe noi că vine
percitorul!
Deodată Catrina tăcu și trăsăturile feței îi căzură în jos parcă de
spaimă. Pe poarta de la drum intrase o femeie slabă și neagră la față,
îmbrăcată cu o bluză și o fustă decolorate, semănau cu praful de pe jos...
Pășise în curte cu un pas repezit și, fără să se uite la cineva, pornise
glonț spre poarta grădinii. Era Guica.
Ea deschise poarta și se duse drept spre salcâm, unde Tudor Bălosu
și fiu-său ciopârțeau mereu. Numaidecât curtea și împrejurimile răsunară
de glasul ei ascuțit care intra până în miezul creierului.
— Ce căutați, mă aici? De ce mi-ați tăiat, mă, salcâmul? Plecați d-
aci, că... m-aș în gura voastră de ’oți! Paraschive, unde ești? Săi, mă,
încoace, cu un ciomag!
— Catrina încremenise pe prispă și obrajii i se făcuseră ca focul.
Paraschiv ieși din grajd la auzul glasului care țipa, dar nu se grăbi să sară
cu un ciomag, cum striga tușă-sa. După felul cum se uita și cum buzele
sale împletite se întindeau spre urechi, se înțelegea unde se dusese mai
adineauri.
— Du-te, fa, și spune-i să plece d-aici! șopti mama uneia din fete. Ne
facem numaidecât de basm, că ăsta, colțatul, altă treabă n-a avut decât să
se ducă să-i spună, parcă ar avea numai fiere la inimă...
— N-am adus-o eu, mormăi Paraschiv cu un glas care arăta că chiar
dacă n-ar fi adus-o el, Guica tot ar fi venit și în orice caz nu se sfiește să
arate că venirea aceasta și tot ceea ce se întâmplă e una din marile lui
plăceri.
 — Mânca-v-ar câinii cu neamul vostru! țipă Guica din grădină. Ți l-a
vândut, ai? Cum ți l-a vândut, mă, ’oțule, cum ți l-a vândut dacă e
salcâmul meu? Și dacă ți l-a vândut, tu nu știai că e al meu, lovi-te-ar
moartea de bălos, azi și mâine! Tu nu știai că ăsta e locul meu d-aici din
spatele casei?
— Pleacă d-aici, ga Mario, și pune-ți lacăt la cățeaua aia... Nu te
certa cu mine! Du-te și te ceartă cu frate-tău Ilie până te-i umfla... Ce te
cerți cu mine?!
Glasul Guichii începu să se apropie de curte. Îngrijorată, mama intră
în casă cu grabă, parcă cine știe ce nenorocire s-ar fi apropiat.
— Ilie! Ilie! Unde ești, mă, de ce, mă, mi-ai tăiat salcâmul și mi l-ai
vândut? Ai, mă? Dar-ar Dumnezeu să te îngropi cu el, să-ți faci coșciug
din el, Ilie! Că atâta aveam și eu și te repeziși să-l tai și să-l vinzi, tăia-
te-ar cinenutrebuie și te-ar lovi vărsatul ăla marele!...
— Hai, ga Mario, nu mai țipa așa și pleacă d-aici, zise Ilinca de pe
pragul prispei. Ce tot țipi că e salcâmul tău, locul tău?!... Parcă nu ți-a
cumpărat tata alt loc...
— Lovi-te-ar brânca aia reaua și pe tine! strigă Guica, oprindu-se în
mijlocul bătăturii. Mi-a cumpărat, ai? Parcă mi-a cumpărat din averea
mă-tii, izmenito. Mi-a dat din pământul ăstora care muncesc să vă țină
pe voi, niște împuțite.
— Ei, ia ascultă, Guico, ieși afară că acu’ mătur bătătura cu tine! zise
fata cea mare, Tita, cu un glas liniștit, ca al tatălui.
— Tu ce stai, mă prostule, și te uiți? se-ntoarse Guica spre Paraschiv.
Muncești aici ca prostul, vai de capul tău! Alți flăcăi au casă și copii și
tu stai ca o baligă să crești puturoasele astea...
— Hai, ga Mario, nu mai țipa așa, că nu suntem surzi, zise și
Paraschiv, întinzându-și cu plăcere buzele lui împletite.
— Iar tu să nu mă faci pe mine Guica, că eu n-am guicit la curul mă-
tii când te-a făcut... Auzi, fă?
În casă, mama tremura și o striga pe Tita să nu răspundă, să intre
înăuntru. Vecinii, mai ales copiii, ieșiseră pe la porți.
— Tito, tu n-auzi să intri în casă? Intră și las-o să strige până o face
gâlci la gât. Că nepoților li se sară inima că ne face de râsul lumii.
Catrinei îi dăduseră lacrimile.
— Ei, ne face de râsul lumii, răspunse Tita îndârjită, târnuind pe
prispă. Fă, Guico, dacă nu pleci d-aici, asmut câinii pe tine. Cuțu-na!
Duțulache!
 Duțulache țâșni de undeva și se înfățișă dornic să capete ceva de
mâncare. Era un câine pașnic.
— Tu, fa, să asmuți câinii pe mine? țipă Guica. Sunt sora lui tac-tu,
nu ți-ar fi rușine, măgăreațo! Umbli după al lui Bălosu să te ia, dar nu te
ia, fă! Nu ia ăla una ca tine, botoaso!
La aceste cuvinte Paraschiv izbucni într-un râs ciudat, parcă ar fi
pârâit ceva.
— Ahaha-ha-ha! exclamă Guica continuând parcă râsul lui
Paraschiv. Ai pupa tu să te ia ăla...
Tita aruncă o privire de pe prispă spre grădină. Victor se oprise din
ciopârțit și asculta cu toporul în mână. De departe i se vedea fața
nepăsătoare, aproape veselă.
— Să te ia moartea cu Victor al tău de gât! strigă Tita roșie ca focul
și intră în tindă închizând ușa.
Guica o porni spre drum și când o luă pe lângă garduri își aduse
aminte de salcâm și începu să spună în gura mare, să audă lumea ce i-a
făcut alde frate-său. Blestema și amenința că n-o să rabde, are martori și
o să-l dea în judecată pe Moromete.
De rușine, Catrina ocoli fundul grădinii ca să se ducă la biserică.
 XVI
Spre ziuă ploaia îl trezise și pe Birică din somn și nici el nu mai
putuse să adoarmă.
După ce ploaia se opri, Birică se dădu jos de pe prispă și scoase caii
din grajd. Deșteptat de tropăitul lor, Birică-tatăl ridică mirat capul de pe
căpătâi și îl întrebă pe fecior ce i-a venit, unde se duce cu caii cu noaptea
în cap?
— Pe izlaz! răspunse feciorul scurt și, fără să mai dea alte lămuriri,
aruncă o haină veche pe spinarea unuia din cai, încalecă și ieși din curte.
— Ce e cu băiatu ăsta?! se miră tatăl și fiindcă nimeni nu-i răspunse
— ceilalți copii dormeau cu toții — își lăsă la loc capul pe căpătâi.
Birică mergea cu caii la pas și părea că nu ia seama la ei. În dreptul
fântânii caii traseră la jgheab ca și când ar fi fost singuri; călărețul nu
sări îndată să le scoată apă.
Încalecă apoi din nou, dar caii o luară singuri la trap învățați
pesemne de fratele mai mic al lui Birică; adică până la fântână, la pas,
apoi după adăpat, în goană. Birică trase de căpăstru, și caii, puțin
nedumeriți, încetară trapul.
Umedă de ploaie, câmpia dormea în tăcere. Pământul răsufla aburi
calzi, încă nevăzuți, soarele nu răsărise, iar cerul înalt și amorțit înghițea
leneș ultimii nori de ploaie.
Pe coama dealului, Birică se opri câteva clipe parcă nehotărât.
Simțind aerul cald și mirosul de ierburi crude, caii se agitară gata s-o ia
iarăși la trap, dar fiindcă erau ținuți pe loc, își plecară capetele și
începură să pască acolo.
— Haide! murmură flăcăul.
Se așeză mai bine și strânse pulpele. Cu mișcări liniștite dădu frâu
liber căpăstrului și se încorda; calul simțind strânsoarea, țâșni înainte și o
luă la goană.
Câmpia părea fără margini. Totul dormea. Nu se vedea nici o pasăre,
nu se auzea nici un glas. Din depărtare, zidul grânelor se apropia mereu
înaintea călărețului. Întinderea tăcută a câmpiei sperie parcă animalele
care încetiniră goana, se opriră pe loc și agitară iarăși capetele lor
frumoase, cu urechile întinse înainte, cu privirea domesticită dar vie și
inteligentă. Câmpia tăcea mereu.
— Haide! murmură Birică și glasul său liniștit potoli neliniștea vagă
și tainică a animalelor.
 Când se opri, Birică arăta de parcă alergase alături de cai. Fața lui era
țeapănă, obosită.
— Stai! șopti el și caii se opriră de îndată; fără să aștepte să se dea
jos călărețul, începură să pască flămânzi, cu pași mari, sforăind cu nările
în iarbă.
Birică împiedică picioarele din față ale cailor, întinse pe iarba umedă
dulama veche, cu blana de oaie în sus și se culcă peste ea. Rămase apoi
nemișcat multă vreme cu fața în jos, cu obrazul culcat într-o parte pe
brațul îndoit. Se auzea numai sforăitul cailor. Satul se pierduse undeva
în depărtare. De acolo, sau nu se știe de unde, răzbătea nefiresc câte un
zvon nelămurit, ca o părere, sau ca un ecou a ceva tainic.
Se răsuci brusc cu fața în sus apoi rămase iarăși nemișcat. Cerul se
limpezise de tot. Alături de dulamă, un pâlc de păpădii dormeau cu
măciuliile închise. Birică oftă din greu și închise ochii.
Când se trezi, se ridică într-un cot, puțin buimac. Alături, păpădiile
înfloriseră și străluceau galben în iarba înaltă. Câmpia era acum de un
verde orbitor iar soarele ardea atât de viu încât cerul albastru parcă se
înnegrea.
— Noroc, Birică! Hai, mă, cu caii să-i băgăm în ovăz.
Se frecă la ochi și se ridică. Achim Moromete venea în goană cu caii
și se opri fără să descalece. Birică nu zise nimic, se întinse la loc pe
dulamă, parcă supărat că fusese trezit din somn. De fapt îl trezise soarele
care îi bătuse în față. Achim nu se grăbea, descăleca și veni aproape.
— Ce e, mă, n-ai dormit azi-noapte?
— Unde zici că te duci cu caii? se miră Birică fără să răspundă la
întrebarea.
— În moșia Marichii, să-i băgăm în ovăz.
Birică își întoarse fața în partea cealaltă și închise ochii mohorât.
Parcă nici nu auzise răspunsul. Alături de iarba deasă care parcă plesnea
de verde ce era, chipul vânăt al flăcăului semăna ciudat cu pământul.
— Să fiu al dracului dacă n-am să-i rup picioarele! mormăi el și
încetul cu încetul chipul i se mai însufleți, se aburi de năvala sângelui.
— Cui, Polinii? întrebă Achim.
— Dar cui?
Nu părea însă prea sigur că va face ceea ce spunea; se înțelegea mult
mai bine că se chinuia s-o smulgă din inima lui și că nu izbutise decât să
se chinuie mai mult.
Achim se întinse în iarbă și gemu:
 — Ha! făcu el. Mă, Birică, să fie-al dracului, dacă și la București am
iarba asta... Plec la București cu oile, explică el, și dacă și acolo o fi
iarbă așa, toată ziua o să vânz la lapte.
Birică nu zise nimic, se întoarse doar cu fața în sus. Achim continuă
despre vânzarea laptelui și se lăudă cu banii pe care avea să-i câștige.
— Hai, încheie el, ce stai aici? Hai să băgăm caii în ovăz.
Birică se răsuci, oftând, cu fața în jos și răspunse că nu merge.
— Vezi să nu-ți îndoape pândarul ăla spinarea cu sare, îl preveni el.
— Unde are el norocul ăla să dea peste mine că i-aș arăta eu lui, se
sumeți Achim.
Birică nu-l luă în seamă, nu-l auzi. Oftă și se perpeli iarăși pe dulamă
întorcându-se cu fața în jos. Când Achim porni spre cai să plece, se
ridică pe jumătate și se uită câteva clipe la el. Privirea îi ardea. Îl întrebă
dacă Nilă s-a dus azi la premilitară.
— Când te întorci acasă spune-i să nu plece nicăieri, că vreau să
vorbesc ceva cu el.
De aseară vrusese să nu se mai gândească la Polina, dar nu izbutise
decât să-și dea seama — iarăși ca și în seara trecută — că nu poate decât
să dorească s-o vadă, și de astă dată atât de mult, încât faptul că s-ar
putea cu adevărat să n-o vadă nici azi i se părea înfricoșător.
— Auzi tu, Achime? gemu el și se uită cu privirea sticloasă la
Achim.
— Vreai s-o furi pe Polina? întrebă Achim râzând cu nepăsare. Crezi
că ea nu știe ce-o așteaptă dacă iese azi la horă? Vezi mai bine să nu te
pomenești cu ai lui Bălosu cu măciucile în capul tău, mai spuse Achim
în timp ce încăleca.
Birică se întoarse cu fața la dulamă și nu răspunse.
 XVII
Moșia de care pomenise Achim și în ovăzul căreia vroia să-și bage
caii se afla chiar în capul lotului lor. Erau vreo patru sute de pogoane,
ceea ce mai rămăsese din vestita moșie a lui Guma din 1924, după
reformă. De fapt era mai dinainte moșia văduvei, cucoana Marica cum i
se spunea în sat, care mai trăia și astăzi, cumplit de gârbovită, și care,
spre uimirea tuturor, nu numai că trăia, dar umbla, era vioaie. Umbla în
negru, în baston, și cumpăra ouă și lapte de la muieri, pentru fiică-sa, o
fată veștejită și cam nebună care nu ieșea aproape deloc din casă (stătea
cu franceza și cu pianul, cum o scuza inutil bătrâna față de muieri și
copii).
Moșia era dată în parte. Oamenii care luau pământ în parte se
înțelegeau cu un maior, soțul fetei mai mari a bătrânei, care venea din
când în când prin sat și căruia nu-i păsa de cumnată-sa și de bătrâna
soacră; le lăsa doar atât cât să nu moară de foame.
De fapt, cu câțiva ani în urmă, fusese chiar cât pe-aci să le vândă
moșia. După reformă profitase și el de creditele pe care le deschisese
Banca Centrală Cooperativă și se împrumutase cu o sumă mare. În
timpul crizei însă, piața cerealelor scăzu atât de mult încât maiorul nu
mai putu să plătească ratele împrumutului și ar fi vândut cu siguranță
moșia dacă legea conversiunii nu l-ar fi salvat.
În afară de un administrator, maiorul mai ținea trei paznici pentru
magazii, casă și câmp. Unul din aceștia era foarte credincios, și se certa
cu oamenii la treierat, încercând pesemne să-i facă să înțeleagă că el nu e
un simplu pândar, ci un fel de ajutor de logofăt, în orice caz ceva
boieresc. Pentru pază avea pușcă cu sare și băieții cu vitele se temeau
grozav de el. Când prindea vreunul nu numai că îl bătea, dar făcea și
tărăboi, ducea vita la gloabă sau venea cu șeful de post în curtea omului.
Nu se știe însă de ce părinții copiilor nu se supărau pe el și îl lăsau în
pace. Omul plătea gloaba plictisit. E adevărat că uneori omul se uita la
pândar — ce ciudat, foarte puțini știau cum îl cheamă — se uita la pușca
lui, la cornul lui de bou din care suna, la fața lui înțepenită și solemnă și
îl asigura cu o blândețe suspectă în glas că data viitoare chiar el, tatăl
copilului, o să ducă vita la obor, dacă pândarul n-o să-l prindă. Ba chiar,
adăuga omul, o să ducă vita la obor înainte de a scăpa în bucatele
moșiei.
 Achim mâncase odată bătaie de la acest pândar, dar de mult, când era
mai mic și se ducea la școală.
La prânz bătrâna Marica ieșea în poartă și când copiii se întorceau de
la școală chema câțiva să-i aducă apă din vale de la fântână, cu un
hârdău mare tras pe două roate. Avea nevoie de apă multă în fiecare zi,
așa le spunea copiilor, să ude florile și să se spele fata „care ea este cu
pianul și cu franceza“ nu poate să aducă. După ce cărau două-trei
hârdaie copiii așteptau sub cerdac, bătrâna striga ceva și atunci apărea
deasupra lor o arătare cu nasul ascuțit și cu fața dată cu făină, cu părul
care de jos li se părea copiilor că e verde. Arătarea, fără să scoată un
cuvânt, arunca fiecăruia, de acolo de sus, câte o monedă de zece
bomboane.
Într-o zi însă arătarea a aruncat numai trei monezi și ei erau patru și
tocmai Achim era cel căruia nu-i dăduse. Ceilalți au fugit, parcă s-ar fi
temut să nu li se ia banul înapoi, dar Achim n-a vrut să plece și s-a plâns
bătrânei care uda straturile cu stropitoarea.
„Ci ce mai vreai? Ci-a dat!“ a afirmat bătrâna convinsă, cu toate că
nu fusese de față.
„Nu mi-a dat, cucoană Marico“, a strigat Achim la ea.
„ Ci ciă nu strigi la mine, ci ciă nu fi hoț...“ l-a mustrat bătrâna, dar
Achim s-a înfuriat și a făcut-o surdă.
Bătrâna n-a mai zis nimic, a lăsat stropitoarea și s-a dus cu pasul ei
mărunt și cu spinarea ei îndoită ca o toartă nu se știe pe unde și în curând
a apărut de prin magaziile din fund un om care s-a apropiat de Achim și
i-a cârpit una cumplită după ceafă. De spaimă, Achim a căzut de vreo
două ori până să ajungă la poartă. Palma fusese atât de grea că l-a durut
capul toată ziua.
În fiecare an Moromete lăsa un sfert de pogon trifoiște pe care-l
cosea de două-trei ori pe vară.
Când ajunse pe trifoiștea din capul lotului, Achim își roti privirea
peste câmp, descăleca și dădu drumul cailor în ovăzul de peste hotar al
moșiei. Era un ovăz înalt, bogat în spic și des ca o perie.
Achim se urcă pe o movilă cu piatră de hotar în vârf și începu să
vegheze. Caii stăteau liniștiți în ovăzul înalt și rupeau spicul gras,
sforăind mulțumiți.
După puțin timp, sosi și Niculae cu oile. Bisisica era în frunte și
alerga parcă în salturi, iar Niculae venea în urma oilor șchiopătând,
răcnind și înjurând. Achim se uita la el după piatra de hotar și râdea.
Oaia fruntașă ajunsese aproape de lot, intră în pârloagă și se opri
începând să rupă cu lăcomie iarba încă umedă.
Niculae era roșu la față și sudoarea îi curgea în șiroaie pe gât.
— Bine, mă, Achime, mânca-te-ar câinii, strigă el înfuriat, nu
spuneai tu alaltăieri că, dacă tata îți dă drumul la București, îmi lași mie
caii și iei tu oile?
— Păi după ce plec, răspunse Achim râzând.
— După ce pleci! îl îngână Niculae strâmbându-se. Treaba ta, eu îți
las oile aici și dacă nu-mi dai caii, ai să vezi și de oi și de cai! Dar ce
sunt eu aicea, prostul tău?
În acest timp Achim își luase ochii de pe câmp. De undeva dintr-un
grâu țâșni spre cer o ciocârlie și începu să se înalțe spre cer cântând. Tot
atunci însă țipătul scurt al unui corn spintecă aerul apăsat, urmat de un
glas crunt și amenințător:
— Stai pe loc că te împușc!
Achim țâșni ca o vietate speriată de la locul său și o luă la goană spre
cai. Se aruncă din fugă în spinarea lor și o întinse printre pogoanele de
grâu, lovind caii din toate puterile. Pândarul trase. Aerul parcă plesni și
ciocârlia amuți speriată. Achim simți câteva alice de sare usturându-l pe
ceafă. Mai alergă puțin, apoi opri caii și se uită îndărăt. Pândarul Maricăi
se apropiase de Niculae și părea că vorbește cu el. Era voinic, cu fața
pârlită de soare. Într-o mână ținea pușca și în alta o măciucă; pe după
gât, legat de o curea, purta cornul lui ascuțit de bou.
— Ăla e frate-tău, mă?
— Da, răspunse Niculae.
— De ce mama voastră băgați caii în ovăz? întrebă pândarul surd.
— Nene, să nu dai în mine, eu sunt cu oile! strigă Niculae speriat.
Pândarul însă n-avea urechi pentru spaima lui; se apropie, schimbă
măciuca în aceeași mână cu pușca și fără alte cuvinte îi plesni lui
Niculae o palmă lată, gata să-l arunce la pământ.
— De ce dai, mă, nene, ce ți-am făcut eu? strigă Niculae îngrozit.
— E frate-tău, ai! Și nu vrei să spui! zise pândarul.
— Ba ți-am spus! țipă Niculae scos din sărite.
— Am să-ți iau oile la obor, amenință pândarul și îl apucă pe Niculae
de cap, îl ridică mult în sus și dădu cu el de pământ. Am să te omor, fir-
ar mă-ta a dracului! Și apucă măciuca de cap și cu coada ei începu să-l
lovească pe băiat peste spate.
— Achime, săi că mă omoară! urlă Niculae.
 — Vino încoace și tu, îl chemă și pândarul pe Achim, continuând să-
i care lui Niculae la ciomege.
— Aaa!... aaa!... aaa!... urla Niculae cu un glas înnebunit de groază.
Aaaa! aaa! Mă omoară! Aaa!...
Achim întoarse caii.
— Și ce crezi, mă, că nu viu? strigă el.
Pândarul se uită la el nepăsător, dar când văzu că Achim se apropie,
îl lăsă pe Niculae și puse mâna pe pușcă. În aceeași clipă Achim sări de
pe cai în plină goană, se făcu mic la pământ, apoi deodată țâșni în sus,
repezindu-se spre pândar și urlând ca o fiară:
— Trage, mă... pe mă-ta de câine! Trage dacă ai curaj!
Pândarul îngălbeni la auzul urletului; trase, dar încă mai dinainte
Achim se lăsase pe vine și țâșnise apoi în urma împușcăturii. Avea ochii
holbați. Cu măciuca ridicată el se repezi asupra pândarului, se opinti din
răsputeri și-și trimise lovitura drept în cap... Paznicul abia avu timp să
sprijine cu pușca. Achim îl lovi a doua, a treia și a patra oară, niște
lovituri iuți și cumplite, care dacă l-ar fi nimerit pe pândar, nu i-ar fi
trebuit mai mult. Dar el își apăra bine capul cu pușca. Loviturile curgeau
mereu, din ce în ce mai furioase și țintind numai creștetul capului.
Speriat, pândarul aruncă deodată pușca și se repezi în flăcău cu mâinile
goale. Achim sări înapoi și-și repezi măciuca în capul lui. Pândarul
sprijini cu mâna, scoțând în același timp un urlet, apoi puse mâna pe
Achim și cu un pumn îl trânti la pământ. Se aruncă peste el, îi încalecă
pieptul și începu să-l izbească peste gură cu pumnii, scrâșnind și
înjurând înspăimântător.
Niculae, care tot timpul se uitase fascinat la cei doi, deodată se trezi
și înfiorat plăcut de ceva care nu mai simțise niciodată, se repezi și
apucă o măciucă de jos. O ridică drept în sus și-i dădu drumul cu sete, cu
toată puterea, în tidva pândarului. Acesta rămase o clipă nemișcat
deasupra lui Achim, apoi scoase un urlet ca de lup și se ridică în
picioare. Niculae ridică iar măciuca, fulgerat de un gând înfricoșător:
„Mă omoară“. Îl izbi iarăși țintind capul. Pândarul se apără, sprijini cu
mâna, apucând chiar capul măciucii în palmă, dar mai mult nu putu, se
clătină și se lungi ca un sac. Achim sări în sus, puse mâna pe o măciucă
și ca turbat începu să lovească în omul căzut, cu o furie care pe Niculae
iarăși îl înfricoșa.
— Achime, îl omori! strigă el cuprins abia acum de o adevărată
groază.
— Păi asta și vreau, să-l omor, scrâșni Achim.
 Niculae se repezi la el și îl împinse în lături. Achim se opri câtva
timp, parcă neînțelegând ce se întâmplă; apoi începu deodată să râdă
batjocoritor:
— Mâine când ai să vii iar cu oile, te prinde și toată viața nu mai ești
om, zise el, punând iarăși mâna pe măciucă.
De astă dată el începu să-l bată pe cel de jos parcă cu un gând
anumit: nu să-l omoare sau să-l schilodească pe pândar, ci să-i piseze
doar trupul, să-l facă să zacă în pat cel puțin câteva luni de zile.
După ce osteni, îl chemă pe Niculae și amândoi apucară pe paznic de
câte un picior, târându-l cu spinarea de pământ, îl traseră pe moșia pe
care o păzea și îl duseră drept în mijlocul ovăzului. Achim îi luă apoi
cornul și-l sparse cu piciorul, scrâșnind:
— Na, mai sună și acum... Și uite-al dracului cu ce e încălțat... Tragi
cu pușca, ai? Vreai să mă împuști, ai? Dai în ăsta micu, ai?!
Achim se întoarse pe pârloagă, ridică pușca omului și-o izbi cu țeava
de piatra de hotar. Avea două țevi. Săriră amândouă ca niște țurloaie, ca
niște fluiere.
— Hai, Niculae! zise Achim, aruncând pușca sfărâmată și măciuca
pândarului departe în ovăz. Hai în Frunzari că nu pot să stau cu ăsta
aici...
— Treci tu cu caii înainte și s-o oprești pe Bisisica, se rugă Niculae,
mânând oile șchiopătând.
Achim sări în spinarea calului și-o luă înainte de-a lungul drumului
de hotar. Niculae porni în urma lui și îl rugă să meargă mai încet.
Bisisica nu putea s-o ia la goană din pricina cailor, dar încerca totuși să
ocolească pe lângă ei și s-o ia înainte.
— Păzea, Achime! striga atunci Niculae. Dă-i una în cap Bisisicnii!
Achim se răsucea pe cal și plesnea oaia cu coada măciucii, spre
satisfacția lui Niculae, care exclama de fiecare dată:
— Aha! Nu mai fugi? Mai fugi și acum dacă mai poți, belite-ar
câinii!
Achim petrecu un picior pe după coama calului și de bucuros ce era,
stăpânit pesemne mereu de gândul că în curând avea să plece în marele
oraș, gând mai puternic decât orice bătaie și orice primejdie, începu să
cânte: avea însă un glas fals, care putea să supere chiar și caii, iar
cuvintele care îi ieșeau din gât n-aveau nici o legătură cu ceea ce simțea
el în clipa aceea:
Pentru tine Mărioară
Mi-am lăsat calul să moară măăăăă!
 XVIII
Moromete ieșise din curte și plecase spre fierăria lui Iocan să dea
zimți celor două seceri stricate. Se grăbise să plece din pricina Guichii,
cu care n-avea chef să dea ochi. Dar chiar fără toate acestea nu putea să
nu se ducă duminica dimineața la fierărie.
Fierăria lui Iocan era așezată la o răspântie de uliți. Părinții fierarului
fuseseră lăutari, dar Iocan era un băiat urât — avea o buză peste măsură
de groasă și lăsată în jos — și chiar dacă ar fi izbutit să învețe să scârțâie
la vioară, tot n-ar fi făcut nimic, fiindcă n-avea deloc glas.
Tatăl său îl dădu atunci la o școală de meserii. Iocan-bătrânul — tot
Iocan îl chema și pe el — era un țigan înstărit. Își cumpărase chiar și
câteva pogoane, deși câștiga destul cu taraful său. Iocan-fiul stătu trei
ani la școală și nu mai vru să-l urmeze și pe al patrulea, să ia diploma.
Deschise încă de tânăr un atelier de fierărie și începu să lucreze.
Oamenii nu prea veneau la el, erau alți fierari și potcovari bătrâni care
nu învățaseră meseria la școală.
Iocan nu se dădu însă bătut. În al doilea an, un om nevoiaș veni la el
și-l întrebă: „Mă, Iocane, tu știi să faci căruțe? De trei ani de zile de când
mă căznesc să înjghebez ceva și nu pot. Alde ’oții ăștia îmi cer trei mii
de lei. Am obezile, loitrele, toată lemnăria! Mi-o faci?“ „Nea cutare, ți-o
fac cu două mii de lei. Adu lemnăria și dacă nu ți-o plăcea, vorba ăluia,
să nu dai nici un ban.“ Căruța făcută de Iocan a stârnit uimirea
oamenilor. Era frumoasă ca o trăsură și nu le venea să creadă că tânărul
buzat ar fi fost în stare s-o facă și mai ales așa de ieftin.
Chiar în anul al doilea, Iocan a trebuit să-și caute un ajutor. După doi
ani a mai căutat alt ajutor. O dată cu însurătoarea, Iocan dărâmă atelierul
până la temelii, ridică altul de cinci ori mai mare, cumpără foale uriașe,
cum nu avea nimeni dintre fierarii vechi din comună, și, mai ales,
înlocui nicovalele și baroasele cu unele mari și piuitoare care se auzeau
până departe.
După cinci ani, Iocan își cumpără o mașină de treierat și își făcu o
casă nouă. Cu toate că se îmbogățise, Iocan lucra mereu cu aceeași
putere ca la început. Buza lui se făcuse și mai groasă și el însuși se
îngroșase de două ori cât era înainte. Avea un piept ca de bou și niște
mușchi la brațe, înfricoșători. Se scula cu noaptea în cap și începea să
lucreze cu sete. O căruță făcută de el nu se mai desfăcea până nu se
rupea lemnul. O osie ruptă, fiartă în atelierul lui, ținea mai mult decât
una nouă.
După o vreme, începu să primească comenzi și de prin alte sate. Cu
toate acestea, el nu părăsi lucrul mărunt; potcovitul cailor, fierberea unei
osii, belciugăriile. Avea doi lucrători buni și trei ucenici. Iocan mai
păstrase însă și obiceiul vechi de lucru, adică acela de a-l pune pe omul
căruia îi dregea ceva să-i dea cu barosul. Făcuse patru copii și cu toată
averea strânsă, îi ținea tot cu burțile goale și desculți, nu i se părea că
trebuie altfel. „Țiganul tot țigan“, observase Moromete. Moromete nu
avea însă întru totul dreptate, pentru că atunci când la doi dintre copii le
veni timpul de școală, Iocan îi îmbrăcă frumos, cu haine ca la oraș și cu
încălțăminte bună.
Ceea ce nu știau însă oamenii era că rareori lipsea de la masa lui
Iocan puiul fript cu usturoi și pâinea albă și proaspătă ca untul. Totuși de
vreo câțiva ani încoace, Iocan nu prea mai lucra cu atâta râvnă, se
îngrășase și mai mult și mai ales începuse să facă politică. Se
înfierbânta, vorbea mult și câteodată uita fierul sub foale și amenința cu
cleștele înroșit pe adversarii săi politici. Fierarul fusese la început
averescan, apoi votase pentru P.N.Ț.-Mihalache și după asasinarea lui
Duca de către legionari devenise liberal fracționist, ca și Moromete
(nimeni nu știa ce legături făceau ei între asasinarea primului ministru și
fracțiunea brătienistă).
Fierarul se bucura de multă considerație mai ales când îi rușina pe
școlari întrebându-i care e legea lui Arhimede. Când se ducea la Pitești
sau la Roșiori să cumpere fier, se întorcea cu fel de fel de cărți pe care le
citea din scoarță până în scoarță, cărți cu titluri ciudate, care zăpăceau
oamenii: Progres? Există Dumnezeu? sau Niță Pitpalac la Karlsbad.
În fața fierăriei se afla o poiană mare cu pământul bătătorit, plină de
caiele rupte, de unghii de cal, cuie și belciugării arse. Fierarul bătuse în
pământ stâlpi groși pentru legatul cailor nărăvași. Adunările cele mai
zgomotoase aveau loc pe poiana fierăriei mai ales duminica dimineața,
dar dacă de la ele lipseau Moromete și Cocoșilă, nu erau prea reușite;
Moromete era abonat la Mișcarea, Iocan la Curentul, iar Cocoșilă
primea Dimineața și dacă veneau fără ziare asta însemna pentru ceilalți
că Moromete și Cocoșilă erau supărați și n-aveau chef să discute
politică.
Totuși rareori poiana era goală, chiar dacă Moromete și Cocoșilă nu
erau acolo, se găseau destui ambițioși care încercau să le țină locul.
 De la o vreme Moromete începuse să se intereseze mult de
dezbaterile din parlament, mai ales de când aflase că Iorga ia parte la ele.
Socotea că marele învățat trebuia tocmai de aceea să fie și un mare om
politic, și Moromete urmărea în dezbateri ceva care după părerea lui
numai un om învățat putea să înfăptuiască. „Dacă el spune că face lucrul
ăsta, eu îl susțin, domnule, să ia puterea“, declarase Moromete la
fierărie, dar fără să dezvăluie care era lucrul acela.
Numai că Mișcarea nu dădea, în cele patru pagini ale ei, dezbaterile
din parlament și astăzi Moromete se ducea la fierărie mai ales pentru a-l
întâlni pe Cocoșilă, să le citească în ziarul lui, în care le găsea expuse pe
larg.
Era însă prea de dimineață și Iocan nu deschisese fierăria, nu se
auzea piuitul cunoscut al nicovalelor. Moromete mergea încet pe lângă
garduri, cu secerile pe umăr și se oprea de la o podișcă la alta. Oamenii
ieșiseră pe la porți; plouase în timpul nopții și vroiau să știe ce fel de
ploaie a fost. Tocmai trecea unul desculț, cu izmenele sumese, și spunea
că vine de la câmp, a plecat călare de dimineață și că a dat ploaie bună,
n-a căzut piatră nicăieri.
— Te-ai procopsit, Moromete, observă cineva de pe o podișcă. A dat
ploaie taman când înflorește spicul. Câte pogoane ai pus, zece?
— Ba paisprezece! se supără Moromete. Nouă pogoane, mari și late!
— Hehe! râse omul de pe podișcă. Ce mi-e nouă, ce mie-e zece!
Hehe! făcu el râzând iar, de astă dată galben, cu invidie.
— A dat ploaie, Moromete, îl luă apoi altul în primire, de la altă
podișcă, un om care vorbea tare fără nici un efort.
Aci Moromete se opri. Acest om avea într-adevăr un glas care se
auzea de la un kilometru chiar și când șoptea. Îl chema Dumitru lui Nae
și era unul dintre cei cu care Moromete sta de vorbă ceasuri întregi, un
prieten mai tânăr... Toată lumea știa ce face Dumitru lui Nae acasă la el.
„Vasile, pune caii la căruță să mergem la moară“... „Păi ce dracu are de
șchioapătă?“... „Lasă, dă-i ovăz“. Iar tăcerile, oricât de lungi, nu
stinghereau deducția: „Deșartă taratele în colț...“ „De ce dracu n-ai fiert-
o mai bine?...“ Atât treburile cât și glasul lui erau, nu se știe de ce, foarte
odihnitoare. Odată, nu i s-a auzit glasul timp de câteva săptămâni.
Umbla cu capul gol și tăcea. Îi murise un copil și vecinii au fost triști și
ei.
— Da, aprobă Moromete grav, a plouat. Și după câteva clipe de
gândire adăugă: Eu zic că a plouat de-a înecat toți șoarecii în găurile lor.
 — Șoarecii?! se miră celălalt (și cuvântul șoarecii se auzi limpede
peste toată ulița), apoi deodată înțelese: Da, șoarecii așa în general. Da,
dracu i-a luat! conveni el.
— Auzi ce zice Victor ăsta al lui Bălosu, zise Moromete fără nici o
trecere, și glasul lui, pe lângă al lui Dumitru lui Nae, parcă nici nu era,
nu se auzea deloc. Fusei adineauri pe la ei și băui o țuică. Cică asta
devine după facultăți!
— Hehe! râse Dumitru lui Nae. Hehe, Moromete! Adică cum?
— Nici eu nu știu! zise Moromete, înghesuindu-și capul cu umerii,
de uimire. „Cum e, Victore?“ îl întreb. „După facultăți, nea Ilie“, zice.
— Hehe, Moromete! râse omul din nou. Hehe! Te duci la fierărie?
Hai că merg și eu.
Porniră amândoi pe marginea drumului.
O fată trecu pe lângă ei cu un căldăroi cu apă. Dădu bună dimineața.
Moromete îl lăsă pe celălalt să răspundă.
— Mizdra, explică apoi Moromete arătând cu capul în urmă pe fată.
Cică soră-mea Guica s-ar fi dus acasă la alde Besensac. „Ai un flăcău,
cică i-ar fi zis, pe alde Năstase. Nu vrei să-l însori cu Mizdra? Îl cere
Mizdra de bărbat.“ Besensac l-a chemat pe Năstase: „Uite, mă, Năstase,
zice, Mizdra vrea să se mărite cu tine“.
Moromete se opri și nu mai zise nimic. Dumitru lui Nae așteptă timp
de câțiva pași, apoi i se auzi glasul pe uliță:
— Și Năstase ce-a zis?
— Năstase? Năstase a refuzat.
— Ce vorbești!
— Refuz! spuse Moromete repetând cu un gest, tăind orizontal aerul
cu degetul. Așa cică ar fi zis, încheie el.
Celălalt mergea înainte, legănându-se. Moromete în urma lui, cu
secerile pe umăr și cu mâinile în buzunare.
— Bună dimineața, Udubeașcă, salută Moromete pe cineva dintr-o
curte. Unde-ai fost ieri?
— N-am fost nicăieri, am stat acasă! răspunse Udubeașcă naiv, mirat
că fusese crezut plecat undeva, când el stătuse toată ziua în ograda lui.
— Ce vorbești! Păi nu te-am văzut! zise Moromete cu un glas din
care nimeni n-ar fi putut ghici că nu l-a văzut pe Udubeașcă din pricină
că omul nu se distingea prin nimic ca să fie văzut.
Se apropie de fierărie și Moromete fu întâmpinat de departe cu
exclamații. Iocan abia deschisese și poiana era plină. Unii stăteau în
picioare, alții pe niște butuci vechi, aduși acolo cine știe de când și tociți
de ședere, toți gălăgioși și parcă nerăbdători. Dar Moromete nu-i luă în
seamă, nu se grăbi să se ducă la ei. Se opri din nou pe o podișcă, îl părăsi
pe Dumitru lui Nae și intră în curtea cuiva. Abia peste o jumătate de
ceas ieși de acolo. Era ras proaspăt.
 XIX
— Ce e, mă, ce v-ați adunat aicea?! se miră apoi când ajunse în
poiana fierăriei. Bună dimineața!
I se răspunse din câteva părți și cineva, văzându-i secerile, îi spuse să
se grăbească fiindcă îi rămâne grâul pe câmp.
— Păi de ce, Iordane, n-o să te chem pe tine să mi-l seceri tu! Erau
foarte veseli și parcă nici nu se auzeau unii pe alții.
— Ce e cu Marmoroșblanc? Nu-l văd! zise Moromete ca și când ar fi
fost cu toții înțeleși ca Marmoroșblanc să fie acolo.
— Doarme, presupuse cineva.
— Ieși, bă, afară, Marmoroșblanc, ce stai acolo în casă, nu te-ai
săturat de-atâta somn? strigă unul uitându-se în curtea vecină cu fierăria.
— Bă, Marmoroșblanc, bea apă, mă, lua-te-ar dracii, zise altul tot
strigând.
— De ce Marmoroșblanc și nu Vidrighin?! se miră Iocan ridicând
fruntea de sub burta unui cal pe care îl potcovea.
— Păi cu Vidrighin și-a încheiat afacerile, explică Moromete.
Vidrighin era directorul general al C.F.R.-ului și omul pe care îl
strigau fusese cândva ceferist. Când fusese dat afară împânzise satul că
el se va duce la Vidrighin să-l ia de piept. Cu Banca Marmorosch-Blank
încă nu se știa ce afaceri învârtea.
— Va să zică cu Vidrighin nu mai are nici în clin nici în mânecă?
întrebă Iocan.
— Nu, acum lucrează cu Marmoroșblanc.
Iocan tocmai terminase de potcovit caii cuiva, un om înalt, cu o față
albă, adus puțin de spate și care aștepta tăcut fără să se uite la oameni.
— Ei, cine e la rând cu potcovitul? întrebă Iocan uitându-se la cei
care veniseră cu caii.
— Fă-l pe al meu, că trebuie să-l înham și să mă duc repede la
carieră, după niște piatră, zise un flăcău scurt și îndesat, cu un nas mic și
rotund ca o pătlăgică.
— Hai mai repede! Ce-mi spui mie că te duci la carieră? zise Iocan
clănțănind cleștele în mâini, parcă ar fi vrut să-i scoată calului măselele
din gură.
Flăcăul trase calul alături, îl legă de par și-și încleșta palma pe
piciorul din urmă al animalului.
— Ăss-ta! ăss-ta! zise el apucându-l de chișiță.
 Învățat, calul ridică copita și stătu cuminte în timp ce fierarul începu
să i-o curețe și să i-o pregătească pentru pusul potcoavei. Miros greu de
unghie arsă se răspândea până departe...
Omul care își potcovise caii mai înainte îi lega alături în tăcere.
Ținea pleoapele peste ochi și nu zicea nimic.
— Ce mai faci, Boțoghină? îl întrebă cineva cu grijă, cu un glas
scăzut. Ai terminat de sapă?
— Am terminat! șopti celălalt și fața i se posomorî. Iocane, îți plătesc
mâine, se adresă apoi fierarului mai mult ca să nu intre în vorbă cu cel
care îl întrebase, decât din grijă pentru fierar.
Trase de cai și porni alături de ei, fără să se uite la cineva și fără să
dea bună ziua.
— Ce e cu Boțoghină?! se miră Iocan după ce Boțoghină se
îndepărtă.
— E bolnav, săracu! răspunse cel care încercase să intre în vorbă cu
el. E atacat, cică o să dea din lot.
— Cine dă din lot? întrebă Moromete.
— Boțoghină.
— De ce?!
— Să se caute.
— A, Botoghină! Și n-ați auzit cui vinde?
— He, he, râse cineva, Moromete se interesează. Vrea să aibă trei
loturi.
Moromete stătea lângă Iocan cu secerile în mână și se uita la el ca și
când n-ar fi auzit înțepătura.
— Tudor Bălosu cică îi cumpără, explică cel dinainte.
— Du-te încolo cu secerile tale, Moromete! se supără Iocan. Nu pot
să ți le fac azi.
— Și tu ce-mi arăți fasolele, Cimpoacă?! întrebă Moromete fără să se
sinchisească de Iocan. Parcă tu n-ai vrea?
— Ba îl dau dracului de pământ cu brazda lui, răspunse Cimpoacă cu
nepăsare.
— Îl dai fiindcă nu-l ai! explică Moromete. Dar ia să-l ai, să vezi
cum ai vrea! Dă-mi o țigare, buzatule, se adresă apoi fierarului, după ce
se căutase zadarnic prin buzunarele flanelei.
— Ia pleacă d-aici, Moromete, bolborosi Iocan ridicându-și buza lui
groasă și amenințându-l pe Moromete cu cleștele.
 Se opri totuși din bătutul caielelor, băgă mâna în buzunarul șorțului
și-i întinse lui Moromete tabachera. Acesta își umplu o foiță și mai turnă
și în buzunarul flanelei.
— Dați-vă la o parte! spuse Dumitru lui Nae cu gura mare; stătea
singur pe un bulumac, cu picioarele întinse ca niște catalige. Păzea că
vine Cocoșilă! exclamă el.
— Mă, deștepților! îi apostrofă Cocoșilă de departe. Ce v-am spus eu
vouă alaltăieri?
Le spusese că o să plouă. Cocoșilă se opri la marginea poienii și
rămase acolo în picioare parcă n-ar fi vrut să se amestece cu ceilalți. Era
îmbrăcat de sărbătoare ca și ceilalți, în afară de pălărie și de chimir pe
care le purta tot timpul. Era cam de modă veche Cocoșilă, încins cu
chimirul lui de piele și cu cămașa albă cu poale lungi scoasă peste
izmene, iar pălăria lui semăna cu o gambetă; avea culoarea prafului și
încă ceva din care puteai să înțelegi că nu se va mai rupe niciodată; în
picioare Cocoșilă avea bocanci. Ceilalți purtau cămăși și izmene de
pânză, dar fără bocanci și chimir, sau vestă peste cămașă, cu pantaloni
bufanți ieftini și ghete cumpărate cine știe când și scofâlcite de atâta
păstrare. Unii erau desculți, în cămașă și pantaloni și cu pălării vechi,
dar periate proaspăt cu apă. Cel mai sigur semn că erau gătiți de
sărbătoare erau fețele lor rase proaspăt.
— Ce ne-ai spus, Cocoșilă? întrebă leneș Dumitru lui Nae.
Cocoșilă se apropie mai mult și duse mâna la pălărie.
— Bună dimineața! spuse el cu demnitate. Ești prost! îl preveni în
treacăt pe Dumitru lui Nae, după care nu-l mai luă în seamă, îl căută cu
privirea pe Moromete: Unde ești, mă?!
Moromete stătea cu spatele parcă înadins și se ciorovăia cu unul din
ucenicii care nu vroia să-i dea zimți la seceri.
— Unde ești, mă pârlitule? întrebă Cocoșilă din nou. Dă-mi o țigare!
— N-am! observă Moromete.
— Ce vorbești!
— Da! spuse el parcă fericit.
Cocoșilă scoase dintr-o despărțitură a chimirului un pachet de regie
nedesfăcut, se așeză nepăsător pe un butuc și începu să-și răsucească o
țigare. Moromete se lăsă pe vine și își făcu și el din pachetul lui
Cocoșilă, după care întinse mâna și trase încet de sub același
chimir Dimineața. Ziarul nu era întreg, dar Cocoșilă avusese grijă să-i
aducă lui Moromete paginile cu știri politice și cu dezbaterile.
 — Asculți, Moromete? Nu mai citi, lasă că am citit eu înaintea ta și
sunt mai deștept, ascultă aici la mine... Degeaba are doi creieri!
Era vorba de N. Iorga.
— Așa crezi tu! protestă Moromete jignit.
— Iocane, mi se pare mie că Moromete ne părăsește, spuse Dumitru
lui Nae.
— De ce, Dumitre? întrebă Iocan curios.
— Păi nu-i mai place lui Moromete de Gheorghe Brătianu, răspunse
Dumitru lui Nae vesel. Mă opresc alaltăieri, pe podișcă, Moromete
cu Mișcarea în mână: „Ei, ce mai spune ziarul, Moromete?“ „E ’oț... pe
mă-sa“, zice. „Cine?“ „Ăsta, Gheorghe Brătianu.“ „Păi parcă spuneai că
e deștept!“ „E deștept, dar e ’oț“, încheie Dumitru lui Nae, foarte vesel.
— Bună dimineața! spuse cu sfială un nou venit.
Tocmai se făcuse o tăcere de-o clipă și noul venit se folosi de ea ca
să fie și glasul lui auzit de toți. Era unul din aceia care la adunări stătea
pe margine.
— Săracu Boțoghină, e bolnav, spuse el. Auzii că vinde din lot.
— Dacă trădezi partidul să nu te mai prind la fierărie, Moromete,
spuse Iocan aruncând departe cu rindeaua din unghia celuilalt cal. Îți dau
cu barosul în cap, auzi tu?
Între timp venise și Marmoroșblanc de peste drum, cu șapca lui
jerpelită de ceferist, și mai venise cineva, un om pe care îl chema
Constantin Vasilescu (i se spunea Din Vasilescu), care se așeză la
margine, lângă cel care încercase să-și facă glasul auzit.
— De ce, Iocane?! se miră Moromete fără să ridice capul din ziar.
Crezi că fără mine n-ai să ajungi primar?
— Ce mai faci, al lui Miai? îl întrebă Din Vasilescu pe cel lângă care
se așezase.
— Ce să fac, bine! tresări Ion al lui Miai de plăcere, chiar roșindu-se.
Uite, mai venii și eu p-aici să vedem ce se mai aude.
Nu-l întreba nimeni nimic și nu era învățat să fie luat în seamă și Din
Vasilescu îi pusese întrebarea ca și când n-ar fi știut de acest lucru. Ion
al lui Miai se dădu mai aproape, având în privire un amestec de sfială,
curiozitate și recunoștință.
— Măi, Dine, șopti el, e vorba să ajungă Iocan primar?
Din Vasilescu era atent la toți ceilalți, dar și la Ion al lui Miai.
— Sigur că nu, deșteptule, spuse Iocan furios. Când or veni alegerile
parcă vă văd cum o să votați toți cu Aristide!
 — Mănânci c...t! constata Cocoșilă flegmatic. Crezi că dacă
Gheorghe Brătianu iese la putere o să se ia la ceartă cu Brătienii ăilalți?
Toți liberali sunt și tot Aristide o să rămână primar.
După ce ascultă atent ceea ce spusese Cocoșilă, Din Vasilescu îi
șopti lui Ion al lui Miai care rămăsese cu întrebarea în aer.
— Ar vrea el, Iocan, să ajungă primar, dar are dreptate Cocoșilă!
Înțelegi?
Ion al lui Miai nu înțelegea și se uita sârguincios și zadarnic la
Cocoșilă. Îi părea totuși bine că într-un fel sau altul ia și el parte la
dezbateri. Fiindcă se făcuse iarăși o tăcere de-o clipă, n-o lăsă să scape:
— Are dreptate Cocoșilă! spuse el. Gheorghe Brătianu... Dinu
Brătianu...
— Ești prost! îl întrerupse Cocoșilă cu nepăsare, fără să-i explice
însă de ce, iar Ion al lui Miai se zăpăci și se roși.
Din Vasilescu surâse. Se uita la Cocoșilă atent, cu o bucurie ciudată
în priviri. Nu zicea nimic, stătea acolo pe marginea poienii, între Ion al
lui Miai și Marmoroșblanc, și asculta atent și liniștit. Nici pe el nu-l lua
nimeni în seamă, dar el părea bucuros de acest lucru. În curând lângă
grupul lor de trei se alătură un al patrulea, un om cu o înfățișare
întunecată. Când acesta se așeză, Din Vasilescu parcă tresări, se strânse
să-i facă loc pe butuc. Noul venit era un om rău și neprietenos de care
lumea se cam ferea. Îl chema Țugurlan.
— Mă, Iocane, eu te susțin, zise Moromete ca și mai înainte, fără să-
și ia ochii de pe ziar, dar are să te mai vază cineva cu barosul prin
fierărie? Aia e întrebarea!
— Hai, Moromete, lasă-l pe Iocan, dădu cineva glas nerăbdării
tuturor. Hai, dă-i drumul!
De fapt Moromete întârzia ca un școlar care nu e sigur pe el; citea
întâi în gând:
— Auziți ce zice regele! spuse el și îndată se făcu tăcere deplină.
Auziți ce zice majestatea sa, adăugă rotunjind mieros pe „majestatea sa“.
Începu apoi să citească, deodată, cu un glas schimbat și necunoscut,
parcă ar fi ținut el un discurs celorlalți. Avea într-adevăr în glas niște
grosimi și subțirimi ciudate cu opriri care scormoneau înțelesuri
nemărturisite sau încheieri definitive care trebuiau să zdrobească de
convingere pe cei care ascultau.
Marele congres agricol
Abia și-a încheiat discursul său domnul ministru al agriculturii, că
fanfarele au intonat solemnul imn și însoțit de suita Sa și-a făcut
apariția în sala congresului „Primul agricultor al țării“, Majestatea sa
Regele Carol al II-lea.
Întâmpinat la tribună de cei prezenți, Majestatea sa Regele a rostit
un discurs.
Discursul Majestății sale Regelui
Domnilor, Am fost informat că congresul dumneavoastră este un
congres de specialiști, agronomi și ingineri. Iau cuvântul aici ca unul
interesat în chestiunile pe care le dezbateți și care am chiar oarecare
experiență. Mi-ar fi plăcut poate ca acest congres să fie un congres al
„gospodarilor“, pentru că, după mine, specialiștii noștri sunt încă
departe de a fi gospodari. Știu acest lucru, pentru că agricultura m-a
pasionat... Domnilor, a devenit o lozincă să se spună la noi că
agricultura este ocupațiunea principală a românilor, am spus-o și eu,
dar din nenorocire, dacă este ocupațiunea manuală principală a
românului, nu este totdeauna și ocupațiunea lui mintală...
Moromete se opri și rămase cu privirea țintă în ziar. Tăcerea
continua.
— Hehe! izbucni pe neașteptate Dumitru lui Nae și râsul său gâlgâi
puternic și leneș mai departe. He, he, he, ia uitați-vă cum a rămas
Moromete.
— Adică, se răsuci Moromete spre Cocoșilă, lăsând pentru moment
ziarul la o parte, adică ocupațiunea ta mintală, Cocoșilă, e la alte prostii!
Cocoșilă nu răspunse, se uita invidios la Moromete care știa să
găsească în ziar astfel de lucruri.
— Primul agricultor o fi mergând și el la plug? dădu Dumitru lui Nae
tonul comentariilor.
— Merge, de ce să nu meargă? zise Iocan. Când se desprimăvărează
iese cu plugul din curtea palatului și se duce și el la arat.
— O fi având pământ? se interesă cineva.
— Are! afirmă Cocoșilă. Are așa, cam vreun lot și jumătate!...
— Nu cred, se îndoi cineva. Are mai mult, că trebuie să-l țină și pe-
ăla micu, pe Mihai... Trebuie să-i dea să mănânce.
— Ești prost! reflectă Cocoșilă. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa!
— În fine! încheie Moromete aceste scurte observații și apucă din
nou ziarul în mână.
Pe frontul luptelor din Spania
Tragedia orașului Guernica
Călcând pentru a doua oară hotărârile Comisiei de neintervenție, o
escadrilă de avioane germane a bombardat timp de șase ore orașul
Guernica lipsit de apărare. Avioanele au coborât la patruzeci de metri,
mitraliind populația civilă care alerga îngrozită prin orașul incendiat.
Din zece mii de locuitori au mai scăpat opt sute, restul pierind în
flăcări, sub dărâmături, sau uciși de piloții care îi urmăreau de la mică
înălțime.
Moromete se opri și din nou se așternu tăcerea. Aproape toți cei
adunați aici făcuseră și ei războiul, dar nu cunoșteau avioanele.
— Cum dracu să tragi cu mitraliera din avion! se miră cineva.
Dar nimeni nu-i explică. Țugurlan se uita la toți cu o privire înceată
și dușmănoasă. El rupse tăcerea cu un glas răgușii;
— Uite-așa ar trebui p-aici pe la noi, amenință el, și chipul lui
întunecat, ras proaspăt, se făcu vânăt.
Alături de el, Din Vasilescu tresări din nou și se strânse parcă să-i
facă și mai mult loc. Lui Țugurlan nu-i răspunse nimeni. Abia într-un
târziu Moromete spuse împăciuitor:
— Lasă, măi Țugurlane, să trăiască lumea în pace! N-ajunge cât
moare pe-acolo?!
Dumitru lui Nae dădu iar semnalul, mirându-se cu gura mare:
— Ce dracu o fi acolo în Spania; ce caută Neamțul acolo?!
— Ce să caute?! răspunse Cocoșilă. Vrea s-o ia pe coajă!
— Nu-i vine neam să stea, spuse din nou Dumitru lui Nae. A uitat
ce-a pățit la Mărășești.
— Tu spui asta, Dumitre, ca și când toți nemții ar ști ce le-am făcut
noi la Mărășești! observă Moromete.
— Păi să știe, fir-ar ai dracului!
— Ești prost! reflectă Cocoșilă îngăduitor. Neamțul e ca alde Ilie al
lui Udubeașcă, explică el. Îl punea jos alde Voicu Câinaru și-l bătea de îl
snopea. Pe urmă se pomenea iar cu el. „Bine, mă, Ilie, îi spunea atunci al
lui Câinaru, nu te bătui eu pe tine alaltăieri?“ „Ce-are a face!“ zicea al
lui Udubeașcă.
— Și îl bătea iar?
— Da!
— E și ăsta un punct de vedere! observă Moromete, apucând din nou
ziarul.
În acest timp Din Vasilescu se ridicase de pe butuc și se așezase pe
vine ceva mai încolo, la marginea șanțului. Ploaia umpluse șanțurile și
unul din copiii lui Iocan umbla cu picioarele prin apă.
 — Bă, peșoacă, ia vin încoace, chemă Din Vasilescu în șoaptă și,
când copilul se apropie, Din Vasilescu îi arătă ceva sub podișcă. Bagă tu
mâna acolo, îi spuse, și dă-mi niște pământ de-ăla galben...
 XX
Soarele se ridicase sus și, cu toate că trecuse destul timp, adunarea
din poiana fierăriei părea mai pașnică decât oricând. Victor Bălosu trecu
pe acolo și dădu bună dimineața; dar după ce se îndepărtă, Dumitru lui
Nae se adresă lui Moromete în șoaptă:
— Cum e cu facultățile alea, Moromete?
Numai că șoapta lui fu auzită de la o sută de metri și Victor se opri
pe loc și se uită îndărăt.
— Bă, nea Dumitre! strigă el. Dacă eu te-aș înjura acum de muierea
dumitale ai zice că-s om al dracului, nu-i așa?
— Ce, bă, ești nebun?! se miră Dumitru lui Nae foarte vesel însă.
Vezi-ți, taică, de treabă.
— Faci dumneatale pe șmecherul, dar eu îți spun că dacă m-apuc și
eu să fac pe șmecherul nu știu la care din doi o să-i pară rău.
— Depinde de facultăți! răspunse Dumitru lui Nae fără părtinire.
Cei adunați nu prea înțelegeau ce era cu aceste facultăți, dar știau că
omul cu statura ca un plop, cu glasul acela al lui mare și care era
cumsecade tocmai pentru că era așa de puternic, Dumitru lui Nae deci,
avea și el ură pe cineva și anume pe Bălosu și pe fi-său Victor. Nu se
știe cum — Dumitru lui Nae nu vroia să spună — Tudor Bălosu pusese
mâna pe-o jumătate de pogon de vie de la Dumitru lui Nae.
Moromete răsfoia ziarul nepăsător, ca și când n-ar fi avut nici în clin
nici în mânecă.
— Uite, am martori toți oamenii care te-au auzit! strigă Victor
Bălosu de la distanță. Când te-oi da în judecată, să nu zici că am pus
martori falși.
Și plecă, în timp ce Dumitru lui Nae îl urmărea cu râsul său care
umplea ulițele fără nici un efort. Râdea și povestea celorlalți ceea ce îi
spusese Moromete de dimineață.
— Se leagă de mine, al dracului. Eu credeam că o să-i zică ceva lui
Moromete! se miră el.
— Lasă-l, mă, Dumitre, zise Moromete blajin. E și el legionar, ce-ai
cu el?
— ...pe mă-sa cu legiunea lui, înjură Dumitru lui Nae cu veselie
furioasă, îmi pare rău că nu m-am sculat să-i dau o labă după ceafă.
— Ești prost! îl avertiză Cocoșilă, cu un glas care dădea de înțeles că
n-ar fi fost bine dacă ar fi făcut așa.
 — De ce, nea Gheorghe? Mă dă în judecată? Vând trei oi și plătesc
amendă, dar știu că-l bat... În facultăți pe mă-sa!
Cocoșilă nu adeveri că ef a vorba de judecată, dar nici nu spuse la ce
se gândea.
— Ce vreai să spui, Cocoșilă? întrebă Iocan cu caielele în gură. Crezi
că aici e Spania? Să fiu eu primar și să prind vreunul cu cămașa verde...
Îl leg colea de stâlp și-i bat caielele în spinare cu cămașă cu tot!
amenință el.
— Dacă nu te împușcă el cu pistolul! zise Cocoșilă. Ai uitat cum l-au
împușcat acum trei ani pe Duca!
— Fiindcă a fost prost, bolborosi Iocan lovind îndârjit în copita
calului. Cum să nu-mi aduc aminte... Au venit pe la spate trei inși la
Sinaia și unul i-a pus mâna pe umăr: „Domnule prim-ministru!“ i-a zis și
când ăla s-a întors au tras în el. De ce mai plătești atunci jandarmi și
poliție dacă nu e în stare să apere un prim-ministru?
— Cică se juraseră să-l omoare chiar dacă mureau și ei, spuse cineva.
Așa cică fac, se jură la miezul nopții...
— Eu i-ai beli de piele la miezul zilei! Să vezi pe urmă cum le-ar
trece pofta! declară fierarul mânios.
— Care va să zică... anunță Moromete că e gata să citească și se făcu
din nou, liniște. Care va să zică...
Mari dezbateri în parlament în chestiunea prelungirii stării de
asediu și a cenzurii presei.
La orele 16,30 au continuat discuțiile în parlament referitor la
proiectul de lege pentru prelungirea stării de asediu și cenzurii.
Discursul domnului V. Madgearu:
Domnule președinte, domnilor deputați, am onoarea să fac
următoarea declarație: pentru a treia oară guvernul liberal român,
menținând starea de asediu trei ani și cerând cenzurii, invocând spre
justificare faptul că împrejurările care au instituit-o persită... Nu se
cunoaște nici un exemplu în istoria contemporană în care în vreun stat
cu structură constituțională parlamentară, un guvern să fi folosit câțiva
ani succesiv starea de asediu, deși în ultimii ani s-au produs în diferite
state tentative de lovituri de stat, rebeliuni, sau grave convulsiuni
sociale. Guvernul partidului liberal cere parlamentului prelungirea
stării de asediu și prelungirea și pe al patrulea an face o deplorabilă
excepție...
— Haiti! se sperie Moromete. Cine e ăsta, mă Cocoșilă?
 — E deștept! răspunse Cocoșilă. Ăsta n-a tocit băncile școlii
degeaba.
— Nu pricep eu cum dracu devine chestia asta cu starea de asediu!
nu se sfii Dumitru lui Nae să declare.
— Fiindcă ești prost! îl lămuri Cocoșilă.
— Dă-o dracului, Cocoșilă! protestă Dumitru lui Nae cu tot corpul,
retrăgându-și picioarele lui lungi. Zice că e de patru ani stare de asediu!
Unde dracu e, că n-o văd!
Dumitru lui Nae, prin faptul că nu înțelegea atâta lucru, însemna că
ridică o problemă lipsită de interes și Moromete vru să citească mai
departe, dar Iocan socoti că nu e cazul să rămână cineva nelămurit:
— Ce e, Dumitre?! se miră el. Ai uitat cum se dădea alarma în
cazarmă? Cam asta e starea de asediu: iese armata sau poliția și trage!
— În cine dracu trage?!
— Bă, Dumitre! amenință Moromete supărat, jignit chiar. Cum în
cine trage? Se ridică cineva contra statului și zice: nu vreau! Spre o pildă
în iarna lui ’33 toți muncitorii de la Grivița au zis: „Nu vrem să mai
muncim!“ „Treaba voastră, a zis statul, ieșiți afară din ateliere să băgăm
alții“. „Păi nici asta nu vrem!“ „A, nici asta nu vreți?“ Și a scos armata și
a tras în ei. N-a murit acolo bietul Niculaie Țugurlan? Sau ai uitat? N-a
murit acolo alde frate-tău, Stane? se adresă Moromete lui Țugurlan, dar
acesta nu răspunse, și Moromete apucă ziarul supărat și căută șirul...
În mod firesc, ne întrebăm: care e rezultatul acestei guvernări
— una dintre cele mai lungi după război — dacă dezechilibrul social și
național care a determinat instituirea stării de asediu a rămas
același?... Se pune întrebarea nu cumva cauzele dezechilibrului
trebuiesc căutate în înseși sferele superioare ale moravurilor politice?
Și dacă este așa, ce este vinovată țara să plătească consecințele unor
manevre și complicități ale guvernului cu forțele anarhice?... Guvernul
a practicat arma diversiunii... a încurajat în fapt extremismul terorist.
S-au săvârșit crime cu siguranța impunității.
Moromete se opri să răsufle.
— Dați-i apă! zise Cocoșilă.
— Stai, domnule, că aici nu e de glumă! protestă Moromete
zgomotos, ca și când el însuși ar fi fost întrerupt pe băncile
parlamentului. Va să zică... S-au săvârșit crime cu siguranță! reluă el
eliminând ultimul cuvânt care i se părea de prisos. Articolele de...
Articolele de înfierare!... Uite, Iocane, vorbește și de tine! observă
Moromete în treacăt:
 Articolele de înfierare, menite să arate revolta opiniei publice într-o
țară neobișnuită cu asemenea acte de terorism, au fost suprimate; în
schimb s-au tolerat...
— Ce este ăsta? întrerupse Iocan.
— Țărănist! răspunse repede Moromete și continuă:
În schimb s-au tolerat articolele de slăvire (aici Moromete pronunță
cuvântul slăvire în înțelesul lui bisericesc) articolele de slăvire a
crimei...
Se opri copleșit de uimire și-și dădu pălăria pe ceafă.
— Mă, voi auziți ce spune ăsta aici?! întrebă el și începu să-i înjure
pe toți, fapt care îl cam zăpăci pe Ion al lui Miai.
— De ce ne înjură Moromete?! se miră el.
— Nu pe noi, pe ăia din parlament, îi explică Din Vasilescu.
Din Vasilescu ținea în mână un bulgăre mare de pământ galben și
moale pe care îl frământa parcă în joacă. Nu se mira nimeni de el, îl
cunoșteau că avea obiceiul să stea uneori și să facă din pământ fel de fel
de figuri pe care le da apoi copiilor...
În procesele cu caracter de asasinate politice se omitea cercetarea
autorilor morali, ceea ce constituia o prima de încurajare pentru noi
atentate. În aceste condițiuni, cererea de prelungire a măsurilor
excepționale, venită din partea unui guvern care le-a avut aproape
patru ani, constituie o sfidare și o farsă, o tristă farsă ce poate avea
incalculabile consecințe pentru țară... Încredințat că sunt în
asentimentul întregii opinii publice, cer plecarea de îndată a
guvernului...
— He! Cade guvernul! exclamă Ion al lui Miai, fericit că înțelesese
în sfârșit și el ceva din ceea ce se citise.
Nimeni nu avu nimic de spus și Moromete așteptă câteva clipe
înainte de a continua. Începeau dezbaterile.
— Ei, ia să vedem ce răspunde guvernul la chestia asta! zise Iocan
nerăbdător.
— Din discursul domnului Madgearu s-ar putea înțelege că
România stă pe un vulcan și că aceasta ar fi opera partidului liberal,
răspunse Moromete citind replica ministrului de justiție. N-aș vrea să fiu
silit să împrospătez memoria opoziției cu referiri la evenimentele din
februarie ’33. S-ar putea vedea atunci că partidul național-țărănesc își
face aici propriul lui rechizitoriu (întreruperi și zgomot pe băncile
opoziției; strigăte furioase).
— Ia uite, domnule, ia uite, domnule, murmură Moromete uluit.
 — Ei, sunt dați dracului, exclamă și Dumitru lui Nae cu admirație.
Furtuna de strigăte și protestări continuă apoi cu aceeași violență.
Moromete citea cu pauze mari încercând să înțeleagă. Grupările
parlamentare din opoziție protestau împotriva cenzurii, dar o pretindeau
pentru adversari. Era învinuit guvernul că a instituit starea de asediu, dar
în același timp era acuzat cu violență că s-a îngăduit unui ziarist
comunist din Paris să asiste la procesul unor comuniști.
Răspunzând, reprezentanții Ministerului de Justiție își permiteau
contraatacuri nimicitoare. „Ce-ați fi vrut dumneavoastră să facă guvernul
în cazul ziaristului comunist? întreba subsecretarul de stat. Răspundeți
cu toată loialitatea“. „Îi puneam în vedere ca în cinci sau zece ore să
părăsească țara.“ „Așa s-a și făcut! răspundea subsecretarul triumfător.
Am impresia acum că predilecția dumneavoastră pentru ipoteze de
această natură v-a pus în trista situațiune a cuiva căruia i-a dispărut
scaunul de sub dânsul.“
Grupările antisemite și profasciste protestau împotriva interzicerii de
către guvern a uniformelor și amenințau că vor veni aci în parlament în
cămăși albastre și verzi. Ministrul, care știa tot așa de bine ca și
parlamentarii că de fapt nu uniformele ar trebui interzise, ci grupările
înseși, amenința direct că majoritatea guvernamentală va vota legea și
cei care vor călca-o „vor popula închisorile“.
Grupările „creștine“ înțeleseră sensul ascuns al amenințării și dădură
înapoi, declarând că „noi, care ne iubim în egală măsură țara...“
— Oprește că s-a fleșcăit! întrerupse Cocoșilă. Vezi mă, prostule,
adăugă apoi triumfător. Credeai că altă treabă n-au ei în parlament decât
să discute că ai tu fonciire multă de plătit!
— Păi nu se putea, fiindcă era chestiunea asta la ordinea zilei,
răspunse Moromete. Și pe urmă n-ai văzut că nici Iorga nu era acolo?
— În orice caz văz că guvernul a ieșit bine din afacerea asta!
constată Iocan cam zăpăcit.
— Păi și opoziția a ieșit bine când a vorbit Madgearu la început,
observă și Cocoșilă.
— E bine! zise Dumitru lui Nae cu gura mare și-și întinse picioarele
lui lungi cât putu mai încolo. Cade guvernul! Vin țărăniștii iar la putere,
vine alde Crâșmac!
— Mă, Dumitre, bine că ți-aduseși aminte! zise Iocan fără să
pomenească de candidatura sa viitoare. Nu mai putea alde Crâșmac să
mai meargă pe jos. Venea de la primărie cu bicicleta. Când ajungea la
pod o striga pe fi-sa de departe: Ginaa! Ginicaaaa...
 — Ha, ha, ha! râse Dumitru lui Nae auzind glasul scălămbăiat al
fierarului, din care înțelese că acesta îl disprețuia de mult pe adversarul
său țărănist. Mă, Iocane, dacă vreai să nu iasă Crâșmac iar, dă-te cu
țărăniștii! Să știi că te votez! declară el.
— Nu se poate, domnule, protestez! sări Moromete în apărarea
prietenului său politic. Protestez! strigă el cu glasul cu care citise
dezbaterile, dar mult mai tare.
Se descotorosi de ziar cu mișcări mânioase, se ridică în picioare și,
retezând cu mâna peste capetele celorlalți, protestă încă o dată împotriva
venirii țărăniștilor. Cocoșilă îl combătu din principiu, spunând să nu mai
facă atâta gălăgie: țărăniștii au votat legea conversiunii. Moromete
răspunse că minte, liberalii au votat-o. Se amestecă și Dumitru lui Nae,
săriră aproape toți și din învălmășeala de glasuri care se iscă nu se mai
înțelese câteva clipe aproape nimic.
În aceste clipe însă se înghesui pe neașteptate un glas neprietenos și
străin, care spuse ceva neplăcut la adresa tuturor și în urma căruia se
așternu o tăcere lungă. Nimeni nu înțelese ce s-a spus, dar își dădură
seama că a vorbit iar Țugurlan.
 XXI
Acesta stătea ca și mai înainte între Din Vasilescu și Marmoroșblanc
și se uita la ceilalți cu ciudata lui pornire dușmănoasă, de neînțeles aici
în poiana lui Iocan și mai ales azi când ei erau atât de bucuroși de ploaia
căzută peste noapte. Încât se supărară când cineva, șoptind vecinului,
făcu să afle toți ceea ce spusese Țugurlan. Aici nu era ca la cârciumă și
Țugurlan vorbise urât, întocmai ca acolo.
Poate că Țugurlan avea alte păreri politice. După cum s-a văzut,
guvernul liberal Tătărăscu putea să cadă înainte de sfârșitul anului. Aici
în sat sunt doi fruntași politici, Aristide și Crâșmac, dar chestiunea era că
amândoi au condus satul timp de opt ani și n-au făcut altceva decât să se
îmbogățească. Dacă la alegeri Iocan ar ieși primar și ar forma un
consiliu comunal din care să facă parte Moromete, Cocoșilă și Dumitru
lui Nae, ar avea Țugurlan ceva împotriva unui asemenea primar și unor
asemenea consilieri? S-ar putea să aibă, dar tocmai asta e lupta politică,
să-ți combați cinstit adversarii. De ce să înjuri?!... Eeee!... Păi, asta nu
mai e luptă politică! Asta înseamnă să nu știi să te porți...
— He, he, he! râse Dumitru lui Nae, leneș. Ce dracu, mă, Țugurlane,
de înjuri p-acilea? Lasă că n-o să ne procopsim noi mai mult ca tine! Fă
și tu politică, du-te dracului! încheie el cam flegmatic și cam supărat în
același timp.
— Ce e, Țugurlane, ai ceva cu mine? întrebă și Moromete tot așa,
cam nepăsător și cam supărat.
— Dar ce-a zis, mă, Dine? întrebă Ion al lui Miai curios, aplecându-
se spre Din Vasilescu.
— Păi tu nu fuseși aici? surâse acesta, părăsind pentru o clipă lutul
galben din mână. Tu ești nițel cam surd, Ioane! se minună el.
— Hai, mă, că nu sunt surd... se rugă Ion al lui Miai.
— Întâi a zis ceva când strigau ăștia, dar nu l-a auzit nimeni, l-am
auzit numai eu, explică Din Vasilescu în șoaptă. Pe urmă, dacă a văzut el
că nu-l aude nimeni, a strigat că face ceva pe politica lor...
Ion al lui Miai rămase cam dezamăgit; tot nu înțelese de ce s-au
supărat ceilalți. Cocoșilă înjura uneori de zece ori mai urât și nu se
supăra nimeni.
Din Vasilescu se ridică cu lutul în mână și se așeză mai aproape de
Moromete, spre tristețea lui Ion al lui Miai care îl urmări cu o privire
părăsită.
 — Ce să am cu dumneata! răspunse Țugurlan neprietenos,
aruncându-i lui Moromete o privire întunecată.
Acum că vorbea, Țugurlan părea îndârjit mai mult pe el însuși decât
pe ceilalți.
— Păi, văz că ai! spuse Moromete cu un glas care lupta între
supărare și omenie.
— Păi, asta e politică ce faceți voi?! zise Țugurlan.
— Ei, așa se vorbește! spuse Moromete mulțumit. Suntem aicea un
număr de oameni care, nu așa, avem pretenția că e ceva de capul nostru,
și...
— Nu e nimic de capul vostru! întrerupse Țugurlan cu brutalitate.
Moromete vru să răspundă, dar Țugurlan se pare că nu era nici
învățat și nici poftă n-avea să discute în felul celor adunați aici.
— Nu e nimic de capul vostru! strigă el cu pornire. Dumneata,
Moromete, ai fost consilier comunal, și ce-ai făcut? L-ai ajutat pe
Aristide să se îmbogățească. Nu umblai dumneata cu căruțele prin sat să
strângeți pentru monument și dracu mai știe ce? Mai bine v-ați... în ea de
politică și voi și eu!
Înțeleseră acum toți că venise de la început în starea aceasta, că îi
asculta nu pentru a și-o schimba, ci dimpotrivă, iar în înfățișarea și în
glasul său avea ceva care dădea de înțeles că acum n-are chef să fie
întrerupt.
— Du-te ca mine la moșie și ia pământ în parte de la Marica și atunci
; ai să vezi! izbucni el și se opri și scuipă într-o parte cu dispreț.
Cu toate că nu reîncepu îndată, nimeni nu-l întrerupse. Ion al lui Miai
avea pe chip o veselie prostească, pe care n-o înțelegea nimeni.
— Îmi spuse ăsta, reîncepu Țugurlan, arătându-l cu capul pe Ion al
lui Miai: „Hai, mă, Țugurlane, pe la fierărie, să discutăm politică“.
Muncește în parte, și îi arde să asculte palavrele lui Moromete.
— Dar ce să facă, Țugurlane? Să ia model de la tine? întrebă
Moromete cu blândețe.
Țugurlan nu-i răspunse, îl preveni însă cu o privire neagră că a doua
oară nu-l va mai cruța și continuă:
— Și când vrea să spună și el ceva, Cocoșilă: „Ești prost!“ De ce e
prost? Că n-are lot ca dumneata? N-a fost și el în război ca dumneata?
Atunci de ce el să muncească în parte la moșie și dumneata cu opt
pogoane să-l faci prost? Din cauza dumitale n-a primit lot, că v-ați
repezit ca orbii și când v-ați văzut voi cu pământ, dă-i în... măsii pe-ăia
care n-au luat! Și acum faceți politică! Țărăniștii, liberalii, parlament!...
Deștepți ca oaia capie! Moromete zice de frati-meu că d-aia l-au
împușcat la Grivița fiindcă n-a vrut să mai muncească. Așa crezi
dumneata, că d-aia l-au împușcat? întrebă Țugurlan, vânăt la față. „Nu
vrem să mai muncim!“ Taci că știi dumneata că așa au zis! Citești
ziarele și nici ce e aia o grevă nu te taie capul. Dumitru lui Nae barimi
spune că nu știe!
Țugurlan scuipă iar. Apoi reluă cu o voce mai scăzută, dar bătându-și
joc cumplit de discuția lor de mai înainte.
— ...Parlament! Madgearu... Ia uite, domnule! Ia uite, domnule!
bolborosi el, rostogolind spre Moromete privirea lui neagră și încercând
să imite exclamațiile admirative ale acestuia când citise dezbaterile.
Scuipă îngrețoșat și furios și reluă: Și când încercă și Ion al lui Miai să
spună ceva, nici nu se uită la el, parcă ei ar fi mai deștepți! Se înfurie și
mai rău și amenință: Nu sunt eu în locul lui Ion al lui Miai să mă facă
cineva prost!
— Mănânci c...t! îl provocă Cocoșilă flegmatic.
— Ba te bag eu în... mă-tii! Tu-ți dumnezeul mă-tii! rosti Țugurlan
cu un glas turbure și înfricoșător.
În afară de Cocoșilă și Moromete, săriră toți numaidecât în picioare.
Ce făcea Țugurlan? Nu cumva era nebun?
— Ia mâna de pe mine, Dumitre! strigă Țugurlan încercând să scape
de năvala imputărilor. De ce să vorbească așa cu mine? Am muncit în
târla lui?
— Fugi că ești prost, dă-te dracului! spuse Dumitru lui Nae
așezându-se la locul lui.
— Stați, lăsați-l că am înțeles ce vrea să spună! interveni Moromete
după ce ceilalți îl lăsaseră. Trei chestiuni rezultă din cele spuse de
Țugurlan: că numai cine are lot poate să facă politică, alta că din pricina
lui Cocoșilă a rămas Ion al lui Miai fără pământ și a treia că nu suntem
mai deștepți decât Ion al lui Miai, nu e așa, mă, Țugurlane?
Nu se risipise însă încordarea și ura cu care rostise Țugurlan
înjurăturile și ceilalți nu fură prea atenți la formulările lui Moromete.
Cocoșilă fuma gânditor:
— Ascultă, Țugurlane, spuse el scuipând subțire între picioare. Tu nu
mă cunoști pe mine! Eram în război și m-a luat un plutonier de piept, de
două ori mai mare ca Dumitru lui Nae. Când i-am dat una a făcut a! și
nu s-a mai mișcat! Dacă mă scol acum la tine, aci rămâi, în șanț! Auzi,
mă?
 Cocoșilă întoarse capul fulgerător și privirea sa se întâlni cu a lui
Țugurlan. Dumitru lui Nae sări, dar Cocoșilă pesemne obținuse ceea ce
trebuia, fiindcă întoarse capul în altă parte și scuipă nepăsător printre
dinți.
— Ei... Paștele mă-tii! spuse el și începu să-l înjure pe Țugurlan
îndelung și minuțios, așa cum avea obiceiul, prostindu-l și dăscălindu-l
că vine între oameni și nu știe să se poarte. Du-te la cârciumă și ia-te la
bătaie cu cine vrei, nu veni aici să te cerți cu mine. Ți-am furat eu lotul
tău, prostule? Intră și tu în moșie și taie-ți un lot, dacă atunci când am
luat noi n-ai fost în stare!
— De ce vorbești așa, Cocoșilă? Are dreptate Țugurlan! spuse Ion al
lui Miai, dezghețat.
Totuși, nici de astă dată nu fu luat în seamă de cineva, nici măcar de
Țugurlan. Țugurlan ascultase înjurăturile și amenințările lui Cocoșilă cu
o înfățișare ciudată, ca și când s-ar fi trezit din beție. Se uita la oameni
puțin mirat, parcă abia atunci i-ar fi descoperit. Când Cocoșilă termină,
Țugurlan își plecă fruntea. După câteva clipe de tăcere și-o ridică și se
uită pieziș la Dumitru lui Nae.
— Dă-mi și mie o țigare, Dumitre, spuse el mohorât și parcă întristat,
începu să fumeze în tăcere.
— Ține, mă, calul bine! se răsti Iocan furios la cel căruia îi potcovea
calul. Dacă știi că dă din picioare de ce nu-l ții bine? Sau vrei să-ți dau
eu una în cap cu cleștele ăsta?
Țugurlan stricase adunarea și nu mai putea sta acolo, dar el stătea
mai departe ca și când nu și-ar fi dat seama de acest lucru. Fuma
posomorât, cu coatele pe genunchi, uitându-se în pământ. Ceilalți
așteptară câteva clipe în tăcere, apoi Dumitru lui Nae îl întrebă ceva pe
Marmoroșblanc. Acesta răspunse și se făcu iar tăcere. Atunci Țugurlan
se ridică, intră în fierărie, unde întârzie câtva timp după care ieși și plecă
întocmai cum plecase mai înainte Boțoghină, fără să se uite la cineva și
fără să dea bună ziua.
Văzându-l că se îndepărtează, Ion al lui Miai îl strigă și se ridică și el
de pe butuc. Dar fără grabă, păstrând ceva din veselia lui nevinovată și
îndreptându-și alene cămașa la spate. El dădu bună ziua cuviincios și
îndepărtându-se făcu puțin pe boșorogul sau pe ostenitul și îl strigă de
câteva ori pe Țugurlan să stea mai încet că vine și el.
— Bietul Țugurlan! reflectă Moromete după ce Țugurlan și Ion al lui
Miai se îndepărtară. Rău mai ești, mă Cocoșilă!... Dar auzi ce idee la el,
continuă Moromete să reflecteze după câtva timp de tăcere. Că din
pricina noastră ar fi rămas el fără lot! A? Tu ce zici, Cocoșilă?
— Dă-l în mă-sa că e nebun! spuse Cocoșilă supărat. Mă face să-l
înjur!...
Îl cunoșteau toți pe Țugurlan și le părea rău că era așa. Mai tăcură
câtva timp gândindu-se la cele întâmplate, apoi vrură să schimbe vorba,
dar se pare că prezența lui Țugurlan stăruia mereu între ei și nu izbutiră
să se mai simtă în largul lor. Din pricina asta se înverșunară împotriva
lui Țugurlan și Iocan îl înjură, spunând că Țugurlan ar vrea ca toată
lumea să fie ca el. Unde n-are el lot, ar vrea ca nici alții să n-aibă.
— Nu e aia! spuse Moromete cu un glas care, deși nu-l apăra pe
Țugurlan, căuta totuși să-l înțeleagă. Tu ți-aduci aminte, Cocoșilă, cum a
fost cu ăștia care au rămas fără loturi?
— A spus că vine la toamnă să împartă și restul moșiei Marica!
Toamnă s-a făcut! zise Marmoroșblanc care până acum tăcuse tot
timpul.
— A! Marmoroșblanc, așa e! zise Moromete.
— A rămas că la anu, pe urmă la anu ălalt!...
— Tu ce dracu tot faci cu huma aia, Dine?! schimbă Dumitru lui Nae
discuția, uitându-se mirat la Din Vasilescu.
Acesta tocmai ieșea din fierărie cu bucata aceea de lut galben în
mână pe care o arsese și o înnegrise la foale. Lui Dumitru lui Nae i se
păru ciudată forma pe care o avea acum huma.
— Ia să văd și eu, Dine! ceru el și întinse mâna, iar Din Vasilescu se
supuse ca un copil care e bucuros că jucăria lui stârnește, fie chiar și
pentru câteva clipe, interesul oamenilor mari.
Se apropie și Marmoroșblanc. Într-adevăr, pentru câteva clipe uitară
toți de ei. Dumitru lui Nae privea tăcut bucata de lut iar ceilalți stăteau
împrăștiați la locurile lor.
— Ce e asta, Dine? întrebă Dumitru lui Nae intrigat, cu un glas care
de fapt nu se adresa lui Din Vasilescu, ci se întreba pe el însuși,
încercând să înțeleagă.
Auzindu-l întrebând astfel, vreo câțiva se ridicară și se apropiară și
ei.
— Moromete! strigă deodată cineva.
— Moromete?! se miră altul, surprins.
— Da, Moromete, descoperi în sfârșit Dumitru lui Nae cu glasul său
mare, de astă dată uimit și copleșit de încântare. Moromete este.
 Zicând aceasta, dădu din mână huma arsă și înnegrită s-o vadă și
alții. Cocoșilă o luă ca un cunoscător, în timp ce cei mai mulți,
neîndrăznind parcă să se atingă de ea, se uitau nedumeriți la forma aceea
ciudată, neobișnuită, care semăna a om. Era capul unui om care se uita
parcă în jos. Fața îi era puțin trasă. Nasul se prelungea din fruntea boltită
în jos spre bărbie, drept și scurt, cu ceva din liniștea gânditoare a frunții.
Era el, Moromete, așa de... așa de serios, și de... Da, el era, dar parcă
era... Era așa cum îl cunoșteau ei, dar parcă era singur, fără familie, fără
Iocan și Cocoșilă, fără Dumitru lui Nae și... fără parlament.
— Mă, Dine, zise Cocoșilă uitându-se în treacăt la Din Vasilescu,
care părea să n-aibă nici o legătură cu toate astea. I-ai făcut fruntea prea
mare, obiectă el.
— Dă-mi-l mie, Dine, să-l pun colea pe poliță, zise Iocan și îl luă din
mana lui Cocoșilă și îl puse deasupra ușii fierăriei.
Moromete aruncă și el o privire spre poliță, dar își lăsă iar fruntea în
pământ, ca și când n-ar fi văzut nimic.
— De fapt el n-are dreptate, fiindcă noi am zis atunci: „Domnule,
absolut toată lumea trebuie să ia pământ!“ Ți-aduci aminte, Cocoșilă?
— Cine, Țugurlan? întrebă Dumitru lui Nae.
— Țugurlan, Ion al lui Miai, toți ăștia!
— Tată, hai acasă! Hai odată acasă! strigă cineva pe neașteptate, un
glas mânios al unei fete care nu vrusese să se apropie de oameni și striga
de departe.
— Ce e, fetițo? sări Moromete iritat, ridicându-se în picioare.
Era Ilinca.
— Stai aici de dimineață și... Hai repede acasă! porunci fata fără să-
și moaie glasul, semn că acasă se întâmplase sau se întâmpla ceva rău de
care numai tatăl ei era vinovat.
Moromete înțelese și, fără să mai întrebe ceva, părăsi grăbit
adunarea. După plecarea lui, ceilalți nu mai statură nici ei mult.
 XXII
După felul cum vorbise s-ar fi putut crede că Țugurlan se gândea tot
timpul la pământ, la moșia Marica, și că nu avea lot din pricina celor
care aveau: într-adevăr pentru Țugurlan era limpede de mult că oamenii
erau aceia care erau vinovați că acum cincisprezece ani nu s-a împărțit și
restul moșiei boierului... Multă vreme el urâse cu stăruință, și mai ura și
acum, tot satul, pe toți oamenii: pe cei care aveau loturi pentru că aveau,
iar pe cei care n-aveau pentru că nu făceau nimic ca să aibă. Toți care n-
aveau, aproape un sfert din sat, ar fi trebuit atunci, când nu se răciseră
lucrurile, să intre pe moșie și s-o împartă cu de la sine putere, fără
ingineri și fără autorități, nu să stea și să aștepte ca neghiobii. Țugurlan
îi ura pentru încrederea lor prostească în guvernul de atunci, care nu
încetase să facă promisiuni.
Astăzi venise la fierărie din pricina lui Ion al lui Miai, vecinul său,
care se bucura ca un netot că ia și el parte la dezbaterile politice.
Țugurlan ținea la vecinul său; Ion al lui Miai avea un cal și Țugurlan
unul, îi înhămau la plug și arau amândoi pământul luat în parte de la
moșie. Venise la fierărie cu gândul să-i arate lui Ion al lui Miai că dacă
lui Moromete și celorlalți le convine să facă politică cu guvernul fiindcă
guvernele le-au dat pământ, lui Ion al lui Miai nu numai că nu trebuie
să-i convină, dar nici să n-aibă de-a face cu ei, nici bună-ziua să nu le
dea, ba chiar să-i înjure...
De la fierărie, Țugurlan se duse acasă. Intră în tindă și dând ochii cu
muierea se răsti la ea:
— Tu ce faci aici? De ce nu e gata mâncarea?
Nici nu trebuia să fie gata, era încă devreme. Muierea se uită la el și
după ce îl văzu se sculă de pe vatră și intră liniștită în casă. Se întoarse
însă curând și răspunse cu un glas nespus de blând:
— E gata acuma! Să dea oala asta în foc și e gata.
— Băiatul ăla unde e?
— Păi e la școală...
— Acuma, duminica?!
— Nu știu, cică au scenă! se miră femeia, dar cu un glas care îl apăra
totuși pe băiat. Era vorba de piesa de teatru pe care școala o dădea la
sfârșitul anului și căreia copiii îi spuneau „scenă“.
— Ce scenă? mai întrebă Țugurlan, dar nu mai așteptă răspunsul, ieși
din tindă și se dădu jos de pe prispă, mohorât mereu.
 Străbătu curtea și intră în grajd.
Avea un grajd mare, de altfel ca și casa și curtea. Văzută din drum
gospodăria lui Țugurlan părea să fie a unui om cu stare. Avea un fânar
cu patru rânduri, frumos făcut, înalt, cu acoperiș de șiță, care de departe
parcă era un acaret. Casa, de asemenea, învelită cu șiță, părea arătoasă,
cu două odăi, cu ferestre mari, cu tindă între odăi, cu prispă și parmalâc.
Lângă gardul curții, în colțul pe care îl făcea cu drumul, se afla o fântână
cu ghizdurile de ciment, cu două găleți cu lanț pe scripete, cu un jgheab
mare de tot de ciment, întins lângă șanț.
Bineînțeles că fântâna nu era a lui Țugurlan. Cât despre fânar și casă,
erau vechi, aveau treizeci de ani, fuseseră făcute de taică-său cu lemne
furate din pădure în timpul răscoalei.
Țugurlan mai avea o soră care semăna cu el mai rău decât dacă ar fi
fost gemeni. Era măritată cu unul tocmai în celălalt capăt al satului, îl
chema Grigore Armeanca, tot fără pământ și el, acum ajutor de mecanic
la moara și presa de ulei a lui Aristide. Țugurlan se înțelesese cu soră-sa
să nu împartă casa, ci numa’ vreodată, dacă Doamne ferește el se va
îmbogăți, să-i dea ceva pentru dreptul ei. Era o femeie deosebită și multă
lume știa că dacă lui Țugurlan, înrăit și dușmănos cum era, nu i se
întâmplase încă nici o nenorocire, era din pricina soră-sii, care fără să fie
mai puțin îngăduitoare cu lumea — uneori era chiar mai cumplită decât
fratele ei — se înțelegea totuși mai bine cu oamenii decât el și avea grijă
ca din când în când să-l țină de rău.
Țugurlan se însurase de timpuriu și făcuse în timp de treisprezece ani
șapte copii. Moromete gândea la fel ca toată lumea când spusese la
fierărie „bietul Țugurlan“; totdeauna era vorba de copiii lui când se
spunea astfel. Copiii lui Țugurlan nu treceau de un an, sau un an
jumătate: cât îi înțărca, se gălbejeau și mureau. Aproape în fiecare an
punea la stâlpul porții câte o cruce nouă, proaspătă, pe care scria cu
plaivazul, pentru câteva zile, numele micuțului băgat în pământ.
De la o vreme, Țugurlan și nevasta lui nu mai sufereau decât atât cât
era proaspătă la poartă crucea celui dus la cimitir. După prima ploaie
care înnegrea lemnul și ștergea numele scris cu creionul, uitau de el
pentru totdeauna.
Numai doi copii trecuseră de vârsta care îi secerase pe ceilalți. Unul
se făcuse de opt ani, iar altul de cinci. Cel de cinci ani muri și el într-o
primăvară, după ce fusese chinuit un an de zile de friguri. Cel de opt ani
se îndărătnici însă și crescu, în ciuda traiului rău, și se făcu mare. Avea
acum treisprezece ani și arăta voinic și sănătos ca unul de șaisprezece
ani. Era pe clasa a patra primară și învăța bine.
Despre Țugurlan era cunoscută mai ales următoarea întâmplare...
Odată, într-un Paști, Cotelicioaia, vecina lui din fundul grădinii, o
strigase pe nevastă-sa peste gard, să-i dea de pomană. Țugurlan ieșise el
la gard, n-o lăsase pe nevastă. Dincolo de gard, muierea lui Cotelici
aștepta cu o strachină de lapte covăsit într-o mână, iar în cealaltă cu un
colac mare, frumos, învârfuit cu colivă plină cu ploiță și bomboane,
colivă care mai avea înfipt în vârful ei un ou roșu și o lumânare care mai
era și aprinsă. Țugurlan s-a urcat pe stinghia gardului și s-a uitat la
femeie. Cotelicioaia i-a spus: „Cristos a înviat!“ Țugurlan a răspuns
blajin: „Adevărat a înviat!“ Muierea a spus apoi evlavios, întinzându-i
colacul cu lumânarea: „Să fie pentru odihna copiilor voștri!“ La care
Țugurlan a răspuns încet: „Bogdaproste“ și a luat colacul. Femeia i-a
întins apoi strachina cu lapte și de unde până atunci vorbise evlavios, de
astă dată ea îi spusese cu un glas pe care Țugurlan îl cunoștea bine:
„După ce mâncați, să dați strachina îndărăt“. La care Țugurlan i-a
răspuns: „Nu, n-am să dau nici o strachină îndărăt“. Cotelicioaia s-a
făcut roșie și s-a uitat în sus la el cu niște priviri pe care iarăși Țugurlan
le cunoștea bine. În clipa aceea, Țugurlan, cum stătea peste gard
deasupra ei, i-a turnat laptele în cap, dându-i drumul cu strachină cu tot.
Laptele covăsit i s-a năclăit muierii prin păr, peste ochi, i s-a prelins pe
gât, murdărindu-i iia ei de zile mari. Cotelicioaia a țipat, iar Țugurlan s-a
răsucit după aceea pe gard în așa fel încât să poată azvârli cu boboroaja
spre tinda vecinuluil; a înjurat: „...’Vă muma voastră de porci. Acu doi
ani când îmi muri copilul și mă rugai de voi, nici scândură pentru sicriu
n-ați vrut să-mi dați! Acuma dați de bogdaproste lapte covăsit și cereți
strachina îndărăt!...’Vă muma voastră!“...
Muierea lui Țugurlan era o femeie blândă și avea în priviri și pe chip
acea lumină ciudată pe care o dă numai durerea necontenită, lumina care
seamănă cu bucuria și care de fapt nu e prea departe de ea.
Când copilul veni de la școală și îl văzu ce vesel era, ea uită că omul
ei fusese nedrept când se răstise la ea pentru mâncare, se duse în grajd
după el și tot ea căută să-l îmbuneze:
— Hai la masă, nu mai fi supărat...
— Tată, am fost cu domnul învățător Teodorescu la gară să
cumpărăm niște gumarabică... Să vezi că o să ne lipim niște mustăți,
aa!... se prăpădea băiatul de bucurie. Uite așa niște mustăți ne-a făcut
domnul învățător Teodorescu! Eu sunt colonelul Pandelea... ho, ho!
„Vasile, la mine fuga marș!... Sub pat, fuga marș!“ Vasile e Troscot Ilie,
să-l vezi cum se bagă sub bancă!
Țugurlan mânca în tăcere, parcă nici nu-l auzea pe băiat. Mama vru
să afle dacă tatăl e în aceeași stare de mai înainte: se supără de veselia
prea zgomotoasă a băiatului; atunci Țugurlan își descreți fruntea și șopti:
— Lasă băiatul în pace!
— Auzi, tată? izbucni băiatul din nou. Și la gară am văzut cum a
trecut trenul. Mamă, am văzut în tren un om gras... Aoleo, ce gras era! În
viața mea n-am văzut așa gras!
Țugurlan se uită la fiul său și chipul i se mai lumină:
— Mă, dar lungă viață ai mai avut tu, Marine!
— Zău, tată, uite așa avea o gușă! Ca porcii! Și n-avea neam păr pe
cap!
— Ferească Dumnezeu! spuse mama. Nu e el sănătos, așa gras.
— Păi dar! Fir-ar mama lui a dracului, spuse Țugurlan cu un glas
înalt. De bine ce îi e, suferă!
Țugurlan spusese aceste cuvinte cu un glas al lui, cunoscut numai de
nevastă-sa; ea pufni în râs, aducându-și parcă aminte de cine știe ce
lucru vesel, spus de el cu acest glas.
— Marine, reluă Țugurlan cu glasul aspru, frământând mămăliga în
mâini, când te-i însura să bagi de seamă să-ți facă nevasta mămăliga ca
asta! Să ții și tu minte, se răsti Țugurlan mai departe, ca asta e mămăligă
bună, așa cum o face mă-ta.
Femeia își lăsă pleoapele peste ochi și oftă, ca și când i-ar fi făcut rău
lauda bărbatului.
— Uitai să-ți spun, zise ea strângând străchinile din care mâncaseră
ciorbă de ștevie cu orez... Puse pe masă ouă fierte și continuă: Trecu de
dimineață p-aici cumnatu Grigore; nu știu ce zicea că vrea să-ți spună.
Dacă ai vreme, zicea că să treci mâine pe la moară, sau să te duci după-
prânz pe la ei pe acasă.
— Nu mă duc eu tocmai în capul satului! răspunse Țugurlan.
Băiatul se ridică de la masă, se închină și intră repede în odaia de
unde în curând i se auzi glasul. Învăța rolul.
— Ce zicea că are cu mine? întrebă Țugurlan de astă dată supărat și
bănuitor.
Era bănuitor din pricină că de la o vreme băgase de seamă cum
muierea îl trimitea la sora lui ori de câte ori i se părea ei că ar fi pornit
contra cuiva. Multă vreme nu băgase de seamă; nu știuse că de fapt
cumnatele erau înțelese între ele.
 — Nu mi-am dat seama ce era cu el, că n-a vrut să-mi spună; dar
zicea să treci pe la moară!
Așadar nu era vorba de soră-sa. Țugurlan se miră:
— Ce să aibă el cu mine?!
— Ei du-te dacă ți-a spus! O fi având omul nevoie, degeaba n-a venit
el!
— Să mai vie o dată, dacă are nevoie! spuse Țugurlan potrivnic.
Așa se învățase el să fie, chiar dacă acest fel de a fi nu-i folosea la
nimic. Femeia tăcu. Ar fi fost zadarnic să-i amintească bărbatului că la
urma-urmei era dator să se ducă fiind vorba de bărbatul sorei lui, care
niciodată nu pomenise că ar avea drept asupra casei (și ar fi putut s-o
facă; alții ajungeau până acolo cu neînțelegerea, încât umblau prin
judecăți și nu se lăsau până nu împărțeau casa ca nebunii, scândură cu
scândură, chiar dacă rudele de sânge se împotriveau; cumnatul Grigore
— erau zece ani — nu suflase un cuvânt).
Gândindu-se la toate acestea, muierea lui Țugurlan se hotărî să-și
facă ea vreme într-una din zilele următoare și să se ducă ea la cumnată-
sa, să afle despre ce o fi vorba.
 XXIII
Când intră pe poarta curții, Moromete nu se uită să vadă ce s-a
întâmplat, pentru ce îl chemase fata de la fierărie. Știuse încă de aseară.
Pe prispa casei stăteau doi oameni și îl așteptau.
Unul dintre ei era îmbrăcat orășenește, cu niște haine negre, parcă ar
fi fost în doliu. Era slab la față, ai fi zis că mânca numai miercurea și
vinerea, cum spuneau femeile; în cap purta o pălărie albă de paie cu un
cordon negru; fața suptă făcea ca ochii lui să pară ieșiți din cap, dându-i
un aer de furie stăpânită. Deși nu era prea tânăr, era ras de tot, fără
mustață. I se spunea Jupuitu din pricină că atunci când se bărbierea, fața
lui părea jupuită. Era un agent de urmărire cinstit, adică prost, cum îi
spuneau oamenii, înjurându-l în același timp. Îmbogățise, așa credeau ei,
doi perceptori, iar el rămăsese tot sărac. Adevărul era că fusese la
început sărac lipit și ceea ce avea acum încă nu se cunoștea. Era băiatul
unei văduve, Albuleasa, care nu-i lăsase nimic. După ce terminase patru
clase primare, fiindcă scria frumos intrase la primărie ca ajutor de
secretar, post în care slujise uneori fără leafă, spunându-i-se că în luna
aceea n-a fost trecut în buget. Pentru că după câțiva ani începuse să
priceapă unele treburi de-ale primăriei, la un moment dat perceptorul l-a
ajutat să fie numit agent de urmărire. Se însurase înainte de această
numire și însurătoarea nu-i adusese nimic. Acum însă avea vreo șase
pogoane de pământ — ca omu! cum spunea Moromete — și-și făcuse o
casă frumușică.
Moromete trecu pe lângă prispă fără să se uite la cei doi care îl
așteptau și se opri în dreptul tindei:
— Catrino, ia, fa, secerile astea! strigă el supărat, aruncând secerile
pe prispă într-un fel de parcă secerile ar fi fost afacerea care nu-i plăcea.
Nu luă nimeni secerile, Catrina era plecată la biserică, iar fetele parcă
stăteau la pândă în casă.
Moromete se întoarse apoi spre grădină cu spatele la agent și la
însoțitorul acestuia și strigă iarăși, ca și când cei doi de pe prispă nici n-
ar fi existat:
— Paraschive, tu unde ești, mă? Nu vezi că furca aia stă acolo lângă
gard de cinci săptămâni! Ia-o de acolo și bag-o în șopron! Ar putea să
stea acolo pân-o rugini, până te-ai înțepa în ea și tot n-ai s-o ridici!...
 Paraschiv nu-i răspunse; nici nu se vedea unde este. Moromete mai
rămase câteva clipe cu spatele întors spre cei doi de pe prispă, apoi
deodată se răsuci pe călcâie și strigă:
— N-am!
Agentul se ridică și vru să spună ceva, dar Moromete strigă iarăși, de
astă dată desfăcându-și brațele în lături:
— N-am!
— Asta mi-o cânți dumneata, nea Ilie, de când te știu eu, zise agentul
tăios, fără să se mire. Pe mine perceptorul nu mă întreabă dacă dumneata
ai sau n-ai. Anul ăsta s-a terminat cu „n-am“. Ia stai colea jos pe prispă
și nu te mai uita așa urât la mine!
Moromete se apropie de prispă tăcut. Acum se uita în altă parte,
întocmai ca și când n-ar fi auzit nimic din ceea ce i se spusese. Se
rezemă liniștit de stâlpul casei și începu să se caute prin buzunarele
flanelei. Scoase din fundul buzunarului puțin praf de tutun, amestecat cu
gunoi, și vru să-l toarne într-o foiță, dar îl suflă repede și se uită urât la
omul care îl însoțea pe agent. I se adresă supărat și poruncitor:
— Dă-mi, mă, o țigare!
Omul își scoase repede tabachera și i-o întinse.
— Foncierea pământului, lot Moromete, trei mii de lei. Lot Catrina
Moromete, rest de plătit două mii opt sute șaizeci și trei de lei, zise
agentul frunzărind un registru cu scoarțele moi. Nu e cine știe ce! Nea
Ilie, uite ce este, plătești acum restanțele care sunt mai urgente, și pe
anul ăsta te las până după secere. Altceva n-am ce să fac. Hai mai
repede, că până la prânz mai am de încasat șaizeci de oameni...
Moromete, care în acest timp își răsucise țigarea, își ridică fruntea la
agent, se uită la el întrebător, apoi spuse:
— Catrino, sau Tito, care ești în tindă; dă-mi un foc!
Agentul se așeză pe marginea prispei, scoase un chitanțier și începu
să scrie în el: „Adică lei trei mii s-a primit de la d. Ilie Moromete...“
înainte de a scrie se uitase la om să-l audă confirmând. Moromete însă
nu zise nimic.
Tita ieși pe prispă cu un cărbune și-i dădu tatălui să aprindă. Jupuitu
rupse chitanța și i-o întinse lui Moromete cu un aer grăbit, azvârlind
registrul cu scoarțele moi într-o geantă, pe care o ținea sub braț.
Moromete luă chitanța, se uită la ea cercetător, parcă ar fi vrut să-și dea
seama dacă e legală, o întoarse pe partea cealaltă, apoi o puse încetișor
pe prispă, trăgând liniștit din țigare.
 — Hai, nea Ilie, hai, nea Ilie! se grăbi Jupuitu, pocnind încuietoarea
genții.
— Păi nu ți-am spus că n-am?! zise Moromete nevinovat. Ce să-ți
fac eu dacă n-am! De unde să dau? N-am!
— Ce dracu, nea Ilie! strigă agentul înfuriat. Nu vezi că ți-am tăiat și
chitanța? Nu mai mă fierbe atât că statul nu mă plătește să-mi pierd
vremea prin curțile oamenilor...
— Uite-te la ăsta! se miră Moromete cu oarecare veselie. Ce, te țin
eu?
— Nea Ilie, a tăiat chitanța! zise și însoțitorul grav.
— Văz și eu că a tăiat-o, se dezvinovăți Moromete.
— Plătește, Moromete! strigă agentul înfuriat. Ce dracu, ne jucăm
de-a baba-oarba?
Moromete se uită la agent și încercă să zâmbească.
— Ei, da, plătește! Dar de unde să-ți plătesc? N-auzi că n-am!
— Ia treci încoa’! îi făcu agentul un semn însoțitorului.
Ei se urcară pe prispă și intrară amândoi în casă. Moromete rămase
pe prispă tăcut, fumând liniștit. Numai fruntea lui bombată se încrețise.
Jupuitu intră în odaia cea mare unde stăteau Moromeții și se repezi spre
capul unui pat unde, deasupra unei lăzi vopsite cu fel de fel de
înflorituri, se aflau puse unele peste altele vreo cinci-șase covoare
țărănești și câteva velințe. Agentul trase de maldărul de deasupra lăzii și
îl trânti pe pat, strigând însoțitorului:
— Ia-le! O să-l învățăm noi minte pe domnul Moromete să aibă grijă
să plătească impozitele statului! Ia-le pe toate!
Însoțitorul se opinti și se încarcă gemând. Agentul luă ce mai
rămăsese și ieșiră afară amândoi. În tindă, însă, Tita le ieși înainte și
începu să strige:
— Lăsați țoalele aici, ce v-ați repezit la ele?! N-ați mai găsit ce să
luați? Nu vă dau țoalele!
Ea se agăță de omul care ducea țesăturile pe umăr și începu să tragă
de el. Îi smulse cu adevărată furie maldărul pe care îl ducea, îl aruncă în
mijlocul casei, sări pragul și trase zăvorul de la ușă. Făcuse acest lucru
atât pe neașteptate și cu atâta iuțeală că agentul și însoțitorul rămaseră în
tindă prostiți, cu gurile căscate.
— Aaa! Va să zică așa merge! Ia du-te, mă, și cheamă șeful de post,
zise agentul lovind cu pumnul în ușă.
— Poți să vii cu zece șefi de post, în casă n-ai să intri! strigă Tita de
dincolo, cu glas batjocoritor.
 — Să luăm altceva, din curte! hotărî Jupuitu. Haide! Ieșiră pe prispă
și agentul întinse mâna spre colțul ogrăzii:
— Căruța! Trage-o afară și la primărie cu ea, zise el pornind să
deschidă poarta.
Paraschiv ieșise din grajd și se uita nepăsător la omul care apucase
oiștea căruței și se opintea s-o tragă spre poartă.
— Crezi că ai s-o poți duce? întrebă Moromete cu interes.
— Înhamă caii! strigă agentul nerăbdător. Adică stai, ia amândoi caii
la primărie, să vezi cum scoatem noi foncierea pe ei.
Omul se apropie de grajd, dar în ușă se pomeni cu Paraschiv piept în
piept.
— Nu poți să iai caii, mormăi el cu buzele lui împletite, sunt caii
mei, nu sunt ai tatii, mai zise Paraschiv. Grajdul era gol, el totuși îl apăra
rânjind ciudat.
— Dă-l la o parte și intră în grajd! strigă agentul apropiindu-se și el
de cei doi.
— Nu, caii nu-i luați! zise Paraschiv iar, sigur de el.
— Părerea mea e că e mai bine să lași caii în pace, interveni
Moromete împăciuitor. De ce nu vrei să înțelegi că n-am? Ia ici o mie de
lei și mai încolo așa, mai discutăm noi! Ce crezi că noi fătăm bani?
Moromete scoase dintr-un buzunar, dinăuntrul flanelei, două hârtii și
începu să le fluture sub nasul agentului.
— Peste o săptămână, două, îți mai plătesc eu ceva. Se duce fi-meu
la București și-ți plătesc. Te rog să mă înțelegi! mai zise Moromete de
astă dată cu un glas foarte supărat, ca și când de mult i-ar fi spus toate
acestea agentului, iar agentul n-ar fi vrut să înțeleagă.
— Dumnezeul mă-sii, nea Ilie! izbucni agentul pornind furios spre
prispa casei. De șase ani de zile de când mă cârâi cu dumneata, parcă ar
trebui sa-mi plătești mie, nu statului.
Se așeză pe prispă izbind geanta de genunchi și trăgând afară
chitanțierul. El scrise în goană o altă chitanță, o rupse și-o zvârli în nasul
omului.
— Îți spun pentru ultima oară, Moromete, că dacă nu vii la primărie
să plătești, peste două săptămâni viu eu aici cu jandarmii și te iau și pe
dumneata, nu numai caii. Legat te iau!
Dându-și seama că trecuse măsura la vorbă, Jupuitu sări în picioare
și-și desfăcu brațele în lături:
 — Ce dracu, mă, nea Ilie! zise el cu glas care vroia să fie plin de
uimire. Ce dracu, mă? Nu poți să plătești câteva mii de lei? De ce nu
plătești o dată să scapi de belea? Ce aștepți?
— De unde să plătesc dacă n-am! răspunse Moromete pe gânduri,
căutându-se iar în buzunarul flanelei. Mai dă-mi, mă, o țigare, îngână el
iar. De unde să plătesc, Jupuitule, că-ți mai spusei și adineauri: dac-aș
putea să fac bani, de câte ori ai veni aș făcea și ia, domnule!
— Da’ lumea ailaltă cum plătește?! strigă agentul scos din sărite că
omul îl numise cu porecla sa. Rasă de om ca dumneata n-am mai
pomenit! strigă el. Sărac nu ești! Copii mici n-ai! Bolnav nu ești!!!
Atunci cum? Toată lumea plătește loturile, numai dumneata o întinzi ca
gaia-mațu de mai bine de cincisprezece ani!„.
— Care cincisprezece ani?! mormăi Moromete răsucindu-și țigarea.
— Cum care cincisprezece?! Câți ani sunt de la război de când ai
primit lotul? Sunt șaisprezece-șaptesprezece ani!
— Care șaptesprezece ani?! mormăi Moromete din nou. Tito sau
Ilinco, ceru el spre tindă, dă-mi un foc.
— Cum care șaptesprezece ani?! Cât e din 920?
Fiindcă Moromete nu răspunse, agentul izbucni din nou:
— Sunt șaptesprezece ani! strigă el și repetă: Șaptesprezece ani! De
șaptesprezece ani de zile o tot lungești ba cu plata titlurilor, ba cu
foncierea... Vine conversiunea și te scutește, se împrumută pe urmă
domnul Moromete la bancă ca un ghimpașă cumpără oi și cai... Ai
paisprezece pogoane de pământ și din paisprezece pogoane, auziți! nu e
în stare să plătească loturile pe care i le-a dat statul, pleașcă.
— Care paisprezece pogoane, care pleașcă?! întrebă Moromete
uitându-se la agent, de astă dată cu o privire care parcă abia acum îl
vedea cu adevărat și mormăind în același timp niște înjurături în care
cuvântul pleașcă se auzi de vreo două-trei ori.
— Înjuri dumneata, dar eu îți spun pentru ultima oară: de șase ani de
zile de când sunt agent îmi scoți ochii ba cu cinci sute, ba cu cinci sute
cincizeci, ba cu șase sute și un leu...
— Bine că-ți dau și leul ăla, mormăi Moromete.
— Bine că-mi dai și leul ăla? Află că anul ăsta nu te mai las eu pe
dumneata să joci comedia! declară agentul. Ajunge de cincisprezece ani
de când joci tiribomba.
— Nea Ilie, ziarul! strigă în clipa aceea poștașul care trecea pe drum
și care aruncă din fuga gabrioletei ziarul peste gard.
 — Și mai face și politică! izbucni agentul în culmea nedumeririi. E
abonat la ziar și foncierea nu vrea s-o plătească.
Adevărul era că în privința abonamentului Moromete plătise o dată
un pol pentru o luna, și Mișcarea îi venea de atunci, de aproape doi ani,
pe gratis.
Agentul porni furios spre poartă urmat de celălalt om, continuând:
— Face politică! E abonat la ziar! Și impozitele nu vrea să le
plătească. Lasă că stăm noi de vorbă!
 XXIV
Strigătele agentului făcuseră parcă gol în jurul casei Moromeților.
Era tăcere și nu se vedea nimeni. Moromete mai stătu câtva timp pe
prispă, apoi se ridică cu fruntea în pământ și o luă încet spre poartă. În
dreptul ziarului se opri, se uită la el ca și când ziarul ar fi picat acolo din
cer, apoi se aplecă și îl ridică.
De la poarta cealaltă Tudor Bălosu îl urmărea cu atenție, auzise totul
din curte precum și suma mare pe care o avea Moromete de plătit, și
când îl văzu că iese pe podișcă, porni spre el. Bălosu se așeză ca și în
seara trecută pe cealaltă stănoagă, dar de astă dată nu zise nimic, aștepta
să înceapă vecinul vorba, fiindcă nu era plăcut să ți se strige în gura
mare că ai datorii, și cum Bălosu avea de gând să-l întrebe din nou
despre locul de casă, nu vroia să lase să se creadă că îl urmărește pe
vecin la strâmtoare.
După câtva timp de tăcere, Moromete, care fuma gânditor, deodată
ridică fruntea și se uită vesel la Bălosu.
— L-am păcălit! spuse el.
Bălosu nu înțelese. Moromete vârî mâna în buzunarul dinăuntru al
flanelei și scoase de acolo niște hârtii la care se uită încântat.
— Cât mi-ai dat tu pe salcâm?
— O mie două sute! răspunse Bălosu.
— L-am păcălit cu două sute de lei, repetă Moromete. I-am dat
numai o mie, adăugă apoi cu ciudată voioșie și cu o voce scăzută ca și
când agentul, care acum era departe, ar fi putut să-l audă.
Bălosu se uita la el cu o privire rece și buimacă. Nu înțelegea.
Glumea Moromete? Își bătea joc de el?
Fără să-și dea seama dacă se înșeală sau nu, vecinul lui Moromete
avu pentru întâia oară bănuiala că Moromete se gândește la el, la Bălosu,
cum s-ar gândi Bălosu la nimic, adică așa, ca și când Bălosu nici n-ar fi.
Se hotărî să-l întrebe totuși despre loc și își spuse că dacă și acuma va
glumi — și gândind astfel Bălosu simți deodată că îl urăște pe acest om
și că îi dorește să-l vadă venind la el poartă să se roage, iar el, Tudor
Bălosu, să se uite surd, disprețuitor, în aer, așa cum se uita de astă dată
Moromete — dacă deci nici acum Moromete nu va sta cinstit de vorbă,
niciodată nu-i va mai da el cel dintâi bună ziua, așa cum se întâmplase
până azi, și niciodată n-o să-i mai treacă cu vederea glumele lui tâmpite
și felul lui de a fi care totdeauna îl zgândărise.
 — Moromete, te-ai mai gândit, mă, la ce-ți spusei eu de dimineață?
se pomeni Bălosu întrebând cu același glas de până acum, dacă nu chiar
mai binevoitor ca de obicei.
În ultima clipă alungase undeva în adânc ceea ce îi trecuse prin cap.
Nu se putea un loc mai bun unde să-și facă Victor casă; era așa de bun
locul, îți lăsa gura apă...
— Îți dau bani frumoși pe el! adăugă.
— A! Locul! murmură Moromete parcă pe gânduri.
— Ce dracu faci cu el acolo? spuse Bălosu cu dispreț pentru loc,
speriat acum că omul va ceda și va cere un preț prea mare. Stă de ani de
zile acolo și cresc scaieți pe el. Să zici că ți-l cumpără cineva, nu e bun,
că e înghesuit, dar să fac eu un coșar pe el mai merge!
Nu trebuia să-i spună că vrea să-i facă lui fi-său pe el o casă...
— A vândut, mă, Boțoghină din lot? întrebă Moromete curios,
amintindu-și că la fierărie se spusese că Bălosu ar fi cumpărătorul.
— Da, m-am gândit să cumpăr eu, trebuie să mă duc să vedem cum îl
dă, confirmă Bălosu.
Moromete căzu iar pe gânduri. Scuipă printre dinți și nu mai zise
nimic. Bălosul vru să se înghesuie din nou în așa-zisele gânduri ale
celuilalt, dar trecu un flăcău pe lângă ei și dădu bună ziua.
— Bună ziua, răspunse Moromete cu plăcere și cu glas mult și cum
ceva îi atrase luarea-aminte la flăcău, se răsuci și se uită îndelung în
urma lui.
Când încetă să se mai uite, după clipe nesfârșite, cum i se păru lui
Bălosu, se întoarse foarte nedumerit și întrebă:
— Al cui e, mă, ăsta?
— Al Bâldii! răspunse Bălosu.
— O fi însurat?
— Nu este! răspunse Bălosu cu un glas surd.
— Dar pe unde stă Bâldea ăsta?
— Prin Cățelești.
— Hm! făcu Moromete.
— De ce te miri?
— Păi tu n-ai văzut?!
— Ce să văd, Moromete? întrebă Bălosu cu fălcile încleștate.
— N-ai văzut, mă, ce urât e?!
Bălosu se ridică pe neașteptate de pe stanoagă și plecă scrâșnind din
dinți:
 — Îl dau dracu de om care eu îi spun una și el face pe surdul!
bolborosi el.
Moromete dădu din umeri cu totul nedumerit de ieșirea aceasta...
„ăsta e nebun“, șopti el.
— Mă, Bălosule, nu e locul meu, degeaba te superi! strigă apoi în
urma acestuia. E al soră-mii, mă, nu-ți spusei de dimineață? Sau tu ești
zăpăcit?
„Ei... pe mă-ta de chior, după ce că ești chior, nici n-auzi bine“,
adăugă apoi în șoaptă, pentru el însuși. Bălosu nu se mai văzu.
— Toată ziua stai la drum și bei tutun și la sfânta biserică nu vrei să
mai vii! Ilie, în fundul iadului ai să ajungi! Să fi auzit ce cazanie s-a citit
azi: că nu cel ce se îngrijește de viața asta, care e trecătoare, o să vie în
împărăția lui Dumnezeu! Ridica-voi ochii mei spre ceruri și voi
preaslăvi mărirea Ta!
— ...Și dă-ne nouă, Doamne, cât mai multe leturghii și colive... și
adu cât mai multe proaste la biserică! Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului
Duh... pe mă-sa de popă cu preoteasa lui și cu tot comitetul lui
bisericesc!... răspunse Moromete Catrinei, care se întorcea de la biserică
și se oprise lângă stanoagă.
— Ce se mai bucură Satana când te aude! continuă Catrina cu
busuiocul în mână. Uite așa bate în pumni de bucurie!
— Du-te, fa, d-aci, zise Moromete vesel, și când Catrina se întoarse
să intre în curte, Moromete întinse un picior prefăcându-se că vrea să-i
pună piedică, la care Catrina se feri și îl amenință cu busuiocul:
— Negru trebuie să fie sufletul tău, îi spuse. De păcate și de tutun,
adăugă ea stăpânindu-se din răsputeri să nu râdă.
Era furioasă că ținea totuși la el, așa păcătos cum era, dar se străduia
să uite de asta, ca să nu-și strice starea ei lăuntrică de sfințenie.
Moromete rămase mai departe pe stanoagă podiștei. Arăta într-
adevăr bucuros că îl păcălise pe agent. Stătea pe stanoagă și se uita cu
atenție pe șosea, fără grijă, fumând liniștit, întorcând din când în când
capul după cineva. Într-o vreme se auziră niște lovituri puternice dinspre
curtea vecinului și se întoarse mirat să vadă ce era. Victor Bălosu se
urcase pe spinarea coșarului și, cu un topor în mână, descleia acoperișul
și căpriorii. Lovea cu toporul și părea îndârjit. Pesemne că tatăl său îi și
spusese despre a doua discuție avută cu Moromete. Întâi zburară
vârfurile putrede ale coșarului, apoi căpriorii și stinghiile care susțineau
șindrila. Victor Bălosu apucă apoi acoperișul și după ce îl desprinse din
ultimele cuie, îl aruncă la pământ. Trosnetele și pocniturile tulburau
liniștea dimineții de vară. Între timp, ca un huruit îndepărtat se auzea
dinăuntrul casei zgomotul mașinii de cusut. Când avea mult de lucru,
Aristița lucra și duminica.
Paraschiv terminase de rânit în grajdul cailor. Acum stătea cu
mâinile în buzunarele pantalonilor lui militărești, singurii pe care îi avea,
rezemat de ușa grajdului și se uita și el spre șosea. Moromete se ridică
de pe stanoagă și intră în curte. Văzându-și feciorul, se uită la el lung și
în tăcere. Se uită apoi prin curte, peste grajduri, peste ulucile înnegrite și
rânjite de ploi, peste grădina goală acum de salcâmul ei falnic; umbre de
îndoială și nesiguranță îi licăreau acum în priviri. Mototoli ziarul în
pumn, se apropie de prispă, se așeză și oftă. Paraschiv se uita la el
mereu, cu mâinile în buzunare, nemișcat și încremenit, parcă ar fi fost
totuna cu peretele de pământ netencuit al grajdului.
— Paraschive, chemă omul cu glas tainic.
— Ce vreai? mormăi flăcăul fără să se miște.
După câteva clipe, simțind parcă ceva, Paraschiv se urni de lângă
perete și se apropie încet de tatăl său. Se așeză lângă el pe prispă, abia
privindu-l cu o ușoară urmă de interes. Moromete îl măsură de sus până
jos, parcă nu l-ar fi cunoscut, vru să spună ceva dar se opri. Apucă ziarul
de pe prispă și încet de tot, cu migală curioasă, începu să-i rupă
marginea albă. Fruntea lui bombată și limpede era acum încrețită.
Aștepta. În așteptare, oftă din nou și greși ruptura ziarului. O aruncă,
oftă iarăși și începu să rupă alta, mai încet și mai cu grijă ca la început,
cu mai atentă migală.
— Ce e, mă? îngăimă Paraschiv, moale, lipsit de chef, neînțelegând
ce aștepta tatăl său de la el.
Moromete își privi a doua oară fiul, de astă dată mai pieziș, mai
ascuns. Nu-i răspunse. Din nou ochii îi rătăciră peste curtea goală, plină
de lumina fierbinte a soarelui, peste pereții netencuiți ai grajdului și
peste căruța murdară de pământ pe care agentul o scosese de sub umbra
salcâmului din dreptul porții. Se uită din nou la Paraschiv, dar de astă
dată își reveni, nu mai vru nimic de la el, se făcu nepăsător și ceru fiului
să-i dea o țigare.
Paraschiv însă nu-i dădu, înțelegând pesemne că nu era vorba de
țigare. Se sculă de lângă tatăl său și se îndepărtă spre grădină. Își ținea și
acum mâinile în buzunare și călca nepăsător. „Vreți nepăsare? parcă
întreba. Și eu mă pricep la așa ceva. Sigur, acum ai vrea să ai banii lui
Bălosu, parcă îi spunea el tatălui său, dar când eu am vrut să-i fac, ți-ai
bătut joc de mine. Acuma descurcă-te!“
Nu înțelegea că tatăl său nu-l chemase pentru a-l învinui de ceva.
 XXV
Plecând furios de pe podișca lui Moromete, Tudor Bălosu simți
nevoia — o simțea pentru întâia oară — să se întrebe dacă ceea ce se
petrecuse între el și vecinul său era din vina lui sau din vina vecinului.
Nu se întâmplase încă nimic, dar avea să se întâmple, simțea că de aici
înainte avea să dorească și mai mult să-l vadă pe Moromete așa cum îi
țâșnise în clipa aceea dorința, adică acesta să vină la el la poartă și el,
Tudor Bălosu, să-și bată joc de el și să-l umilească.
Îi povesti într-adevăr lui Victor cele întâmplate și avu bucuria — și
întrebarea despre cine era vinovat se stinse și ea — să-l audă pe Victor
amenințând:
— O să-i arăt eu domnului Moromete. He, rânji Victor, domnul
Moromete vine în casa mea și bea țuică și pe urmă se duce și-l pune pe
Dumitru lui Nae să-și bată joc de mine! Lasă, tată, pun eu mâna pe locu
ăsta de casă, nu e vorba de asta... Dar nu e întâiași dată când domnul
Moromete își bate joc de noi! Ai răbdare!
Era întocmai cum gândea și Bălosu.
După ce desfăcură coșarul, se așezară la masă grăbiți. Vroiau să se
înțeleagă cu Boțoghină chiar astăzi și pe seară să se ducă să vorbească
cu avocatul pentru contractarea vânzării. Plecară spre marginea pădurii,
să mai vadă încă o dată locul lui Boțoghină. Conveniră că nu trebuie să
dea mai mult de cinci mii de pogon și se îndreptară apoi spre casa
acestuia. Omul era taman la masă când cei doi intrară în curtea lui și îl
strigară să iasă și să-i apere de câini.
Casa lui Vasile Boțoghină era așezată la trei-patru case de fierăria lui
Iocan. Avea o curte mititică în mijlocul căreia stătea căruța omului; nu
avea nici șopron, nici vreun salcâm mai umbros sub care s-o vâre. În
fundul curții se vedea un fel de gard mic din nuiele care despărțea casa și
bătătura de o grădină la fel de mică în care Vasile Boțoghină avea câteva
straturi de ceapă și usturoi. Între grădină și curte omul făcuse un grajd
pentru cai.
— Ia vezi, Irino, cine e la poartă, zise el când auzi câinele hămăind.
Vasile Boțoghină avea doi copii. Pe Vatică, un băiat de vreo
treisprezece ani, și o fetiță pe clasa a treia primară, Irina. Vasile
Boțoghină se însurase din dragoste și Anghelina, nevastă-sa nu-i adusese
ca zestre decât casa în care stăteau.
 Fetița ieși pe prispă și se întoarse numaidecât îndărăt cu niște ochi
parcă speriați, deși nu văzuse altceva decât doi oameni.
— Doi inși, zise ea încet, chiar șoptit, ca și cum cei de la poartă nu
trebuiau să audă aceste cuvinte.
— Mă, Boțoghină, se auzi tot atunci glasul lui Tudor Bălosu.
— Ăsta e Tudor Bălosu, zise Boțoghină sculându-se de la masă și
ieșind în prag.
— Dă, mă, în câini, zise iar Tudor Bălosu. Ce făceai? Ești la masă?
— Hai că nu e p-aci, e dus prin grădină, intrați! răspunse omul din
prag, frecându-și mâinile de mămăligă.
Vatică și Irina, auzindu-i pe cei doi apropiindu-se, se sculară de la
masă și încercară să treacă în odaie, dar chiar atunci Tudor Bălosu și fiul
său îi văzură în dreptul prispei și Victor spuse repede și tare:
— Mai bună masă! Dar stați, stați și mâncați...
— Am cam terminat cu mâncatul, zise mama copiilor, ridicându-se și
ea de la masă.
Vasile Boțoghină stătea în prag și nu se mișca. Cei doi, văzându-l că
nu se mișcă și nu spune nimic, se așezară pe prispa casei.
— Treceți înăuntru, zise și Boțoghină, făcându-le semn cu mâna și
dându-se la o parte din prag.
— Nu, că nu stăm mult, răspunse Tudor Bălosu așezându-se mai
bine pe prispă. Ce mai faci, Boțoghină?
— Ce să mai fac? Dau din coadă să ies din iarnă. Am fost de
dimineață și am potcovit niște cai. Începuse unul să cam șchioapăte, că
nu-l potcovisem de mult...
După un timp de tăcere, fiindcă cei doi nu spuneau nimic, Boțoghină
continuă:
— Am terminat și noi de sapă și așteptăm să plouă iar, să băgăm
rarița în el. Mai prost cu secerea, n-am seceri, trebuie să mă duc zilele
astea pe la gară să vedem cum fac de niște seceri...
— Pe ce clasă e, mă, fata ta? întrebă Tudor Bălosu uitându-se la Irina
care stătea puțin pitită pe după prag și asculta.
— Spune, mă, lui nean-tău Tudor, pe ce clasă ești, zise Boțoghină
întorcându-se spre fiică-sa.
— Sunt în clasa a patra, răspunse Irina rar, rotunjind fiecare cuvânt și
aruncându-și privirea pieziș.
— Și a mea e pe-a patra, zise Tudor Bălosu ca să spună ceva.
— Ei! făcu Victor Bălosu ridicându-se de pe prispă și prefăcându-se
grăbit.
 — Mai stai, Victore, zise Boțoghină alb.
— Ce să mai stau! Nu mai stau, mă duc pe la ăsta al lui Voicu să mă
rad.
Se făcu iarăși tăcere, Victor nu plecă. Vasile Boțoghină se întoarse în
prag și vorbi:
— Vatică, ei, ai mâncat! Eu zic să te duci cu caii. Până te aranjezi,
până ajungi, se duce soarele.
— Mai lasă-l să se mai odihnească, zise femeia din tindă, răsturnând
masa și deretecând.
— Ce să se mai odihnească! Se odihnește pe câmp. Până în seară se
tot odihnește, că n-are altă treabă.
Vatică ieși din casă cu capul în jos și porni încet spre grajdul cailor.
Era un băiat cam galben la față, dar destul de înalt și de bine făcut pentru
anii lui. Semăna cu tatăl său. Picioarele desculțe erau negre de soare și
de pulbere. Peste mijloc cămașa îi era spumuită de jur-împrejur, din
cauza sforii cu care era încins. Un genunchi al izmenei era și el spumuit,
celălalt era cârpit cu un petic negru de basma, și abia îi ținea partea de
izmana de la genunchi în jos. În unele locuri sfoara de cânepă cu care era
încins stătea chiar pe piele. Boțoghină îl petrecu din ochi până ajunse în
grajd și în același timp îl înjură:
— Lapădă, mă, sfoara aia, raiul mă-tii de bleg, nu vezi că-ți roade
pielea?
— Cum o să merg, mă, așa?! se răsti băiatul înfuriat.
El se descinse de sfoară și cămașa îi căzu ca o fustă de jur împrejur.
Rupturile și pielea i se vedeau și mai rău.
— Cum să merg așa?! zise Vatică, uitându-se arțăgos la tatăl său.
— Mergi așa! Ceara mă-tii! Ce! Te vede princesa? răspunse tatăl cu
glas moale. Apoi, după câteva clipe, zise iar: Hai, Vatică, tată; lasă, mă,
că nu ești flăcău! Uite, acum după secere am să pun pe mă-ta să-ți facă o
cămașă d-aia cu piepți! Am eu grijă de tine!
— Ai tu grijă de mine! mormăi băiatul aruncându-se în spinarea unui
cal. Haidaaa! scrâșni el lovind cu putere calul, care țâșni în aceeași clipă
din loc și ieși ca un glonț pe poarta de la drum.
— Încolo, ce mai faci, Boțoghină? Am auzit că vinzi niște pământ!
„Boțoghină cică vinde niște pământ“, spunea unul mai alaltăieri, zise
Tudor Bălosu în treacăt.
— Da, am spus, răspunse Boțoghină încet. Spusei și azi-dimineață.
Îmi trebuiesc douăzeci de mii de lei.
 — Aha! făcu Tudor Bălosu, ca și când cine știe ce ar fi fost de
înțeles. D-aia am venit să te întreb. Noroc că am niște gologani...
Altfel!...
— Irino, ia du-te încolo pe la fete, hai! zise Boțoghină uitându-se la
fiica lui și făcându-i semne aspru cu capul să plece.
Fără nici un chef, fetița se dezlipi de lângă prag și o luă spre poartă.
Spre deosebire de fratele ei, Irina arăta mult mai mică decât trebuia să
fie față de cei zece ani pe care îi împlinise. În schimb, părea mai
sănătoasă decât el. Picioarele ei micuțe erau curate, și la chip amintea de
frumusețea oacheșă a mamei. Într-o zi de iarnă, tatăl ei, răsfoind o carte
de geografie, se oprise la o poză și începuse să râdă. „Uite-o pe Irina“,
spusese el, arătându-le la toți o mică chinezoaică de pe pagina cărții.
Fetița își lăsase buza în jos și începuse să plângă. Semăna într-adevăr cu
poza din carte, cu umărul stâng ridicat puțin mai sus decât cel drept, cu
umerii obrajilor înalți și apropiați de frunte. După câțiva ani se
schimbase însă cu totul; liniile feței căutau mereu asemănarea și
frumusețea mamei. Numai umărul ridicat rămăsese ca și înainte, lucru
care o făcea să pară cu gâtul strâmb.
— Dau jumătate din lot, zise Vasile Boțoghină încet, când fetița se
îndepărtă.
— Aha! făcu Tudor Bălosu nepăsător. E bine să se caute omul.
Pământul poți sa-l pui la loc, dar viața... Mă, Boțoghină, tu știi că am
venit la tine și anul trecut. Mă gândeam să vând toate oile, să mai pun
ceva și să cumpăr două vaci, tinere, de lapte. Ți-am spus de atunci că ți-
aș fi cumpărat un pogon, două, pentru trifoiște, alea de pe lângă pădure
și gârlă. Acum e altă socoteală. Ei, cu cât dai pogonul?
Victor Bălosu se uită uimit la tatăl său când îl auzi spunând că nu-l
interesează pământul de lângă gârlă. Tocmai că despre acele pogoane
vorbiseră amândoi cu câtva timp mai înainte.
— Păi cu cât să-l dau?! Atât e prețul! Șapte mii!
— Aha, îngână celălalt. De unde e prețul ăsta?
— Cum de unde e? Ăsta e prețul pământului!
Tudor Bălosu se uită nepăsător prin vârful salcâmilor.
— Bine, Boțoghină, zise el după un timp. Încolo, ce mai faci? Ai
terminat de sapă?
— Mai am nițel... Numai că e cam prost cu rarița. Trebuie să mă duc
pe la fierarul ăsta să-i ascută limba, că nu știu în ce s-a înfipt când
spărgeam pământul cu ea și i-a plesnit buza...
 — Aha! Bine, mă! îngână Tudor Bălosu, ridicându-se. Ce faci după-
prânz? Vii devale? Vin p-acolo să mai stăm de vorbă.
Vasile Boțoghină nu răspunse decât târziu. Felul nepăsător al celui
care vroia să cumpere îl neliniștea. Tudor Bălosu nu părea hotărât să
sfârșească repede socoteala, așa cum ar fi vrut Boțoghină.
— Ascultă, nea Tudore, vrei să cumperi pământ? întrebă Boțoghină
nemulțumit.
— Păi nu-ți spusei? răspunse Bălosu din mers, fără să se mai
întoarcă, îndreptându-se agale și nepăsător spre poarta de la drum.
Boțoghină îl privi din urmă și o clipă întârzie uitându-se în ceafa
albă, nearsă de soare a lui Bălosu. Clipa aceasta cât și privirea ascuțită a
celui din spate îl făcu pe Bălosu să se oprească și să se întoarcă pe
jumătate spre Boțochină.
— N-auzi, mă, ne întâlnim devale! Boțoghină! Ce treabă ai?! Fiecare
cuvânt scos de cei trei oameni scârțâia, nu se lipea de celălalt, nimerea
alături, nu se putea rotunji și încălzi, atât Boțochină cât și Bălosu se
uitau în lături, întorceau capetele în altă parte când unul din ei deschidea
gura.
— Poate că nea Vasile o fi vrând să aranjezi acum, tată, zise Victor
Bălosu, oprindu-se și el și întorcându-se pe jumătate spre Boțoghină.
— Păi ce să aranjez, mă?! Ce să aranjez? Nu tot trebuie să vorbim cu
Voicu Dobrescu să ne facă vânzarea la ocol? D-aia ziceam să vină
devale!
Atunci se auzi un glas aprig din tindă:
— Haide, Vasile, ce tot ții oamenii de vorbă; fă așa cum te-ai înțeles,
nu mai tot ține oamenii!
Cei doi deschiseră poarta de la drum și ieșiră. Vasile Boțoghină se
întoarse în tindă și se așeză pe prag, încrețit la față.
 XXVI
Femeia terminase de strâns masa și se ștergea pe față de sudoare cu o
treanță nu prea curată. Când îl văzu pe bărbat așezându-se, încremeni cu
treanța pe un obraz, în timp ce cu o mână își vâra sub basma șuvițele de
păr care îi acopereau urechile. După aproape cincisprezece ani de la
măritiș, nevasta lui Boțoghină nu mai păstra din frumusețea ei de atunci
decât gura și ochii. Avea obrajii subțiri și înăspriți, iar fruntea parcă i se
îngustase. Semăna cu o țigancă pribeagă, cu fața arsă de vânturi și ploi,
înnegrită și îmbătrânită înainte de timp. Numai când stătea liniștită fără
să vorbească sau să se uite undeva, abia atunci liniile gurii se rotunjeau
ca un desen luminos și împrăștiau de pe chipul ei asprimea și urmele
anilor. Cât vorbea sau se uita undeva și vedea ceva de făcut, trăsăturile
rotunde și liniștite ale buzelor se stricau, lumina ochilor se întuneca.
— Vasile, mie de ce nu mi-ai spus nimic de pământ? Cum o să vinzi
pământul?! Copiii ce au să facă fără pământ? Îi arunci pe drumuri, ce
faci cu ei?
Vasile Boțoghină se uită la femeie lung și după câteva clipe șopti:
— Cum nu ți-am spus de pământ! Nu ți-am spus că-mi trebuiesc
douăzeci de mii de lei?
— Ei și dacă îți trebuiesc douăzeci de mii de lei, trebuie să vinzi din
pământ? întrebă Anghelina cu un glas în care uimirea și îndărătnicia abia
erau stăpânite.
Omul încercă să-i prindă privirea, să-și dea seama ce vrea să spună,
dar Anghelina stătea țeapănă în mijlocul tindei, cu treanța murdară în
mână și cu pleoapele și trăsăturile feței încordate și lăsate în jos. Se
vedea din înfățișarea ei că nu se gândise nici o clipă că pentru douăzeci
de mii de lei trebuia vândut din pământ. Neînțelegerea aceasta îl turbură
pe bărbat:
— Dar ce-ai vrea tu să fac, de unde să iau douăzeci de mii de lei? Ce
să vând? Dacă ași putea să mă vând pe mine m-ași vinde, dar cine mă
cumpără? zise el stăpânindu-se, încercând să-și ascundă turburarea,
vorbind liniștit, cu glasul limpede.
— Da, și noi ce ne facem? întrebă femeia, dezbrobodindu-se cu o
mișcare aprigă.
— Păi așa întreabă, nu te repezi că de ce nu ți-am spus... Om vedea
noi; un an de zile până mă fac eu sănătos n-o să murim!
 — Păi dar, te repezi la pământ, ce-ți pasă ție! Ai uitat că ai doi copii
care umblă cu spinarea goală. De doi ani de zile de când umblu cu o
singură fustă pe mine... Să ieși și tu până la poartă, nu poți să te duci, că
râde lumea de tine! Tot timpul cu gura căscată; una-două, la munte, una-
două, aoleo, să facem bani, aoleo că ăla se duce după porci, o viață
întreagă ai alergat ca un besmetic și când veneai cu banu, hop cu el în
buzunarul percitorului... Și-ți spuneam: „Măăă, nu vezi că degeaba
alergi? Ai șase pogoane de pământ, fă cum a făcut ăla și ăla, vinde și
scapă de percitor și pe urmă dacă poți să mai faci, mai pui la loc...“
„Nuu! Taci, tu-ți raiul mă-tii! Taci, ceara mă-tii!“ Acu’ vii la vorba mea
și nu mi-e de mine că mă lași despuiată, dar te-ai apucat să faci copii!
— Și tu ce vreai se fac acuma? întrebă omul uitându-se ascuțit la
femeie.
— S-a mai îmbolnăvit lumea și nu și-a vândut pământul. A stat omul
acasă, a mai mâncat un ou, a mai tăiat un pui și dacă a avut zile, a trăit!
— Da, las’ că știu eu!... Tot așa s-a uitat și alde Florea lui Gogoașă la
pământ. „Eu, mă? striga. Decât să ajung ca alde Țugurlan fără pământ și
să râdă lumea de mine, mai bine la cimitir.“ Pe urmă se ruga de muiere
să-i bage pumnii pe beregăți...
Anghelina se îmbrobodise strâns și se așezase pe pragul prispei. Gura
ei frumoasă era încleștată și crâncenă. Stătea cu gâtul înțepenit și se
ferea să-și privească bărbatul. Vasile Boțoghină simțea cum nevasta lui
se stăpânește să nu țipe.
— Eu îți spun una și tu îmi dai zor cu Florea lui Gogoașă.
— Păi tu ai uitat, fa, ce-a pățit Măria lui Turcin astă-toamnă? Vreai
să mă duci la cimitir? întrebă omul plin de mânie. Cu ce mă duci, fa, la
cimitir? Nu tot trebuie să vinzi?
— Vorbești parcă ai fi proasta în târg, răspunse Anghelina tăios. Mai
bine nu m-ai fi luat, dacă n-ai fost în stare de-o casă! Parcă am fost din
alea care să-ți puie sula în coastă să-i cumperi marchizet și pantofi de
lac. Toate iernile cu gura căscată pe la munte și nemâncat și nedormit.
Cum să nu te îmbolnăvești? N-am să uit pân-oi muri iarna de-acu’ trei
ani, când; ai pus porcu în căruță și te-ai dus de l-ai dat! Ce-ai făcut? Ce-
ai făcut?!! Stăteai cu banii doldora și când venea ăla, fonciirea,
fonciirea, te uitai ca blegu, nu puteai să-l dai afară pe poartă. Ai lui
Moromete nu plătesc cu anii și trăiesc și nici pământ n-au vândut...
— Fă, tu nu vreai să taci odată din gură? strigă omul nestăpânit.
Când ți-oi da una acuma îți mut fălcile în partea ailaltă. Ce-ai fi vrut să
fac, fa, ce-ai fi vrut să fac? Să-l las să-mi ia țoalele și brișca din bătătură?
 — Să nu te fi îmbolnăvit să fi vândut din pământ și să nu fi alergat ca
besmeticu toată iarna. Acum erai sănătos și n-ai fi avut nevoie să vinzi
trei pogoane. Așa a făcut toată lumea.
— Așa a făcut toată lumea?! Ai uitat, fa? Tâmpito! (Că mai bine nu
ți-ași mai zice!) Cu ce-am cumpărat în vara aia plugul și rarița? Că doar
nu mă duceam la munte ca Bălosu, să mă îmbogățesc!
— Da, te-ai repezit să cumperi plug nou, în loc să mai aștepți cum au
făcut unii, și au luat când se mai ieftinise...
— Și cu ce aram, fa, că-ți dau una acuma?! Cu ce aram?
— Da’ lumea ailaltă cu ce ara?
— Care lumea ailaltă? Care lumea ailaltă, fa, prăpădito?! Lumea
ailaltă! Care n-a cumpărat, a avut de bine de rău un plug vechi. De unde
era să iau eu un plug vechi? Tu nu vezi, fa, că ești proastă de dai în
gropi? Și acuma ce vrei? Ti-e frică de pământ? Tu auzi, fa? Uită-te la
mine, n-auzi, Anghelino?! Al dracului să fiu dacă dau o brazdă. Am să
stau aici până o să cad pe brânci și atunci să vedem ce-ai să te faci. Să
vedem cum ai s-o duci. Eu mă duc la cimitir, m-am săturat de atâta
alergătură, dar să vedem ce-ai să faci tu! Cum ai să trăiești tu, singură.
Să te văd! Atunci să vedem ce ai să faci!
Omul tăcu, zvârli cu unghia piciorului o fărâmă de mămăligă
storcoșită alături de el și după un timp începu din nou:
— Că de ce am muncit și am alergat! Ce-ai fi vrut să fac? Să stau de
pomană și să înjur ca alde Țugurlan? Am muncit cât am putut. N-oi mai
putea munci, la cimitir e loc destul! Mă duc acolo și mă odihnesc și să te
văd pe tine ce-ai să faci! Că dacă muncești, e rău, dacă nu muncești, e
mai rău!
— Vezi că ai luat-o pe urmele Măriei lui Turcin, mârâi femeia. Măria
lui Turcin vorbea tot așa: „Eu o să mor și o să mă odihnesc la cimitir,
dar să vedem ce-o să facă Turcin fără mine“.
Vasile Boțoghină, al cărui glas se tot înmuiase până acum, ridică
fruntea atins și mârâi și el (asemănarea cu Măria lui Turcin îl scosese din
sărite):
— Când ți-oi da una, Anghelino!... De ce am luat-o pe urmele Măriei
lui Turcin? Păi bine o să fie de tine, raiul mă-tii, când ai să rămâi
singură?!
— Ce tot îi dai zor cu cimitirul? strigă Anghelina înfuriată. Una-
două, la cimitir! Mă duc la cimitir! Du-te la cimitir, dacă nu mai ești în
stare să trăiești!
 Uimit de glasul nemilos al nevestei, omul rămase cu ochii holbați la
ea, neștiind ce să răspundă. Stătea moleșit pe prag și răsufla încet. Vru să
mai spună ceva, dar simți parcă zădărnicia vorbelor și tot atunci o liniște
adâncă ai fi zis că îl atinse ca o răcoare și în același timp ca o
deznădejde. Această nemișcare a omului se pare însă că înfurie și mai
rău femeia:
— Se duce la cimitir! Mare brânză că te duci la cimitir! Nu striga tot
așa Măria lui Turcin? „Să vedem ce-o să facă“...
Repetarea acestor cuvinte turbură pacea omului într-o clipă și el n-o
lăsă să termine; sări drept în picioare și fără să mai facă vreun pas se
îndoi ca o prăjină și o plesni pe femeie peste cap cu toată puterea. El
făcu setos „ha“ și se lăsă tremurând pe pragul lui, roșu la față:
— Raiul mă-tii, nu vreai să taci din gură?!...
Anghelina se înghemui lângă tocul ușii și nu mai suflă. După un timp
ea ridică ochii și se uită cu ură la bărbat.
— Nu-ți vine neam să taci, lovi-te-ar buba, mormăi omul gâfâind.
Parcă ai fi Guica lui Moromete! Ce vreai, fa, ai? Ce te-a apucat? Eu spun
că să vând, să scap de belea, ea că nu, că ce-au să facă copiii! Eu spun că
n-am să vând, ea că am luat-o pe urmele... Ni așa, ni așa! Atunci ce
vreai, fa? Ești nebună! Spune ce vreai? Vorbește! Ai amuțit? Spune, fa,
n-auzi, ce-ai vrea tu? Ai surzit?
Femeia tăcea înghemuită în colțul pragului, cu fața ca de piatră, și nu
se vedea că are de gând să mai scoată vreun cuvânt, lucru care îl stârnea
acum pe bărbat din ce în ce mai mult.
— Fă, tu n-auzi ce spun eu? Vorbește, să auz ce vreai tu. Cam ce te
taie pe tine țeasta. Că de vândut când veni vorba o luași de la moș
Adam, că de ce-am plătit fonciirea, că de ce-am cumpărat plug... Da, așa
o fi! Nu e bine să dau din pământ, rămân copiii pe drumuri... Bine, nu
mai vând, vorba ta, dacă am zile scap! Păi nici așa nu taci din gură! Ce
vreai tu să fac? Spune! Ori acum ți-a luat moartea glasul, prăpădito! Mă
faci să mai dau și în tine, parcă nu-ți ajunge că ai ajuns ca o lăiață! Ce
să-ți fac eu? Că ai văzut și tu cum am muncit! Nu mai bâzâi degeaba că
nu te-am omorât! De ani de zile nu ne-am mai certat și taman acuma te
găsiși, când... Fă, tu n-auzi să nu mai plângi degeaba? Lasă. Sunt alții
care au ajuns mai rău ca pe vremea ciocoilor. O să mă fac sănătos și
atunci o să știm ce să facem! Fă, tu n-auzi că vine Irina și să nu mai
plângi?
Poarta de la drum zdrăngăni și fetița, cu umărul ei puțin ridicat, se
apropie în goană de prispa casei.
 — Mamă, ieși afară! strigă ea îmbujorată de bucurie. Hai că vin
călușarii: s-au oprit la Iocan și joacă acolo...
 XXVII
Între prânz și seară, Birică se îmbrăcă de horă și se duse să-l
întâlnească pe Nilă al lui Moromete.
Înainte de asta, însă, se petrecu acasă între el și ai lui ceva neobișnuit.
De obicei, duminica după-amiază, când se îmbrăca să se ducă în sat,
aproape toată familia lua parte la plecarea lui. Nu se știe când și în ce fel
se stabilise în familie că decât să iasă toți în lume și să se facă de râs că
sunt rău îmbrăcați, mai bine să iasă unul, bine îmbrăcat, iar ceilalți să
stea și să nu se ducă nicăieri.
Birică îndura rău situația lui de flăcău mai mare între frați, deoarece
toți îl așteptau să se însoare. Nimeni nu suflase niciodată nici un cuvânt
despre acest lucru, dar seara, când Birică se întorcea și le găsea în dosul
porții pe cele două surori, înțelegea că ele au stat acolo tot timpul și că
nimic altceva n-au făcut decât să stea și să se tot uite peste gard cum se
scurg spre horă fetele de seama lor. Totuși, Birică avea niște surori
vesele și răbdătoare. Sufereau nițel duminica și apoi uitau.
Când fusese militar, ele avuseseră grijă să-l facă să nu simtă așa de
mult asprimea cazărmii; îi trimiteau mănuși și ciorapi, îi scriau des, îi
spuneau „ale tale surori Ileana și Gheorghița și părinți și frați care te
dorim în tot momentul“...
Dar ele nu se schimbară nici după ce se făcură mai mari, adică nici
după ce Birică se întoarse din armată și le găsi gata să iasă în lume. În
multe familii ieșirea în lume dădea naștere la certuri cumplite, dar
surorile lui Birică păreau să fi descoperit ele ceva deosebit... Erau foarte
vesele și îl găteau pe fratele lor cu haz mare, numai ele știau de ce
râdeau, îi călcau hainele, îi periau ghetele și aproape de fiecare dată îi
făceau în necaz că nu știe să ia batistoare de la fete.
Cu timpul însă veselia surorilor începu să-l apese pe Birică. Surorile
se lăsau pe ele la o parte până într-atât încât cu adevărat nu puteau ieși
nici măcar până la poartă; aceeași fustă veche, aceeași bluză arsă de
soare și cârpită, „Nene, spuneau ele, ce zici de mătasea asta? Să-ți facem
din ea niște piepți la cămașă, că nouă tot nu ne-ajunge!“ Sau: „Nene, din
lâna asta să-ți facem mai bine o flanelă!“...
Mai bine!
Când le auzea așa, lui Birică îi venea să plece din sat, să se ducă nu
se știe unde, să muncească nebunește câțiva ani și să se întoarcă plin de
haine și de lucruri frumoase pentru surorile lui. Ținea la ele cu o durere
pe care cu greu și-o ascundea prin cuvinte aspre, gonindu-le de la
muncă, muncind el mai mult sau ridicându-se supărat de la masă și
lăsând pentru ele bucățica mai bună.
Astăzi însă, în timp ce se îmbrăca, băgă de seamă că ele lipseau și
nici frate-său nu era acolo. Numai cei doi gemeni mai mici stăteau pe pat
și se uitau cu ochii strălucitori la cămașa lui cu piepți de mătase, gata să
sară să-i aducă apă să se spele, să-i țină oglinda sau cureaua să dea
briciul pe ea.
Birică era tăcut și galben la față. Tocmai se încălțase și își trăsese
pantalonii, când mama lui intră în odaie.
— Birică, spuse ea, fetele și tat-tău sunt supărați pe tine. Aseară și
azi-noapte n-ai dormit și n-ai mâncat nimic... Noi n-am vrut să-ți
spunem, dar ce cauți tu la aia a lui Bălosu? Noi am zis de la început că
n-o să iasă bine, că n-o să vrea Polina să vie în casa asta cu atâția frați...
Maică, Birică — și deodată mama, văzând chipul palid al feciorului,
izbucni în plâns — las-o, maică, nu te mai duce... Însoară-te cu o fată pe
potriva ta... Ai să găsești tu o creștină...
Mama nu mai putu vorbi și ieși din odaie. Intrară fetele.
— Ce e, Birică, fir-ar a morții de minte pe care o ai tu! spuse cea
mare mânioasă și jignită. De-aia muncim noi și ne căznim, să te vedem
pe tine strigând pe la porțile lui Bălosu? Ce-ai avut aseară de-ai strigat
și-ai înjurat ca un țigan? Numai asta n-ași fi crezut-o, să ne faci de râsul
lumii!
— Parcă nu mai sunt alte fete! spuse și cea mică, roșie de necaz.
Între timp intră și tatăl și se făcu o clipă liniște. Văzând că tatăl nu
zice nimic, fata cea mare înțelese că poate să-i dea ea mai departe.
— Nu e vorba că nu mai sunt fete! spuse ea rezemându-se de
marginea patului și ținându-și pleoapele peste ochi. Nu e vorba de asta.
Avea o expresie înțepenită și parcă spunea ceva învățat pe dinafară.
Acest ceva însă era deosebit de necruțător și toată lumea, chiar și Birică,
o asculta în liniște și tăcere, așa cum în liniște și tăcere se asculta ploaia
sau vântul. Aia care e, să fie! reluă ea după o clipă. Dar dacă nu e, ia-ți
gândul și vezi-ți de treabă, că d-aia ești flăcău! Muncim cu toții aici ca să
trăim cum e bine, să nu zică lumea că alergi după ea din pricina
pământului.
— Așa zice lumea! spuse tatăl cu un glas limpede, uitându-se o clipă
neclintit la feciorul său.
— Dar nu e vorba numai de lume! continuă fata după ce tatăl își
termină uitătura sa. Fiindcă dacă Polinei îi place, dă-o morții de lume, n-
o să te apuci să lași pe cine îți place din pricina lumii! Dar ai umblat
destul după ea, reluă fata cu un glas și mai înalt și mai aspru și mai
îndârjit, și nu mai spuse nimic, încheie aici.
— Să mai umble și ea după tine, dacă îi place, spuse cea mică,
ambițioasă, dar mama se răsti acum la amândouă fetele:
— Ho, ajunge! Nu vă e rușine? E frate-tău mai mare!...
Îi părea rău. Asemenea lucruri erau neobișnuite la ei. Era neobișnuit
să se amintească de ce o anumită faptă era bună sau rea; aceasta trebuia
să se știe.
Dar tatăl socoti că dacă acest lucru s-a petrecut, atunci să se meargă
până la capăt.
— O fi el mai mare, dar a făcut armata degeaba. Un flăcău...
Dar mama socoti totuși că era destul.
— Ho! ajunge și tu! îl întrerupse ea. E flăcău, știe el ce face.
— Ce mai la deal și la vale, ținu totuși să încheie tatăl. Birică! îl
strigă el pe fecior.
— Ce vreai?
— Tu vezi cum trăim noi!
— Văd.
— Uită-te la fetele astea.
Dar Birică n-avea nevoie să se uite. Fetele totuși se lăsară parcă
văzute, rămaseră neclintite una lângă alta, desculțe cum erau, cu fustele
și bluzele lor care nu mai aveau culoare, cu brațele puternice, arse de
soare, strânse la piept; stăteau astfel cu pleoapele peste ochi și arătau
nespus de mândre și de frumoase. „Astea suntem, păreau să spună.
Sărace și curate; și niciodată n-o să murim după vreunul fiindcă ar avea
pământ. Cui îi place! sfidau ele parcă niște flăcăi închipuiți. Și să știți
voi că nu puțini vor fi flăcăii care să alerge după noi când o să ieșim în
lume“.
— Vorbiți degeaba, spuse Birică posomorât. Nu eu am alergat după
ea. Se gândi o clipă și continuă: Aseară n-am știut, că nu m-ași fi dus...
A ieșit Tudor Bălosu și m-a înjurat!
— Bine ți-a făcut! afirmă tatăl, dar săriră cu gura pe el să tacă.
Birică continuă:
— De ce să mă înjure?! L-am înjurat și eu.
Încheie, astfel și nimeni nu mai zise nimic. Birică se întoarse la
oglindă, să termine cu îmbrăcatul. Acum, surorile rămaseră să-l petreacă.
Cea mică îi peria haina în timp ce cealaltă căuta ceva în chichița lăzii.
 — Na, dă cu astea, spuse ea punându-i înainte o cutie mică de cremă
și o sticluță cu parfum făcut de ea în casă din levănțică și alcool.
Birică își puse cravata, sora cea mică îi ținu haina, se pieptănă și se
parfumă, după care ieși pe poartă petrecut de privirile familiei și ale
vecinilor. Costumul negru și cravata nu-i stăteau rău, spre deosebire de
alți flăcăi pe care hainele orășenești îi făceau de nerecunoscut.
 XXVIII
În drum spre Moromeți, Birică se luptă din răsputeri să alunge
supărarea pe care i-o pricinuise tatăl său. Acesta îi vorbise ca și când el,
Birică, ar fi uitat vreo clipă felul cum trăiesc ei. Ce-a vrut să spună? Că
surorile lui... Era de neînțeles! Doar știa că trebuie să se însoare cât de
curând, să lase drum surorilor, știa totul, ce rost avea să-i
reamintească?!...
Având o stare turbure de nemulțumire și ură împotriva nu se știe cui
și de pornire necruțătoare contra Polinei care îl zăpăcise cu dragostea ei,
Birică ajunse pe ocolite în fundul grădinii Moromeților — nu vroia să fie
văzut de ai lui Bălosu — îl strigă pe Nilă printr-un șuierat scurt și se
așeză să-l aștepte. Era hotărât s-o vadă acolo pe Polina cu orice preț și,
dacă s-o putea, să-i ardă câteva... Gândea că ea nu se purtase cinstit...
— Tu ești, Birică?
— Nilă, hai că vreau să vorbesc ceva cu tine, spuse Birică în șoaptă
groasă.
Nilă se așeză greoi și nu mai zise nimic. Se vedea după fața lui că
bănuiește despre ce e vorba. Birică nu mai zise nici el nimic.
Stăteau sub un dud bătrân și tăceau. Nilă se gândea și Birică aștepta.
Deasupra lor câteva păsărici se certau pe o cracă și țopăiau cu
piciorușele lor subțiri ca firul de iarbă. Era cald și liniște, în aer nu se
simțea nici o adiere. Pe o cracă mărginașă câteva frunze late ale dudului
începură să pâlpâie slab, dar obosite se stinseră în nemișcare. Peste sat
zgomotele erau parcă înăbușite chiar de la început, parcă se dormea în
aer. Obosit și parcă mâhnit, Nilă se uită țintă la prietenul său.
— Vreai să vorbești cu Polina?... Să-i spun Titei s-o cheme?...
— Spune-i!
Nilă se ridică ceva mai vioi și vru să se îndepărteze, dar Birică îl
opri:
— Nilă, șopti el mohorât. Adu și o măciucă...
Nilă se posomorî, nu înțelese dintr-o dată, apoi se împotrivi slab:
— Lasă, mă, ți-e frică de Victor?
— Nu, dar s-o am aici! mai spuse Birică.
Nilă se întoarse cu Tita, care și ea înțelese când îl văzu pe Birică
lungit sub dud. Dar parcă nu vroia să se ducă.
— Vreai să vorbești cu Polina? întrebă ea. Arăta supărată. Să-i ia
moartea cu neamul lor! spuse ea așezându-se. Nu știu cum o fi Polina,
dar Victor, mă gândesc ce proastă am fost! Guica mă făcea de râs că ași
vrea eu să mă mărit cu Victor! Și Victor sta acilea și nu zicea nimic... Nu
mă duc eu la gardul lor! mai spuse Tita furioasă. O să creadă că strig să
mă vadă el.
— Lasă, Tito! Du-te! șopti Nilă.
— Nu mă duc. O s-o trimet pe Ilinca! răspunse Tita și vru să se
ridice, dar taman atunci Ilinca o strigă din curte și apoi glasul ei se
apropie de grădină și o strigă iar:
— Tito, unde ești? Hai că trec călușarii!
Se auzea într-adevăr în liniștea satului cum se apropie cântecul
lăutarilor. Birică, Nilă și Tita ascultară. Deodată se auzi strigătul prelung
al mutului, urmat de țipetele ascuțite ale muierilor și fetelor.
— Abreaaaaaau!...
Tita se ridică, Nilă vru să se ridice și el, dar se uită la prietenul său:
— Hai să vedem călușarii!
— Dă-i dracului de călușari că-i vedem noi pe urmă... Te gătești și
mergem pe urmă după călușari! răspunse Birică.
— Hai, Tito, du-te odată și spune-i Ilinchii, dacă tu zici că nu te duci!
se supără Nilă.
Tita plecă, dar Ilinca întârzia să se arate. Călușarii se opriseră undeva
foarte aproape și țipetele de spaimă vesele ale muierilor și fetelor nu mai
conteneau.
— Ia hai, mă, până la drum, să vedem unde joacă! nu-și putu stăpâni
Nilă nerăbdarea.
Se ridicară și se întâlniră cu Ilinca. Venea fuga să le spună că n-o
poate chema pe Polina fiindcă s-au oprit călușarii la ei, și Polina e în
casă, se gătește.
— Hai acolo! se hotărî Birică.
Lumea umplea toată curtea lui Bălosu. Nu era loc și năvăleau pe
prispă și în grădină, în spatele casei Moromeților. Copiii cățărați pe
garduri urmăreau mutul, gata să țipe și s-o ia la goană. Bălosu deschisese
poarta spre șosea și, cu toate că împrejurimile casei erau înțesate, cea
mai mare parte din lume rămăsese afară.
Birică și Nilă se înghesuiră prin grădină să ajungă mai aproape.
Birică îi spuse Ilinchii să se strecoare ea până lângă prispă și când o ieși
Polina să-i spună să vină după căluș sub dudul din fundul grădinii. El
căuta totuși să se apropie de călușari, s-o vadă pe Polina când o ieși. Avu
noroc cu mutul, care se repezi în mulțime urlând și lovind cu sabia lui
roșie să facă loc călușarilor. Ținu piept năvalei înapoi și se împinse
aproape de tot în față fără să ia în seamă lovitura pe care o primi de la
mutul furios.
Tocmai se începea vestitul joc și călușarii se strigau unul pe altul să
se adune: hăp! hăp! hăp! Se aliniară în mijlocul bătăturii cu fața spre
pridvorul lui Bălosu și îl așteptară pe mut să dea semnalul.
Tudor Bălosu cu muierea și cu Victor ieșiseră în pridvor, Victor
stătea în picioare, îmbrăcat într-un costum gri, cu cravată în dungi roșii
la cămașă galbenă de mătase, cu capul gol și pieptănat lins. Arăta cam
spălăcit la față, dar era distins îmbrăcat și țeapăn. Tudor Bălosu și
muierea, gătiți și ei de sărbătoare — Tudor Bălosu purta vestă neagră
peste cămașă albă cu mâneci bogate, Aristița rochie de catifea albastră
— stăteau pe scaun avându-l pe Victor între ei. Nu oricine putea primi
călușul, care ținea mai bine de un ceas, și felul cum stătea Victor în
picioare și se uita în jos la mulțime dădea de înțeles tocmai acest lucru.
— Mă, șeful ăla al călușarilor! strigă el, și când acesta se apropie de
Victor, Victor îi spuse: Jucați călușul întreg! lucru care plăcu la toată
lumea, fiindcă numai la Aristide și la câțiva din sat se juca în întregime
acest joc rar. Aristița Bălosu părea mai retrasă și mai puțin mândră, și se
uita din când în când spre tindă așteptând-o pesemne pe Polina, care
întârzia.
— Mutule! strigă șeful călușarilor spre mut. Mă, Abreau, treci
încoace!
Mormăind, Abreau se apropie cu oala în mână și se opri în fața
călușarilor aliniați.
Nu era mut și nu-l chema Abreau, îl chema Costică Giugudel și
rostul lui ca „mut“ în jocul călușarilor părea să fie al unui regizor sau
director de scenă. În timpul jocului lovea groaznic cu sabia călușarii care
oboseau sau jucau prost, iar călușarii erau legați prin jurământ să nu se
supere și să nu întoarcă loviturile, ci doar să se apere cu frumoasele lor
ciomege la care aveau legați clopoței. Călușul ținea trei zile, de Rusalii,
și istovea cumplit pe călușari, căci era un joc cu atât mai frumos cu cât
ritmul său ajungea mai încordat și mai intens.
Când speria și stropea cu ouă clocite muierile și copiii, mutul
mormăia ca un urs sau urla ca un taur: aabreau! Purta o fustă murdară și
zdrențuită sub care ținea ascuns falusul de lemn. Era boroșcoit pe mâini
și pe față cu roșu și arăta înspăimântător.
Abreau se grăbi să facă așa-numita numărătoare, trecând de la un
călușar la altul și mormăind nu se știe ce în dreptul vreunuia pe care îl
știa mai slab. Se trase înapoi și se stropși la ei poruncitor:
 — Hăp-șa!
— Hăp-șa! răspunse șeful călușarilor care apoi își întoarse fața de la
mut și porni la pas, în tactul muzicii, ocolind în cerc cu jucătorii în urma
lui. Toți aveau clopoței la picioare, la ciomege și la fes, betelii și caftane
roșii. Erau oameni din sat, dar erau de nerecunoscut, arătau deosebit de
frumoși în această îmbrăcăminte a lor. Jocul lor stârnea în sat o încântare
aproape fără margini; era singurul joc care avea rigoarea lui veche: nu se
putea juca decât în formație, în costume, cu mut și cu încă ceva care era
greu de găsit și de păstrat și anume un conducător neobosit și mai bun
decât toți ceilalți care „să știe călușul“, adică să țină minte numărul și
ordinea figurilor de joc. La a patra măsură șeful întorcea fața spre
jucători și striga chemarea: hăp-șa! la care ceilalți, la măsura următoare,
răspundeau în același fel. Din ce în ce însă chemarea șefului se lungea ca
o rugăminte și în același timp ca o poruncă, până ce, deodată, el se
întoarse cu totul spre jucători, ridică ciomagul deasupra capului și strigă
aspru:
— Hăp-șa!
— Hăp-șa! i se răspunse și intrară în plin căluș, șeful jucând în fața
lor, mergând de-a-ndăratelea și strigând mereu, în tactul trepidant al
muzicii, aceeași chemare.
— Abreaaau! izbucni mutul și se repezi cu sabia roșie în mulțime,
care la vederea lui se năpusti îndărăt cu strigăte sălbatice de veselie și
spaimă. Mutul scoase falusul de lemn și gonind și mormăind bestial de-a
lungul cercului din jurul călușarilor începu să toarne peste el lapte și să
spargă ouă.
Fără să se fi uitat spre pridvor, Birică simți că Polina a ieșit din casă
și întoarse capul într-acolo luptându-se cu mulțimea care îl înghesuia. O
văzu pe Ilinca apropiindu-se. Polina stătea în spatele maică-sii, în
picioare, cu brațele strânse la piept. Văzând-o, Birică uită pentru o clipă
totul și înverșunarea se topi în el ca și când n-ar fi fost. Ea arăta veselă și
liniștită, și când Ilinca lui Moromete se apropie și îi șopti la ureche,
Polina dădu din cap că a înțeles și continuă să rămână veselă, cu fața
spre călușari.
Buimac, neînțelegând, flăcăul nu mai putu sta la călușari și se retrase
spre grădină. Se duse sub dudul Moromeților și se întinse în iarbă cu fața
în jos. Stătu acolo singur, așteptând spargerea călușului, care părea să nu
se mai termine. Strigătele animalice ale lui Abreau, țipetele și râsetele
ascuțite spintecau aerul până departe, iar printre ele, neîncetat, ritmul
clopoțeilor, chemarea încordată a călușarilor, hăp-șa!, uneori istovită și
lungă, hăp-șa și mereu în tactul rigid și intens al viorilor. Când în sfârșit
muzica încetă și se auziră strigătele de astă dată răzlețe, hăp! hăp!, Birică
sări în picioare. Viorile însă începură din nou. Uitase că după căluș
flăcăii și fetele jucau și ei horele lor mai domoale.
Se întinse la loc în iarbă din nou mohorât și înverșunat, dar deodată
tresări. Polina deschidea poarta grădinii și se apropia. Nu mai arăta
veselă, dar nici nu se putea spune că ar fi îngrijorată de ceva. Se apropie
totuși cu sfială de flăcău și când se opri îi dădu bună ziua.
— Bună ziua, Birică! îi spuse și avu o sticlire ciudată în ochi, când îl
văzu cum arăta și cum stătea întins în iarbă.
Birică se ridică încet și se dădu după copac. Polina veni după el. Se
uita la el drept, cam de sus și aștepta.
— Ce e, Birică? îl întrebă.
Era frumoasă, cum stătea înaintea lui cu fața aproape. Avea un obraz
alb, bărbia rotundă și curată. Încă de tinere unele fete aveau pe chipul lor
ceva muieresc. Polina nu avea, și nici nu se vedea că va avea curând, cu
toate că împlinea douăzeci de ani. De obicei ținea pleoapele peste ochi și
numai Birică îi cunoștea privirea vie, strălucitoare, umbrită totuși de
ceva tainic care nici ea nu părea să știe ce ascunde. Acum se uita la el cu
privirea aceea.
— Ce vreai, Birică? îl întrebă ea din nou și arăta parcă grăbită să se
întoarcă la căluș.
— Va să zică, Polino, eu fluier la tine și tu îl trimiți pe tac-tău să mă
înjure! spuse Birică întunecat.
Polina nu răspunse și nu se clinti.
— Te măriți, ai? spuse el, de astă dată cu un glas tărăgănat de
încordare și amenințare. Dumnezeul tău că n-am știut eu cine ești!
exclamă el acum cu o durere vie și se uită la ea crunt, gata s-o
plesnească.
Ea nu se feri, ceea ce îl făcu pe flăcău să se abțină:
— Și nu puteai să-mi spui mai dinainte? Să-mi fi spus că nu-ți mai
place și te...
— Păi, ți-am spus, zise fata.
— Când?
— Joi după Paști!
„Joi după Paști“ era o batjocură, adică niciodată. Ea îi spusese totuși
ceva atunci la început când el adusese vorba de însurătoare.
— Joi după Paști, nu ții minte? repetă ea batjocoritor. Și pe urmă ce,
trebuie să-ti spun ție cine îmi place? Pe cine îmi place pe ăla îl iau.
 Birică o plesni peste față cu toată puterea. Ea țipă înăbușit și își duse
brațele la ochi, dar nu se clinti din fata lui. Fiindcă el nu mai dădu, își
descoperi ochii. Ardeau.
Birică o văzu și rămase nemișcat sub privirea ei, sumbru și
necruțător. Dar ea nu clipea și o umbră de spaimă și un fulger de bucurie
licăriră în privirea lui.
— Ei, te-ai răcorit?! murmură fata. Birică înghiți greu de câteva ori.
Gâfâia.
— Hai, Birică, nu fi supărat! repetă fata, de astă dată cu sfială și
teamă. Nu fi supărat pe mine, că mi-a fost frică de tata și d-aia n-am
ieșit. Eu credeam că tata știe de tine, dar el a aflat abia alaltăieri... Stai să
vezi cum s-a întâmplat...
— De ce nu mi-ai trimes vorbă? o întrerupse Birică mânios. Să mă
fac eu de râsul lumii la poarta voastră!
— Birică! se rugă Polina cu o voce diferită de a lui, șoptită și
fierbinte, și el începu s-o asculte posomorât și îmblânzit, pe chip cu o
expresie care arăta, înainte ca el să fi știut, că se afla din nou sub puterea
simțirii care o stăpânea și pe ea.
Era glasul ei cunoscut, glasul ei care îi aprinsese inima. Surorile lui,
care îi ceruseră să fie necruțător cu ea, nu cunoșteau acest glas, iar
părinții ei, care vroiau s-o mărite cu altul, nici ei nu-l cunoșteau.
 XXIX
Tudor Bălosu cel puțin nici nu se gândea în clipa aceasta la ea.
Pentru el măritișul Polinei se și terminase. Stan Cotelici avea douăzeci
de pogoane de pământ și hotărâse în mintea lui — deocamdată nu știa
nimeni de acest lucru — să-și mărite fata fără zestre și anume cu
obligația scrisă din partea ginerelui că renunță la ea, ceea ce însemna la
urma-urmei înzestrarea pe socoteala ginerelui, lucru greu de înfăptuit,
dar acum nu se gândea la asta. În timp ce călușarii jucau și lumea se
înghesuia în curtea lui mică, Tudor Bălosu constata încă o dată că locul
din spatele casei lui Moromete îi trebuia ca aerul. Nu se mai gândea nici
la Boțoghină, socotea afacerea încheiată, se întreba mereu ce anume ar fi
de făcut să pună mâna pe locul Moromeților și nu vedea nimic și ura
împotriva lui Moromete creștea în el în așa fel încât își dădea seama că
această ură nu se va opri până ce nu-și va împinge curtea până sub casa
acestuia.
Starea aceasta nu-l părăsi până seara, și la masă abia băgă de seamă
că Polina întârzia de la căluș. După masă însă, cineva, o muiere, strigă la
poartă și îi spuse Aristiței că a auzit că Birică ar fi furat-o pe Polina.
„Așa o fi?“ se interesă muierea. Aristița răspunse de formă că astea sunt
vorbe, dar se întoarse în casă înspăimântată și îi spuse bărbatului ei care,
auzind, scoase un răcnet de furie. Victor înjură de astă dată fără nici o
eleganță și strigă: „Hai, tată!“ și ieșiră amândoi din curte cu ciomege
groase în mâini.
Nici nu se gândeau că Polina ar fi vinovată de altceva decât de faptul
că e proastă și s-a lăsat amenințată de cel care a furat-o. Când îi
spuseseră că a cerut-o Stan Cotelici, ea nu zise nimic, era deci limpede
pentru ei că numai din prostie s-a dus după al lui Birică.
— Vezi, tată? Ți-am spus eu că trebuia să-i fi spart capul ăluia aseară
când a fluierat în poartă, zise Victor. N-ar fi îndrăznit el acuma să-i iasă
Polinei înainte.
La Birică era lumină în tindă și nimic neobișnuit. Într-un fel foarte
pașnic, fetele spălau vasele, iar Birică-tatăl, în izmene, se pregătea să se
culce. Rămaseră cu toți uluiți când, fără să strige sau să dea de veste cu
ceva, Tudor și Victor Bălosu și încă vro doi, rude ale acestora, năvăliră
cu ciomegele în tindă și amenințară să iasă Polina afară:
— Polino, ieși afară de bunăvoie și hai acasă, dacă vreai să nu intru
eu peste tine! strigă Bălosu.
 — Iar pe dumneata, dom’le Birică, dacă te mai prind că-i ieși Polinei
înainte, pe cuvântul meu că-ți dau la cap! amenință Victor cu un glas
iarăși elegant.
Numai că repede își dădură seama că Birică n-a fost el atât de prost
să tragă acasă cu Polina. Intrară prin odăi se urcară în pod, căutară prin
grajd și grădină...
— Ia lasă, Victore! spuse Bălosu într-o vreme, oprind cercetările. Ia
hai acasă! Hai acasă că s-a terminat, s-a făcut de râs, dumnezeul ei de
fată... Las-o că se întoarce ea, n-avea nici o grijă! dacă n-am s-o omor!
— Nu e vinovată ea, tată! spuse Victor cu glasul lui spălat. Ar trebui
să mergem la șeful de post și să...
Dar se opri; își dădu și el seama că n-ar fi izbutit decât să se facă de
râs.
— Ascultă, Birică, dacă voi credeți că o s-o las eu pe Polina la voi,
vă înșelați! spuse Bălosu în pragul tindei, adresându-se tuturor. Atâta vă
spun, că dacă Polina e proastă fiindcă n-am bătut-o, dumnezeul ei de
fată, că trebuia s-o bat s-o omor, și credeți că o să-i dau pământ, vă
înșelați amarnic, încheie el cu ceva din felul elegant de a vorbi al fiului
său. Dar să știți de la mine, mai spuse în timp ce Victor și ceilalți se
îndepărtau spre poartă, nici o brazdă n-o să-i dau și mai bine ați face să
vă duceți acum și să-i spuneți acolo unde s-a pitit că n-o să mă împac cu
voi orice-ați face! Să lase mai bine fata să vie acasă și să fim oameni de
omenie... Atâta să știți, să nu ziceți că nu v-am spus! Bună seara!
Bălosu se mai liniștise. N-avea îndoială că ai lui Birică l-au înțeles
cum trebuie; să se însoare Birică-fiul cu o fată fără zestre, nu putea fi o
glumă pentru ei.
Numai că familia lui Birică nu știa nimic. După ce ai lui Bălosu
plecară, Birică-tatăl rupse tăcerea uimită care stăruia în tindă și porunci:
— Să se ducă cineva și să afle ce e cu ăla; să-i spună să se întoarcă
acasă, dacă nu cumva e nebun!
Fata cea mare se îmbrobodi în tăcere și pieri grăbită în întuneric,
întârzie cam mult, se întoarse cam după vreo două ceasuri. Ea spuse că a
fost la ai lui Moromete și l-a întrebat pe Nilă. Acesta i-a spus că Birică s-
a vorbit cu Vasile al lui Dumitru lui Nae să stea la ei cu Polina până
mâine dimineață.
Fata arăta parcă împăcată cu ceea ce făcuse fratele ei. Ba, ceva din
povestea aceasta începea chiar să-i placă.
— Ei, și ai fost la Dumitru lui Nae? întrebă Birică-tatăl supărat de
înfățișarea fetei. Ce te râzi așa?
 — Păi râd fiindcă Polina era gătită ca o mireasă, spuse fata veselă,
dar fără să fie ea însăși prea convinsă că asta era pricina veseliei. Am
fost la Dumitru lui Nae și i-am găsit în odaia curată, povesti ea. Erau cu
Dumitru lui Nae și cu fi-său Vasile și cu toții stăteau și beau vin!...
Fata izbucni de-a binelea în râs, spre stupoarea familiei.
„Ei, bine c-ai venit, Ileano! m-a luat Birică în primire când m-a
văzut. Ia stai tu colea, zice, lângă fratele tău și spune-mi că nu ești
supărată pe mine“. „Eu pe tine?!“ zic. „Păi da, zice, că azi după-prânz
m-ai luat la rost...“ „Treaba ta, zic, ești mai mare! N-o să te învăț eu!“
„Ei, ia lasă, Ileano, zice Dumitru lui Nae cu glasul ăla al lui. Ia lasă“,
zice.
Fata pufni din nou și se făcu roșie de rușine, dar nu-și putea stăpâni
veselia.
— Ce e cu tine?! se dumiri tatăl deodată. Ai băut ceva pe-acolo!
constată el cu reproș.
— Să-l ia moartea pe Dumitru lui Nae, mi-a dat cu sila, se
dezvinovăți fata, supărată acum că se făcuse de rușine dintr-un pahar de
vin.
Toți înțeleseră că fata n-a mai găsit de cuviință să-i spună lui Birică
și Polinei despre amenințarea lui Bălosu. Ar fi fost zadarnic, n-ar fi
izbutit decât să le strice bucuria. Încât familia se împacă cu ideea că,
bine sau rău, Birică s-a însurat.
În zori se pomeniră cu Birică și Polina intrând în casă, se treziră și
rămaseră cu ochii mari și fără glas, iar mama abia putut să mai exclame:
— Birică, mamă! Iar Polinei: Și tu, Polino!
Se uitau la ei și parcă nu le venea să creadă că doi inși pot arăta atât
de bucuroși, că le poate sta atât de bine unul lângă altul. Surorile cel
puțin parcă se prostiseră cu totul, iar cea mică nu se sfii chiar să rămână
mai mult timp cu privirea asupra Polinei și să spună:
— Ce frumoasă ești, țață Polino!
— Maică, să vă fie cu noroc! se rugă parcă mama, apropiindu-se.
Polina îi luă mâna și i-o sărută; mama o îmbrățișa, dar nu se putu stăpâni
și izbucni în lacrimi. Polina însă era veselă, și la lacrimile soacrei ea se
veseli parcă și mai tare.
— Nu plânge, mamă, că mai avem și nunta, spuse ea.
Adică dacă era vorba să plângă de bucurie, să plângă la nuntă, când
bucuria o să fie mai mare, și aceste cuvinte sporiră și mai mult bucuria
aceasta de acum, venită parcă pe neașteptate.
 Partea a doua
I
În ziua când Achim se pregătea să ia drumul spre București, de
dimineață căzu o ploaie scurtă și furtunoasă care se porni cu picături rare
și puternice ca de piatră. Pe prispa casei Moromeților stătea un tânăr
îmbrăcat într-o dulamă jerpelită și fuma în tăcere, gânditor, fără să ia în
seamă ploaia care zguduia cerul. Achim se uita nemișcat la el, rezemat
de stâlpul parmalâcului. În curând pământul se acoperi de clăbuci și
aerul se încețoșa ca de toamnă.
Mai galben ca ceara — după bătaia cu pândarul îl prinseră iarăși
frigurile — Niculae ieși pe prispă și se opri între tânărul tăcut și fratele
său Achim. Catrina și fetele, Moromete, Paraschiv și Nilă stăteau și ei
nemișcați, împrăștiați pe toată lungimea prispei și ascultau înfiorați
zgomotele văzduhului.
— Chestiunea asta nu prea îmi vine mie la socoteală, spuse
Moromete nemulțumit. Planta are sucurile ei care...
— Mai bine închină-te la Dumnezeu să nu dea piatră, îl întrerupse
Catrina înfricoșată că omul ei cârtea acum împotriva norilor. Tito, Ilinco,
închinați-vă voi, că ăștia...
Dar nu se închină nimeni. Din grădină se auzi zgomotul cuiva care
vroia să intre în curte. Era Duțulache. Se ridicase dincolo de poartă cu
labele pe gard și schelălăia; poarta grădinii era prinsă în lanț. Câinele
dădu ocol prin spatele casei, ieși în goană prin grădiniță și străbătu
bătătura supărat și fleșcăit de ploaie, se piti sub streașină mică a
grajdului.
— Duțulache, vin, mă, încoa’?! îl chemă Moromete familiar.
— Achime, după ce stă ploaia, pleci? întrebă Niculae cu ochii
aprinși, uitându-se cu dragoste când la fratele său, când la tovarășul
acestuia care stătea tăcut pe prispă.
— Da, plecăm, îi răspunse Achim.
— Și nu e așa că vă întoarceți taman la toamnă?
— Așa o fi!
— Bietul de el, l-a prăpădit de tot pârlita aia de Bisisica, murmură
mama, la auzul glasului tremurat și plin de teamă al băiatului. I-e drag și
lui să se ducă la școală, continuă ea. Copiii oamenilor stau cu cartea și el
zace aci pe capul meu și plânge în fiece seară, zise Catrina mai departe,
trăgând albia de spălat sub streașina casei.
— Păi să se ducă, de ce nu se duce! spuse Moromete iritat. Și ce să
caute la urma-urmei? Că de trecut clasa tot nu-l mai trece! Atunci cum?
Doar așa, ca să se afle și el în treabă?!
— Nu e vorba că să-l treacă clasa, zise femeia. I-e drag și lui... că
toată ziua stă singur pe izlaz și i-o fi urât...
— Ce-i facem, Paraschive, ce dăm la caii ăia? zise Moromete luând
vorba femeii din gură.
— Mai sunt niște coceni... mormăi Paraschiv.
— Și tu ce faci, Nilă, ce găinezi acolo pe scaun? spuse Moromete din
ce în ce mai iritat. Ia du-te și adu hamurile alea să le mai dregem...
Niculae, vezi unde e sula, ad-o încoace...
— Ilinco, dă-i sula lui tata, vezi că e pe poliță, deasupra ușii, zise
Niculae fără să se miște dintre cei doi.
— Și zici că să te mai duci la școală! se răsti mama nemulțumită.
— Da’ ce, o doare ghearele să-i dea sula de pe poliță?!... mormăi
Niculae arțăgos.
În loc să se supere, femeia avu un zâmbet ascuns. Asemănarea dintre
copil și tată o izbise în clipa aceea. „Neamul, lovi-l-ar moartea să nu se
stingă!“ gândi ea.
După o jumătate de ceas ploaia se opri și Achim scoase oile din obor.
Moromete stătea cu fruntea aplecată în hamuri și cosea. Abia când fiul
ieși cu oile în drum și se întoarse să-și ia ziua-bună, omul strigă de pe
prispă fără să-și ridice privirea din curele:
— Achime!
Acesta se apropie. Niculae se apropie și el, chipul lui galben se
însuflețise de bucurie.
— Vezi cum îi faci p-acolo! mormăi Moromete mereu cu fruntea și
cu sula în hamuri. Te lăudai că... Tăcu câteva clipe lungi, apoi, deodată,
încurcat și nemulțumit, ridică fruntea din curele: Soră-mea Guica
clănțăne pe la toate ulucile că nu vă las să vă căpătuiți! înfipse sula
adânc și se opri uluit: Auzi?! Nu vă las eu!
— Ai, mă, Achime, ce faci? Când mai ajungem noi la București?
strigă flăcăul din drum.
Moromete își întoarse privirea spre poartă și observă:
— Ce e, mă, Cătănoiule?! Crezi că se mută Bucureștiul din loc?
— Hai, nea Ilie, dă-o dracului! răspunse flăcăul supărat.
 — Du-te, mă, și aranjează-te, viu și eu acuma, zise Achim așezându-
se pe prispă lângă tatăl său.
Moromete scoase sula din ham și se întoarse spre Achim:
— Na! făcu el. Uitați-vă la ăsta! Ce-o mai fi așteptând?! Ce mai
aștepți, Achime?
Niculae izbucni în râs.
— Tu ce râzi, mă, ca proasta? se supără Moromete, căruia pesemne
că nu-i ardea de glumă.
Achim se ridică de pe prispă și porni spre poartă.
— Vezi că peste o săptămână începem secerea, zise Moromete tare,
cu spatele spre drum. Cumpără d-acolo câteva seceri și trimite-le prin
ăsta al lui Scămosu... că n-avem cu ce secera.
— Unde îl găsesc eu pe Scămosu? răspunse Achim, oprindu-se din
mers.
— Întreabă și tu pe cineva p-acolo: „Mă, unde trage alde Scămosu de
la noi din sat?“ și o să-ți spuie! Fiindcă toată lumea îl cunoaște p-acolo!
îl lămuri Moromete sarcastic.
— Hai, Ilie, lovi-o-ar moartea de vorbă! zise Catrina. Omul pleacă la
drum și tu... Achime, ia-mi și mie o basma, că îmi iese părul prin cap,
mi-e rușine și mie de muieri la biserică... se rugă apoi mama.
— Auzi, mă, Achime, ce spune mă-ta? zise Moromete dintre hamuri
cu un glas furios. Trimite pentru ea și pentru fetele astea, așa, cam... o
duzină de basmale.
Paraschiv și Achim izbucniră într-un râs, care mamei i se păru
nerușinat. Ea se făcu roșie de mânie și nu putu înghiți batjocura:
— Și ce dacă zic? spuse ea. Zic și eu ca o mamă, care...
Moromete întoarse fulgerător capul spre ea. Catrina tăcu o clipă.
— Ia nu te mai uita! îl înfruntă apoi. „Așa cam o duzină de
basmale!“ îi imită ea glasul furios și adăugă cu dispreț: Cloșcă! Stă între
hamuri și vorbește! Guica al treilea!
Dar Niculae era vesel, și Catrina nu-l mai luă în seamă pe bărbatul ei.
Se uita la Niculae care îi tot sărea lui Achim în spinare, încerca să-i pună
piedică și cum acesta arăta pentru bucuria lui o înțelegere mai mult decât
binevoitoare, Achim chiar promise că dacă anul ăsta Bisisica rămâne
stearpă, are s-o taie la București și are s-o vândă. Ce ciudat era copilul
ăsta, gândea mama despre Niculae. El nu-și ura frații vitregi...
— Niculae! îl chemă ea mai târziu, după ce Achim nu se mai văzu.
Ia-o și tu prin grădină, vezi să nu bage tat-tău de seamă, și du-te la
școală!
 Nu pentru că taică-său ar fi avut ceva împotriva școlii, dar astăzi,
după cum socotea Catrina, nu l-ar fi lăsat să se ducă la școală, l-ar fi
prins pe Niculae să-i țină, de pildă, hamurile...
Nu mult după plecarea lui Achim, pe ulița Moromeților fu văzut
șeful secției de jandarmi însoțit de doi soldați cu puștile în bandulieră și
de un om cu capul bandajat. Câinii lătrau nu ca la urs, ci într-un fel
deosebit, și anume așa ca pentru niște oameni-jandarmi. Mare îi fu
mirarea lui Moromete când văzu, dintre hamurile și curelele lui, că șeful
secției trece podișca și intră chiar la el în curte.
Duțulache, care până atunci stătuse liniștit, porni glonț fără să latre și
ar fi sărit în capul șefului dacă acesta nu s-ar fi tras înapoi și nu ar fi
închis repede poarta.
Catrina se sperie rău:
— Mă! îi spuse omului. Scoal’ în sus. Jandarmii! Apoi către fete: Și
voi ce stați? Intrați în casă!
— Ce-ai, fa, cu ele? zise Moromete, văzându-și de treabă...
— Moromete, strigă un glas din poartă, vin’ până aici! Moromete
abia acum ridică fruntea și se uită cu adevărat spre drum.
Chipul i se prefăcu surprins.
— Vin’ până aici, Moromete, ce, n-auzi? strigă iar șeful de post,
ezitând să intre în curte.
Moromete își lăsă fruntea în jos și spuse încet, înfigând sula într-o
curea, ca și când ar fi vorbit hamurilor: „...Pe mă-ta și pe tine, găinarule!
Parcă ai fi mâncat cu mine dintr-o strachină!“ Apoi ridică fruntea și
răspunse cu un glas binevoitor, glumeț chiar:
— Acu’ de ce m-oi fi făcând să mă scol degeaba?! Ce-i fi având cu
mine?!
— Moromete, n-auzi să vii pân’ la poartă?
— Hai, domnule, că n-o să te mănânce! De ce mai porți pușca aia în
spinare? Dacă te mușcă îți dau autorizație să tragi în el...
Șeful de post, însoțit de cei doi soldați și de civilul bandajat la cap
intrară în curte și se apropiară de prispa casei.
— Nea Ilie, zise șeful de post oprindu-se înaintea hamurilor, bună-
dimineața!
„Așa!... pe mă-ta de ’oț!“ își spuse Moromete în gând, satisfăcut.
Apoi răspunse cumsecade:
— ’Neața, domnule Florică! Stați pe prispă! Uite, mai dreg și eu
hamurile astea, că s-au cam prăpădit... mai spuse el, deși nimeni nu-l
întrebase ce face.
 — Nea Ilie, unde e băiatul ăla al dumitale care a fost duminică cu
caii prin Răteasca? Trebuie să-l iau la post, am primit o reclamație de la
moșie. Azi-dimineață, personal, a venit la mine administratorul și a
reclamat... S-a apucat cu omul ăsta, a băgat caii și oile în ovăzul moșiei,
l-a bătut pe pândar până l-a nenorocit și i-a luat și pușca! Acum te-ai
lămurit? încheie șeful de post mai puțin familiar.
— Cine s-a apucat cu omul ăsta? Administratorul? întrebă Moromete
după un lung timp de gândire.
— Moromete, nu te preface că nu înțelegi!! zise jandarmul.
Moromete nu mai zise nimic. Se căută prin buzunarul flanelei și
scoase de acolo niște praf de tutun. Începu să rupă dintr-un jurnal. Stătea
înconjurat de hamuri și nu spunea nimic. După chipul posomorât se
părea că chibzuiește adânc ce trebuie să facă. Șeful de post își pierdu
răbdarea.
— Haide, nea Ilie, că n-am venit să stau la taifas cu dumneata.
— Mă vezi pe mine tăifăsuind, ori nu ești în toate mințile?! răspunse
Moromete ieșindu-și și el din sărite.
— Moromete, nu glumi cu mine că o pățești! zise șeful de post,
strângând patul puștii și ridicându-se de pe prispă înfuriat. Cei doi
soldați strânseră și ei patul puștilor.
— De ce s-o pățesc? întrebă Moromete răsucindu-și țigarea. Apoi
adăugă: Ce, m-ai prins cumva furând găinii și apăsă cu un anumit glas
pe cuvântul găini.
— Cheamă băiatul, Moromete, și nu mai sta cu mine la discuție! zise
șeful de post stăpânindu-se. Eu n-am nimic cu dumneata! Dacă ar fi
vorba să am, întreabă-l pe Nilă, ălălalt băiat al dumitale, să-ți spună cum
m-am purtat cu el la premilitară, când era s-o pățească. Ce dracu, ne
jucăm de-a baba-oarba!? Ei, fir-ar al dracu’ de om, te porți bine cu el și
el jefuiește moșia... Cheamă băiatu! Nu-i fac nimic, îi iau declarație și pe
baza ei, să se judece cu ăsta!
Moromete prinse sula în mână și arătă în spate:
— Du-te la ăstălalt, la alde Bălosu, sau la alde Voicu Câinaru că și
ăia au băieți care se duc cu vitele.
— Moromete, n-o mai scălda, îți spun cu frumosu, zise șeful de post
amenințând. Nu mă face să pun soldații pe urma lui și să spui că sunt om
al dracului. Băiatul dumitale a fost cu caii și cu oile și a intrat pe moșia
boierului.
— Nu e boier, e boieroaică! observă Moromete.
 — Să știi că te dau în judecată și o pățești urât, îl preveni jandarmul.
Omul ăsta nu minte! Crezi că i-a cășunat așa, ca orbul, pe băiatul
dumitale?
— Dar ca pe ce i-a cășunat?! Ca orbul i-a cășunat, nu vezi? răspunse
Moromete căznindu-se să-și lipească țigarea. Cine știe cu cine s-o fi
bătut și fiindcă n-a mâncat destulă bătaie îl taie capul să intre în târla
mea, cu șeful de post!
— Nene, zise paznicul înfumurat, eu n-am nimic cu dumneata. Dar
știu că e băiatul dumitale. Am întrebat al cui este și mi-au spus. Am
întrebat și pe băieți și mi-au spus: „Ai lu’ Ilie Moromete!“
— Ce vorbești? bolborosi Moromete absent. Iete-m’! Ai lui
Moromete, ai? Deștept mai ești! Ce-i fi crezând, că numai un câine e
ciunt de coadă?
— Moromete, cheamă băiatul și nu mai discuta! mârâi șeful de post
uitându-se la soldați într-un anumit fel. Ia puneți mâna și căutați-l!
ordonă el. Puneți mâna pe el, că dacă n-am să-i trag o bătaie de-o să...
Soldații intrară în casă tropăind, iar șeful de post porni spre grajduri,
în drum se mai întoarse spre omul bandajat la cap:
— Îl cunoști, mă?
— Îl cunosc și mort, răspunse pândarul apropiindu-se și el de șef să
caute.
— Cum să nu-l cunoști, dacă te-a picnit în moalele capului, observă
Moromete vesel. Apoi se supără: în loc să te apuci de muncă, bați
câmpii în bocanci, păzești pe boier!
Moromete nu s-ar fi supărat pe pândar dacă în legătură cu moșia nu
și-ar fi adus aminte de discuția de la fierărie și de Țugurlan. Avea
dreptate Țugurlan: prostu ăsta în bocanci în loc să vrea să rupă și el un
lot din moșie, stă și o păzește să n-o fure cineva și trage cu pușca cu sare
în copiii oamenilor.
— Auzi, mă, prostule, că nici nu știu cum te cheamă! reluă
Moromete și mai supărat. Bine ți-a făcut, dacă zici că te-a bătut, și nu-l
mai căuta degeaba, că a plecat la București; așteaptă-l și tu să se
întoarcă. Până atunci poate că îți mai trage cineva o bătaie!
 II
Jandarmi în curtea cuiva nu putea fi ceva de laudă. Catrina, de obicei
înspăimântată în asemenea împrejurări, de astă dată stătea în tindă și nu-
și putea înăbuși râsul. De la o vreme, mai ales de duminică încoace,
bărbatul ei avea mereu starea aceasta de nemulțumire și iritare care ei îi
stârnea veselia, o stare ciudată pe care ea o numea suceală. Moromete
era într-adevăr nemulțumit de ceva, dar era parcă nemulțumit mai mult
de însuși faptul că era nemulțumit decât de acel ceva care îi stârnea de
fapt nemulțumirea. Catrina nu-și ascundea satisfacția când îl vedea
apucat de starea aceasta, ea știa ce înseamnă, și se simțea parcă
răzbunată.
— Aha! exclamă ea după ce jandarmul plecă amenințând. Nu mai
zici că suntem noi proaste?! Na! mai zi și acuma! Că ești deștept tu să te
cerți cu un pândar! Ooo! exclamă Catrina ridicând o mână spre cer. Ai
umplut pământul cu deșteptăciunea ta!
Moromete se uită uimit la mâna ei și în ciuda iritării care îl stăpânea,
trebui să convină că nevasta lui era reușită.
— Intră, fa, în casă! râse el uitând o clipă de starea lui. Vezi să nu-ți
înfig sula asta undeva!
— Desfrânatule, spuse Catrina cu indignare bisericească. Ești mort
după ședere și după tutun! Habar de grijă n-o să am, să știi! amenință ea.
Și intră în casă triumfătoare.
Știa că n-o să treacă mult și o să le strige, pe ea și pe fete, să se
sfătuiască cu ele, nefiind în stare, sau nevroind, nu se putea ști, să
hotărască singur ce era de făcut.
Dar Catrina amenința degeaba: nu se putea stăpâni să nu fie alături
de el. Tot așa se întâmplă și astăzi; când Moromete lăsă hamurile și intră
în casă, ea chemă cea dintâi fetele cu glas îngrijorat:
— Tito, Ilinco! Hai la tată-tău! Hai, că ce-o să fie acuma fără oi, o să
fie vai de capul nostru, o să mâncăm știr și urzici!
— Păi dar! exclamă fata cea mare supărată. Taci că te găsi grija!
Când îl îndemnai pe tata să-l lase pe Achim să plece, mă făceai pe mine
proastă!
— Ho! o opri mama împăciuitoare. Ho, că n-o să murim! Trăiește
lumea și fără oi. Mai rău e de tat-tău, că vă duce grija și nu știe nici el ce
să facă.
 — Ba o să-i dau să mănânce numai urzici! se împotrivi Tita intrând
în casă peste tatăl ei.
Paraschiv și Nilă nu erau acasă, plecaseră nu se știe unde. Niculae
fugise la școală. Ilinca intră și ea în odaie și se așeză lângă sora ei.
Stăteau amândouă supărate și potrivnice și păreau hotărâte să nu-i dea
tatălui nici o mână de ajutor. Mama se așeză pe celălt pat, dar nu prea
aproape de bărbatul ei. Ea vorbi cea dintâi și spre surprinderea tuturor
începu prin a-l învinui pe tată de un lucru la care nu se gândise nimeni
până acum, și anume că nu era rău că i s-a dat drumul lui Achim la
București, dar de ce trebuia să i se dea drumul cu toate oile? Nu se putea
să fi lăsat aci șapte-opt dintre ele și să aibă familia ce mânca? Se putea,
cum să nu se poată, dar așa se întâmplă într-o casă unde stăpânul sade
toată ziua și bea tutun: toate ies de-a-ndoaselea și toți trag în toate
părțile! Cum o să fie bine?!
Ce ciudat lucru! Auzind aceste învinuiri, tatăl nu numai că n-o opri
pe mamă să vorbească mai departe, dar lăsându-și fruntea în jos, el parcă
chiar o îndemna să-l învinuiască și mai mult. Ceea ce Catrina și făcu, și
încă cu multă pricepere, deoarece nu era prima dată când jucau
împreună, față de copii, această comedie.
— Că dacă ne-am învățat cu ele, acum o să fie rău... Mai bine nu le-
am fi luat și n-aveam greutatea la bancă! Numai tu ești vinovat: cu cinci
mii de lei pe care i-am plătit astă-toamnă la bancă cumpăram o vacă și
era mai bine și nici prăpăditu ăla de Niculae nu se mai chinuia cu ele pe
izlaz... Că am zis că din pricina lânii, că vaca dă lapte, dar oile dă și
lână... Iar acuma uite că n-o să fie nici una, nici alta, și fetele astea, râde
lumea de ele! Râde Guica!
— Ei, mânca-o-ar pământul de Guică! spuse Moromete cu fruntea în
pământ.
— Mânca-o-ar pământul, dar vine colea și te face de râs! i-o reteză
Catrina cu asprime. Vine colea și râde de asta mai mare, că ar vrea să se
mărite cu Victor!
— ...Pe mă-sa de Victor! mormăi tatăl posomorât.
— Pe mă-sa, pe mă-sa, dar ce-ți pasă ție dacă fata o să rămână aici
nemăritată? strigă Catrina furioasă.
— Ia mai taci din gură, mamă, că nu e vorba de măritiș! Dacă e
vorba să mă mărit, și mâine mă mărit! spuse Tita supărată pe mama ei.
Mama tăcu. Izbutise deci să atragă și spre ea supărarea fetelor.
— Chestiunea stă în felul următor, începu Moromete cu un glas mai
puțin vinovat decât s-ar fi crezut, totuși prevenitor. Nu e asta care zice
mă-ta, se adresă el fetelor, că dacă e să cauți în satul ăsta — și de astă
dată se adresă mamei — n-ai să găsăști o fată mai vrednică decât Tita.
Nu e problema asta! Și nici că am rămas vara asta fără oi! Că fetele astea
sunt supărate și îmi spun mie că o să-mi dea numai urzici! Poți să-mi dai
și scaieți, Tito, că eu nu mă supăr! o asigură el și rămase o clipă
nemișcat și convins (adică toată lumea știe că el mănâncă orice și se
miră că fata îl amenință cu urzicile).
— Hai, lovi-o-ar moartea de suceală, vorbește ca lumea, nu te mai
fandosi! spuse Catrina, izbutind să nu pufnească în râs.
— Păi nu e problema asta!!! se dezvinovăți Moromete uitându-se la
mamă și rugându-se parcă de ea, cu durere, să fie înțeles că nu e vorba
de ce-o să mănânce el.
— Spune odată și nu mai ține fetele aici, că au treabă!
— Ce facem cu fonciirea! aruncă Moromete deodată grăbit și cu
mâna făcu gestul: iată, asta e problema! Ce facem cu fonciirea, că vine
ăla peste o săptămână și nu ne mai iartă! repetă el cu un glas dramatic.
Că nu e vorba de urzici, încheie supărat și posomorât.
Dar atât glasul său dramatic cât și supărarea cu care încheie nu făcu
fetelor nici o impresie. Tot așa, el părea mai mult supărat că era el
supărat, că nu-i era lui bine.
— Atunci de ce n-ai făcut cum am zis noi? spuse Tita, ghicind
această stare ascunsă a tatălui. De ce i-ai dat drumul la București? De ce-
ai tăiat salcâmul? Dacă e vorba să răbdăm, barim să știm că nu răbdăm
degeaba, că o să vie grâul și o să avem, nu să-l vindem să plătim banca.
— Și dacă nu pleca Achim la București cu ce plăteam? întrebă tatăl
vrând s-o încurce, deși gândul fetei era limpede.
— Cu ce plăteam? Cu oile plăteam. Le vindeam și plăteam, spuse
fata.
— Aha! făcu Moromete fără noimă.
— Și ne rămânea și lâna și aveam și ce mânca toată vara, spuse și
Ilinca.
— Măi fetițelor! se rugă Moromete din nou, îndurerat că nimeni nu
înțelege ideile lui atât de simple. Măi fetițelor, repetă el, păi nu ne-am
înțeles noi că o parte din bani ne trimite Achim să plătim banca? Nu ne-
am înțeles așa? Ce Dumnezeu, uităm de la mână pân’la gură? De ce să
vindem oile? O parte din bani ni-i trimite Achim, iar ce n-ajunge pentru
bancă, mai dăm din grâu! Așa s-ar făcea că ne-ar rămâne oilea aici, am
plăti banca și n-am vinde nici cine știe ce grâu! De ce nu înțelegeți voi!
Mama se prefăcu că a înțeles.
 — Ar fi bine așa!
— Păi așa trebuie să fie! se miră Moromete că există îndoieli în
privința asta. Așa trebuie să fie, repetă el convins. Vedem cu toții că
Dumnezeu are grijă de noi (și aceste cuvinte el le spuse ca să-i facă
plăcere mamei), are să se facă grâu berechet și în felul ăsta scăpăm de
bancă pe jumătate și ne rămân și oile! Nu mai spun de banii care le
rămân lor! O să-i las să facă ce vor ei cu banii ăia! Și dacă o să fie
cinstiți și n-o să se apuce să înșele lumea, o să fie bine de toți!
Moromete tăcu și mama se uită nedumerită la fete. Era limpede: avea
să fie bine, de ce mai erau nemulțumite?
— Lasă, maică, răbdăm și noi vara asta! le mângâie ea.
— Dar ce-i facem cu fonciirea! turnă Moromete apă rece peste
propria-i liniștire. Și ce-i facem cu fonciirea acuma! Că dacă ar fi să ne
mai lase și anu ăsta, poate o veni vreo lege să ne mai taie din ea! Trebuie
să vie, fiindcă toată lumea geme, dar ne apucă de ea acuma.
— Păi cât avem noi de dat? se interesă Catrina.
— Patru mii!
— Păi mai plătește și tu din ea acolo și las-o până la anu! îl sfătui
Catrina. „Mai lasă-ne, Jupuitule, nu ne lua cămașa din spinare“, vorbește
și tu cu el!
— Am vorbit... pe mă-sa de jupuit cu ochii ăia ai lui, am vorbit, cum
să nu vorbesc, răspunse Moromete furios. M-a trimis la perceptor, zicea
că numai perceptorul poate să mă amâie. M-am dus la ăla și ăla, oleu,
nici nu vrea să stea de vorbă. Dar n-ar fi nimic dacă m-ar amâna până
după culesul porumbului. Ași vinde și din porumb, că o să se facă și
porumbul, și am scăpa, dar mă apucă acuma!
— Împrumută-te și tu la Aristide!
Asta era! Aici vroia să ajungă. De fapt hotărârea de a se împrumuta o
luase el mai dinainte dar vrusese să aibă și girul fetelor. Moromete se
ridică de pe pat și deodată părăsi consiliul de familie.
— Aoleu, mă dor oasele! se cumpăni el pe șolduri.
Avea cu totul alt glas. Se îndreptă spre ușă și ieși, lăsând-o pe
Catrina să se descurce ea cum o ști cu fetele.
 III
Aristide nu fusese cămătar și nu împrumutase bani decât la începutul
începuturilor, acum vroia să se uite acest lucru, dând de înțeles că el se
îmbogățise datorită politicii.
A împrumuta cu bani și a sta la pândă pentru ca în momentul potrivit
să-l scoți pe om la vânzare sau a „ajuta“ pe cineva în așa fel încât
ajutorul acesta să-ți fie întors de cinci ori mai mult, de pildă să dai un sac
de grâu și să-l primești înapoi după treieriș, dar la prețul din timpul
iernii, în felul acesta putea să facă avere Tudor Bălosu, care niciodată n-
avea să ajungă primar, dar nu Aristide, care străbătea județul pe
motocicletă și avea deschisă ușa preotului, a judecătorului și chiar a
prefectului. Aristide nu mai împrumuta nici bani, nici cereale, avea
nevoie de ele pentru combinații comerciale în afara satului, care trebuia
să rămână numai o piață, ca să zicem așa, a prestigiului politic și socotea
că pe bună dreptate afacerile acestea mărunte cu oamenii sfârșeau
totdeauna, din punct de vedere electoral, prost pentru cel care le făcea.
Crâșmac, adversarul său țărănist, nici acum nu știa pentru ce, numai
după doi ani, căzuse în alegerile pentru consiliile comunale.
Moromete știa că Aristide nu împrumuta bani, dar asta n-avea nici o
importanță. Mult mai important era faptul că el, Moromete, se ducea la
Aristide sa-i ceară ceva.
Casa lui Aristide era așezată în centrul satului, unde se încrucișau
toate drumurile comunale și județene. Centrul semăna cu un cerc turtit și
tăiat. De aici se putea apuca spre răsărit, șoseaua Glavacioc — București
(80 km); spre miazăzi, spre Dunăre (60 km); gara era la 4 km de sat, iar
spre munte, spre „creierul Carpaților“ cum spuneau oamenii, era de
obicei urmărită șoseaua care însoțea calea ferată până la Pitești
— Curtea de Argeș.
Clădirea cea mai impunătoare a comunei era banca populară
cooperativă „Primăvara“, clădită în 1931 și care dăduse faliment îndată
ce apăruse legea conversiunii. Era clădită în stilul primăriilor comunale,
dar mult mai mare, cu paisprezece trepte de ciment, cu câte două
coloane în părți și cu două intrări laterale mai mici. Acum era folosită la
întrunirile consiliului comunal, sau ale comitetului bisericesc, sau în
timpul campaniilor electorale. Uneori tinerii obțineau aprobarea lui
Aristide pentru baluri și serate.
 Alături de bancă, înconjurată de o bogată grădină cu pomi și straturi
de zarzavat și flori, se afla casa parohului Petrică Provinceanu, care
imita clădirea băncii. În partea cealaltă a centrului, ocupând o mare
întindere de pământ, se vedea conacul fostei moșii, cu numeroase
dependințe. Acum conacul era închiriat de maior (sau vândut, nimeni nu
știa) stației de agronomie și montă care fusese înființată de curând.
Bătrâna Marica și fiica ei cu părul verde locuiau în spatele stațiunii, într-
o clădire ceva mai mică decât conacul. În fața stațiunii, peste drum, se
afla o căsuță mică și pipernicită: acolo locuia ruda lui Moromete,
Parizianul, „Guica al doilea mai prost“, cum îi zicea Catrina. Mama lui
Parizianul era soră cu nevasta dintâi a lui Moromete și pe vremuri ea
însoțise la Paris, ca servitoare, pe cucoana Marica. La câteva luni după
ce se întorsese de acolo născuse, nemăritată fiind, un băiat pe care
Moromete îl poreclise Parizianul. Parizianul era mai mare decât
Paraschiv, și se însurase de mult; avea un băiat cam de seama lui
Niculae. De nenumărate ori Aristide îi oferise pământ și bani, numai să-
și vândă casa și locul care stăteau înfipte ca un cui în coasta gospodăriei
acestuia. Nu vroise.
Aristide avea o curte imensă care înconjura din trei părți și căsuța și
locul lui Parizianul. În curte se ridicau două șoproane uriașe sub care se
odihneau o batoză vopsită în roșu și un vapor al cărui coș răzbătea
printr-o gaură făcută în acoperiș. Casa lui Aristide era toată învelită în
coarde de viță care se împleteau de la stâlpi până la streașină, ajungând
până în vârful acoperișului. Casa era împrejmuită cu un gard mic făcut
din scânduri vopsite cenușiu, iar în spațiul dintre prispă și gard creșteau
flori. De-a lungul gardului dinspre drum, pe partea dinafară a curții,
Aristide lăsase o fâșie lungă pentru jocul de popice. Construise chiar
anume un fel de acoperiș, demontabil, pe care îl întindea peste gard
atunci când ploua.
Avea cârciumă, care era așezată cu obloanele spre centru. Doi stâlpi
în afară susțineau o prelungire mare a acoperișului, sub care Aristide
scotea trei-patru mese mici cu scaune, la care se putea așeza oricine.
În continuarea șoselei, de la centru spre răsărit veneau rând pe rând:
o fântână de piatră, școala primară, o uliță care ducea spre prima
biserică, primăria comunei, față în față cu primăria, casa notarului,
alături de el casa ginerelui, directorul școlii primare, învățătorul
Toderici, apoi casa celui de al doilea paroh al comunei, un tânăr
învățător care se făcuse popă și reușise să împartă chiar anul acesta
parohia în două (acum umbla prin sat și strângea de la oameni să repare
vechea biserică). Alături de el se afla magazinul comercial și casa lui
Petre Ianculov, vechi negustor al comunei.
Acesta era centrul sau Devale, cum i se spunea, pentru că într-adevăr
comuna semăna cu o albie și orice uliță pornea la vale spre fundul
acestei albii. La marginea dinspre răsărit a comunei, pe un câmp deschis,
împrejmuit cu un gard înalt de sârmă ghimpată, se afla moara cu valțuri
a lui Aristide și presa de ulei.
Moromete îl căută pe Aristide la primărie și întrebă secretarul dacă
„domnul primar ăsta“ e aici.
Secretarul primăriei era un om care avea pentru Moromete multă
considerație. Cândva Moromete fusese consilier comunal, o singură dată
și, nu se știe de ce, nu-i plăcea să i se amintească de acest lucru, era și
acum membru în comitetul bisericesc dar nu se ducea niciodată la
adunări, și pe vremea aceea, murind secretarul primăriei, Moromete îl
susținuse în consiliu pe tânărul Oprescu, secretarul de acum, care nu uita
acest serviciu și îi păstra lui Moromete o veche și inutilă, nu
recunoștință, ci considerație, recunoștința fiind ceva care trebuia să i se
cuvină lui ca secretar, fiindcă el era acela care scotea pentru oameni
copii după registrul de nașteri, acte de naționalitate și origine etnică,
bilete pentru vite și adeverințe...
— Am onoarea, dom’le Moromete! spuse secretarul fără să se
oprească din scris: scria nemaipomenit de repede și de frumos și izbutea
să facă acest lucru fiind, ca orice secretar de primărie, jumătate beat; am
onoarea și toată stima, repetă el, cu ce te pot servi?
— Cu o țuiculiță, spuse Moromete ironic. Primarul ăsta e aici?
— Este! răspunse secretarul cu un glas ca de chelner. Este! strigă el,
continuând să scrie în felul lui nemaipomenit, spre admirația oamenilor,
care nu lipseau niciodată de pe capul lui.
Moromete ieși din birou și intră la primar.
Aristide îl întâmpină cu voioșie. Era un om cu trăsături tinerești, deși
avea tâmplele încărunțite. Gulerul alb al cămășii, răsfrânt peste haină,
accentua buna dispoziție tinerească a primarului.
— A... Moromete! strigă el ridicându-se de după birou și dând la o
parte hârtiile și ziarele pe care le răsfoia. Aha! Aha! exclamă. Ai citit în
gazetă discursul lui Madgearu și ai venit să-mi spui că o să cadă
guvernul! Șmecher Moromete! Crezi că o să ieși primar!? He, he, he!
Hai noroc!... Stai jos, nea Ilie, stai pe scaun. Ce faci, domnule? E
posibil, după cum se aude, că la toamnă o să fie alegeri generale, dă-o
în... mă-sii, trebuie să intri în consiliul comunal.
 Aristide se întoarse vorbind la birou și, așezându-se la loc pe scaun
se dădu puțin pe spate și se întrerupse familiar și totodată politicos:
— De ce nu stai, nea Ilie! Stai, domnule, pe scaun!... Ia spune-mi,
nea Ilie, Cocoșilă ce mai face?
Moromete, depășit de veselia și politețea primarului, se așeză pe
scaun și nu zise nimic. Aristide, degajat, reluă printr-o nouă exclamație:
— He, he, he! râse el. Cocoșilă îi înjură pe liberali, dar nu vrea să
spună cu cine o să voteze. Te pomenești că l-ai atras dumneata să voteze
pentru Iorga!
— Nu vrea! zise Moromete.
— He, he, he!
— Da. Cică nu se poate discuta cu el.
— Cu cine?
— Cu Iorga.
— De ce?
— Cică degeaba are doi creieri, că nici unul nu e bun.
— Iorga? He, he, he! râse Aristide. He, he he, Moromete, ciudat mai
ești! Care va să zică degeaba are doi creieri, he, he, he, fugi d-aici...
Chiar așa zice? Ce zice?... Lasă, nea Ilie, tot cu ai noștri o să votați toți,
ce să mai discutăm! Ia spune, ce mai faci? Vreai ceva p-aici, vreun act?
— Aș vrea eu un act, dar nu se poate! zise Moromete.
— De ce să nu se poată?! Pentru dumneata facem noi.
— Oare? încercă Moromete uitându-se dintr-o parte la primar. Așa,
un act! zise el și începu să spună cu glas oficial și să scrie cu mâna în aer
prin fața ochilor:
Act
Domnul Ilie Moromete, din comuna cutare, județul cutare,
consfințim noi că nu mai are dreptul să plătească fonciire și impozite!
— He, he, he! izbucni primarul nestăpânit, uitându-se curios la mâna
lui Moromete care tocmai semna actul în aer cu o mișcare lungă și
încogârlițată. He, he, he, las-o dracului, nea Ilie, dă-o în... mă-sii!
— Sigur, îți convine să râzi, dar ia întreabă-mă pe mine!
— Ai de plătit mult?
— Hm! făcu Moromete.
— He, he, he, las-o moartă, nea Ilie, se veseli Aristide. Anul trecut
dumneata nici nu știi că eu personal l-am oprit pe perceptor să nu-ți
confiște căruța! Păi dacă o tot amâi... He, he, he! Te pomenești că ți-au
și luat ceva din casă! Ai?
 — Nu! spuse Moromete parcă cu recunoștință că nu s-au purtat încă
cu el în acest fel. Nu, nu mi-au luat nimic, adăugă. Dar o să-mi ia! spuse
apoi cu glas de parcă i-ar fi făcut celuilalt o promisiune.
— O să-ți ia? He, he, he! Las-o moartă, nea Ilie! Lasă că dacă o să fii
ales în consiliul comunal ne descurcăm noi.
Aristide nu mai râse. Moromete se uită o secundă la el, apoi întoarse
capul în altă parte și rămase nemișcat și posomorât. Primarul îi propunea
într-un fel destul de lămurit să devină omul lui. Ceva asemănător se mai
întâmplase o dată pe vremea când Aristide nu era așa de bogat și
Moromete nu atât de prudent în politică. Aristide plăcuse oamenilor și
fusese susținut în alegeri, iar consiliul comunal din care făcuse parte și
Moromete aprobase cu multă nevinovăție două importante hotărâri pe
care le propusese Aristide îndată ce fusese ales primar: o hotărâre cu
privire la un monument în cinstea eroilor și alta cu privire la ridicarea
unui cămin cultural. Amândouă proiectele trebuiau realizate prin
autoimpunere. Porniseră membrii consiliului comunal prin sat cu
căruțele și strânseseră grâu și porumb; de două ori, în doi ani; și oamenii
dăduseră, avuseseră încredere în consilierii lor; iar consilierii predaseră
grâul și porumbul primarului, în care aveau încredere; iar primarul nu
dezminți încrederea consilierilor săi, ridică un monument de ciment de
doi metri pe un teren de un metru pătrat, monument pe care fură trecuți
toți eroii războiului de reîntregire și clădi o aripă a școlii începută de
mult, adăugând, sub frontispiciul pe care scria Școala, și: Căminul
cultural. Dacă între timp Aristide n-ar mai fi luat și alte hotărâri la fel de
importante, de astă dată referitor la executarea bugetului comunei, la
folosirea terenurilor și altor bunuri ale primăriei, și nu le-ar fi executat în
același chip, adică având grijă să nu existe hârtii sau să existe hârtii care
îl acopereau, afacerea cu monumentul și căminul cultural ar fi sfârșit rău
pentru el, adică așa cum i s-ar fi întâmplat oricărui om care n-ar fi fost
total cinstit; dar amestecată cu altele și întinsă pe mai mulți ani, această
afacere de început se împletise într-un lanț gros, puternic și total, pe care
nimeni, o dată ce lanțul se formase, nu mai putea să-l desfacă. Moromete
cunoștea și el această chestiune cu monumentul și căminul cultural, dar
Aristide îi dăduse de înțeles că afacerea era în ordine; era foarte mirat că
Moromete nu-i spusese din vreme să-i dea și lui niște izlazuri să le
folosească; ce dracu, toți consilierii luaseră, numai Moromete
rămăsese...
Drept răspuns Moromete părăsise consiliul și se găsiseră destui care
să râdă de el că a fost prost și nu s-a ales cu nimic și că de aceea nu se
mai duce pe acolo. Poveste veche și uitată chiar și de Moromete. Dar
iată că Aristide n-o uitase și îi propunea iarăși, având în vedere alegerile
apropiate, să voteze din nou pentru el și să-l sprijine iarăși în sat. În
schimb Aristide avea să-l ajute să se descurce în consiliul comunal mai
bine ca data trecută.
— Știi că eu nu fac aici la primărie decât să iscălesc hârtii, spuse
Aristide mai departe, văzând că Moromete tace posomorât.
„Se știe de mult că eu las acuma pe alții să se ocupe de afacerile
primăriei“, însemnau de fapt cuvintele lui.
— Nu mai am timp nici să mor, adăugă el vesel, și nu mințea, era
ocupat până peste cap cu construcția unei noi mori în Tătărăști, o
comună mai mare decât aceasta de aci unde era primar. A! Ce zici,
Moromete?
— Domnule, i-am dat drumul la București, răspunse Moromete după
lungă vreme de tăcere. I-am dat drumul la București și e vorba să-mi
trimeată niște franci! repetă el. Dar mi-e frică să nu vină iar Jupuitu după
fonciire!
— Stai că nu pricep nimic, zise Aristide.
— N-auzi că i-am dat drumul la București lui Achim? spuse
Moromete puțin supărat că celălalt nu înțelegea. I-am dat drumul lui
Achim, lui fi-meu!
— Ei și?
— Trebuie să-mi trimeată niște franci!
— Nu pricep!...
— N-am acuma să-i dau ăluia cu fonciirea.
— Ei si?
— Dă-mi patru mii de franci să-i dau la fonciire și când îmi trimite
fi-meu, ți-i dau îndărăt...
Aristide se hotărî repede:
— Mi-am închipuit eu, când te-am văzut, de ce ai venit, Moromete,
spuse el devenind din nou vesel. Bine, atunci rămânem înțeleși: îți dau.
Și se ridică de la birou: prietenii mei îi împrumut cu plăcere. Hai cu
mine pe la cârciumă că n-am bani la mine!
De la primărie la Aristide nu era departe. Mergeau împreună agale.
Aristide era mai înalt, și cu toate că era elegant în costumul său ușor, de
vară, albastru-deschis, cu pălărie moale de pai de orez, atrăgea atenția
mai puțin decât Moromete, care arăta parcă supărat, și avea o expresie ca
și când nu singur, ci silit de cineva ar fi mers alături de primar.
 IV
În acest timp Paraschiv pornise înfrigurat spre tușă-sa Guica. Achim
plecase și trebuia făcut ceva repede cu Nilă, să-l îndemne să termine o
dată cu bombănelile lui de neînțelese.
— Ei, gata, ga Mario! îi dădu Paraschiv de veste tușei. Gata, dar nu
știu ce să fac cu Nilă, că îmi vine să-i dau câțiva pumni după ceafă și să-
l satur.
Guica stătea în fața bordeiului și împletea la ciorap; ea nu luă în
seamă supărarea nepotului și, de bucurie că în sfârșit Achim plecase,
scăpă câteva ochiuri la ciorap.
— Ce vorbești, Paraschive? șopti ea cu glas strâns. I-a dat drumul? A
plecat? Când a plecat?
— De dimineață! răspunse Paraschiv. Mi-era nițel frică și mie: haiti,
acu’îl întoarce îndărăt! Că și ăla se moșmonea, se moșmonea... mai
adăugă Paraschiv supărat.
— Așa, mă! Așa! continuă Guica cu bucuria ei sărată și nițel surdă,
ca și când bine făcuse Achim că se moșmonise. Aha! Aha! mai exclamă
ea. Și alea ce zicea? A? Paraschive! Alea nu zicea nimic?
Paraschiv nu răspunse.
— Hai, mă, dă-te naibii, ce ești supărat? îl certă Guica. De ce nu
spui? Acuma trebuie să plecați și voi! Când plecați? Paraschive, se rugă
Guica sfătuitor, vezi, nu stați mult p-acolo! Un an, doi și întoarceți-vă
acasă. Eu ți-am mai spus. Locul ăla din spatele casei e al tău. Cu banii
din București faci o casă pe el, te însori, cumperi pământ și să mor și eu
acolo ca o creștină între ai mei, să aibă cine să mă îngrijească. Vorba
ăluia, să nu vie un străin! Că de! Suntem de-un sânge! Și acolo, în
București, mai trimite-mi și mie un frâng, că dacă nu eram eu să vă învăț
de bine, ce făceați? Nu mai pierdeți vremea de pomană, să mai munciți
și la secere pentru ei! Auzi tu?! Când plecați?
— Nu vrea boul ăla de Nilă, ga Mario, n-auziși ce-ți spusei? zise
Paraschiv scuipând și făcând ca buzele lui să se încalece și să se
despletească în fel și chipuri.
— Ce, e nebun?! se mânie Guica, oprindu-se surprinsă din împletit.
— Cică: „Nu, bă, că cum să plecăm cu caii și să lăsăm grâul pe
câmp?“; Cică: „Nu acuma, bă, mai încolo, pe la Sântămărie!“
— Păi și tu, zise Guica, prost ești? De ce n-ai venit cu el încoace? Ia
du-te și vin’ cu el încoace! Ce, e prost?
 — E prost, răspunse Paraschiv scuipând furios. Apoi continuă cu un
glas gros, care vroia să semene cu al lui Nilă: „Că ce, bă, ce ți-a venit și
ție! Plecăm acuma, râde lumea de noi: ăia ai lui Moromete fugiră
câteștrei de acasă și-l lăsară pe tat-său singur cu grâul pe câmp...“
— Du-te, mă! Du-te! zise Guica fără să mai asculte. Du-te, mă, n-
auzi? Du-te și vin cu el încoace! Am să-i spun eu ceva și ai să vezi că n-
o să mai zică nimic!
Nilă însă plecase cu caii la păscut și abia a doua zi spre seară se
întâlniră cu tușa lor.
Când îi văzu trecându-i pârleazul, Guica se ridică de pe scăunelul ei
din fața bordeiului și le făcu semn să vie după ea înăuntru. Ca de obicei
nepoții își îndoiră cefele să nu se izbească cu fruntea de pragul de sus al
ușii, intrară în odaie și se așezară tăcuți pe aceleași scăunele de-o
șchioapă; se fereau să stea pe pat, care era de totdeauna șubred și s-ar fi
putut rupe cu ei.
Guica se așeză pe prag în fața lor, fără să-și lase ciorapul de la gât și
începu:
— Ei, Nilă! Păi ce-am vorbit noi până acuma? Ia ascultă aici la mine:
lui Achim i-a dat drumul la București și dacă nu trimite bani, crezi că
tac-tău e prost? Păi știi ce e în stare să facă? Să se ducă peste el acolo și
să nu mai puteți face voi nimic! Tu auzi, mă?!
Paraschiv se uită la Nilă și făcu un semn din mâini care vroia să
spună: vezi! Nilă se uită la Paraschiv și dădu din umeri vrând să spună
că nu înțelege nimic. Guica deschise gura să-i dea drumul mai departe,
dar Paraschiv o întrerupse. El îi aruncă fratelui o privire de dispreț și
parcă mugi:
— Mai și vorbești!
— Ce vorbesc, mă, ce vorbesc? bolborosi și Nilă în felul lui de
neînțeles, din care nu puteai să-ți dai seama niciodată dacă protestează,
cere explicații, sau pur și simplu nu pricepe despre ce e vorba.
— Cum nu vorbești? Păi nu spui? reluă și Paraschiv.
— Ce spun?
— Cum ce spui? Că: „Lasă, bă, că să mai așteptăm, că râde lumea de
noi!“ Tu auzi ce spune ga Măria? Crezi că tata când o vedea că ăla nu-i
trimite nici un franc, o să ne aștepte pe noi să vie Sântămăria?
Nilă își încreți fruntea lui lată și groasă, o lăsă în jos și nu mai spuse
nimic. Dar iarăși nu puteai să știi ce e cu el. Guica vorbi mai departe:
— Nilă, dacă n-o să rămâneți voi cu buzele umflate, haida-de! Păi
voi nu știți ce vorbesc alea? Ce spun pân sat? Că tac-tău are să-i treacă
pe toți pe numele lui și are să-i treacă ăleia bătrâne casa și jumătate din
locul de casă. Pentru că ești bleg și umbli cu capul între urechi, d-aia! E
averea voastră! Ce-ai să te faci tu dacă tac-tău îl pune alea la cale și le
trece casa? Ai, mă? Ce-ai să faci, Nilă? Că atunci nu poți să le mai dai
afară, că se duce la secție și vine cu jandarmul. Tu auzi ce-ți spun eu?
Guica se opri din împletit și se ascuți cu capul spre Nilă. Tu auzi, mă?
repetă ea. E casa voastră, e averea voastră de la biată mă-ta! Și lumea o
să fie de partea voastră, că tac-tău cu nimeni nu se are bine...
Nilă asculta în tăcere, cu pleoapele lăsate cu totul peste ochi ca și
când ar fi dormit. Guica continuă:
— Și atunci ce să mai așteptați? Încălecați într-o noapte pe cai și
luați-o spre București. Și când o să vă întoarceți cu bani peste vreun an
și-o să le dați pe-alea afară, lumea o să zică: „Bine le face! Au fugit la
București din pricina lor! Așa le trebuie, că au vrut să pună mâna pe
averea fraților!“ E averea voastră, Nilă! De câte ori să-ți tot spun?
Guica își trase capul care stătuse întins și înfipt sub ochii lui Nilă,
apucă ciorapul din poală și începu să împletească repezit, cu mișcări
înghiontite.
— Nu, că lui îi e rușine de lume, zise Paraschiv când tușa se opri. Nu
înțelege că lumea râde de noi taman d-aia, că îi lăsăm pe ei să ne
mănânce munca. Păi, bă Nilă, lumea zice că suntem noi proști, tu știi
asta? îl informă Paraschiv având în glas ceva care arăta că în privința
asta de mult sunt ei acoperiți de rușine.
Nilă însă tăcea mai departe, cu fruntea lui lată și groasă cât degetul
aplecată în jos. Nu se știe de ce, lucrurile acestea care păreau foarte
limpezi continuau să fie pentru el turburi. Paraschiv se uită la el cu
dispreț și spuse iar, cu un glas lung, tărăgănat, ca și când l-ar fi strigat de
la cine știe ce depărtare:
— Băi, Nilă, bă! O să te tragă fetele de turul pantalonilor, ca pe
Năstase Besensac. Zici și tu că ești flăcău! Eu m-ași fi însurat până acum
de zece ori, dar n-am vrut! Tot pentru voi, pentru tine și Achim! Să vă
fac oameni!
Nilă ridică fruntea, se uită la fratele său și mormăi ca un urs.
— Faci tu oameni! Păi dar! Dăștept mai ești! Mă mir că nu te vezi!
— Nu, că sunt ca tine, să dau în gropi, răspunse Paraschiv pornit.
Dacă n-aș fi eu... Dacă ar zice tata să tragi la jug, ai trage la jug.
Nilă își încreți fruntea și chipul lui mare se aprinse de această jignire.
Se întoarse spre Paraschiv și mormăi cu toată puterea, clipind des din
ochi și strângând pumnii amenințător:
 — Ce, bă, ce? Ce, ce? Ce vrei? Ce?
— Cecsina! blodogări Paraschiv fără să se sinchisească.
— Ia nu vă certați! interveni Guica ridicându-se de pe prag și
căutând ceva între sobă. Ea scoase de acolo o oală cu dude și o puse
înaintea nepoților. Nu vă certați ca proștii, ce v-a apucat? Paraschive, tu
ești mai mare, ce vorbă e aia? De ce râzi de el? Parcă tu ești mai breaz?
Să te duci acolo la București și să te-ntorci, să te-nsori! Să faci copii!
Atunci să te vedem! Haide, luați niște dude d-astea și nu vă mai certați!
Cei doi începură să bage mâinile în oală și să mănânce din ea în
tăcere. Guica se așezase la loc pe prag și bestecăia la ciorap. După puțin
timp trase un fir lung din ghemul negru de lână și spuse:
— Hai, mă, ce faceți? Că trebuie să plămădesc, să vă fac niște pâine!
Am și eu câteva ciurele de făină pentru zile mari. Să vă fac să aveți pe
drum! Înțelegeți-vă mai repede!
— Ce să ne mai înțelegem, zise Paraschiv ridicându-se. Gata,
plecăm!
— Și caii? întrebă Guica.
— Îi luăm cu noi, răspunse Paraschiv hotărât. Cu ei câștigăm mai
mult decât cu oile. Altfel de ce dracu mai plecăm?
— Cum, mă, să furăm caii lu’ tata? tresări Nilă cu un glas din care se
vedea că acest gând nu izbutea cu nici un chip să-și facă loc în capul lui.
— Păi nu sunt caii voștri, Nilă? N-ați muncit voi anul trecut și ați
plătit cinci mii la bancă? Cu ce v-ați ales voi din douăzeci de mii care s-a
împrumutat tat-tău? Nu și-au făcut alea covoare de pe urma oilor? Sunt
caii voștri, tu nu vezi, ce naiba tot vorbești! Ia vezi, că acum mă supăr pe
tine!
— Păi vorbește și el ca să nu tacă, zise Paraschiv mereu furios de
împotrivirea lui Nilă. El se sculă în picioare și continuă hotărât să
termine cu atâta vorbă: Ascultă, Nilă, eu încalec și plec și te las ca pe-un
prost aici... Mie să-mi spui verde... Te întreb: mergi sau nu mergi? De-
un an de zile de când vorbim; mergem, mergem, mergem! Și acum faci
pe... Că râde lumea că furăm, că, bă, să mai așteptăm! Ce să mai aștepți?
Nu mai aștept, am așteptat destul!
De pornit ce era, Paraschiv uită și se așeză pe patul tușei, care îndată
începu să trosnească și să pârâie. Guica țipă la el:
— Du-te, mă, naibii, că-mi rupi patul!
Paraschiv sări în sus. Supărat, el puse mâna pe umărul lui Nilă și-l
mișcă, parcă l-ar fi sculat din somn.
— Nilă, mergi, mă, sau nu mergi?
 Nilă tresări și deodată sări în picioare:
— Merg, mă, merg, ce tot mă îțâni? N-auzi că merg? Nu ți-am spus o
dată că mergem?
— Păi vorbește!
— Ce să vorbesc? mormăi Nilă, de astă dată cu un glas slab, fricos,
ca și când i-ar fi părut rău că spusese că merge. Continuă: Să mergem
odată! Ce tot vorbim atâta! Și dacă se întâmplă ceva...
— Dacă se întâmplă ceva, eu răspund! aproape că strigă Paraschiv.
 V
După ce se luaseră, Birică și Polina continuau să se uite unul la altul
ca și când ar fi fost singuri pe pământ. Zadarnic încercau, Polina să stea
mai mult prin casă cu soacra și cumnatele, iar Birică prin curte cu tatăl și
frații! Se strigau pentru lucruri de nimic și dacă se stăpâneau să nu fie
mereu unul lângă altul, nu se puteau împiedica să nu-și audă glasurile.
Se auzea glasul ei sau al lui spunând nu se știe ce, se opreau pentru o
clipă și bătaia inimii se iuțea...
Dar dacă durerea trebuie stăpânită fiindcă îndurerează și pe alții,
bucuria prea mare trebuie și ea stăpânită fiindcă poate fi rău înțeleasă.
Într-o zi mama spuse „o vorbă“ Polinei, închipuindu-și că îi face un bine
dacă îi amintește că traiul ei aici o să fie rău, dacă nu se împacă cu ai ei.
Erau la masă. Polina nu luă din ciorbă decât de vreo două ori și lăsă
lingura pe masă. Era o ciorbă de verdețuri nici mai bună nici mai rea ca
în alte zile, dar mama-soacră nu se uită la chipul norei să vadă că de fapt
ei nu-i ardea azi de mâncare la fel cum nu prea îi arsese nici până acum
de când venise aici; socoti că ciorba era de vină:
— E fără untdelemn! spuse ea. Trebuie să păstrăm untdelemnul
pentru secere! Și în loc să se oprească aci, se pomeniră cu toții auzind
pentru întâia oară niște cuvinte cam nepotrivite și supărătoare. Noi
suntem învățați, maică, să mai mâncăm și fără untdelemn!
Nepotrivite și supărătoare cuvinte, dar adevărate și de aceea clipa
care urmă după rostirea lor nu fu alungată de nimeni.
Polina se făcu roșie și deodată, cu totul pe neașteptate pentru ei, ea
rosti cu o veselie înțepată și necruțătoare:
— Ba eu, mamă, nu sunt învățată să mănânc fără untdelemn!
„N-am de gând să înghit ceea ce nu se cuvine“, însemnau de fapt
cuvintele ei.
— Și nouă ne-ar plăcea, dar ce să facem! rosti mama-soacră între
două porniri, de frică să nu iasă ceva urât, dorind să nu ocolească ceea ce
trebuia în cele din urmă spus pe față.
Dar Birică-tatăl se sinchisi mai puțin. Se întoarse spre noră și-i
aruncă cu nepăsare:
— Ba o să mănânci, că n-o să ai încotro!
— Nemâncată nu stau!? răspunse Polina cu veselia ei șuierată.
 — Lasă, maică, o să vă aranjați voi! rosti mama. O să vă împăcați cu
alde tac-tău și o să vă duceți acolo! Că aici e greu de trăit, suntem mulți
și.
Nu spuse mai mult, se făcu tăcere. Ce însemna asta?! Așadar în timp
ce ea și Birică nici nu știau ce mâncau amețiți de marea lor bucurie, aici
exista nemulțumire, gânduri grăbite să-i împovăreze cu grija traiului...
Polina nu mai zise nimic, se ridică de la masă și intră în odaie. Birică se
posomorâse și mânca în tăcere. El socotea ieșirea soției lui la fel de
nepotrivită ca și cuvintele mamei. Era însă limpede că bucuria familiei
trecuse de mult; și că ei doi băgau de seamă acest lucru abia acum.
— Ce e cu tine, mamă? spuse el supărat.
— Ce să fie? rosti tatăl numaidecât. Spune și ea ce este. Sau nu-i
așa? întrebă el cu nepăsare.
În clipa aceea, în casă, Polina izbucnise în plâns. Birică tresări, se
făcu galben la față. El rămase cu lingura într-o mână și cu bucata de
mămăligă într-alta, ascultând înfiorat, zguduit. Pe chipul lui se așternea
încet o expresie rece, străină de familie, care nu fu observată de ceilalți.
Lăsă lingura și mămăliga pe masă, se ridică și se duse la soția lui.
— Hai, taci din gură! o ocroti el. Ce-ți pasă ție de mama? Numai
dacă îți fac eu ceva, atunci să plângi!... Hai! își înmuie el glasul.
„Hai, uită-te la mine, uită-te în ochii mei, însemna acest hai. Cum
poți să plângi când eu sunt cu tine, când amândoi știm ceva care nu știe
nimeni?!“
— Hai, Paulino! o mângâie el cu numele ei întreg, turburat de
plânsul ei care întocmai ca și bucuria creștea din el însuși copleșitor.
Hai, tu... taci! Lasă! Numai dacă eu...
Dar Polina, cum stătea pe pat cu capul lăsat pe coate și coatele pe
genunchi, se răsuci fără să se ridice și își puse fața udă pe piciorul lui.
Înfiorat, el îi apucă fața în palmele lui aspre și sub palmă îi simți gura
fierbinte cum plânge și vorbește:
— Destule vorbe urâte am auzit în casă! Am crezut că dacă mă mărit
o să scap! Toată ziua și toată noaptea numai bani și pământ! Bani și
pământ!
Polina aproape că striga și era limpede că o spunea pentru cei din
tindă. Într-adevăr, aceștia încetaseră să mai mănânce și ascultau.
— Am fugit de acasă numai să nu mai aud și acuma vă bateți joc de
mine că nu sunt învățată să mănânc fără untdelemn. Am fost și eu fată
pe lumea asta! A trebuit să mă feresc și să strâng din dinți și acuma...
 — De ce a trebuit să strângi din dinți? o întrerupse Birică-tatăl din
tindă.
— Hei, tată! protestară într-un glas fetele și mama.
— Pentru că alte fete se mărită cu nuntă și cu lăutari, răspunse Polina
plângând. Dar dacă e vorba pe-așa, am să plec chiar acuma, dacă soacra
nu mă lasă nici măcar să răsuflu! Birică, hai cu mine!
În tindă, mama se ridică speriată de la masă și trecu pragul odăii.
— Polino, tu degeaba te superi și plângi, că n-am zis ce ți se pare ție.
Am zis și eu o vorbă, oi fi greșit! Dar vorbește lumea prin sat, maică, și
voi nu știți nimic. Tat-tău zice că nu cumva să ne prindă că venim peste
el cu împăcăciunea, că ne dă afară și ne face de râsul lumii. E pus pe
dușmănie contra lui Birică și ne-am gândit și noi că tu, Polino, trebuie să
te duci pe-acasă și să le spui că nu sade frumos să ne dușmănească
degeaba! Dacă o vrea să-ți dea ceva, bine, dacă nu, lasă-l să-i rămână lui,
să se sature de pământ. Dar ne pare și nouă rău când auzim ce spune la
lume. Barim să tacă din gură! Adineauri spusei vorba aia cu dusul la
alde tat-tău fiindcă așa ar fi stat bine, ne-am fi bucurat și noi să-ți dea
tat-tău dreptul tău și să vă ajute până vă faceți o casă. Dar Doamne
păzește dacă am vrut să spun ceva rău. Fiindcă noi ne-am gândit: dacă se
însura Birică cu alde Leana lui Floricel, care n-are decât o jumătate de
pogon pământ, ce făceam? Nu tot trebuia să stea aici, cu ea? Te-a luat pe
tine! Ei! Și dacă n-o să-ți dea tat-tău nimic, ce?! Uite, sunt fetele astea
aci și frații ăștia, să spună ei dacă se gândește cineva rău la tine. Atâta
zicem și noi: să tacă din gură alde tat-tău și să nu ne mai înjure. Fiindcă
fetele astea s-au făcut și ele mari și altă zestre decât că sunt vrednice și
cinstite n-au, de ce să-și bată Tudor Bălosu joc de ele? D-aia eram
supărați, că altfel, maică...
Mama se opri. Era foarte îndurerată și când sfârși de vorbit se așeză
pe pat și oftă; privirea ei se lărgi și rămase nemișcată într-o contemplație
liniștită a durerii. Asta era tot, nimic altceva nu mai aveau cu Polina.
Fetele intraseră în casă și tăceau, adeverind prin asta spusele mamei.
Numai Birică-tatăl părea să mai aibă ceva de spus. Pe de altă parte
atmosfera aceasta o surprinsese atât de mult pe Polina, încât ea nu zise
multă vreme nimic, se uita mereu când la mama-soacră, când la cumnate
și pe fiece clipă care trecea, o ciudată licărire creștea în privirea ei. Întâi
se îndreptase pe pat, apoi se îndepărtase puțin de bărbatul ei. Urmele
plânsului se șterseră treptat, apoi un zâmbet ascuns, cu neputință de
ghicit ce însemna, se ivise pe buzele ei. Se cunoștea totuși că nu se
îndoiește de adevărul celor auzite, că o crede pe soacră și pe cumnate și
le dă întru totul dreptate. Dar zâmbetul acela... parcă își bătea puțin joc
de ei, parcă râdea de nevinovăția lor.
— Păi bine, Birică, tu de ce nu mi-ai spus? se întoarse ea după o
vreme spre bărbatul ei. Ia hai cu mine la tata! Hai chiar acum cu mine!
repetă ea și se dezbrobodi și îmbrobodi cu o singură mișcare. Se sculă de
pe pat și rămase în picioare liniștită și hotărâtă.
— Vezi să nu te întorci plângând! spuse Birică-tatăl batjocoritor. Se
pare că el știa ceva mai mult decât toți despre Tudor Bălosu.
— Nu acuma, Polino, spuse mama cu îndoială. Mai lasă-l pe alde tat-
tău să se mai gândească, să mai...
— De douăzeci de ani de când m-a făcut a avut destul timp să se
gândească, spuse ea uimindu-i pe toți cu acest răspuns. Hai, Birică!
— Nu striga la mine, fă! murmură Birică scuturându-se parcă.
Tânăra lui nevastă era de nerecunoscut, se uita la ea uimit și părea să
nu priceapă ce vrea de la el.
Polina deschise ușa de perete și o lăsă larg deschisă. I se auziră pașii
apăsați străbătând bătătura. Birică se ridică de pe pat și se luă după ea.
Abia o ajunse din urmă, atât de repede și mânioasă se îndrepta nevasta
lui, după măritiș, să dea ochii cu părinții.
 VI
În seara și în zilele următoare după ce fugise cu Birică, mama ei
plânsese și încercase s-o trimită pe fata mai mică, Rafira, cu câteva
lucruri de-ale Polinei, dar Rafirica, deși avea numai zece ani, în loc s-o
asculte pe maică-sa, se apucase să-i spună lui Victor. Tudor Bălosu
aflase și o amenințase pe muierea lui cu bătaia.
Dar așa slabă cum era, Aristița îndrăznise să se împotrivească:
— Tu ai făcut-o de râs! strigase ea plângând. Parcă ți-a păsat ție
vreodată de noi! Proastă să fie Polina să-ți mai spună în viața ei tată.
— Si dacă nu-mi mai spune, ce? rostise Tudor Bălosu, îngrozind-o
pe muiere cu acest răspuns. Lasă c-o să-mi spună ea, n-avea grijă. N-are
să treacă nici o săptămână și ai să vezi cum intră pe poartă cu
împăcăciunea. Are nevoie de pământ.
— Și dacă are nu e dreptul ei? Ea singură a muncit cât voi toți... Nu
ți-e frică să nu te ia lumea la ochi?
— De ce să mă ia lumea la ochi, că i-am vrut binele? Ce-are băiatul
lui Stan Cotelici? O să trăiască cu al lui Birică din cântat? Treaba ei! Eu
nu-i dau nici o brazdă! Băiat cu atâta pământ și fuge de el! Ce are fa,
băiatul lui Stan Cotelici?
— Are pe dracu! strigase Aristița înfuriată. Dacă nu-i place, vreai tu
să i-l bagi pe gât?
— Nici nu-mi trece prin cap, răspunsese Tudor Bălosu nepăsător.
Dar dacă făcea cum am spus eu, era ferice de ea. N-a vrut să-l ia pe-al
lui Stan Cotelici? Foarte bine! Dar de ce s-a apucat să se ducă după al lui
Birică? Altul mai bun nu găsea?
Se certaseră până târziu, fără folos. Tudor Bălosu era mereu
nepăsător la rugămințile femeii care îi spunea să se ducă acasă la Birică
și să se împace cu fata. Tudor Bălosu nu numai că nu-și cunoștea bine
fata, dar nici măcar nu bănuia ce se petrecuse cu ea după măritiș; când o
văzu pe Polina intrând pe poartă cu Birică, de uimire, ochiul care nu i se
deschidea bine, de astă dată i se deschise cât o ceapă; Polina intra în
curte cu o înfățișare și niște pași care nu semănau deloc cu ai Polinei pe
care o știau ei, sfioasă și supusă, cam încăpățânată în sfioșenia ei
ascunsă, dar totdeauna ascultătoare.
Pe drum Polina se sfătuise cu bărbatul ei. Spre uimirea acestuia, ea
spusese că are dreptate mama-soacră: trebuie negreșit să se împace cu
părinții. Cum au să poată trăi fără zestrea ei? Nici să nu se gândească,
nici să nu-i treacă prin cap. Unde-au să stea? Așadar, se vor împăca și
vor sta la părinții ei, vor munci împreună un an, doi și în acest timp vor
strânge să-și facă o casă. Așa face toată lumea. Toate acestea are să le
spună el.
— Pe urmă să taci din gură și să mă lași pe mine, că o să mă înțeleg
cu ei, încheiase ea.
Despre faptul că Tudor Bălosu făcea de râs în sat familia bărbatului
ei, fapt care o nemulțumise atât de mult pe mama-soacră și pe cumnate,
nu mai putea fi vorba, de vreme ce scopul lor era împăcăciunea.
Birică se cam supărase de sfaturile acestea, dar în cele din urmă
convenise. Era încă nedumerit de schimbarea ei parcă neașteptată.
Tudor Bălosu îi văzu dinăuntru intrând în curte, și fără să știe pentru
ce, închise fereastra care era deschisă și deschise ușa din tindă. Aristița
aprindea focul în vatră și se pregătea să lucreze la mașină niște rochii.
— Vezi că vine Polina și cu ăla, îi spuse Victor Bălosu mamei
trecând și el pragul și intrând în casă.
Tot atunci, Polina și Birică urcară scara prispei; ajunși în tindă, fata
se opri, se uită la mama ei care se îmbrobodea zăpăcită și-i spuse simplu,
dar cu ceva nou parcă străin, în glas:
— Bună-ziua, mamă!
— Bine v-am găsit! spuse și Birică încet.
— Bine-ați venit, răspunse Aristița luând-o înaintea lor în casă și
uitându-se îngrijorată dacă nu era ceva aruncat în dezordine peste paturi.
Cei doi intrară în odaie și dădură și acolo bună-ziua. Tudor Bălosu
răspunse limpede bună-ziua și-și aruncă privirea cercetător spre fiică,
dar Polina parcă nu-l lua în seamă; se așeză pe pat și-și strânse mai bine
basmaua sub bărbie. Pe nesimțite, în tăcere, Tudor Bălosu, Aristița și
Victor se apropiară de celălalt pat și se așezară pe rând, așteptând. Polina
se uită la bărbatul ei. Acesta se posomori și-i întoarse privirea parcă
furios. Începu să vorbească limpede și încet, simplu, parcă s-ar fi
cunoscut și ar fi trăit împreună cu ceilalți de multă vreme:
— Îmi pare rău, nea Tudore, că ne-am certat...
Flăcăul se opri câteva clipe, timp în care Victor se așeză mai bine pe
pat. Dar Tudor Bălosu nu luă în seamă părerea de rău a ginerelui, care
trebuia să fie începutul împăcării.
— Ce vreți, mă, voi? Ce căutați aici? întrebă el.
— Tudore, taci din gură! sări Aristița speriată.
— Stai că eu n-am chef nici de ceartă, nici de discuție! răspunse el
liniștit, și continuă spre cei doi, mai mult spre Birică, despre care credea
că pusese la cale venirea la el în casă: Ce e, Birică, ce cauți aici? În seara
când ai furat-o pe proasta asta, eu am venit la tat-tău și i-am spus. Ce
mai vreai? Sau unde te-am lăsat să intri pe poartă crezi că am să mă
tocmesc cu tine!
— Nea Tudore, n-am să-ți spun decât câteva vorbe și ne ducem...
Nici eu n-am chef să mă tocmesc cu dumneata. Eu cred că ar fi bine să
ne înțelegem ca oamenii. Am un singur pogon de pământ, mare și lat.
Pământul Polinei... dar nu e vorba acuma de pământ, fiindcă... Polina
spune că să stăm la dumneavoastră, un an sau doi, până ne facem noi...
dumneavoastră aveți trei odăi... și muncim cu toții. De ce să ne certăm?
Dacă vreți, bine, dacă nu... treaba dumneavoastră, noi ne-am luat și o să
ne descurcăm noi...
Victor Bălosu rânji din patul lui și se mișcă în el într-un fel care
făcea să se vadă că ceea ce auzise îi plăcea mult, îl înveselea. Birică
băgă de seamă și chipul i se aprinse. Se ridică în picioare gata să plece,
dar Polina se prinse în aceeași clipă de umărul lui:
— Unde te duci? Stai că merg și eu.
— Da, stai, zise Tudor Bălosu batjocoritor.
— Da, să mai stea, răspunse Polina rece. Apoi la fel de rece și liniștit
continuă: Și tu, Victore, ce rânjești acolo în pat? Nu ți-e rușine?
Victor Bălosu, Aristița și Tudor Bălosu făcură ochii mari.
— Polino, ce e cu tine? zise Aristița abia șoptit.
— Ia spune, tată, continuă fata fără să răspundă. Ce zici de ce-a zis
Birică?
Întrebarea aceasta liniștită i se păru tatălui obraznică. Se înfurie:
— Vezi să nu te iau acum de moațe și să te satur de măritat, spuse el
așezându-se la locul lui.
— Atunci nu vreai să stau nici cu Birică? întrebă Polina iarăși,
uitându-se la el deschis.
— Ia spune, Polino, vreai s-o iai pe coajă? spuse tatăl amenințător.
Acum te iau de mână și te dau afară! Ai fugit cu ăsta ca o proastă, te-ai
dus în crila lor de copii! Că altul mai bun nu găseai.
— Nu, altul mai bun nu găseam, răspunse Polina limpede. Ăsta mi-a
plăcut mie! Și de ce zici că nu ne lași aici? Spune, ca să știm și noi.
Drept răspuns, Tudor Bălosu se ridică de pe pat și spuse încet și
scrâșnit:
— Bă, ia ieșiți afară d-aici! Ieșiți afară până nu asmut câinii pe voi.
Aristița sări și i se puse în față:
— Tudore, ne aude lumea! Râde lumea...
 — Ia lasă-l, mamă, spuse Polina apăsat.
Se ridică în picioare înaintea tatălui:
— Să asmuți câinii pe mine? întrebă ea mușcându-și adânc buzele,
aprinsă la față. Să asmuți câinele? N-ajunge cât am îndurat aici, cât am
muncit? Ia stai tu nițel, tată, să vorbești aici cu mine! strigă ea cu un glas
tăios și înalt. Se rupse din fața tatălui, merse spre ușa odăii care
rămăsese deschisă și o trânti cu putere. Se întoarse apoi spre mama ei:
Iar tu, mamă, să nu te amesteci, că nu ești bună de nimic! Ai rămas
oarbă, de când lucrezi la mașină să le dai lor mii de lei! Și de săptămâni
de zile de când mă omoară să mă mărit cu Stan Cotelici, tu n-ai spus
nimic! Iar acuma m-ai lăsat să mă fac de râsul lumii!
De astă dată, Tudor Bălosu se năpusti spre ea și vru s-o apuce de
mâini și s-o dea afară. Birică și Victor săriră de pe pat. Polina se smulse
din mâinile tatălui și țipă:
— Ia mâna de pe mine!
Tudor Bălosu încremeni cu ghearele în aer. Fata îl fulgera cu niște
priviri a căror ură ardea în ele ca o flacără.
— Să nu dai în mine că-ți scot ochii! rosti Polina cu un glas
șuierător.
— Polino, țipă Aristița, ai înnebunit?!
În clipa aceea, Victor sări între ei, deschise ușa și spuse tare și
disprețuitor spre Birică:
— Ia ieși, mă, afară d-aici! Ia ieșiți afară d-aici!
Birică îl privi mocnit, mestecându-și fălcile. Nu se mișcă. Victor
Bălosu se apropie de el și îl apucă de flanela lui cârpită în coate. Spuse
cu același dispreț:
— Ieșiți, bă, afară!
Acest glas îngâmfat îl făcu pe Birică să-și smucească mâna cu putere
și să se dea îndărăt gata să-i sară în cap. Polina îl apucă liniștită pe
fratele ei de gulerul hainei și când acesta se întoarse cu fața, ea îi cârpi o
palmă atât de năprasnică încât Victor se clătină. Când își reveni și se
repezi spre Polina, Birică îi ieși atunci înainte și într-o clipă se încleștară
unul cu mâinile în gâtul celuilalt.
— Tudore, sai că se omoară! strigă Aristița înăbușit.
Mama și fiica și Tudor Bălosu săriră și începură să izbească în
mâinile lor încleștate.
O dată despărțiți, cei doi se priviră cu ură, mult timp gâfâind. Victor
Bălosu parcă uitase de palma dată de sora lui. Abia întru târziu își aminti
și se repezi pe negândite spre ea, dar Aristița îi ieși înainte.
 — Dai în mine, hai? Polino! Dai în mine! gâfâi el.
— Dau în tine! răspunse ea tremurând. Măgarule! Ai și tu o soră care
se mărită și strigi la ea să iasă afară! Porcule! Ai un obraz de porc, mă
mir că nu-ți plesnește.
Victor Bălosu sări iar de la locul lui și de astă dată o luă spre ușă, să
iasă afară. Bănuind ceva rău, Aristița țipă:
— Victor, stai aici, Victore? Stai aici! Stai aici! Tudor Bălosu sări și
el și îl apucă pe fiu de umeri.
— Ia stai, mă, la locul tău! Stai să le spun eu încă o dată, să nu zică
pe urmă lumea că a venit fata la mine și am gonit-o...
 VII
Se făcu un timp de tăcere grea. Se așezară iarăși pe paturi, cei doi
singuri într-o parte, iar ceilalți pe celălalt pat. Tudor Bălosu rupse
tăcerea cu un glas schimbat din care înfumurarea de tată pierise.
— Va să zică, Polino, abia te-ai măritat și ți-a și sărit țandăra. Te-au
pus ai lui Birică la cale. Vii să-mi bagi ghearele în ochi! Ași putea să ies
afară și să-mi văd de treburi, dar mă gândesc la ce-ai să tragi când te-or
pune ai lui Birică la muncă. Acolo să vezi muncă, nu ca acasă! Ai
muncit și acasă, nimeni nu zice, dar taman d-aia ar fi trebuit să nu-ți iai
lumea în cap. Dacă ar face toate fetele ca tine, ar fi un balamuc în tot
satul... Așa că vezi, îți spun încă o dată, pentru ultima oară, cu frumosul,
să te întorci...
— Îmi spui cu frumosul, dar sări cu pumnul la mine, spuse Polina
limpede, uitându-se drept în ochii lui.
Tudor Bălosu înghiți greu.
— Nu vreai să taci din gură, cauți ceartă! zise el.
— Să vorbești ca lumea și să nu mă minți! Niciodată nu te-ai uitat la
mine ca la o fată. Tot cu Victor: Victor în sus, Victor la deal... Numai eu
am muncit și ai crezut că sunt proastă, am să înghit mereu și o să mă
mărit cu cine vreți voi...
— Acum te-ai făcut deșteaptă, măgăreațo! Nu ți-e rușine să vorbești
așa cu tata? spuse Victor.
— Nu mai pot de rușine, răspunse Polina batjocoritor. Uite unde s-a
adunat rușinea, la alde tata și la domnul voiajor!
— N-am știut eu ce zace în tine că te învățam eu minte, răspunse
Victor clocotind. Poți să zici că cu vorbele astea care le-ai spus acum, te-
ai spălat pe bot de-un frate!
— Păi da, că mama nu putea să facă și ea un limbric lângă un gard în
loc să-mi facă un frate ca tine.
Era de o răutate care adâncea și nu apropia groapa care să căscase
între ei. Birică nu mai pricepea cum o să se mai împace soția lui cu
părinții după toate acestea. Nimeni însă nu mai îndrăznea s-o amenințe
pe Polina.
— Uite, Polino, una și cu una face două! rosti Bălosu. Eu atât am de
spus: ai fugit de acasă, te-am sfătuit să te întorci, nu vreai, gata, acum n-
ai ce mai căuta îndărăt. Am terminat socoteala.
 Se făcu tăcere. Polina își rezemă un cot în genunchi și apoi își
rezemă bărbia în podul palmei:
— Așa crezi tu, spuse ea neturburată.
— Așa are să fie! apăsă Bălosu.
Polina repetă:
— Așa crezi tu!
— Așa cred eu, așa este, am terminat, ce mai atâta vorbă! zise Tudor
Bălosu gata să-și piardă din nou răbdarea.
— Nu-nu! îl preveni Polina aproape veselă. Trebuie să înțeleg și eu.
Va să zică de ce zici că nu vreai să stăm amândoi în odaia de dincoace,
până ne facem noi casă?!
— Tudore, lasă-i, mă, să stea, îndrăzni Aristița încet. Birică e băiat
muncitor, ce-aveți cu el? Așa face toată lumea...
Era de necrezut, mama se dăduse deschis de partea fetei. Tudor
Bălosu o fulgeră cu ochii, dar Polina nu-l slăbi:
— Nu te mai uita așa la mama, zise ea. Ai să ne lași să stăm aici.
— Voi amândoi să stați cu mine?! se miră Bălosu. Poate dacă mor eu
și băiatul ăsta! Atunci da!
Polina se uită spre fratele ei și, ce lucru de neînțeles, glasul i se făcu
mai cald, așa ca al unei surioare mai mici:
— Victore, nici tu nu vreai să mă lași să stau aici?
— Da’ ce, e casa mea? răspunse Victor colțos dar zăpăcit totuși de
rugămintea ei. Ce mă întrebi pe mine? se scutură el. Din partea mea, n-ai
decât să stai!
— Da, se vede, spuse Polina cu părere de rău. Apoi, ridicându-se pe
neașteptate de pe pat: Hai, Birică! Se întoarse spre toți ai casei: zi, mă
goniți? Bine, mă goniți voi, da’ să nu credeți că eu sunt proasta aia! Nu
scăpați voi de mine câtă viață oți avea!
Deschise ușa înainte și ieși afară, fără să dea bună ziua sau să mai
spună vreun cuvânt. Birică mergea în urma ei cu fălcile încleștate. Când
ieșiră în poartă, tânărul mârâi supărat:
— Fă, tu ești nebună!
Se opriră în drum, în fața casei. Polina întârzia, parcă ar fi vrut să se
întoarcă îndărăt, să mai spună nu se știe ce.
— Haide! o îndemnă bărbatul mohorât, fără să se uite la ea.
— Nu merg!
— Ce?! se miră Birică și se uită la ea. Avea o înfățișare ascunsă, ca
pe vremea când era fată. Îl fulgeră un gând, pe care îl și rosti: Polino, mă
lași?
 Ea nu răspunse și nu se mișcă. Se uita înțepenită nicăieri.
— Nu merg! Unde vrei să merg? Unde să dormim la iarnă? În coșar?
În trențe, pe jos?
Aceste cuvinte îl înspăimântară pe Birică, se făcu alb ca varul.
— Da, șopti el copleșit. Bine, Polino! Atunci rămâi la ai tăi! Du-te
atunci! șopti el într-un târziu și de astă dată își înălță fruntea.
Văzuți de departe, nimeni n-ar fi putut să-și dea seama ce se întâmplă
între ei. Birică nu mai putu îndura și se îndepărtă încet. Lumea care se
uita putea crede că s-au înțeles să rămână la Bălosu; altfel s-ar fi certat și
înjurat cu glas tare, așa cum se întâmpla cu cei mai mulți când nu se
înțelegeau. De aceea, când Polina îl chemă din urmă pe Birică, chemarea
nu miră pe nimeni.
Birică se opri, se întoarse și o așteptă. Privirea lui ardea și dacă n-ar
fi fost în drum ar fi lovit-o întocmai ca atunci sub dudul Moromeților;
din nou ea îl făcea să se teamă că ar putea-o pierde. Își aminti însă
privirea și răspunsul ei de atunci și deodată înțelese că nu pentru a-l
chinui zadarnic se purta ea așa.
„Ah, ce nație de femeie! gândi el. De rămas la ai ei nu vrea, dar nici
cu mine nu merge!“
— Hai, Paulino! șopti el mohorât. Hai, nu te speria, că să fie ea a
dracului de casă, cu două etaje o fac, dacă e vorba că din pricina casei...
Și o luă înainte îndârjit. Polina merse de astă dată în urma lui, ca
orice nevastă supusă bărbatului. Birică mai întoarse o dată capul spre
casa lui Bălosu și îl văzu pe acesta pe după geamuri urmărind ceea ce se
petrecea la poartă. „Mama ta, amenință Birică. Ai crezut că dacă nu-i dai
zestre, am să ți-o las!“
— Birică, întrebă Polina din urmă, cu ce zici că ai să faci casă? Și
fiindcă el întârzie cu răspunsul ea adăugă: Să știi că mie nu-mi place cu
două etaje!
Era veselă, râdea de el, dar el nu se supără, începuse s-o înțeleagă;
firea ei era așa că vroia să trăiască în voie și bărbatul să nu-i pună pe
umeri nici o povară; doar de aceea îl luase pe el și nu pe altul și de aceea
fugise de la părinți. Dar ce era de făcut, de unde să facă rost de bani
pentru casă? Ea glumea, dar dacă până la toamnă frații și surorile lui mai
puteau dormi pe prispă, când s-o face frig vor trebui să intre înăuntru și
atunci unde are s-o culce pe Polina? Ce-are să se întâmple între ei dacă
n-or mai avea unde să stea? Pentru că, oricât de ciudat părea lucrul ăsta,
ciudat mai ales fiindcă nu-și dăduse deloc seama de el până acum, pur și
simplu n-avea unde să stea cu ea!
 VIII
Astfel se întâmplă că, în scurtă vreme de la însurătoare, bucuria lui
Birică se și făcu dureroasă. Gândul că s-ar putea să-l apuce toamna fără
casă îl neliniști atât de mult încât, fără să se mai sfătuiască cu familia, se
hotărî să facă rost de bani numai în singurul fel în care putea să facă atât
de repede și anume să vândă de îndată jumătate din pogonul lui de
pământ. Se gândi câteva zile în șir, îi trebuiau cel puțin trei mii de lei
dacă vroia să-și facă o casă ca să nu fie bordei (și numai o astfel de casă
îi trebuia, altfel toată lumea ar fi zis că iată ce rău a ajuns Polina trăind
cu el), dar de unde să ia trei mii de lei? Și apoi cum avea el să trăiască cu
o jumătate de pogon de pământ, când alții cu un lot întreg abia se țineau?
Dar această întrebare din urmă nu-l turbură pe Birică. Înainte de
orice trebuia să-și ridice casă, și încă una frumoasă, așa cum pe drept
merita o nevastă ca a lui. După aceea avea să vadă.
Luând această hotărâre el se grăbi să anunțe familia:
— Gata! De mâine încolo, cine vrea să mă ajute să fac casă, să
meargă cu mine în vale la văgăuni să facem cărămizi.
Erau tot așa, la masă, a treia sau a patra zi de când făcuseră
încercarea de împăcăciune.
Polina nu se arătă deloc surprinsă, dar Birică-tatăl și ceilalți încetară
o clipă să mai mănânce și se uitară la el bănuitori.
— Să faci cărămizi și să le lași acolo să dea zăpada peste ele! Sau de
ce?! se miră tatăl.
— Nu, ci să ridic casă cu ele, răspunse fiul.
— Aha! exclamă Birică-tatăl dumirit. Uitasem că acolo în vale la
văgăuni, după ce sapi și termini cu cărămizile găsești la fund și niște
bani!
— Asta mă privește pe mine! zise Birică închis în sine, dar tatăl
socoti, uitându-se la el, că n-avea el ce să închidă în sine și i-o întoarse
cu nepăsare:
— Te-o fi privind, zise. Mai bine dă flanela aia mă-tii, s-o cârpească
în coate, că atârnă jurăbiile pe tine, adăugă măsurându-l de sus până jos.
Polina, care n-avea nimic rupt pe ea, se simți iarăși atinsă ca și data
trecută cu untdelemnul.
— Ce s-o mai cârpească, trebuie altă flanelă, zise ea.
După aceste cuvinte, tânăra nevastă văzu multe perechi de ochi
îndreptându-se scurt și în tăcere asupra ei.
 — O fi trebuind, mormăi Birică-tatăl sorbind încet din strachina cu
verdețuri din mijlocul mesei.
— Ce tot dondănești din gura aia? interveni atunci mama-soacră,
uitându-se cu simpatie la noră. Așa este, îi trebuie flanelă că s-a însurat
și a intrat și el în rândul oamenilor!
Tatăl prinse cu privirea mulțimea de copii de la masă și așteptă
câteva clipe ca să fie înțeles de ce se uită: cei doi gemeni aveau pe ei
doar niște închipuiri de cămăși, iar fetele...
— O să tundem câinele și o să ne facem flanele, zise el.
— Parcă noi o să ne luăm după tine! răspunse mama.
Știa și ea că tatăl avea dreptate, dar dacă nu era lână pentru flanele,
barim să fie o vorbă bună!
Trecu deci cu bine această clipă grea pentru Birică: nu-l întrebă
nimeni de unde avea să ia bani și el înțelese că la urma-urmei într-adevăr
acest lucru îl privea numai pe el.
Umbla prin curte fluierând și cântând. Puse mâna pe secure și se
duse în grădină să taie salcâmul pentru tălpici. Polina stătea lângă el și îl
asculta cum cântă, parcă amețită, cu ochii închiși și cu mâinile
încrucișate pe sâni. Din când în când el se oprea din cântat și arăta cu
mâna:
— Dărâmăm cotețul... În partea asta o facem, cu fața încolo.
Și începea iar să cânte și să izbească în salcâmi cu securea. Era așa
de vesel încât își amesteca glasul cu loviturile de secure în așa fel, încât
frații lui mai mici, care se așezaseră puțin mai în vale, se tăvăleau pe
iarbă cu burțile lor goale și râdeau.
— Și cu ce zici că o să cumperi metri cubi, Birică? întrebă tatăl din
poarta grădinii.
Adică metri cubi de lemn de construcție, podele, uși, ferestre... Dar
Birică și Polina nu mai erau singuri, apăruseră din fundul grădinilor
câteva fete atrase de glasul cunoscut al vecinului, și Birică nu mai putu
să răspundă.
— Ce are să mai cânte Birică la nuntă! se minună una dintre fete,
apropiindu-se și așezându-se jos lângă Polina.
— Birică, ia cântă tu Vai de copilul străin, că vreau să-l învăț și eu...
zise alta care se apropia încet, cu fruntea într-o cusătură.
Dar a doua zi, când Birică puse caii la ham să se ducă la văgăuni,
tatăl îl opri:
 — Salcâmii ca salcâmii, zise el, sunt verzi și până se usucă trebuie
să-i tai din vreme, dar nu pune tu copiii să muncească degeaba
la cărămizi.
— De ce?
— D-aia, fiindcă nu te-aranjează!
— Bine, o să mă duc singur.
— Du-te singur, dacă n-ai ce face!
— De ce n-am ce face?
— Fiindcă te-am mai întrebat și ieri: de unde faci tu rost de bani?
— Păi nu spuneai că-i găsesc la văgăuni?
— A, uitasem. Du-te! îl îndemnă tatăl binevoitor. Ileano și
Gheorghițo, strigă el, hai, duceți-vă cu Birică și ajutați-l!...
Fetele chiar se urcaseră în căruță. Ele erau acum vesele pentru ele
însele; de când fratele se însurase, nu prea le mai păsa de el. Dar de
ajutat cu brațele lor vânjoase puteau să-l ajute.
— Adevărat, nene, de unde faci rost de bani? întrebă cea mai mare
când se dădură jos la văgăuni.
Polina se uită țintă la bărbatul ei și Birică citi în privirile ei aceeași
întrebare. Prefăcându-se vesel, el le spuse că are să vândă jumătate de
pogon din partea lui de pământ. La auzul acestei vești pe chipul surorilor
apăru o expresie rece.
— Nu vă speriați, îl cumpăr la loc după ce îmi fac casă, zise Birică,
dar tăcerea străină a surorilor îl tulbură și îl supără ca niciodată. Începu
să strige: Ce vă uitați așa la mine? Ia duceți-vă acasă d-aici și lăsați-mă
voi în pace. Vă uitați la mine parcă cine știe ce v-am făcut. E pogonul
meu de pământ și fac ce vreau cu el: Nu știți decât să stați cu ochii pe
om și să-l păziți: aia nu; ailaltă nu; așa nu!
Apucă târnăcopul și începu să izbească în lutul galben și gras. De
uimire surorile abia se dezmeticiră. Se uitară la Polina. Ea stătea lângă
căruță cu o înfățișare de nepătruns. Se gândea, dar era greu de ghicit la
ce.
— Hai, Gheorghițo, hai acasă! spuse fata mai mare, după o vreme de
tăcere, în timp ce Birică își vedea de treabă fără să le mai ia în seamă.
Plecară amândouă fără nici un pic de șovăială. Birică lovea mai
departe cu târnăcopul. După o vreme Polina se mișcă de lângă căruță și
se duse alături pe malul gârlei, se așeză și începu să se spele îndelung pe
picioare.
 — Polino! strigă Birică, când băgă de seamă lipsa ei. Tu ce tot faci
acolo, nu vii să arunci pământul ăsta în căruță? Sau crezi că o să se
arunce singur?
Polina își văzu de spălat ca și când n-ar fi auzit. Când se întoarse se
rezemă de șușleț și începu să se uite la bărbatul ei. El și săpase să umble
o căruță, dar ea nici nu se gândea să pună mâna pe lopată. Se uita la el
cu o ciudată satisfacție; pe chip avea o expresie de parcă totul ar fi fost
pus la cale de ea; până și sudoarea pe care el și-o ștergea din când în
când cu cotul, și mirosul puternic de pământ care parcă țâșnea de sub
târnăcopul lui, chiar și acestea erau ale ei.
— Tu n-auzi, Polino? spuse el din nou, dar Polina nu se urni și atunci
el se uită la ea.
— Ai de gând să mai dai mult cu târnăcopul ăla? întrebă ea zâmbind
ciudat.
— De ce să nu dau cu târnăcopul?
Și ea nu răspunse și deodată el înțelese că de mult stă el aici singur
cu ea... Aruncă târnăcopul. Polina se întoarse cu umărul și îl așteptă
dintr-o parte, parcă la pândă, cu ochii deschiși; se lăsă greu cu toată
puterea trupului și gemu când el o apucă și o înfășură în brațe; numai
când o ridică pe sus închise ochii. El o duse chiar pe pământul din care
avea să-și ridice casă și o iubi acolo pe răcoarea lui curată, păzit de
lumina mare a zilei.
Un ceas mai târziu duceau pământul acasă și îl descurcau în mijlocul
bătăturii.
Când se așezară la masă, o tăcere de gheață îi întâmpină, dar Polina
sparse această gheață dintr-o dată zăpăcindu-l mai ales pe bărbatul ei:
— De ce tăceți așa, a murit cineva?! se miră ea mai veselă ca
niciodată. O să ne facem casă, dar n-o să se vândă nici un fel de jumătate
de pogon.
Și nu înțelese nimeni ce era în capul ei.
 IX
Tot în această vreme, în aceste verzi zile de iunie când înfloresc
salcâmii și când până la seceriș nu mai era decât sărbătoarea Sfinților
Petru și Pavel, Țugurlan află că în sat se vorbea iar despre el; că ar fi
sărit la bătaie cu Cocoșilă în poiana fierăriei lui Iocan.
Țugurlan nu pricepuse niciodată pentru ce unele din întâmplările în
care era amestecat el se răspândeau numaidecât printre oameni.
Totdeauna acest lucru îl întărâta fiindcă de fiecare dată descoperea
nepotriviri; una gândea el și alta înțelegeau ceilalți. Să sară la bătaie?
Dar, la urma-urmei, de unde această părere la ei?
Ciudatul adevăr era că Țugurlan nu sărise decât o singură dată la
bătaie. Cu mulți ani în urmă fusese chemat la o nuntă și în timpul mesei
cineva strigase de râsese toată lumea: „Mănâncă, Țugurlane, să-ți ajungă
o săptămână!“ Îl bătuse înspăimântător, era adevărat, dar cine n-ar fi
făcut la fel în locul lui? Iar în ce privește faptul că vărsase strachina în
capul Cotelicioaiei, asta nu însemna că a bătut-o.
Sărise el la bătaie la fierărie? Tocmai că nu, Cocoșilă îl înjurase cel
dintâi! Era limpede că lumea îl credea nesăbuit. Nu era, de altfel, întâia
oară când Țugurlan afla ce credea lumea despre el. Într-o vreme se
spusese chiar că ar fi hoț, că ar fi furat nu se știe ce de la cineva, încât nu
se mai miră când Ion al lui Mihai îi spuse ce vorbesc oamenii despre
întâmplarea de la fierărie.
Nu se mai mira, dar îi rămase gândul aci și seara când se culcă
întârzie câteva clipe să adoarmă. Ani în șir Țugurlan se simțise bine cu
starea lui: el de o parte și toți ceilalți în afară; nici o apropiere și nici o
încredere. Dar de astă dată un gând străin îl întreba: de ce îi înjurase pe
oameni la fierărie? Că de înjurat îi înjurase, asta era adevărat.
Țugurlan se răsuci în așternut și îi mai înjură încă o dată. El nu ne
uita niciodată îndărăt ca să se învinuie pe el însuși, ci totdeauna ca să-i
învinuie pe alții. Așa făcu și acum și se liniști, și aștepță sa-i vină somnul
iar somnul veni ca o apă neagră în care orice urmă de gând pieri.
Dimineața, Țugurlan se trezi ca totdeauna liniștit și odihnit. Se ridică
în capul oaselor, se răsuci pe prispă cu picioarele jos pe pământ și vru,
ca de obicei, să se ridice și să-și vadă de treburi. Dar mai întârzie; ceva
din dimineața aceasta îi plăcea. Începu să se uite peste curte, peste
garduri și șopron, peste grădină și împrejurimi. Se trezise parcă mai
devreme și era liniște. Totul se odihnea în nemișcare. Țărâna bătăturii,
umedă de rouă, parcă era o ființă vie care dormea și ea. Tăcută, nevasta
lui se trezi la celălalt capăt al prispei, înveli copilul lăsându-l să mai
doarmă și, cu pași parcă nesimțiți, intră în tindă. Țugurlan o văzu pe ea
tot așa cum vedea curtea și împrejurimile. Da, aceasta era lumea:
șoseaua trecând pe la poarta lui (șoseaua oamenilor, a satului), gardurile
liniștite, fântâna (fântâna din care oameni și vite beau apă), doi salcâmi
înalți in dreptul porții (pe unul din ei mici cruci, semne ale morții, ale
copiilor pe care îi îngropase) și peste toate acestea cerul curat, iar pe
prispa casei el, Țugurlan, in mijlocul acestei lumi...
Ce bine ar fi să primești de la lume doar această pace adâncă...
Țugurlan își aminti iar de întâmplarea de la fierărie și de întrebarea care
nu-l lăsase aseară să adoarmă și această pace de o clipă se destramă.
Fără să-și dea seama pentru ce, întrebarea revenise într-un fel și mai
supărător decât aseară. Nici pomeneală că nu din pricina lui Ion al lui
Miai îi înjurase pe oameni; Ion al lui Miai și așa nu înțelegea ce se
discuta acolo...
Turburat, Țugurlan uită să se mai dea jos de pe prispă. Astfel de
întrebări supărătoare mai avusese de câteva ori în ultima vreme. Dar le
uitase, le alungase repede. Asta din urmă, deși pornea de la un fapt
neînsemnat, amenința și stăruie mai mult asupra lui.
Prima dată se întâmplase într-o zi când copilul său venise de la
școală plângând.
Era toamnă târziu, Țugurlan încă nu-i făcuse, rost de încălțăminte și
băiatul umbla desculț. La școală ajungea cu picioarele roșii de frig și
într-o dimineață când s-a așezat în bancă s-a tăiat în niște cioburi de
sticlă pe care i le pusese acolo colegul său Toderici Artur, băiatul
directorului. Învățătorul, care nu se avea bine cu directorul, îl pedepsise
pe Toderici Artur și acesta, ca să se răzbune, îl pândise pe colegul său
Țugurlan și cu ajutorul altor copii îl pusese jos și îi băgase pământ în
gură.
După se ascultase această poveste, Țugurlan își luase copilul între
genunchi, se uitase crunt în ochii lui limpezi și îl înfricoșase astfel:
„Dacă mâine la prânz nu vii să-mi spui că i-ai spart capul ăluia care ți-a
băgat pământ în gură, te omor cu bătaia“, și îi cârpise și o palmă ca să-l
facă să priceapă că în astfel de lucruri nu avea tată.
Copilul însă avea mamă și s-a dus și i-a spus ei și ea l-a înțeles, iar de
tatăl său a început să se ferească. Țugurlan a băgat de seamă și pentru
întâia oară s-a simțit cuprins de neliniște: oare nu așa trebuie crescut
copilul, să învețe să se apere singur? Și deodată Țugurlan s-a pomenit
întrebându-se pe el însuși de cine și de ce s-a apărat el toată viața, și
unde a dus această apărare? Și și-a dat seama că de fapt el crezuse până
atunci că avea să ducă undeva.
Altă dată stătea la poartă și a trecut cineva pe drum și i-a dat bună
ziua. Țugurlan nu dădea nimănui bună ziua și nici nu răspundea când i
se dădea lui. Nu i-a răspuns nici acestuia, dar s-a pomenit întrebându-se:
„Pentru ce îmi dă el mie bună ziua? El nu știe cine sunt eu și atunci de
ce... Dar, la urma-urmei, cine sunt eu?“
Iar acum, în legătură cu fierăria, din nou: de ce, ducându-se acolo, se
purtase așa cum se purtase? îl supăra mai ales faptul că Moromete nu se
sinchisise deloc de înjurături. „Lasă, mă, Țugurlane, lumea să trăiască în
pace“, spusese el, iar la sfârșit nu se știe de unde scosese Moromete că
„trei chestiuni rezultă din cele spuse de Țugurlan“.
Se sculă de pe prispă nemulțumit și se duse în grădină să cosească
iarbă pentru cal. „Sigur că da, gândi el întărâtat, când ai două loturi cred
și eu că nu-ți pasă când te înjură alde Țugurlan. Dacă ar mai fi să fie
patruzeci de moșii, în toate patruzeci v-ați repezi, lua-v-ar dracu pe toți!“
Țugurlan cosea iarba și gândurile sale curgeau fără oprire, negre și
turburi. „Trei chestiuni rezultă din cele spuse de mine, Chestiuni,
ai? Astea la tine sunt chestiuni! Și ce deștepți v-ați făcut voi! Se apucă
domnul Moromete să-i spună lui Dumitru lui Nae cum a fost împușcat
frati-meu la București! Parcă ar fi fost acolo al dracului! Și când te
gândești bine, habar n-are“.
Țugurlan se șterse pe frunte cu mâneca, înfipse coasa în pământ și se
aplecă să strângă iarba. „Ce bine mi-ar fi și mie, gândi apoi mai departe,
în grajd, în timp ce dădea cu țesala pe spinarea calului. Ce bine mi-ar fi
să știu acum că la deal îmi crește porumbul pe șapte pogoane, iar pe alte
șapte pogoane plesnește bobul de grâu în spic. Ași sta și eu iarna după
sobă ca domnul Moromete și ași ști eu să-l pun pe Marin să citească
povești!“
Țugurlan se opri din țesălat și rămase câteva clipe gâtuit de amintiri.
Marin al lui se rugase într-o seară de iarnă să-l lase să se ducă pe la
Niculae al lui Moromete, cu care era într-o clasă, să citească cu el
povești. Nu-l lăsase și această amintire îi făcu rău lui Țugurlan. La urma-
urmei, de ce nu-l lăsase? La urma-urmei, Moromete...
Țugurlan se pomeni gândind fără voia lui că niciodată până acum nu
se oprise atât de stăruitor asupra cuiva. Îi disprețuia pe toți, fără alegere
și fără nume. Ce-i cășunase pe Moromete? „Dă-l în mă-sa, cu loturile și
cu chestiunile lui!“ încercă Țugurlan să alunge, totul din minte. Dar ceva
cu neputință de explicat îi aduse în ureche glasul acestuia, parcă aievea,
cum stătea acolo la fierărie și citea ziarul... „Domnilor!... Așa și pe
dincolo... Ocupațiunea lor mintală...“ Ce ciudat citea! „Vă rog să mă
credeți că nu eu am scris drăcoveniile astea“, parcă vroia să spună
Moromete tot timpul.
Nedumerit, Țugurlan lăsă țesălatul și se așeză pe marginea ieslei.
„Primul agricultor o fi având pământ?“ își aminti el într-un fel uimitor
discuția lor despre rege.
„Are! zicea Cocoșilă. Are, așa, cam vreun lot și jumătate“.
„Are mai mult, zicea altul, fiindcă trebuie să-l țină și pe ăla micu, pe
Mihai... trebuie să-i dea să mănânce!“
„Ești prost, zicea Cocoșilă. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa!“
Țugurlan rămase o clipă cu privirea în gol, apoi deodată izbucni într-
un hohot furios: „Ptiu, fir-ați ai dracului!“ scuipă el în pământ și rămase
mai departe pe ieslea grajdului, negru la față. Dar dacă amintirea acestor
lucruri nu izbutea să răzbată în afară și să-i lumineze chipul posomorât,
simțea totuși cum ceva se topea în el. Cunoștea și el starea în care
mintea contempla în liniște lucrurile și pătrundea dincolo de ceea ce
arătau ele că sunt. Era o bucurie deosebită și rară. El se înfuriase când
Moromete citise discursul regelui, ei, dimpotrivă, se înveseliseră. Nu era
oare înveselitor să descoperi că un rege părea mai puțin deștept decât Ion
al lui Miai?
Îngândurat, Țugurlan se ridică de pe marginea ieslei și ieși afară. Se
duse în casă și se întinse în pat.
„Da, așa o fi, continuă el să se gândească, dar săracul Ion al lui Miai
era un nevinovat, pe câtă vreme primul agricultor avea sute de mii de
hectare — Țugurlan știa acest lucru de la fratele său care, înainte de a
intra la Grivița, muncise câteva veri pe moșiile Coroanei — și când o
țară întreagă îl lasă să se lăfăie cu atâta pământ, nu-mi mai arde mie să
mă înveselesc că e prost. Lasă că bine v-am făcut că m-am repezit în voi,
gândi Țugurlan mai departe despre cei de la fierărie. Să vă mai gândiți și
voi că nu toată lumea are timp să se înveselească; dacă de altceva nu
sunteți în stare, înveseliți-vă barim mai puțin, fir-ați ai dracului!“
După-masă Țugurlan se gândi să se ducă și el la fierărie, să-și dreagă
secerile. Muierea îi spuse că au terminat mălaiul și că trebuie să se
împrumute de la cineva, altfel o să-i apuce secerișul fără nimic în
hambar.
— Vezi la Ion al lui Miai, răspunse Țugurlan, îndreptându-se spre
poartă.
 — N-are nici el!
Țugurlan se opri o clipă fără să se întoarcă:
— Vezi la Tudor Bălosu! spuse el.
— Nu mai iau de la Tudor Bălosu! se feri și se rugă femeia. O să ne
cheme iar la secerat și ai văzut ce ne dă el să mâncăm!
— Cere și tu la cineva! se scutură în cele din urmă Țugurlan și porni
pe lângă garduri cu secerile pe umăr.
„Sigur că da, domnul Moromete! bolborosi apoi în gând. Tu n-ai
nevoie să te împrumuți! Te găsește secerea cu făină veche în hambar“.
Țugurlan se pomeni ispitit să-i ceară lui Moromete să-l împrumute.
În astfel de împrejurări el cerea ori de la cineva care rupea de la gură ca
să-i dea, cum era Ion al lui Miai sau Marmoroșblanc, ori de la Tudor
Bălosu sau Crâșmac, cărora le făcea zile la câmp; niciodată însă de la
acești oameni ca Moromete, nici săraci, nici bogați și cărora le tremura
mâna până se hotărau să spună da sau nu. Lui Țugurlan îi veni un gând:
să-i ceară lui Moromete să-l împrumute și apoi, fiindcă era sigur că
acesta n-avea să-i dea, să-i scoată pe nas deșteptăciunea de la fierărie.
„Nu mai zici că rezultă trei chestiuni?“ și să-și bată încă o dată joc de el.
 X
Moromete era acasă, dărâmase poarta și își făcea una nouă. După ce
plătise cu bani de la Aristide partea de fonciire pe care i-o cerea Jupuitu
și amânase jumătate din ea până spre toamnă, se dusese a doua zi la gară
și cumpărase cu restul de bani o căruță de uluci. Nu se mai putea, atât
poarta de la drum cât și gardurile grădinii se înnegriseră și putreziseră de
tot, trebuiau altele. Începuse întâi cu poarta de la drum, și lucrase la ea
două zile. Acum era pe sfârșite cu poarta și nu se grăbea deloc să treacă
la grădină: o poartă sau un gard le pui o dată la zece ani, dacă nu chiar la
mai mulți.
— Asta depinde de ulucă, Dumitre, îi spunea Moromete lui Dumitru
lui Nae care tocmai făcea observația de mai sus. Depinde de ulucă,
repetă el. Asta care am luat-o eu, explică el, e ulucă bună. E fag!
— Nu prea ai stacheții buni! observă Dumitru lui Nae după câtva
timp, și glasul său făcu ca pe o distanță de zece-cincisprezece case toată
lumea să audă ce fel de stacheți avea Moromete.
Era și Cocoșilă acolo. Alături, cu un topor în mână, Paraschiv
ascuțea ulucile pe un trunchi. Niculae stătea pe vine lângă tatăl său și
pândea când să-i dea cuie. Fără să se uite, Moromete lua cuiul din mâna
întinsă a lui Niculae, îl potrivea îndelung, uitându-se de câteva ori în
spate să vadă dacă ștachetele va fi prins drept în mijloc, apoi cu tesla
împrumutată de la Dumitru lui Nae bătea adânc uluca, mai stăruind apoi
și cu lovituri nefolositoare asupra cuiului care pierise în lemnul alb
vrând parcă să spună că e de dorit ca acest cui să nu mai iasă niciodată
de acolo.
— Era unul al dracului, unul Nastratin, zise Cocoșilă scuipând
subțire înaintea sa. Și-a pus poarta pe foc și pe urmă tot el s-a supărat!
— Niculae, adu ulucile! ceru Moromete.
Paraschiv se oprise din ascuțit. Ridică toporul și continuă să ascută
mai departe. Hotărâse plecarea la București chiar în seara aceasta și era
supărat că Nilă întârzia să se întoarcă cu caii de la izlaz. Era furat de
gânduri.
— Ce ziseși tu, Cocoșilă? întrebă Moromete. Paraschive, bate tu
astea care au mai rămas.
Moromete lăsă tesla jos și se căută prin buzunare să găsească o
hârtie. O găsi și i-o întinse lui Cocoșilă sub nas.
 — În locul unde e poarta asta era gol, spuse Cocoșilă în timp ce
umplea cu tutun foița lui Moromete. Poarta mică o pusese și p-aia pe foc
și venea cum ași veni eu la tine, intra prin golul ăsta mare.
— Cine, mă?! întrebă Moromete sâcâit că nu înțelegea. Apoi
înțelese: Aha, când venea cineva pe la el!
— Așa, mă! Și ăsta striga din casă, de la geam, că de ce intră pe
poarta mare (adică prin locul pe unde fusese poarta mare!), să intre tot
pe poarta mică! Cum e, Niculae?
— „Într-o zi Nastratin Hogea, lemne de foc neavând“, spuse Niculae
începutul acelei povești.
— Păi ce dracu îi mai păsa lui pe unde intră?! se miră leneș Dumitru
lui Nae.
— Păi îi păsa! zise Moromete așezându-se jos, cu țigarea în gură. Să
nu uite omul unde-a fost poarta! Nu trebuie să uităm ce-a fost, mai
adăugă el. Poate facem la loc ce nu mai e...
Niculae îi dădea acum cuie lui Paraschiv. Într-o vreme nu se știe ce
văzu el la fratele său că în loc să ție cuiele cu vârful în jos, cum le ținuse
până atunci, le întoarse, și zâmbind viclean, le ținu în așa fel că
Paraschiv când întinsă mâna se înțepă în ele.
— Mă, dar prost mai ești! bolborosi Paraschiv cu dispreț îngăduitor.
Nu așa!
— Dar cum? întrebă Niculae nevinovat.
— Invers.
Dumitru lui Nae se ridică alene de jos, de pe iarbă.
— Mă duc acasă! spuse el parcă nemulțumit de ceva. Paraschive,
vezi să nu știrbești tesla aia!
Paraschiv ridică fruntea și se uită la el:
— Păi dar ce, bă, nea Dumitre, eu bat cuiele cu tăiușul?
Înalt cum era, Dumitru lui Nae văzu peste garduri ceva care îl făcu
atent.
— Trece Țugurlan, spuse el și rămase în picioare. Unde dracu s-o fi
ducând?! se miră apoi fără nici un rost și fiindcă nimeni nu zise nimic,
își dezveli dinții și mai adăugă: păzea, Cocoșilă!
Spre uimirea lor, Țugurlan, care se apropia încet pe lângă garduri,
când, ajunse în dreptul porții lui Moromete, se opri și se uită înăuntru.
— Ce e, Țugurlane, îl cauți pe Cocoșilă? zise Dumitru lui Nae destul
de străveziu.
 — Vezi să nu te caut eu pe tine, răspunse Țugurlan și împinse poarta
nouă a lui Moromete și se apropie de locul de sub salcâm unde acesta și
Cocoșilă stăteau jos.
O clipă se uitară țintă la el, apoi își feriră privirile.
— Bună-ziua! zise Țugurlan cu glasul său neprietenos, și ceilalți, de
uimire, uitară să-i răspundă.
— Să trăiești, Țugurlane! răspunse în cele din urmă Moromete cu un
glas curat și grăbit. Uite mai dăm și noi din coadă până vine secerea; că
după ce vine... Niculae, porunci apoi Moromete stăpân pe sine, adu un
scaun lui nean-tău Țugurlan!
Dumitru lui Nae nu mai plecă, iar Cocoșilă arăta ca și când nu s-ar fi
întâmplat nimic între el și Țugurlan. Când Niculae aduse scaunul,
Țugurlan se făcu că nu vede și se așeză și el jos pe pământ. Rămase apoi
tăcut și așteptă tot așa cum așteptau și ei, având aerul că a venit așa
degeaba și că are de gând să stea așa degeaba cât timp au să stea și ei.
Cineva trecu pe drum și din pricina ulucilor albe nu-i văzu pe cei din
curte.
— Ce mândrețe de om mai e și Vasile ăsta al lui Tăbârgel! zise
Moromete urmărindu-l cu privirea pe cel care trecea. Cică își bate
muierea în curte să-l vază toată lumea, iar aia strigă în gura mare:
„Aoleo, fire-al dracului, p-aici n-ai dat!“
— He, he, he! zise Dumitru lui Nae cu plăcere. Păi a prins-o de vreo
două ori cu unul al lui Trăilă; și cică îi zise „fire-ai a dracului cu...“
— Țigani, întrerupse Moromete, și schimbă repede vorba. Mai bate
un cui în uluca aia, Paraschiv. Jos mai bate un cui, că e stachetul mai
gros.
Din curtea lui Tudor Bălosu se auzi glasul spălat al lui Victor, care îi
spunea ceva lui tat-său.
— Am auzit că vecinul tău, Moromete, a mai cumpărat două
pogoane! spuse Dumitru lui Nae, înțelegând că lui Moromete nu-i place
să audă vorbindu-se deșuchiat.
— Așa e vorba! răspunse Moromete. Hm! făcu el după câteva clipe
de tăcere. Iar îi „amendează“ alde Pisică pe copiii ăia ai lui. A trecut p-
aici pe la mine după ce a vorbit cu Tudor Bălosu. Alaltăieri. „Ce faci,
Traiane, iar vinzi pământ?“ îl întreb. „Nu vând, zice, îi amendez iar pe
copiii ăia.“ „Mai ai?“ zic. „Ce?“ „Pământ.“ „Gata! zice. Nu mai vând
decât astea două pogoane. Mai am două, le păstrez pentru tutun.“
 Omul despre care pomenea Moromete era cizmarul satului. Avea o
droaie de copii pe care cizmarul îi „amenda“ mereu vânzându-le
pământul.
— He, he, he! râse Dumitru lui Nae gânditor. Nu știu ce dracu are să
facă el cu copiii ăia când s-or face mari.
— Păi ce vreai sa facă, Dumitre! se miră Moromete. Când s-or face
mari și le-o veni vremea să se însoare o să le spună alde tat-său: „De
vândut pământul, vi l-am vândut, de învățat să fumați, v-am învățat, de
băutură mai învățați și singuri!“
— He, he, he! râse Dumitru lui Nae, de astă dată cu satisfacție,
așezându-se mai bine pe pământ. Zău, mă? Ce vorbești!
Între timp, aproape pe neobservate, mai veniseră vreo câțiva inși care
se așezaseră pe iarbă fără să se anunțe prin bună-ziua; erau vecinii lui
Moromete. După felul cum vorbise, Moromete părea să aibă ceva nou de
spus despre Traian acela, deși ceilalți știau tot ce se putea ști despre el.
Acest Traian Pisică nu vânduse din lot chiar îndată ce-l avusese.
Dimpotrivă, ambiția lui fusese să-l mărească și într-un fel chiar izbutise,
plătindu-și titlul de împroprietărire și impozitele din cizmărie. Muierea
lui însă îi strică planul; începu să-i toarne la copii. Întâia oară îi făcu doi
gemeni, apoi după aceea patru copii în mai puțin de șapte ani, apoi iarăși
doi gemeni și încă timp de șapte ani, alți cinci copii. În acești ani, iarna
sau vara, pe vreme rea ori în zile frumoase de primăvară, cine trecea prin
dreptul casei cizmarului trebuia să-și pună amândouă mâinile la urechi și
să grăbească pașii. Zarva celor treisprezece copii ai lui semăna cu aceea
pe care o fac țiganii pribegi când chefuiesc ori se iau la bătaie. Pe seama
gălăgiei și urletelor care se auzeau uneori din casa lui, femeile spuneau
în mod firesc când era vorba să fie pricepută mai bine neorânduiala sau
dezmățul din vreo familie: „Ca la alde Pisică“.
— Cine? Pisică, mă Dumitre?! exclamă Moromete văzând că
Dumitru lui Nae își întinsese picioarele lui lungi, pregătindu-se să
asculte. Păi voi nu știți nici unul cu cine avem noi de-a face aici în sat,
anunță el cu glasul acela nepărtinitor, care parcă nu era al lui. Să cauți în
toată România, de la munte la baltă, și la turci să căutați și altul ca el nu
mai găsiți.
Cocoșilă, gelos de ceea ce avea să urmeze, îl întrerupse pe Moromete
spunându-i că minte, e prost. Moromete răspunse că nu-nu, nu minte! Și
ca să convingă pe ceilalți care ascultau, începu cu o falsă înflăcărare și
seriozitate să se înjure la persoana a treia că ceea ce spunea el e adevărat.
Atunci Cocoșilă îi răspunse că dacă e vorba pe așa, să răscolești în toată
lumea și unul ca Parizianul n-ai să mai găsești! Moromete vru să-i dea
lui Cocoșilă replica cuvenită, dar ceilalți îl apucară de mâini și-i potoliră
cu șiretenie falsa lui înfierbântare.
— Hai, Moromete, lasă-l pe Cocoșilă, spune de ce zici că nu mai
găsești altul ca Pisică...
— Nu există, domnule!... exclamă Moromete și ridică mâna în sus și
se înjură din nou la persoana altuia că nu există.
Cineva care nu l-ar fi cunoscut pe Moromete, ar fi putut crede că
între el și Pisică s-a petrecut ceva neobișnuit. De fapt nu se petrecuse
nimic. Moromete se dusese într-o dimineață să-i vadă pe-ai lui Pisică ce
fac ei când dorm atâția copii, cum se scoală, ce le spune Pisică, ce face
el și muierea, dacă se pun la masă și în general cu ce se ocupă această
familie și mai ales din ce cauză e atâta zarvă, și zbierete, și gălăgie, și
răcnete care se aud de la cinci kilometri.
— Am fost într-o dimineață la el!... Trebuia să mă duc în ziua aia pe
la obor și n-aveam cu ce să mă încalț, începu Moromete, mințind din
capul locului.
— Ține, mă, cuiele aicea, Niculae, unde te uiți?! se răsti în clipa
aceea Paraschiv.
— Ce faci, mă, acolo?! se miră Moromete, uitându-se la Niculae,
care și el se uita la tatăl său cu niște ochi sticlind de nerăbdare. Muierea
zice: „Ia cizmele și du-te cu ele să ți le dreagă, le-au ros șoarecii acolo în
pod“. Iau cizmele și plec spre Pisică. Erau ele bune, trebuia numai să le
bată niște cuie pe talpă, că aveau tălpile desfăcute. Intru înăuntru și,
bună dimineața, bună dimineața! Pisică cu ai lui în pat! „Uite, mă,
Traiane, trebuie să mă duc pe la obor și e noroi afară, nu e bun bocancul,
bate-mi acilea câteva cuie și unge-le cu ceva“, îi spui eu. Nu știu dacă ați
mai fost vreunul în casă la el. Tu ai fost vreodată, Cocoșilă?
— N-am fost!
— Păi tu unde-ți pingelești bocancii?
— Eu mi-i pingelesc singur.
— Nu știu, dar eu n-am mai văzut paturi ca ale lui Pisică. Eu zic că
zece paturi de-astea de-ale noastre nu fac cât unul de-al lui. Dar ca să nu
zic zece, zic cinci. Erau așezate acolo în magazia aia a lui, fiindcă așa de
mare e odaia unde stau ei, ca o magazie. Când să mă așez pe scaun, o
dată mă pomenesc că mă apucă cineva de gât și se încleștează de
spinarea mea; întorc așa mâna spre ceafă, îl apuc de păr și îl dau jos și
mă uit la el: un ăla ca un gherlan, de-o șchioapă, se uita la mine și făcea
au! ooo! au! ooo!
 — Ții, mă, cuiele astea aici, sau acuma îți dau una după ceafă!
amenință Paraschiv de lângă uluci.
— Ține cuiele acolo, Niculae, zise Moromete. Era băiatul ăla al lui,
micu și mutu. Pisică, din pat, când vede gherlanul ăla pe mine, bate din
palme: „Sfârfâlică, zice, na la tata din țigare!“, „Hai, mă Traiane, zic eu,
scap oborul, vreau să cumpăr niște cartofi, ce faci?“ Traian în loc să
răspundă îl văz că-și umflă pieptul și o dată urlă de răsună toată
magazia: „Deștepta-rea!“ Știți? Ca la armată! Ei! zic eu! Ce să-i faci?
Aici trebuie instrucție! Nici n-apuc eu să-mi vin în fire, că îl văz pe
gherlanul ăla că sare de lângă tat-său! Așa cum era, fără izmene și cu
burta goală, începe să țopăie și să joace sârba peste spinările ălora care
dormeau. Știți cum sărea? Peste nasurile lor, peste ochi, peste capete, pe
grumaji. Sărea și mormăia! Încep urletele! Au, chiu, jap! Țin’te nene!
începe păruiala! Mă uit la Traian și la muierea lui... Nimic! Muierea
căsca și cu pieptenele în mână începuse să se țesale. Traian își răsucea
țigarea și numai așa, din când în când, ridica fruntea: „Sfâr-fâ-li-că!
zicea, na la tata din țigare, lua-te-ar dracii!“ Din paturile lor, copiii au
sărit jos și acolo în fața mea a început o viermuiala... Trei-patru din ei,
ăia mai mari, căutau să-i desfacă, dar ce să desfaci, că uite așa le umblau
cracile pe sus; și se rostogoleau; și se dădeau de-amboua; și se loveau la
burtă; și pârâiau cămășile de pe ei; și se bășeau; și le curgea sânge din
nas! Traian, din pat de-acolo uite-așa spunea, știți, întâi încet și
subțire: „Sfâr, și pe urmă tot mai gros, fâ-li-că!“ „Traiane, strig eu, dă,
mă, în ei, că-și fac cămășile ferfeniță!“ „Păi tot nu le iau eu altele“, zice.
„Bine, dar dă în ei, de ce îi lași să urle așa?“ „Dacă dau în ei, atunci să
vezi urlete, Moromete“, zice el.
— Ce-ai cu mine, nene, ești nebun? strigă Niculae indignat.
— Ce-ai cu el, Paraschive?! se miră și Moromete, dar Paraschiv
bătea în ulucă mânios și nu răspunse. Ține-i bine cuiele, Niculae! Auzi,
Cocoșilă? Cum crezi tu că s-au astâmpărat cei treisprezece copii ai lui
Pisică? Crezi că de bunăvoie? Nu, fiindcă unii intraseră pe sub paturi și
se gâtuiau pe-acolo; alții pe după sobă, alții puseseră mâna pe calapoade
și se pocneau cu ele... Și în timpul ăsta muierea lui Traian taman se
terminase de țesălat. După ce termină ea așa, o văzui că se ridică în
picioare, înfige pieptenele sub grinda casei, își duce o mână la ureche, își
vâră un deget în ea și începe să-l miște așa repede ca și când i-ar fi intrat
ceva înăuntru. „Ei, Ciulco, ia uite, ia! ia uite, ia!“ La glasul ei văzu că
una dintre fete se oprește din zbănțuit și când o vede pe mă-sa cu degetul
în ureche rămâne cu ochii beliți. Mă-sa, iar: „Ciulco, ia uite, ia!“ Fata, e
una mică de vreo șase ani, seamănă cu tat-său, se apucă cu mâinile de
păr, se lasă pe vine și începe să urle ca în gură de șarpe. De ce urla ea,
exclamă Moromete nedumerit, n-am putut să pricep! Chestia e că s-a
făcut liniște, muierea și-a scos degetul din ureche și fata a tăcut și ea
dintr-o dată. Știți? Odată a tăcut!... Îți spusei adineauri, Dumitre, de
tutun! Moromete se opri și se uită la Cocoșilă: fiindcă veni vorba de
tutun, spuse el cu alt glas, mai dă-mi o țigare, Cocoșilă! Tu nu fumezi,
Țugurlane?
— Nu, răspunse Țugurlan răgușit.
— Alde Traian Pisică, continuă Moromete, pune numai tutun pe
pământul lui. Când am fost eu cu cizmele, după încăierarea de
dimineață, care mi s-a părut că ține loc de mâncare, îl văz pe Traian că
se ridică din pat și strigă: „Haida! gata! Toată lumea la păpușit tutun“. A
ieșit liota afară, s-a suit în pod și s-a întors cu șiruri de tutun; umpluseră
casa; doisprezece inși; făceau păpuși și fumau! Afară de doi mai mici și
de fete, toți fumau. Traian zice că el câștigă cu pusul tutunului mai mult
decât scot eu de pe un lot. Ei, pe urmă s-a așezat el pe un scaun și a
început să-mi dreagă cizmele. Îmi dregea cizmele și îl chema pe ăla
micu: „Sfârfâlică! Na la tata din țigare!“ Și scotea țigarea din gură și-i
dădea ăluia să tragă din ea.
Dumitru lui Nae își mișcă fălcile și rămase cu dinții dezveliți, într-un
râs mut, cu privirea sticlind de satisfacție. După ce își mâncă astfel
plăcerea pe care i-o făcuse Moromete, se miră:
— Și ce dracu face el cu banii de pe pământ?!
— Păi nu-i trebuie să-i bea, Dumitre? exclamă Moromete nedumerit
că încă nu se înțelesese bine acest lucru.
— Gata poarta, Moromete! zise Cocoșilă uitându-se la Paraschiv,
care bătea ultimul cui.
Moromete se uită și el gânditor la Paraschiv. După câteva clipe de
tăcere își lăsă fruntea între genunchii desfăcuți și se îndoi.
— Nu e gata! spuse el. Mai trebuie un vițel care să se uite la ea!
Se ridică apoi să vadă cum a bătut Paraschiv ulucile; ceilalți
înțeleseră că au stat destul și se ridicară să plece.
— Hai, Țugurlane, mergi la fierărie? zise Dumitru lui Nae uitându-se
la secerile lui Țugurlan.
— Păi, Țugurlan a venit pe la mine, ce să caute la fierărie? se miră
Moromete cu spatele.
— Văz că e cu niște seceri!
 — Aia e altceva! zise Moromete. Dar cu tine ce e, Cocoșilă? îl
întrebă apoi pe Cocoșilă. Parcă îți lipsește ceva...
— Niște parale! zise Dumitru lui Nae rar, și cuvântul parale se urcă
în salcâmi și pluti limpede prin împrejurimi. He, he, he, uite la Cocoșilă,
se înveseli el, parcă ar zice că nu-i trebuie!
— Fugi că ești prost! mormăi Cocoșilă supărat nu se știe de ce și ieși
pe poartă agale, fără să-și ia ziua-bună. De altfel tot așa făcu și Dumitru
lui Nae, iar Moromete nici nu-și întoarse spatele; se despărțeau ca și
când s-ar fi înțeles să se vadă îndată în altă parte. Cocoșilă era totuși
supărat. Moromete spusese: „Țugurlan a venit pe la mine“, ceea ce
însemna că se purta prietenos cu unul cu care el, Cocoșilă, era certat.
Asta nu se făcea!
— Ei, ajunge! Strângeți de pe-aici!
Moromete lăsă poarta și veni lângă Țugurlan. „Strângeți de pe-aici și
plecați“, înțeleseră Paraschiv și Niculae.
— Ce mai faci, Țugurlane? zise Moromete în treacăt, așteptând ca
Paraschiv și Niculae să plece de acolo.
Avea totuși un glas deosebit pe care nu-l avusese mai înainte.
— Ce să fac! mormăi Țugurlan răgușit de atâta tăcere. Bine.
— Apucă-te de gardul de la grădină, Paraschive, că până mâine
trebuie să-l terminăm și pe el, mai spuse Moromete în timp ce Paraschiv
se îndepărta.
„Până mâine ai să vezi tu ce-o să fie“, îi răspunse Paraschiv în gând.
 XI
Țugurlan continua să tacă. Ceea ce văzuse și auzise aci era același
lucru, aceeași vorbărie fără noimă pe care o mai auzise și la fierărie și
fără de care acești oameni se pare că nici nu puteau trăi. Acolo, ziarul
fusese acela în jurul căruia amețiseră învârtindu-se, aci, povestirea lui
Moromete despre Traian Pisică. Ceea ce îl uimise însă pe Țugurlan și îl
făcuse să părăsească gândul de a-și mai bate joc de ei, era faptul că ei
pluteau pe apa aceasta a lor cu atâta seninătate, încât era cu neputință să
nu-ți dai seama că acest fel de a fi era de fapt bucuria și libertatea lor.
Dacă ar mai fi avut și niște parale, cum spunea Dumitru lui Nae, n-ar
mai fi dorit nimic nici pentru ei, nici pentru alții. Moromete cel puțin se
pare că chiar ajunsese acolo, adică să-și ajungă lui însuși cu ce avea. Era
sănătos, avea copiii sănătoși, avea două loturi de pământ, era un om
deștept care îți făcea plăcere să stai cu el de vorbă (Țugurlan trebuia să
convină că un om supărat nu putea asculta povestirea lui Moromete
despre Pisică fără să nu uite o clipă de supărarea lui) și pe lângă toate
acestea mai era și un om bun. Acum, la sfârșit, Țugurlan nu se mai
îndoia că Moromete avea să-l împrumute cu bucate fără să stea pe
gânduri. Ce om ciudat! Dar la urma-urmei, de ce se purta el așa de
prietenos? se întreba Țugurlan. Nici rudă nu era cu Țugurlan, nici
prieten, nici prieten cu un prieten de-al lui Țugurlan!
— Ce e cu prostul ăla de Cocoșilă? se pomeni Țugurlan întrebând.
Tot el mă înjură, și tot el e supărat?
Abia mult mai târziu avea să-și dea seama Țugurlan pentru ce simțise
el nevoia să se împace cu Cocoșilă. Și nu era vorba numai de Cocoșilă.
Întrebările lui din ultima vreme porniseră de fapt din această nevoie de a
se împăca cu lumea, dar el încă nu-și dădea seama de acest lucru.
— Păi nu, zice că tu l-ai înjurat întâi, explică Moromete cu o anume
veselie care de fapt ținea partea lui Țugurlan.
— Păi așa și pe dumneata te-am înjurat și dumneata de ce nu te-ai
supărat? se răsti Țugurlan și în aceeași clipă se făcu roșu ca para focului.
— Nu, pe mine m-ai combătut, zâmbi Moromete, scuipând subțire
printre genunchi. Aia e altceva!
Țugurlan arăta cuprins de o puternică emoție. Niciodată nu făcuse
ceea ce făcea acum.
— Moromete, spuse el cu o voce scăzută, intensă. Uite, ascultă-mă
aici... dumneata ești singurul care meriți loturile pe care le ai!
 — Ei, nu mai spune, mă, Țugurlane? se înveseli sincer Moromete.
— Da! Să ții minte asta de la mine! spuse Țugurlan cu un glas
profetic care îl făcu pe Moromete să tresară. Acuma, uite de ce m-am
oprit la dumneata... Împrumută-mă cu un sac de porumb.
— Mă, Țugurlane, n-am porumb! exclamă Moromete. Grâu dacă
vrei!
— Dă-mi grâu, că găsesc eu să-l schimb.
— Ai sac?
— Am acasă.
— Ia cu sac cu tot și mi-l dai tu îndărăt.
Moromete se ridică în picioare. Țugurlan apucă secerile și porni spre
poartă.
— Trec după ce mă întorc de la fierărie, spuse el și se îndepărtă
repede pe lângă garduri.
Iar spre seară, când plecă de la Moromete cu sacul în spinare, toată
lumea află și se miră și nu înțelese nimic din această neobișnuită purtare
a lui Țugurlan.
Acasă, el îl găsi apoi pe cumnatu-său Grigore Armeanca, care îl
căutase și duminica trecută. Muierea îl întrebă pe Țugurlan de la cine
luase el un sac cu grâu și se îngrijoră: nu cumva s-a împrumutat iar la
Tudor Bălosu sau Crâșmac?!
— Ei, ia spune, Grigore, ce s-a întâmplat? se adresă Țugurlan
cumnatului său după ce o liniști pe muierea lui spunându-i de la cine a
împrumutat grâul. Am vrut să trec eu pe la tine, dar n-am avut vreme,
am lucrat zilele astea la gară, la siloz.
Țugurlan avea de la moșie doar două pogoane pământ, deoarece nu-i
convenea să dea maiorului jumătate de pe un număr mai mare de
pogoane. Alții luau mai mult, Ion al lui Miai, de pildă, muncea vreo opt
pogoane. Anul acesta Țugurlan câștigase mai bine lucrând cu ziua la
gară, unde se construia un siloz.
— Ascultă, cumnate, ce să fac eu cu ăștia ai lui Aristide? Alde Tache
vrea să mă dea afară! spuse Grigore Armeanca după ce Țugurlan se
așeză lângă el pe prispă.
Țugurlan nu zise nimic. Cumnatul său era de mult mecanic la moară
și din asta trăia, n-avea nici el pământ. Numai că dându-i această veste
Grigore Armeanca, deși îngrijorat, avea pe de altă parte aerul că nu prea
îi vine lui să creadă că o să i se întâmple chiar așa. Parcă ar fi vrut să-i
spună Țugurlan ce-o să i se întâmple.
 — Ascultă, cumnate, te dă sau nu te dă afară? întrebă Țugurlan
uitându-se la el curios. Ți-au spus ei că or să te dea afară?
— Nu mi-au spus ei, mi-a spus alde Isosică.
— Și alde Isosică de unde știe?
— I-a auzit vorbind.
Părea limpede, dar Grigore Armeanca ar fi vrut să nu fie adevărat.
— Uite de ce, explică el, dacă ei mă dau afară, eu pot să-i dau în
judecată și să-i pun să-mi plătească locul. Eu pot să nu cer bani pentru
loc, și atunci ce-au să facă, au să mute moara de pe locul meu?
— Nu înțeleg! se miră Țugurlan. Moara lui Aristide e așezată pe
locul tău?
— O parte.
— Păi atunci ce-ți mai pasă! se miră din nou Țugurlan. Dar tot nu
înțeleg. Moara lui Aristide e chiar pe locul tău?
— A vrut el s-o facă dincolo în vale, dar la mine e taman locul unde
se întâlnește șoseaua de la Tătărăști cu drumul dinspre Ciolănești și pe
vremea când a făcut-o el mai avea Crâșmac moara aia cu piatră. Nu s-a
mai dus nimeni din partea asta la moara lui Crâșmac, a știut el Aristide
ce face!
— Păi acolo parcă e o măgură! se miră mai departe Țugurlan.
— Păi partea aia de măgură e a mea și Aristide credea că e a
comunei; când i-am spus a zis că o să ne înțelegem noi, o să mă ia să
lucrez la moară. Ei! Și iese acuma fi-său, Tache, din școala de meserii și
vrea să fie el mecanic! Asta e povestea!
— Păi, Tache ăla parcă vrusese Aristide să-l facă popă!
— A rămas repetent! spuse Armeanca făcând un gest de lehamite.
— E limpede, spuse Țugurlan după câtva timp de tăcere. O să te dea
afară!
Nu era însă deloc limpede, Grigore Armeanca nu-i spunea totul. Era
o poveste pe cât de simplă pe atât de uluitoare pe care n-o știa decât
Grigore Armeanca. El vroia acum să se folosească de ea ca să nu fie dat
afară, dar nu știa dacă o să izbutească și de aceea venise să se sfătuiască
cu cumnatul său. Era vorba de faptul că proprietarii furau de mult grâul
și, floarea-soarelui din cele trei sate care măcinau la ei. Ideea o avusese
Năstase, fratele cel mare al lui Aristide, care era coproprietar.
Moara avea o țeava de scurgere pentru rămășițe (irimic) și la început,
pe când mai exista încă moara lui Crâșmac, acest irimic omul și-l lua
acasă la păsări, dar după ce moara lui Crâșmac fusese părăsită, Aristide
făcuse ca pe nesimțite irimicul acesta să fie considerat ca făcând parte
din uium.
Văzând că oamenii înghit mica hoție, Năstase plănuise pe cea mare,
care îi izbutise pe deplin. Furtul se făcea sub ochii lor, printr-o a doua
țeava de scurgere, nu prea ingenioasă, care pornea chiar de la coș.
Oamenii care măcinau se sprijineau chiar cu mâna de ea, fără să le treacă
prin cap ce fel de scurgere avea țeava aceea. Ei controlau doar irimicul,
să nu fie prea mare, adică nu cumva ca proprietarii să tragă o dată cu
irimicul și boabe curate.
Țeava nu era prea ingenioasă, dar ideea era, fiindcă tragerea se făcea
pe nesimțite și cu anii devenise lege că la o moară cu valțuri nu iese sută
la sută făină. Furtul se stabilizase cam la un kilogram din șaptezeci și
cinci și aducea într-un an de zile câteva vagoane de grâu și floarea-
soarelui. Năstase nu ajunsese totuși la acest rezultat fără să lupte
împotriva amenințării de a fi descoperit. Legând băierile sacului, țăranul
avea nu o dată nedeslușita impresie că lipsește ceva... Nu mult, era
adevărat, dar de ajuns ca să-l facă să se uite dintr-o parte la coproprietar,
să întârzie bănuitor cu mâna la gura sacului... Dar Năstase, care avea
grijă să fie totdeauna acolo, devenea deodată grăbit, striga „altul la
rând“, îl înghesuia pe om fie cu vorba, fie împingându-l ușurel să facă
loc...
— Eu zic că n-or să îndrăznească ei să mă dea afară. Dacă o să mă
dea, am să spun la toată lumea hoțiile pe care le fac ei acolo de ani de
zile, spuse Grigore Armeanca pe gânduri.
Țugurlan se făcu atent:
— Ce hoții? întrebă el.
— Cu cântarul... cu irimicul... se feri însă Armeanca.
— Prostii! spuse Țugurlan cu dispreț. Vreai un sfat de la mine? îl
întrebă apoi scrutându-l liniștit.
— Da...
— Dacă te dă afară, dă-i foc la moară!
— Să mă bage în pușcărie?...
— Atunci... spuse Țugurlan și dădu din umeri supărat. „Atunci du-te
dracului, de ce mai vii la mine să-mi ceri sfatul?!“ ar fi vrut să-i spună
de fapt Țugurlan.
Grigore Armeanca încheie spunând că o să vadă el mai pe urmă.
Țugurlan îl întrebă apoi ce-i mai fac copiii, mai vorbiră câtva timp, și la
plecare Armeanca îi aminti că vaca lui, care fătase nu de mult, continua
să dea o grămadă de lapte. De ce nu-l trimite pe Marin cu oala să-i dea
niște lapte? Țugurlan răspunse că o să-l trimită.
Seara, Țugurlan întârzie iarăși să adoarmă, dar de astă dată nu din
pricina întrebărilor. Întinzându-se sub așternut el simți cum se întoarce
în el acea liniște adâncă și ocrotitoare a cărei bucurie, în cei peste
patruzeci de ani pe care îi avea, Țugurlan n-o cunoscuse decât foarte
puțin și foarte rar: o simțise mai puternic astăzi, când întârziase de
dimineață pe prispa casei. Această liniște nu adormea întrebările și nici
nu le dădea un răspuns, dar le dădea un înțeles. Pentru ce? Nu se știe
pentru ce, dar dacă așa a fost făcut, așa o să rămână și n-are nici un rost
să-și spargă capul dacă asta e bine sau rău. Iar dacă vreodată o să afle și
de ce, o să fie cu atât mai bine!
 XII
În aceeași seară, fără ca Moromete să bănuiască ceva, Paraschiv
încălecase pe cai spunând că se duce să mâie noaptea cu ei pe câmp și o
luase pe drumul spre București. Nilă îl așteptase la Guica și de acolo
încălecase și el și porniseră împreună.
Era o seară cu un cer adânc, încărcat cu stele. Cei doi ieșiseră în
goană la câmp și se opriră abia când lăsară în urmă valea satului. Caii
tropăiau și sforăiau îndărătnici, neînvățați cu drumul pe care erau duși;
de nenumărate ori, din plină goană, căutară s-o ia pe drumurile
lăturalnice ale câmpiei sau chiar înapoi, atrași de zgomotele înfundate
ale satului, de respirația lui abia simțită.
La un moment dat, Nilă se opri și el, ținând calul pe loc. Tăcerea
câmpiei era desăvârșită și întinderea ei învăluită de întuneric. Ceva se
pare că începuse să-l neliniștească; el șopti cu un glas turburat plin de
îndoială:
— Paraschive! Stai!
Paraschiv se opri și el. Așteptă câteva clipe și fiindcă fratele său nu
spunea nimic, întrebă:
— Ce este?
Nilă tăcea mai departe. Atunci Paraschiv se apropie și mai mult,
strunindu-și calul și întrebă iar, răgușit și intrigat:
— Ce este, mă? De ce te-ai oprit?
Nilă se uită încet îndărăt, cu teamă, parcă s-ar fi așteptat să fie
urmărit de cineva. Șopti neliniștit:
— Mă, unde mergem noi?
Paraschiv îi răspunse printr-o smucitură a calului, pornind în goană
înainte pe șosea. Calul lui Nilă porni și el pe urmele celuilalt. Goneau
unul lângă altul în tăcere, aplecați peste coamele cailor și până aproape
de întâiul sat prin care trebuiau să treacă, în afară de un automobil cu
niște faruri puternice, nu întâlniră pe nimeni.
Tot în aceeași seară, Vasile Boțoghină se pregătise și el de plecare.
Între timp copiii aflaseră și ei de la mama lor despre boala tatălui lor
și despre vânzarea pământului. Vatică umbla tăcut prin curte, parcă
rătăcind, nevroind să intre în casă, deși Boțoghină îl strigase de câteva
ori. Numai Irina se uita întristată la tatăl ei. Stătea pe prag cu umerii ei
micuți și strâmbi și îl urmărea cum înghite rar și adânc dumicații. Într-o
vreme începuse să-i povestească despre ceea ce se întâmplase în timpul
dimineții la școală; cum la examen domnul învățător Teodorescu o
lăudase și îi dăduse să învețe o poezie; cum pregătiseră ei serbarea, care
va avea loc chiar mâine, de Sâmpetru, și sfârșise părându-i rău că el n-o
s-o audă când o să spună poezia. Boțoghină n-o auzea nici acum; îi făcea
rău glasul ei și când Irina tăcu, el spuse:
— Anghelino, ia fata asta la culcare.
După aceea, Boțoghină ieșise afară și începuse să se pregătească
pentru plecare. Umpluse căruța cu niște paie de ovăz, apoi o chemase pe
femeie să vie cu lampa lângă căruță și să lumineze roatele. Boțoghină îl
strigase pe Vatică să-i aducă oala cu păcură din grajd, apoi amândoi
începuseră să desfacă roatele și să ungă osiile căruței.
A doua zi dimineață, înainte de revărsatul zorilor, Boțoghină se
deșteptă și după ce îl sculă și pe băiat, înhamă caii, se urcă în căruță și
împreună cu el porni spre spitalul din Udup. Înainte de plecare el scoase
din brâu un teanc de hârtii, alese două de câte o mie și i le întinse femeii.
Anghelina le luă și rămase cu ele în mână, uitându-se nemișcată la omul
ei care stătea pe cutia căruței cu hățurile pe genunchi.
— Până la Udup v-apucă prânzul! Cum o să se întoarcă Vatică
singur? Dacă îi ia cineva căruța și caii? se temu ea.
Drept răspuns, Boțoghină apucă hățurile în mâini. Simțind mișcarea
curelelor, caii porniră și trecură podișca de la drum cu zgomot. Femeia o
luă în urma căruței și ieși înaintea cailor, oprindu-i în drum. Se apropie
apoi de loitră și vorbi iar:
— Vasile, când ai să te întorci?
— Am să-ți scriu eu d-acolo, răspunse omul cu grabă. Apoi adăugă:
Vezi cum îi faci cu seceratul! Ia-o și pe fata aia să v-ajute. Ai grijă să nu
se taie cu secerea. Tăcu câteva clipe, apoi vorbi iar: La treierat, vezi că
am aranjat cu alde Cocoșilă să vă ia în ceată cu el. Tăcu iar un timp, apoi
vorbi din nou, de astă dată cu un glas care arăta că nu mai are nimic de
spus: Vezi să nu se întâmple ceva p-aici! Și ridică hățurile: Haida! Hăț!
Hai! die!
Caii porniseră, dar femeia se ținea mereu de căruță. Mergea alături
de răscruci și se uita întruna spre bărbatul ei, vrând parcă să mai spună
ceva. El ghici slăbiciunea și frământarea ei și îi spuse cu glas gâtuit, cu o
asprime dureroasă:
— Fugi d-aici! Păzea că te calcă roata!
În clipa aceea, femeia nu se mai putu stăpâni și izbucni scurt într-un
plâns deznădăjduit:
— Vasile! Să nu mori p-acolo, Vasile!
Boțoghină dădu bici cailor.
 XIII
Aproape de prânz ajunse la Udup. Spitalul de plasă era așezat la
marginea satului și de departe semăna cu un conac boieresc. Acoperișul
lui de țiglă se vedea de la cinci kilometri. Era înconjurat de o mulțime de
salcâmi altoiți, cu coroanele ca niște măciuci uriașe, și de duzi stufoși și
bătrâni din care se auzea de departe ciripitul gălăgios al păsăricilor...
Vasile Boțoghină opri sub unul din duzii din fața intrării și sări jos
din căruță. Vatică se uită mirat peste clădiri și spuse arătând cu degetul
înainte:
— De ce nu oprești în dreptul spitalului?
— Asta e spitalul, nu acolo, răspunse Boțoghină. Așa fac toți care
nu-l cunosc, se opresc dincolo. Acolo stă doctorul! E casa lui! Stai jos și
dă iarbă la cai!
Vatică sări jos, scoase căpestrele din capul cailor, le desfăcu
șleaurile, luă din căruță un braț de paie amestecate cu iarbă și îl puse
înaintea vitelor. Boțoghină dădu câtva timp ocol căruței, uitându-se pe
sub sprâncene să-și dea seama de ceea ce se întâmplă în jurul lui, apoi
intră încet în curte spitalului.
Intrarea în clădire avea niște scări de ciment negru care dădeau într-
un coridor lung; atât scările cât și coridorul erau înțesate de țărani
desculți; cu chipurile galbene și supte; de femei îmbrobodite strâns, cu
privirile înțepenite și dârze, cu câte un copil în brațe sau de mână; de
lucrători istoviți cu cămășile rupte pe ei și murdare; stăteau pe cele două
bănci de lemn așezate de-a lungul pereților și așteptau. În afară de cei de
pe scări și cei dinăuntru, pe lângă zidurile spitalului stăteau alții sub
umbra duzilor în grupuri mici. Era timpul prânzului și unii întinseseră pe
pământ legăturile cu care veniseră și începuseră să mănânce.
Vasile Boțoghină văzu încă din poartă mămăligile întinse pe iarbă și
coridorul înțesat de oameni. Intră înăuntru și fiindcă pe bănci nu mai era
loc se rezemă de tocul ușii pe care scria Consultații și începu să aștepte
cu aceeași răbdare pe chip ca a celorlalți.
La un moment dat ușa se deschise dinăuntru fără veste și Boțoghină,
care se rezemase puțin de ea, se clătină și se izbi de umărul doctorului
care tocmai ieșea.
— Ce te proptești în ușă? Stai jos pe bancă! se supără doctorul.
Speriat, Boțoghină se trase într-o parte simțind cum obrajii îi ard de
rușine. Doctorul își roti privirea peste oameni și spuse:
 — Sunteți prea mulți azi, cine stă mai aproape să plece acasă și să
vie mâine dimineață.
Dar toți parcă înțeleseră pe dos, adică să se apropie și să-i spună ce-i
doare.
— Domnule doctor, de trei zile nu vrea să mai sugă, stă în brațe și
doarme! Mi-e frică să nu-mi moară în brațe! I-au mai ieșit și niște pete
roșii pe tot corpul. Nu știu ce să...
— Varsă mereu, domnule doctor, ce mănâncă, varsă! spuse altă
femeie arătând copilul.
Alte glasuri se îngrămădiră strângându-se și înconjurându-l pe
medic. Toată lumea se sculase de pe bănci și de afară câțiva chiar
alergaseră înăuntru.
Medicul, un om scund și cam gras, cu niște trăsături înăsprite de
soare și vânt, întocmai ca ale țăranilor, stătea liniștit în mijlocul
bolnavilor și se uita peste capetele lor, reținut, cam aspru, cu o privire
care arăta că ceea ce vedea el acuma era un lucru obișnuit pe care îl
vedea de mulți ani.
El apucă de cămașă copilul uneia din femei, i-o ridică spre bărbie,
dezvelindu-i burta și după ce se uită o clipă spuse:
— Fă-i o baie cu flori de mușețel!
Apoi se adresă unei alte femei, spunându-i să se ducă la sanitar, să-i
dea niște prafuri, dar femeia cu copilul cu pete pe trup îi acoperi glasul:
— Domnule doctor, i-am făcut de trei ori, așa cum mi-ai spus...
Un om care stătuse până atunci la o parte se apropie și el de doctor, îl
apucă de braț și spuse șoptit, cu un glas insinuant:
— Domnule doctor!...
Dar doctorul nu-l luă în seamă. Boțoghină se vârâse și el printre
ceilalți și se uita drept în ochii medicului, crezând că acesta are să-și
aducă aminte de el și are să-l cheme înăuntru. Doctorul deschise ușa fără
să ia în seamă glasurile numeroase care îl chemau și pieri înăuntru cu
bolnavul care era la rând.
— Ce să-i faci, zise un țăran tânăr, posomorându-se și căutând abătut
un loc pe bancă. Un singur doctor la atâtea sate! De fier să fii și tot nu
prididești!
Cineva vru să răspundă, dar în clipa aceea un copil din brațele unei
femei începu să țipe. Femeia ieși repede afară. Un om oftă greu și se
sculă de pe bancă. O dată cu el se mai sculară încă vreo câțiva. După o
jumătate de ceas, coridorul se goli mai mult de jumătate. Abia pornind
prin curtea spitalului, oamenii și femeile puteau fi văzuți că sunt într-
adevăr bolnavi. Un țăran înalt ca o prăjină mergea încet, abia pășind,
ținut de două rude de amândouă brațele: sudoarea îi năvălea des pe
frunte și gemea încet, cu gura deschisă, cu privirile rătăcite; un altul
însă, era singur, și cât se sculase de pe bancă, începuse să se clatine ca
beat, mergea orbecăind, ținându-se de ziduri. Ieși cu greu și se așeză pe
iarbă aproape căzând pe brânci, în patru labe, ca și când ar fi fost
împușcat.
— Omule, de ce nu intri acolo peste el? zise un muncitor,
apropiindu-se de cel căzut și ajutându-i să se întindă mai bine. Noi
putem să mai așteptăm, dar dumneata de nu intri peste el?
Omul vru să bâlbâie ceva, dar tot atunci curtea spitalului fu străbătută
de un glas sfâșietor ca de cuțit. Privirile se întoarseră spre drum. Pe
poarta spitalului se văzură intrând câțiva oameni care duceau o femeie
pe o cergă. O dăduseră jos din căruță și femeia țipase crunt. Ajunși în
fața scărilor, oamenii lăsară cerga cu femeia pe iarbă și unul dintre ei se
șterse pe frunte de sudoare și intră în coridor. După câteva clipe,
doctorul ieși afară și întrebă scurt, din capul scărilor, spre oamenii care
stăteau alături lângă bolnavă:
— Când a născut?
— Ieri dimineață, domnule doctor! răspunse unul din țărani, luându-
și pălăria de pe cap.
— Copilul trăiește?
— Trăiește, domnule doctor!
Medicul se apropie și privi câteva clipe în jos spre bolnavă. Femeia
stătea cu ochii închiși și părea moartă; la soare, chipul ei arăta albastru,
livid. Doctorul se aplecă și-i prinse încheietura mâinii între degete. Cât îi
prinse însă încheietura, îi și dădu drumul și se răsti la oameni fără milă:
— Ați omorât-o! Ați adus-o în căruță și i-ați mâncat zilele!
Unul dintre cei trei oameni care aduseseră bolnava, la auzul acestor
cuvinte tăioase, nu se putu nici el stăpâni:
— Am adus-o în căruță? N-oi fi vrând s-o aducem cu aeroplanul!
— Haide, lasă vorba! porunci doctorul ca un militar. Băgați-o
înăuntru.
Abia spre seară îi veni lui Vasile Boțoghină rândul la consultație. El
intră în cabinetul doctorului și spuse:
— Nu mă mai cunoașteți?! Am venit acum vreo două săptămâni...
Doctorul se apropie de el și-l întrebă grăbit:
— Da! Ce ți-am spus că ai?
 Boțoghină vru să răspundă, dar doctorul întrebă iar, cu aceeași grabă
reținută:
— Cum te cheamă?
Omul își spuse numele și comuna iar doctorul îi întoarse spatele și
începu să răsfoiască un registru gros. Răsfoind, întrebă din nou:
— Când spui că ai fost aici?
— Acum zece-cin’șpe zile! răspunse Boțoghină nedumerit că
doctorul nu-și aduce deloc aminte de el.
— Vasile Boțoghină, din Siliștea-Gumești, zise doctorul cu un glas
rece. Păi asta e a treia oară când te consult! Ai fost la raze?
— Da, răspunse Boțoghină vinovat și-i întinse doctorului sulul negru
al radiografiei, pe care acesta îl desfășură la lumină și îl cercetă multă
vreme.
— Stai jos. De ce nu stai jos? se adresă el bolnavului la sfârșit.
Boțoghină se așeză pe un scaun rotund și alb și începu să urmărească
intrigat fiece mișcare a doctorului. Medicul, după ce îi arătase omului
scaunul, se așezase la birou și începuse să scrie pe o foaie. Scria repede
și mult, și din când în când se oprea, ridica fruntea de pe foaie pentru
câteva clipe, apoi, începea iar să scârțâie din peniță. Acest lucru ținu
multă vreme și când doctorul se ridică de la biroul lui, Vasile Boțoghină
se ridică și el. Medicul însă nu mai arătă acum nici o grabă. El se așeză
pe un scăunel în fața omului și-i făcu semn să stea jos. Începu să-i spună
rar, apăsând pe cuvinte, cu un glas care uneori era străbătut de urme de
neîncredere, alteori de amenințare:
— Uite ce-ai să faci! Te duci acasă și vinzi ceva: un cal, un bou, un
pogon de pământ...
Se opri și spuse după câteva clipe, amenințându-l pe om cu rețeta:
— Ai să te duci la farmacie cu rețeta asta. O să-ți trebuiască mulți
bani, pentru că ai să iai doctoriile astea de trei ori. Dar nu e vorba numai
de doctorii. N-ai voie nici să ridici un pai de jos. Înțelegi? Nimic. Să nu
faci nimic. Și în fiecare zi să mănânci ouă, să bei lapte mult și să nu-ți
lipsească găina de la masă. Să vorbești cu sanitarul din sat să-ți facă
injecțiile și să te învețe cum să iai doctoriile. Asta e o boală grea, dar voi
nu vă vindecați pentru că nu vreți să cheltuiți. Și chiar dacă cheltuiți, cât
vă simțiți nițel mai bine, gata, vă puneți pe muncă să vă scoateți pârleala
pentru ce-ați vândut. După o boală ca asta nu mai ai voie niciodată să
muncești prea mult... Doctorul se opri o clipă: Vrei să nu mori?
Boțoghină făcu ochii mari, înspăimântat și răspunse repezit, dar nu
îndată:
 — Da, domnule doctor!
— Atunci să faci așa cum ți-am spus. Începând de azi te întinzi cu
burta la soare, mănânci bine, iai doctoriile astea și după o lună de zile să
treci iar pe la mine. Altfel să știi că nu e glumă. Dacă ajungi să cazi la
pat n-ai ce mai căuta la mine.
Medicul ieși de după birou și-și puse mâna pe flanela cârpită a
omului, care cât o simți se și ridică în picioare.
— Să nu-ți pară lucru de glumă! că eu știu cum sunteți voi: „Lasă că-
mi trece“, până începeți să vă scuipați bojocii pe jos. Vă repeziți pe urmă
la doctor și când vedeți că nu vă mai poate face nimic, începeți să
înjurați că nu e bun doctorul.
— Domnule doctor, îl întrerupse Boțoghină, nedumerit mereu că
medicul uitase ce-i spusese data trecută, păi eu am făcut rost de douăzeci
de mii de lei, că mi-ai spus că mă bagi într-un spital unde o să mă fac
sănătos într-o lună, două...
Medicul tresări.
— Douăzeci de mii? întrebă el neîncrezător.
— Păi așa mi-ați spus dumneavoastră!
— Ai la dumneata douăzeci de mii?! întrebă doctorul uimit,
impresionat de privirea bolnavului, pe care abia acum i-o vedea. Era o
privire lărgită, strălucitoare de viață și de speranță, dar străbătută și de
umbre nedeslușite, umbre ale nopților de neliniște și spaimă.
— Păi am vândut din lot, domnule doctor! întări Boțoghină limpede
și ușurat, ca și când ar fi fost de pe acum sănătos. Adăugă senin și
împăcat: Ce era să fac? Astă-primăvară au murit doi inși la noi în sat, tot
așa au stat acasă și...
— Uite ce e, Boțoghină, da, știu acuma... Așa este, cu vreo douăzeci
de mii de lei poți să intri într-un tratament supravegheat, bine că ai
vândut. Eu ți-am spus data trecută să vinzi și să faci rost de bani, așa
cum spun la fiecare. Dumneata, bine că ai avut ce vinde... Uite ce-ai să
faci: ...ia spune-mi, ești cu căruța?
— Cu căruța, domnule doctor. Cu băiatul.
— Dă drumul căruței acasă și rămâi aici. Mâine o să te trimit la
munte într-un sanatoriu...
 XIV
A doua zi dimineața, Guica își luă ciorapul de gât și porni spre casa
fratelui ei să fie de față când Moromete și cu toți ai lui au să bage de
seamă că Paraschiv și cu Nilă au fugit cu caii la București. Se gândea
încet, cu o bucurie care îi ungea inima, cum are să se întindă vestea
numaidecât în sat că cei trei băieți ai lui Moromete au fugit câteștrei de
acasă cu caii și cu oile și că asta s-a întâmplat — și Guica avea să aibă
grijă să se afle întocmai așa — din pricina celor două fete ale lui
Moromete, care vroiau ele să pună mâna pe averea fraților...
Plecarea aceasta se întâmplase cum nici ea, Guica, n-ar fi crezut că se
putea mai bine; întâi Achim cu oile, acum două săptămâni; apoi seara
trecută cu amândoi caii, Paraschiv și Nilă; astăzi era zi de sărbătoare,
Sfinții Petru și Pavel; mâine toată lumea avea să iasă la secerat grâul.
Mai întâi, Moromeții, rămași, adică cele două fete, Tita și Ilinca, Niculae
și mama lor Catrina, cu Moromete în cap, n-au să mai aibă ce mânca în
timpul muncilor, nu mai aveau laptele; apoi, nu vor mai avea cu ce să se
ducă la deal, o să trebuiască să se ducă pe jos, cu secerile pe umăr; apoi,
strânsul și treieratul grâului, căratul lui pe arie și celelalte munci: n-au să
mai aibă cu ce le face, vor trebui să dea din colț în colț, să bată la porțile
oamenilor după vite.
Acest dat din colț în colț îi săra inima Guichii. Și mai ales dusul
Moromeților la secerat pe jos. Și încă: Niculae nu știa să secere, Catrina
Moromete trebuie să rămână acasă și să facă de mâncare, să îngrijească
de păsări, Moromete la fel, cu atâția copii, se dezvățase să muncească,
stătea toată ziua pe miriște, zicea că leagă snopii, fuma și umbla încoace
și încolo; singurele care aveau să muncească rămâneau cele două fete.
„Na! Să vă săturați, gândi Guica, apropiindu-se de casa fratelui. Să
munciți acum să vă iasă ochii din cap. Și până să cumpărați voi cai și oi,
se întorc ăia cu buzunarele pline de bani! O să vedeți voi atuncea ce-o să
vă facă ei, că v-ați făcut stăpâne pe casa lor!“
Guica se apropie de podișca fratelui și se opri pe ea, uitându-se în
curte peste gard. Fata cea mare a lui Moromete, Tita, mătura bătătura cu
un târn uriaș făcut din fire de rosmarin. Pe prispa casei stătea, într-o
parte Moromete, iar în colțul dinspre drum Niculae și cu sora lui mai
mare, Ilinca. Niculae plângea încet, prelung, jelindu-se prostește și
spunând mereu unul și același lucru:
 — Hai, mă, Ilinco, dă-mi! Dă-mi, mă, Ilinco, n-auzi?! Hai, mă,
Ilinco, aaaa! Dă-mi, mă, Ilinco, și mie niște flori!
Moromete bea tutun și se uita spre șosea. Din când în când, cineva
trecea pe drum și îl saluta. Moromete răspundea tare, cu multe cuvinte,
spunând „bună să-ți fie inima, cutare“, sau „să trăiești, mă,
Dumitrache!“. În acest timp Niculae bâzâia mereu, dar nimeni nu-l lua în
seamă, ca și când treaba lui ar fi fost să plângă așa mereu, fără nici o
socoteală.
Guica intră încet în curte, cu ciorapul de gât, și apropiindu-se de
prispă, dădu bună dimineața. Nu-i răspunse nimeni. Tocmai atunci Ilinca
se răstea la Niculae:
— Mai taci, mă, din gură, dezghiocatule! Până mai alaltăieri te-ai
ținut de coada oilor și acuma te găsi coroana. Să-ți dau eu flori din
grădiniță ca să faci coroană altora! Păi dar!
— Dă-i, fa, și lui niște flori, dosădito, ce ești așa de cârpănoasă?! se
auzi din casă glasul mamei.
— Ia mai taci din gură, mamă, ați săpat vreunul grădinița? Să-i dau
flori să facă altora coroană! Ia uită-te!
La auzul acestui răspuns, Niculae începu să urle de-a binelea. De astă
dată el se ridică și sări spre grădiniță.
— Să nu te prind că iei vreo floare, că-ți rup zulufii, Niculae,
amenință Ilinca de pe prispă.
Catrina Moromete ieși afară, gătită pentru biserică. În clipa aceea,
clopotele bisericii începură să bată. Femeia de închină și se dădu jos de
pe prispă. Chipul necăjit și ars de soare al femeii era acum liniștit, plin
de bunătate. Ea își sumese fusta neagră de lână și își ascunse pe la spate
cine știe ce albitură care nu trebuie să se vadă. Se uită peste bătătură și
văzând-o pe Guica așezată pe prispă, cu ciorapul de gât, i se adresă cu
multă evlavie:
— Mario, mai lasă și tu ciorapul ăla, că o să te duci în fundul iadului!
Cât e săptămâna de mare, umbli mereu pe la muieri și spui că azi e joi-
mari, mâine miercurea păsărilor, poimâine lunea verde! Și acum, că e
sărbătoare lăsată de Domnul Cristos, lucrezi la ciorap în loc să vii și tu
să asculți baremi Sfânta Evanghelie!
— Ei las’ să mă duc eu în iad, răspunse Guica lucrând parcă înadins
și mai repede la ciorap. Ce e iadul? S-a întors cineva d-acolo?
Moromete își încreți fruntea și aprobă subțirel:
— Așea-ie!
Guica continuă:
 — Că n-o fi mai rău ca p-aici. Că când oi muri, intri în pământ și te
mănâncă viermii. Și sufletul? Un abur care trăiește și el și se tot
plimbă...
— Păi se plimbă! aprobă Moromete, cu o indescriptibilă ironie. „Păi
da, n-are încotro, se plimbă, firește...“
— Ei, he! făcu Catrina, pornind încet spre poartă. Ce trebuie să fie în
inima voastră! Stăpânește ăla spurcatul!
— Păi, stăpânește! făcu Moromete din nou.
În acest timp, furat de starea ciudată a tatălui său, Niculae uitase să
mai bocească. Deodată însă el își dădu seama că dacă mama lui se duce,
nu mai e nimic de făcut cu coroana lui. Sări de pe prispă și se luă după
ea și îi ieși înainte și o apucă de fustă; se uită în ochii ei cu jale și începu
să verse lacrimi cât boabele de porumb de mari:
— Mamă, mi-a spus dom’nvățător să fac și eu o coroană, se jeli el
deznădăjduit. Și mi-a spus să veniți și voi la școală, mi-a dat să învăț și
eu o poezie, hai, măi, maică, spune-i Ilinchii să-mi dea flori din
grădiniță... mi-a spus că o să mă treacă clasa și că o să spui și eu o
poezie... dom’nvățător Teodorescu mi-a spus să nu lipsesc, că am dat
examen acu’ o săptămână, m-a ascultat și mi-a spus să-mi fac coroană...
spune-i Ilinchii, mamă...
Băiatul își încleșta mâinile lui mici și înnegrite de soare de fusta
aspră a femeii și n-o lăsa deloc să se mai miște. El se uita în sus spre
chipul ei și vărsa lacrimi atât de copleșitor încât femeia îi puse mâna pe
cap și înghițind greu îi mângâie urechile înnegrite cu palma ei aspră și îi
șopti:
— Du-te în grădiniță și ia-ti flori, hai!
Apoi, se întoarse spre casă și se uită spre fată. Dar Ilinca i-o luă
înainte chemându-l pe băiat cu un glas înmuiat:
— Hai, mă, treci încoace, căpățânosule, nu ți-am spus că-ți dau, ce te
jelești așa? Plânge ca blegu!
Ilinca nu era mai mare ca Niculae decât cu un an, dar se purta față de
el ca și când ar fi fost cu cinci, cu toate că atunci când își amintea de
această diferență atât de mică, Niculae o plesnea.
— Ilinco, Ilinco, amenință și mama din poartă! Pentru niște flori, fa?
Te vede Dumnezeu de sus!
Moromete, auzind aceste cuvinte din urmă, își lăsă capul într-o parte
și întări cu finețe:
— Păi te vede!
 Guica stătea mai depărteze pe prispă, împletea la ciorap și aștepta ca
fratele ei să înceapă să se neliniștească de lipsa celor doi, Paraschiv și
Nilă. Moromete însă stătea mereu pe prispă, bea tutun, se uita din când
în când spre drum răspunzând la saluturi și nu se sinchisea că deși
soarele se ridicase sus pe cer, Paraschiv și Nilă încă nu se întorceau cu
caii de pe izlaz. Atunci Măria Moromete se întoarse spre Tita, care
ajunsese cu măturatu aproape de scara prispei, și întrebă într-o doară:
— Tito, unde sunt, fă, băieții ăia?
— Ce mă-ntrebi pe mine? Cu caii pe izlaz, unde să fie?! răspunse
fata în silă.
— Dar de ce n-au venit până acum? întrebă Guica iar, cu o bucurie
ascunsă.
— Du-te și-i întreabă, răspunse fata ursuză.
„He, o să vedeți voi! O să te văd eu cum ai să te duci mâine pe jos la
secere“, gândi Guica.
— Dar de ce s-au dus amândoi? Ce i-a găsit? întrebă Guica iar. Că
vorbisem cu ăla marele să vie să-mi dreagă podul, că s-a stricat la
căpriori.
Fata nu mai răspunse. Moromete nici nu auzise schimbul de cuvinte,
în grădiniță, Niculae își terminase coroana și se pregătea să plece la
școală. El se apropie de tatăl său și-i puse mâna pe umăr:
— Taicule, dă-mi și mie pălăria ta, să mă duc și eu la școală.
Moromete se trezi din visare:
— Ce e, mă? Pleacă de-aici!
— Hai, tăticule, zău, dă-mi și mie pălăria ta, se rugă băiatul încet.
— Hai, tată, dă-i pălăria să plece o dată, că iar începe să bâzâie,
spuse și Ilinca din grădiniță.
Moromete își scoase pălăria din cap, se uită la ea cu atenție, parcă
abia atunci ar fi văzut-o întâia oară, și spuse:
— Na, mă, pleacă de-aici. Căpățânosule! Ai un cap cât o baniță!
Unde te duci tu? Ce cauți la școală?
Băiatul tăcu, nu spuse nimic și se îndreptă sfios spre drum.
Moromete îl urmări câteva clipe, apoi îi strigă:
— Mă, n-auzi? Ia vin’ncoace.
Niculae se întoarse și se opri în fața tatălui. Așa cum se oprise, cu
obrajii negri-galbeni de friguri, cu capul mare, peste care pusese pălăria
destul de veche a tatălui, în cămașă și cu picioarele desculțe și pline de
zgârieturi, Niculae parcă era o sperietoare.
 — Spală-te pe picioarele alea, îi spuse Moromete descingându-se de
cureaua de piele care îi ținea brâul roșu peste mijloc. Spală-te cu săpun
și na ici, încinge-te cu cureaua asta peste cămașă, că parcă ești dăulat,
parcă te-a prins cineva de pe gârlă.
Băiatul luă cureaua nemaiputând de încântare și alergă spre troaca
păsărilor să se spele. Tot atunci, de pe șosea, se auzi un tropăit zgomotos
de cai. Guica sări în picioare atât de repede, încât s-ar fi crezut că a
mușcat-o ceva de sub pământul prispei. Poarta se deschise și cei doi,
Paraschiv și Nilă, intrară în curte. Caii sforăiau întruna și se vedea că au
fost goniți; dungi mari de umezeală le brăzdau spinarea și pulpele le erau
pline de spuma albă. Guica încremenise lângă prispă și ghemul negru de
lâna i se rostogoli în mijlocul bătăturii.
Moromete își ridică și el privirea:
— Ce e, mă, cu voi?! Sunteți nebuni? Ce-ați gonit caii ăia așa?
Nu căpătă însă răspuns. Paraschiv descăleca repede și avea buzele
atât de ieșite în afară și atât de încălecate una peste alta, încât de departe
semăna cu unul care și-ar fi agățat de gură niște clape de gumă. Nilă era
posomorât și se mișca mai greu decât oricând. Trupul lui gros alunecă de
pe spinarea calului ca un sac cu picioare și rămase tăcut, ștergându-se
încet cu palma peste turul pantalonilor.
— Nilă! Ce, mă, tu ești surd? Ce e cu voi? întrebă Moromete iarăși.
Atunci Nilă se întoarse spre tatăl său și fruntea lui lată și cu carne
multă pe ea se încreți și se îngrămădi spre rădăcina groasă a nasului;
răspunse mormăind, dar glasul i se auzi totuși limpede:
— N-auzi, mă, că ne-a gonit niște pândari? Ne-au intrat caii în niște
ovăz!
„Ce e cu ăștia? se întrebă Guica trăsnită de întoarcerea aceasta a
celor doi. De ce n-or fi plecat?“
— Paraschive! izbucni ea cu glas ascuțit, clocotind de furie acră și
nestăpânită. Bine, mă, ce e cu tine, fire-ai al naibii să fii?! D-aia îți fac
eu ciorapi, mă? Ziceai că vii să-mi dregi căpriorile alea ale podului!
Fire-ai al naibii să fii, cu botul tău!
Și fără să mai aștepte răspuns își culese ghemul din țărână și porni cu
pașii ei iuți spre șosea. Paraschiv se întoarse spre ea și o strigă din urmă:
— Viu acuma, ga Mario!... Bagă, mă, caii în grajd, se adresă apoi lui
Nilă, făcându-i un semn, adică să vie și el la ga Măria.
Dar Nilă nu-i luă în seamă semnul, îi întoarse spatele și intră cu cai
cu tot în grajd.
 XV
Paraschiv era atât de furios, încât intrând în bordeiul tușei uită de
șubrezenia patului și aproape se aruncă pe el.
— Nu ți-am spus eu, ga Mario, că ăsta n-are să meargă? Fir-ar capul
lui al dracului de bou! Asta e bou! Bou de mere și de pere.
Dar tușa îl primi cu strigăte ascuțite:
— Și tu de ce n-ai fugit singur? Ce-ți pasă ție de el? Dă-te la o parte
de pe pat, n-auzi că trosnește?
Paraschiv se ridică și se așeză pe un scăunel. Tușă-sa era atât de
înăcrită, încât îi întoarse spatele și nici nu vroia să-l mai asculte cum s-a
întâmplat. Ea își scoase firul de lână de pe gât, aruncă ciorapul între
sobă, în timp ce se uita în curte și blestema; un câine al nu știu cui
hlăpăia niște mălai dintr-o strachină mică în jurul căreia piuiau jalnic
vreo zece-cincisprezece puișori mici cât nucile.
— Nia d-acolo, plesni-ți-ar ochii de potaia dracului! țipă Guica
ieșind afară. Mâncași mâncarea puilor, lovite-ar turbarea astăzi și mâine!
Guica se luă cu bulgări după câinele care sări gardul vecinului și-i
arătă femeii o clipă coada și picioarele dinapoi. Furioasă, Guica izbi cu
bulgări în gard blestemând:
— Mânca-ți-ar coada cui te are, că nu-ți dă să mănânci și vii să faci
burtă în curtea mea! Fă, armăsăroaicelor, legați-vă câinele, mânca-l-ați
fript!
De la vecin nu răspunse nimeni și Guica se întoarse în bordei.
Paraschiv stătea cu coatele pe genunchi și o aștepta să se liniștească, deși
era și el furios.
— Plecasem, ga Mario, și când am trecut de Tătărești n-a mai vrut
Nilă să meargă, explică el. De la început se tot oprea și se uita îndărăt...
ce să fac eu cu el dacă e tâmpit?!...
— Păi, fiindcă sunteți buni numai să vorbiți! țipă Guica scoasă din
sărite. Toată iarna stați pe la mine, și ga Măria în sus, ga Măria în jos...
fir-ați ai naibii să fiți că sunteți mai proști ca Năstase Besensac! Sunteți
buni numai să veniți să vă fac ciorapi și flanele și să vă pui deoparte ce
am și eu mai bun și voi vă moșmoniți de-un an de zile și nu sunteți în
stare să vă faceți și voi un rost!
— Hai, ga Mario, taci din gură și ascultă aicea, nu mai țipa așa ca o
coțofană. Dacă nu știi, de ce vorbești? mormăi și Paraschiv arțăgos.
Guica își ieși din minți.
 — Ce să știu, mă, ce să știu? Cine e coțofană? Să nu-ți dau acuma cu
ceva peste botu ăla!
— Păi dacă te repezi și nu vreai să asculți! Ascultă aicea la mine.
— Nu vreau să mai ascult nimic. Am avut și eu un loc acolo, în
spatele casei lui tac-tău, se vaită ea pe neașteptate. Ooof... o să iau pe
cineva străin și-o să i-l dau, că am avut și eu nepoți și m-au făcut de
râsul lumii! Un pogon de pământ am și un cap de vie și casa asta așa
cum e... am s-o iau pe fata aia mai mică a lui Ripitel, săraca, să-i rămâie
ei bordeiul ăsta și să se mărite și ea cu pogonul meu, să nu stea ca mine
nemăritată! Că alde frate-tău a rămas neînsurat, vai de capul lui, și cine
să-l ia așa gol și fără nimic?! Și-o s-o dau aici, și o să-i trec și pogonul și
casa și să aibă și ea grijă de mine când o să închiz ochii... că frate-meu
Ilie... că rudele... nepoții...
Măria Moromete se făcu deodată moale și se lăsă încet pe pragul
bordeiului. Ea începu să se jelească lung și fără lacrimi și bocetul ei, deși
încet, împânzi aerul bordeiului și al bătăturii și se răspândi ca de mort pe
toată întinderea uliței:
— Ooof, nepoții, nepoții! Doamne, Doamne... eee... C-am avut și eu
o mamă, Doamne; și a intrat în pământ îîî... Î-îî... și m-a lăsat singură-î!
Că frati-meu Ilie s-a însurat a doua oară-î. Și soră-mea a făcut copil de
fată mare iii! Și dacă s-a dus din sat m-a lăsat pe mine singură, Doamne!
Și lui Ilie nu-i pasă de mine, Doamne! Of, Doamne, Doamne-ei!... eeeii!
Și-am avut și eu un copilîî... și-a murit și-ăla, că mi l-ai luat, Doamne! Și
m-ai lăsat singuricăăă! M-ai lăsat singurică, Doamneeei!... eeee!
Singurică m-ai lăsat, Doamne, pe pământul ăsta! Că nici nepoții și nici
frații și nici rudele, că s-a dus cu toți și nimeni nu te ia în seamă și toți
râd de tine, Doamne! Că am vrut și eu să las nepoților bucățica mea de
pământ și să-și facă și ei casă pe ea... și să mă ție și ei în casa lor, că am
îmbătrânit și nu mai pot, Doamne... că am zis și eu că să fie bine de ei,
că sunt nepoții mei și am vrut să se însoare și ei să-și ia muieri și dacă
închiz ochii și mor să aibă cine să mă spele, să nu mor cu ochii beliți,
Doamne... Of, Doamne, Doamneee!... eee... că n-am vrut răul nimănui și
i-am îndemnat și eu să-și facă rost de bani și să-și facă casă că sunt mari
și le trece vremea, Doamne! Că numai tu știi ce e în inima mea,
Doamne, inima mea friptă și prăjită... că sunt singurică și mi-e urât și
frică, Doamne! Of, Doamne, Doamneee, eee!... eeeee! Că dacă îi înveți
îți ies fel de fel de vorbe, Doamne, și lumea te poreclește și-ți spune
Guica... și nimeni nu știe cum îmi tremură mie inima, Doamne, și
picioarele mi s-au răcit, că nu mai poci, că o viață am avut și s-a dus și-
aia, Dumnezeule!!
Paraschiv se ridică de pe scăunel și îi puse mâna pe umăr.
În timpul cât tușa lui jelise, el se uitase pe geam să vadă dacă aude
cineva. Lumea care trecea pe drum, auzea, dar nimeni nu se oprea.
Întorcea doar capul și apoi își vedea de drum; numai niște copii se
opriseră sfioși și ascultaseră un timp, cu gravitate, bocetele femeii.
— Ei, ga Mario, șopti Paraschiv încurcat. Hai, taci o dată, că nu e
nimic. Ce te-a apucat? De ce nu stai să auzi cum a fost, că nu e vorba
să...
Măria Moromete tăcu și se ridică încet de pe prag fără să-l ia în
seamă pe nepot. Ea merse și ridică din mijlocul bătăturii strachina
răsturnată de câine, o șterse cu mâna de mălai și uitându-se în jurul ei
începu să cheme puii cu un glas care nu mai amintea cu nimic de cel cu
care se jelise puțin mai înainte. Ea chema puii și risipea mălai, iar cloșca
dădea târcoale cloncănind și cârâind zgomotos. De pe cer soarele de vară
începuse să verse cu putere o căldură înăbușitoare.
Paraschiv ieși din bordei și plecă încet, cu umerii îndoiți. Fuga nu
izbutise, dar nu era nimic; trebuia căutat curând un alt prilej, până nu
trecea vara. Și altfel trebuia acum să procedeze.
 XVI
Niculae intră în curtea școlii, foarte mândru de pălăria pe care o avea
pe cap și de cureaua cu cataramă albă cu care era încins peste cămașă. Se
îndreptă spre grupul fetelor din clasa lui care făceau mare zarvă în curtea
din spatele școlii; nici nu apucă să se apropie bine și se pomeni arătat cu
degetul de vecina lui, Bălosu Rafira, care cât îl văzu, începu să țipe:
— Uite la Moromete, uite la Moromete! A venit cu pălăria lui ta-său!
ăăă! Pălăria lui ta-său! Pălăria lui ta-său! Și cureaua!
Niculae îngălbeni de furie, dar nu putu să spună nimic. Se liniști însă
repede văzând că celelalte fete își văd de joc și nu-l iau în seamă. El se
opri în dreptul unui grup de trei-patru fete care jucau ceva sărind într-un
picior printre niște pătrățele și semne zgâriate în pământ. Boțoghină
Irina stătea și aștepta să-i vie rândul la sărit. Când o văzu Niculae cum
stă, cu umărul ei stâng puțin ridicat, oacheșă și cu coadele mici lăsate
peste o bluză nouă, i se păru atât de frumoasă încât, uitându-se la ea,
sângele îi împurpura obrajii și inima începu să i se zbată în piept ca o
vrabie. Așteptă ca ea să ridice ochii și să-l vadă cu pălărie și curea. Irina
însă nu ridica deloc ochii spre el; aștepta cu nerăbdare să-i vină rândul la
joc. Chiar îi veni rândul; luă bucățica de ciob în mână, se așeză în
dreptul pătratului, aruncă ciobul și începu să sară printre pătrățelele și
semnele jocului. Niculae o urmări cum sare și după un timp nu mai simți
decât necaz. Când fata aruncă ciobul în figurile cele mai grele și anume
în iad și în cer, Niculae făcu pe neașteptate un pas, strică liniile și o
îmbrânci pe fată din mijlocul figurilor. Celelalte țipară ascuțit și tăbărâră
pe el. Pălăria lui Moromete fu mototolită rău pe capul fiului. Niculae o
luă la goană și fetele îl lăsară în pace. Ele refăcură repede pătratul stricat
și Irina spuse că trebuie acum să dea din nou cu ciobul.
În ziua serbării școlare, copiii veneau în număr mare. Veneau chiar și
cei care lipsiseră mai tot timpul anului; chiar și cei care știau că au să fie
lăsați repetenți.
În fața intrării, băieții din cursul complimentar ridicau o scenă.
Băncile fuseseră scoase în curtea școlii să se așeze oamenii în ele. Din
când în când, câte un învățător ieșea afară și bătea din palme să
potolească zarva. Unii copii jucau oină, alții chinuiau o minge de cârpe
jucând fotbal. Niculae era mare fotbalist, juca la becie, era vestit prin
șuturile lui și i se spunea Dobay.
 Deodată un murmur începu să umble prin toată curtea. Un băiat care
stătea la poartă strigase tare:
— Vine dom’ învățător Teodorescu cu doamna.
Vestea străbătu curtea prin toate colțurile și zarva începu să se stingă.
Cei care jucau oină lăsară jocul, iar fetele ieșiră din spatele școlii și
trecură fuga în față. Învățătorul Teodorescu și soția lui erau însă departe
de școală, abia puteau fi văzuți. Un copil care stătea în poartă anunță că
cei doi au intrat în primărie. Copiii așteptară în liniște, iar cei care
încercau să facă gălăgie erau înghiontiți.
— Bă, tu n-auzi? Vine dom’ învățător Teodorescu!...
În cele din urmă, învățătorul fu văzut apropiindu-se de poartă. El
mergea încet alături de o femeie mică și grăsuță, îmbrăcată în costum
național și încălțată cu niște pantofi cu tocuri foarte înalte. Avea buzele
rujate și mărgele la gât.
Copiii se îngrămădiră de-a lungul drumului de la poartă până la
scările de la intrare. Învățătorul pătrunse în curte și se îndreptă spre
școală. În clipa aceea, din capul șirului izbucniră câteva glasuri subțiri:
— Bună-ziua! Bună-ziua!
Și pe măsură ce învățătorul și soția lui înaintau erau urmate
neîntrerupt de altele, din ce în ce mai puternice și mai ascuțite.
Nu de aceeași primire se bucură însă învățătorul în cancelarie.
Directorul Toderici, cât îl văzu intrând, sări în picioare. Era îmbrăcat în
uniformă de locotenent. El își desfăcu mâinile și strigă:
— Haide, domnule Teodorescu, pleci din comună și lași situația
elevilor neîncheiată! Am să fac raport la inspectorat. Ai plecat și ai luat
catalogul cu dumneata. Ce înseamnă asta?
În cancelarie era strâns întreg corpul didactic al școlii. Parohul Petre
Provinceanu și parohul Andrei Bălan, dintre care primul cu soția,
învățătoare în sat, erau și ei aici. Preoteasa era numită doamna Lily.
Apoi tinerii învățători Bădilă Aurel și Enăchescu Adrian, dintre care al
doilea cu soția, tot învățătoare. Ea era numită doamna lui dom’ învățător
Enăchescu.
Învățătorul Teodorescu trase un scaun și se așeză, puse catalogul pe
birou. Doamna Lily schimbă o privire scurtă cu soțul ei, preotul, și ieși
din cancelarie. Teodorescu răspunse atât de agresiv, încât toți învățătorii
și doamnele se ridicară în picioare.
— Situația elevilor mei e încheiată și pe catalog eu sunt stăpân!
Se petrecea un lucru nemaipomenit. Teodorescu vroia să lase
repetent pe fiul colegului său, Toderici Artur, care învăța foarte prost.
De altfel, Toderici se resemnase ca fiul său să ajungă doar un bun
proprietar de pământ, așa zicea, dar nu chiar un analfabet.
— Am mai discutat o dată pe chestia asta și ți-o spun verde, domnule
director: am să-ți las băiatul repetent, așa cum se cuvine, și să nu strigi
aicea la mine, pentru că nu ești la instrucția cu premilitarii...
Directorul își mușcă buzele. El mârâi stăpânit, lăsând deodată la o
parte formulele de politețe și oficiale cu care îl întâmpinase mai înainte:
— Teodorescule, îți spun prietenește că cu mine ai s-o pățești urât de
tot. Te răzbuni că ți-am luat locul de director?! Suntem aici cu toții de
față: băiatul meu nu e cel mai rău și mai prost din clasa ta; am să cer
inspectoratului reexaminare și am să te dau în judecată...
— De trei ani de zile ți l-am trecut clasa de rușine, răspunse
Teodorescu cu dispreț. Eram director pe vremea aia, așa că vezi, nu e
vorba de răzbunare. E un copil rău, pe care l-ai crescut obraznic... îmi
terorizează clasa...
Se făcu o tăcere de câteva clipe, după care Teodorescu continuă:
— Și ce mă sperii tu cu inspectoratul? Ce-mi pasă mie! Eu ți-l las
repetent, îmi iau catalogul colea în fața satului...
— Te rog să predai imediat catalogul clasei a patra fiindcă eu sunt
director și eu prezint situația!
Toderici izbi cu un scaun în podea și începu să urle soldățește și să
insulte cu grosolănie pe colegul său, fără să mai țină seama de doamne.
— Te găsiși tu, să-mi faci, în școala mea, pe grozavul.
Toderici izbi a doua oară cu al doilea scaun de dușumea și ridică
brațul în sus strigând cu o voce înaltă:
— Bagă de seamă, Teodorescule! Să-i... dumnezeul mă-sii dacă n-
am să te fac eu pe tine să tremuri și să mă ocolești zece kilometri când ai
să mă vezi! Bagă de seamă! Vrei să te pui cu mine și să mă muști de c...,
dar eu îți spun că am c... tare și ai să-ți rupi dinții în el.
Parohul Petre Provinceanu interveni cu glasul lui bisericesc:
— Ascultă, Florică, nu striga așa că te-aud copiii de afară.
— Lasă-mă, părinte, că am ajuns cu toții o adunătură de nebuni, nu
de învățători, continuă să strige directorul. Nu te uiți la el cum stă și se
uită la mine ca un...
În clipa aceea soția învățătorului Teodorescu sări în sus și începu și
ea să strige cu glas subțire, pițigăiat și care se vedea că tot timpul se
încărcase de revoltă:
— Păi să-ți fie rușine, domnule director, cu înjurăturile și mitocăniile
dumitale. Am să te dau în judecată, toată lumea e martoră! Da, am să te
dau în judecată și n-am să te las până nu înfunzi pușcăria! Mocane! Ai
venit aicea în ițari și te-ai ghiftuit și acum urli și strigi la el parcă ar fi
ordonanța ta! Mă mir că nu-ți crapă obrazul de-atâta nerușinare.
Glasul învățătoarei clocotea de atâta revoltă și ură, încât directorul
rămase încremenit și prostit în fața ei. Ea își îndreptă privirea spre cei
doi învățători Bădilă și Enăchescu, și li se adresă palidă, tremurând de
indignare:
— Să vă fie rușine că stați și vă uitați la un astfel de spectacol.
Rușine! Huo!
Adevărul era că soția lui Teodorescu nu se putea împăca cu gândul
că „mocanul“ luase locul de director bărbatului ei. După prima
izbucnire, Toderici își reveni din surpriză. El rânji cu grosolănie și
spuse:
— Măsoară-ți cuvintele, madam, să nu ți le măsor eu!
Nu apucă să termine. Soția învățătorului Teodorescu apucă strâns
călimara mare și grea de pe masa cancelariei și o repezi drept în capul
directorului. Acesta se feri și călimara plesni în țăndări în portretul
regelui Carol al II-lea de pe peretele opus. Geamul portretului se sfărâmă
cu zgomot și trăsăturile „primului învățător“ fură boroșcoite de cerneală
și de lovitură. Portretul începu să se clatine în sfoara și cuiul de care era
agățat, fără să cadă însă, și se clătina încet la dreapta și la stânga ca și
când și-ar fi mustrat părintește corpul său didactic din cancelaria școlii,
învățătoarea, văzând că dăduse greș, apucă în mână un scaun și se repezi
spre Toderici; se făcu o învălmășeală mută și încleștată; Toderici îi
smulse scaunul cu ușurință; femeia apucă altul; soțul ei sări și se repezi
spre director; parohul Petre Provinceanu îi ținu calea; în cele din urmă
învățătoarea, aprinsă la față, izbucni în plâns și își apucă soțul de braț; își
pierduse firea.
— Haide d-aici! Ți-am spus de la început să nu vii astăzi la serbare!
Teodorescu își desprinse brațul, deschise ușa cancelariei și o împinse
ușor afară.
Rămași singuri, cei șase bărbați se priviră unul pe altul în tăcere și pe
nesimțite corpul didactic se împărți în două tabere. Singur parohul
Andrei Bălan nu se amestecă; el porni spre ușă și ieși afară fără să scoată
vreun cuvânt.
— Domnule director, începu tânărul Bădilă, bagă de seamă că se
aude! Școala asta nu e casa noastră particulară.
 Toderici trase un scaun și se așeză oftând agresiv. El răspunse cu un
glas care căuta să-l atragă pe tânăr de partea sa și să-l izoleze pe fostul
director.
— Lasă-mă în pace, dragă Aurele, asta e curată bătaie de joc... Vezi
ce-a făcut cu cerneala? Cum dracu să nu înjuri... dumnezeul mă-sii, când
te scoate din sărite? Eu știu că nu învață bine, dar dă-l în mă-sa, n-o să
fac din el un savant. Și pentru asta trebuie lăsat repetent? Dă-o dracului,
Teodorescule, că întreci măsura!
— De ce întrec măsura? întrebă Teodorescu așezându-se și el pe
scaun. Eu nu pot să trec clasa un elev care își bate joc de carte. Pentru că
băiatul tău nu e prost și ar putea să învețe și ți-am spus de atâtea ori să-l
ții din scurt. El știe că tat-său e învățător și director și în loc să învețe îmi
terorizează clasa ca o bestie.
— Lasă, măi Teodorescule, zise parohul Petre Provinceanu,
plimbându-se agale pe lângă biroul cancelariei. Ce dracu, parcă ai fi
venit acum de pe băncile școlii normale.
— Ca un Apostol de Cezar Petrescu, completă Enăchescu vrând să
fie ironic. Domnule Teodorescu, continuă el, de fapt numai dumneata
ești de vină, pentru că n-ai știut să sădești în el dorința de carte! Asta e!
S-o știi de la mine, nu te supăra.
— Lăsați-l, dragă, că eu nu mă supăr, zise directorul ridicându-se de
pe scaun. Să-mi lase copilul repetent. Bine! Lasă-l repetent,
Teodorescule! Pe cuvântul meu de onoare! Și ce-o mai fi pe urmă om
mai vedea.
— Domnule Enăchescu! strigă fostul director furios. Îmi spui mie că
n-am știut să sădesc în el dorința de învățătură? Ai uitat că până mai anul
trecut veneai aproape în fiecare zi la mine să te învăț cum să predai o
lecție? Acum ți s-a îngroșat obrazul și faci ironii.
— Teodorescule, liniștește-te, dragă, murmură cu blândețe parohul
Petre Provinceanu. Ce-o să creadă lumea despre noi dacă ai să-l lași pe
băiatul lui Florică repetent? „Ia uită-te, o să zică, mama lor de învățători,
că proști copii mai au“. Gândește-te și tu, ce dracu!
Teodorescu vru să răspundă, dar fu întrerupt de revenirea în
cancelarie a celor care ieșiseră: parohul Andrei Bălan și învățătoarele
Lily și soția lui Teodorescu.
— Haide că s-a strâns lumea și așteaptă, e curtea plină, spuse parohul
Andrei Bălan lăsând ușa deschisă.
 XVII
Spre prânz, Moromete se satură să stea pe prispă; ieși la drum pe
stănoaga podiștei. Ziua era frumoasă, deși căldura năvălea din cer asupra
ei. Pe stănoaga era la umbră, deasupra salcâmi înfloriți, iar pe șoseaua
curată, măturată din toate părțile de fete, treceau oameni. La a treia casă,
înainte, ieșea din curte și se ducea nu se știe unde Matei al Barbului, care
avea o gâlmă în gât și care din pricina asta, când vorbea, îți venea mereu
să-i spui: „Tușește, mă, Matei, să-ți iasă gâlma aia din gât“.
— Unde te duci, Matei?! îl întrebă Moromete anume ca să-l audă
vorbind.
— ...ă duc înă la mnatu-meu, ă-mi dea un ăpăstru!
„Vedeți? Din pricina gâlmei cuvintele lui sunt ciumpăvite, topite în
omușor“, părea să spună Moromete prin întreaga lui înfățișare. Vecinul
din față, alde Udubeașcă, ieșise și el la poartă.
— Mă Udubeașcă! chemă Moromete parcă prăpădit de uimire. Ce
face, mă, Gheorghe ăla al tău?
Gheorghe acela al lui Udubeașcă nu făcea nimic deosebit ca să se
mire și să fie atât de nemaipomenit de încântat Moromete, dar întreba de
el tocmai de aceea, tocmai pentru că săracul Gheorghe al lui Udubeașcă
era un flăcău șters și bun, ale cărui urme pe pământ nu le vedea nimeni.
— Gheorghe s-a dus cu caii pe izlaz! răspunse Udubeașcă. „Vedeți?!
asta face Gheorghe al lui Udubeașcă“.
— Bună ziua, Moromete!
— Bună ziua, Nae!
Nae Boldeafă, un creștin! Vreți să mai știți altceva despre el? Nu e
nevoie. Iată-l pe altul:
— Ce faci, Moromete? Hai devale!
Ei, ăsta da, om în toată puterea cuvântului: trece pe lângă tine, nu dă
bună-ziua, te întreabă doar așa, ce faci, hai devale, adică nu faci bine
ceea ce faci, mai bine ai face dacă te-ai lua după el.
Trecând pe lângă el, unii încercau să-l ia cu ei la fierărie, la Iocan,
dar Moromete le răspundea că nu merge, ce să caute el acolo? Și spunea
acest lucru cu un glas care vroia să însemne că el niciodată n-a fost pe
acolo, ba chiar s-a ferit totdeauna să se ducă; altora le răspundea că n-
are timp; unuia i-a răspuns chiar că nu poate, e ocupat.
Într-o vreme, un vecin din fundul grădinii, care de cele mai multe ori
trecea prin curtea Moromeților ca să iasă spre șosea, se oprise lângă el și
îi adusese aminte că astăzi după-masă popa Petrică are comitet la bancă
și că Moromete să fie și el acolo, ca fiind membru în comitetul
bisericesc. Moromete îi răspunse vecinului că nu merge și, la întrebarea
celuilalt că de ce nu merge, tăcuse câteva clipe, apoi răspunsese rar și
tărăgănat: „Nu viu, mă Ene; ce, tu nu știi că eu nu mai sunt în comitet?
Am fost destituit! M-a destituit popa“. Vecinul nu înțelesese
cuvântul destituit, plecase fără să mai spună ceva.
Moromete fu urnit de pe stănoagă de Cocoșilă. Dar nu fără cârâială și
discuție. Cocoșilă îi spunea să meargă împreună la serbare, că e serbare
la școală, să vadă și ei ce-o fi pe acolo; Moromete răspunse că nu merge,
ce să facă acolo?
— Hai, mă, trecem pe la Aristide și bem câte-o țuică, fac eu cinste,
spuse în cele din urmă Cocoșilă, știind că la această invitație celălalt n-
are să se mai opună.
Moromete ridică privirea spre prietenul său și întrebă cu neîncredere
prefăcută:
— Zău, mă? Ce te-a apucat? Ce-ai pățit?
Cocoșilă se supără și spuse că Moromete să nu facă pe deșteptul, că
dacă e vorba să numere care a făcut cinste de mai multe ori, el,
Moromete, iese prost. Moromete începu să râdă încet și părea dispus să
înceapă numărătoarea, dar Cocoșilă îi întoarse spatele și se prefăcu că
pleacă; fără folos însă, deoarece Moromete îl cunoștea și știa că
totdeauna când Cocoșilă era atât de insistent, avea ceva de spus, ceva
care îl rodea și în care nu se poate descurca.
Porniră încet spre centru, răsucindu-și țigări.
— Moromete, ai auzit, mă? anunță în sfârșit Cocoșilă. Am vrut să-ți
spun eu de ieri, dar a venit Țugurlan și... în fine, m-am gândit aseară,
până să adorm... M-am gândit... am făcut la țigări, iar m-am gândit...
Mă, tu auzi? Am băut la tutun... stam și mă gândeam și am băut tutun!
Mă, am băut tutun!!! Ce să-ți mai spun, până m-a luat dracu și-am
adormit.
— Ce, mă, la ce te-ai gândit? întrebă Moromete vesel.
— Am fost alaltăieri pe la gară și am auzit doi inși care vorbeau.
— Ce spuneau?
— Vorbeau de politică. Erau doi inși nu știu de pe unde. Am vrut să-
ți spun eu de ieri, dar a venit Țugurlan și... Intrasem la Marinescu să iau
o țuică și ei stăteau în picioare și discutau; aveau o gabrioletă în fața
cârciumii. Nu-ș’ ce-or fi fost ei, în tot cazul oameni deștepți, nu proști ca
tine.
 — Sau ca tine, completă Moromete neturburat.
— Da, și vorbeau între ei. Vorbeau, vorbeau, uite așa le mergea gura!
Dar nici unul nu se lăsa! Amândoi deștepți! Trebuie să fi fost niscai
geambași sau negustori din ăștia care au magazii de grâne prin gări.
Adică numai unul din ei, că avea ceafa groasă; ălălalt nu-ș’ ce era, că era
mai spălatei, așa ca agentul ăsta al nostru de la C.A.M. La început n-am
prea înțeles, că nu știam despre ce e vorba. Eu am cerut o țuică și m-am
făcut că nu-i aud; și pe urmă am început să prinz ceva. De fapt mâncau
amândoi c...t, spuneau că o să vie legionarii la putere, că țărăniștii nu
sunt contra lor... Ei! au mâncat ei la c...t așa cam vreo jumătate de ceas și
o dată îl auz pe ăla mai spălatu că dacă vin legionarii la putere, atunci e
bine, s-a terminat cu partidele. Ălălalt, ăla borțosu, zice că nu se poate.
Dacă e vorba așa, atunci regele ce face fără partide? „S-a zis cu
partidele, zice ălălalt. Ori așa, ori așa, partidele nu mai sunt în stare să
guverneze: e limpede că partidele n-au să mai fie; au dus țara la râpă și
trebuie oprită să nu se rostogolească. Numai legionarii pot s-o oprească.“
Așa spunea ăla, trebuie să fi fost legionar... pe mă-sa, că avea pe sub
haină o flanea verde.
— Și ăla grasu ce spunea? întrebă Moromete cu interes.
— Dracu să-l ia, că n-am înțeles ce politică făcea. Ba spunea de
legionari, că nu se poate, ba spunea de Maniu și de rege. Spunea că
Maniu și cu regele, numai ei pot să mai facă un guvern care nu știu ce
mânca el c...t că țara românească este așa și pe dincolo. Eu ce mi-am
spus? Dă-i în mă-sa, ăștia sunt legionari amândoi. Asta vream eu să-ți
spun ție, că nu e de glumă cu legionarii ăștia, dar tu ești capiu, nu
înțelegi...
— Fugi, mă, d-aici! Dă-i în mă-sa de legionari! zise Moromete senin,
mergând agale, cu mâinile la spate.
Ajunseră apoi la centru, la Aristide, și intrară în cârciumă. Cocoșilă
făcu într-adevăr cinste, și după aceea, fiindcă în cârciumă nu prea găsiră
cunoscuți, ieșiră și se îndreptară spre școală.
Când intrară înăuntru, curtea școlii era înțesată de oameni și serbarea
gata să înceapă. În fața băncilor dinaintea scenei se așezaseră un rând de
scaune. Tocmai atunci pe aceste scaune începuseră să se așeze fruntașii
comunei: notarul Istrătescu cu soția lui, o femeie grasă, îmbrăcată cu o
fustă uriașă de catifea subțire; agentul C.A.M. cu soția, o cucoană
îmbrăcată în costum național și cu o umbreluță de soare pe care o ținea
deasupra capului cu un aer de mare doamnă; alături de ea se așezase
Aristide Rădulescu, fără soție; apoi veneau la rând perceptorul cu soția,
agentul fiscal, Jupuitul, singur, cu pălăria lui de paie și cu obrajii lui care
păreau jupuiți; și în sfârșit inginerul agronom Ionescu cu toată familia,
un student și două eleve de liceu abia veniți în vacanță. În spatele
acestora, în primele bănci, se așezaseră Crâșmac, Tudor Bălosu și
administratorul moșiei Marica, Cristescu.
Scena din fața școlii ocupa intrarea în întregime. Învățătorii și
învățătoarele, cu un grup de elevi, premianții, stăteau în dosul scenei, pe
coridor, fiecare clasă cu învățătorul ei.
Moromete și Cocoșilă se amestecaseră și ei printre oameni și,
nemaiavând loc pe bănci, se așezară jos pe pământ. După câtva timp,
serbarea începu. Directorul școlii o deschise cu o cuvântare. Când apăru
pe scenă, în uniformă, se făcu în toată curtea o tăcere deplină.
— Domnilor! începu el cu glas tare, proptindu-și pumnii pe catedra
de pe scenă și rezemându-se în ei. Domnilor, repetă el nepoliticos,
uitând că în fața sa, pe scaune, se aflau și doamne, serbarea școlară din
anul ăsta se serbează cu bucurie pentru părinții care și-au trimis copiii la
școală și fără bucurie pentru ăia care nu și i-au trimis. Și vă spun,
domnilor, că din situația încheiată pe școală iese că oamenii nu-și dau
copiii la școală. Știți și dumneavoastră că cine are carte, are parte. Păi, să
vă spun eu, d-aia n-aveți parte fiindcă n-aveți carte. Și pentru mine,
domnilor, să vă spun drept, că eu așa am obiceiul să vorbesc, pentru
mine, zic, după părerea mea, e cel mai prost ăla care nu-și dă copilul la
școală! Eu am aicea înscriși patru sute cincizeci de elevi și din ăștia
patru sute cincizeci și ceva, nu zic să fi venit toți, că n-ai unde să ții atâta
mulțime de copii, și la urma-urmii unii din ei sunt așa de proști că n-au
ce căuta la școală; nu zic patru sute cincizeci, dar zic jumătate, ca să
batem și noi recordul pe toată România, fiindcă noi, domnilor, ăștia din
Siliștea-Gumești suntem mai breji ca alții din alte sate, și am fi zis atunci
că stăm bine, adică uite, fir-ar al dracului, ce spun ăia că suntem o țară
fără știință de carte? Păi foarte mulțumesc, dă-mi și mie ici, României,
niște colonii, să trăiesc bine, și să vezi cum învăț carte. Așa că dacă
veneau două-trei sute aș fi zis că degeaba se laudă Franța și Anglia că la
ei oamenii sunt bătuți în cap de atâta carte; uită-te aici în România,
uitați-vă, domnilor engleji și franțuzi, sunteți mai proști ca noi, sunteți
proști de dați în găuri, noi avem cu ce trăi fără colonii și învățăm carte,
avem daravelile noastre și nu ne ducem la mama dracului cu vapoare și
cu submarine? Deși am putea să ne ducem că avem ieșire la mare, dracu
știe de ce n-avem și noi corăbii și vapoare măcar ca grecii, dacă nu ca
englejii. Numai dracu știe cine ne oprește să le fabricăm, că de fabricat
am avea cu ce. Avem lemn, avem fier! Numai pe dracu în noi, care să ne
înghioldească, n-avem! Suntem prea cuminți, domnilor, suntem plini de
cumsecădenie. Și când nu suntem o nimerim prost ca Ieremia cu oiștea
în gard. Măcar dacă am învăța mai multă carte, să-i tăiem pe toți prin
știință de carte! Îi tăiem noi, dar nu cine știe ce, se apucă unul ca Iorga și
învață prea multe, în timp ce altul nu știe să se iscălească, asta e
paradoxal, domnilor. De-aia ziceam adineauri că e cel mai prost ăla care
nu-și dă copiii la școală! Zice că n-o să-l facă popă și nu-l trimite și... Ia
dă-mi, Enăchescule, situația aia, spuse directorul întorcându-se spre
fundul scenei și părăsind brusc incursiunile sale istorice și geografice,
care îi lăsau ca de obicei cu gura căscată pe părinții adunați. Apoi
continuă cu situația în mână: Pe clasa întâia au fost înscriși o sută
cincisprezece. Au frecventat regulat, câți credeți? Optzeci și șapte,
anunță Toderici tare. Și din ăștia au rămas repetenți patru. Asta e cu
clasa întâia, dar aici stăm bine, fiindcă pe clasa întâia tot mai vin ei! Și
stăm bine și cu clasa a doua. Dar ce se întâmplă după aia, nici dracu nu
mai poate să mai înțeleagă. Să vedeți: clasa a treia înscriși șaptezeci. Au
frecventat cincizeci. Din cincizeci ce să scoți? Mai poți să lași vreunul
repetent? Cu clasa a patra...
Directorul întinse mâna înapoi:
— Dă-mi te rog catalogul și situația clasei, domnule Teodorescu...
Teodorescu îi întinse catalogul și situația și timp de un minut
asistența așteptă ca directorul să continue. Toderici cercetă catalogul
încordat și când ajunse la sfârșitul lui, văzu că în dreptul partidei fiului
său era scris absolvent. Ridică fruntea și continuă:
— La clasa a patra situația e ceva mai bună pentru că domnul
învățător Teodorescu a fost mai aspru decât mine și v-a trimis amenzi
încă de la începutul anului. Că așa e omul nostru, nu vrea să înțeleagă
dacă nu-i trimiți amenda pe cap. Eu am vrut să nu mă înjure oamenii, și
ca rezultat mi-au venit, mari și lați, douăzeci și cinci copii la clasa mea.
Dar de la anul încolo, uite, vă spun verde, să nu ziceți că sunt al
dracului: care nu și-o trimite copilul la școală, o să-l amendez și o să-l
usture, pardon de expresie, știți dumneavoastră unde. Clasa a patra au
fost înscriși cincizeci și șapte, au frecventat patruzeci și opt, dintre care
trei repetenți. Și dacă trecem la cursul complimentar, aici nu se mai
poate discuta. Eu cam atâta am avut de spus. Acuma doamna Lily are să
vă spună cum stă situația clasei întâia la fete...
Toderici se întoarse cu spatele spre asistență și chemă:
— Unde ești, doamnă Lily? Poftește, te rog, pe scenă!
 După care directorul părăsi catedra și coborî printre păturile scenei
jos lângă fostul director Teodorescu. El îl apucă pe colegul său de braț, îl
trase printre copii înăuntrul școlii și rămaseră singuri, într-una din clase.
Toderici își îndoi mâinile spre spate și se miră:
— Măi Ionele, de ce mă pui în situația să facem scandal de pomană?!
Dă-o în... mă-sii de afacere, biserica mamei lui de copil! Dacă nu învață,
ce dracu vreai să-i fac? Eu te rog să mă scuzi, știți cum e felul meu,
roag-o pe soția ta să nu se supere! Crucea lui de copil, că dacă mi-ar
semăna mie, aș ști ce să fac, dar seamănă cu soacră-mea, fir-ar a dracului
cu mama ei de soacră, că toată ziua îl ține pe-acolo pe la ei; eu am
treabă, n-am timp să-l învăț carte! Pentru asta să ne certăm și să mă faci
să-mi ies din sărite? Te rog să mă ierți și să nu fii supărat pe mine!
— Să-i ceri scuze în cancelarie în fața tuturor soției mele, zise
Teodorescu. E în tine un amestec de măgărie și inteligență care mă
scoate din sărite, într-o zi o să-ți dau eu cu călimara în cap, da’ am să te
nimeresc. Păstrează-ți pentru soacră-ta măgăriile și la școală poartă-te ca
un învățător, nu ca un văcar.
— Am să mă port, am să mă port, mă, Teodorescule, răspunse
directorul cu o obidă amenințătoare și patetică, dar scutește-mă și tu de
înțepăturile cucoanei tale, că n-avem timp de ele. Și încă dacă s-ar
rezuma la înțepături. Dar dacă nu eram eu ager, pe cuvântul meu că îmi
spărgea capul.
Teodorescu nu mai zise nimic, se ridică și ieși.
 XVIII
Afară, învățătorii și învățătoarele își strigau premianții și copiii
spuneau poezii. Când veni rândul clasei a patra, fostul director se urcă pe
scenă și înainte de a începe să numească pe premianți, el se opri câteva
clipe în fața catedrei, dând de înțeles că are și el ceva de spus. Se făcu
liniște, și unii oameni care stăteau jos, tăifăsuind încet, se ridicară în
picioare și curmară șoaptele. Numai niște babe surde, uitându-se la
învățător, își aduceau aminte de părinții acestuia; fostul director era chiar
de-aici din sat.
— Bietul băiat al lui Niță Teodorescu! îl căina una. E mereu slab,
săracul.
— L-a supt învățătura, că ce mai învăța, eu îl știu de când era mic,
zicea alta.
— Ia tăceți din gură, muierile alea d-acolo! se răsti un bărbat,
întorcându-se foarte indignat încotro se auzeau șoaptele.
— Ei, mai vorbim și noi, Ghiță, ce belești ochii ăia așa? răspunse una
din babe cu un glas nepăsător.
— Duceți-vă încolo, afară, dacă aveți chef de vorbă.
— Hai, nu-ți mai răci gura, Ghiță, că faci praf, spuse altă babă
râzând.
— Tăceți din gură! Hei! se auzi atunci glasul poruncitor al
directorului.
— Oameni buni! Domnul director a spus la început că e cel mai prost
ăla care nu-și dă copilul la școală. Dar eu știu de la părinții mei că nu
sunt decât oameni care au cu ce să-și dea copiii la școală și oameni care
n-au cu ce, nu pot să-i dea, că au nevoie de ei, n-au cu ce să-i încalțe și
să-i îmbrace, cu ce le lua cărți. Sunt și oameni care nu vor să-și dea
copiii să învețe, dar nu sunt proști, sunt neștiutori, și dacă sunt neștiutori,
sunt tot din cauză că părinții lor i-au ținut fără carte. Dar de ce trebuie să
învățăm carte? Eu nu vorbesc numai de ăia săracii care nu pot veni. Dar
sunt și alții care mai au și nici ăștia nu-și dau copiii la școală. Iarna,
copilul dacă stă în casă, îl scutește pe om de o treanță pe el și de o
opincă în picioare. Eu vă întreb, cui nu i-ar plăcea dintre dumneavoastră
să-și vadă copilul îmbrăcat și încălțat și să vie iarna să învețe, să nu
rămână neștiutor?
— S-a făcut lumea rea, maică, spuse una din babe din fund cu
busuiocul în mână (de la biserică venise și ea la serbare).
 O clipă se lăsă tăcerea peste toată curtea. În fată, Aristide stătea cu
aerul său tineresc picior peste picior, își clătina pantoful în aer și se uita
intrigat la învățătorul de pe scenă.
— Așa este, continuă Teodorescu, sunt țări care nu sunt așa bogate
ca a noastră și trăiesc mai bine ca noi. Ei s-au lăsat de plugărie și au
început să facă industrie; în fabricile lor ei țes pânza și ne ia grâul nostru
pe ea, bucatele noastre. Dacă ați ști carte... Dumneavoastră ați primit
pământ după război, dar viața nu s-a făcut mai bună. Dar unii n-au
pământ deloc și eu am vrut să vă spun că trebuie să vă dați copiii la
școală, să învețe carte și să apuce alte drumuri. Altceva nu e de făcut
pentru copiii dumneavoastră, așa a făcut și tata cu mine, așa că la
toamnă lăsați-i pe copii, rupți, cârpiți, să vie la școală. Rupe de la gură și
ia-i numai o carte, două și dă-i drumul să se ducă. Aici la Miroși e o
școală de meserii și bursierii nu plătesc nimic. Am citit ieri în ziare
(dumneavoastră dacă nu știți carte, nu citiți ziarele) și am văzut că la
București, la Atelierele Grivița, s-a înființat o școală gratuită de ucenici,
nu se plătește nimic, îl ține pe ucenic în cămin, îi dă mâncare și
îmbrăcăminte, dimineață învață carte, după masă învață meserie... Stă
patru ani, și după patru ani iese din internat și intră la uzină. Pe urmă am
citit iar că la Spanțov, pe domeniile statului, e o altă școală. Înseamnă că
dacă vă dați copiii să facă cel puțin patru clase primare, puteți pe urmă
să-i dai undeva să-și câștige o pâine mai bună.
Învățătorul se opri: sudoarea îi curgea pe obraji și pe gât. Era foarte
cald.
— Am să strig acum catalogul, încheie el. Veniți mai încoace, băieți.
Premiul întâi la fete e Botoghină Irina! anunță el. Haide, Boțoghină, treci
încoace!
Abia acum oamenii se destinseră din încordare; se pare că învățătorul
fusese ascultat de oameni cu trupurile înțepenite. Fata lui Botoghină se
urcă pe scenă și se uită drept în sus spre învățător.
— Treci aici! îi spuse Teodorescu, luând-o de umeri și împingând-o
în fata scenei. Spune poezia!
Cuvântarea învățătorului făcuse însă o impresie care nu se ștergea și
oamenii nu mai fură atenți la poezia fetei.
— Lăsați gălăgia, domnilor, că nu se mai aude nimic! Prospectul cu
Spanțov și cu Grivița a venit și la primărie, o să fie afișat și o să-l citiți,
spuse directorul.
Pe scenă Botoghină Irina ajunsese la sfârșit cu poezia ei în care niște
pisici, certându-se pentru o bucată de brânză, se duseseră la un cotoi să
le facă dreptate; cum acesta rupsese brânza în două, o pusese pe cântar și
tot mușcase din ea ca să facă părțile egale, până nu mai rămase nimic...
Moromete nu prea asculta, dar deodată ochii îi rămaseră pironiți pe
scenă. El murmură nevenindu-i parcă să creadă:
— Cocoșilă! Mă! Ăla nu e Niculae al meu?
— Premiul întâi la băieți, Moromete Niculae! spuse învățătorul
Teodorescu tare, apoi îl împinse pe băiat în fața scenei.
Moromete nu se mai îndoi, mai ales că își recunoscuse pălăria pe
capul mare al fiului; gâtuit de emoție, tatăl strigă din coltul lui:
— Mă, n-auzi? Scoate-ți pălăria din cap. Și adăugă încet, vorbindu-i
lui Cocoșilă: Săracu de el, nu i-am luat deloc o pălărie și uite că nu e
învățat s-o poarte, stă cu ea pe cap.
Teodorescu așteptă să se facă liniște, timp în care spuse și el elevului
să-și ia pălăria de pe cap, apoi îi dădu o coroană și câteva cărți și-i șopti
să spună poezia. Se făcu liniște, dar premiantul încă nu-și spunea poezia;
învățătorul îi tot șoptea și se vedea că elevului i se întâmplă ceva. În cele
din urmă, premiantul tuși și începu tare să spună o poezie, dar nu izbuti
să recite decât două, trei versuri; elevul se opri și se clătină; el se apucă
de catedră cu o mână, și încercă să spună mai departe. Învățătorul, care
pricepu ce e cu el, îl opri:
— Ajunge, Moromete!
Elevului începură să-i clănțăne dinții; mâna cu care se ținea de
catedră îi tremura; foarte încăpățânat, el încerca totuși să-și spună
poezia.
— Ce-are, mă, băiatul tău, de ce nu l-a lăsat să sfârșească? întrebă
Cocoșilă.
Moromete nu-i răspunse. Se smulse din loc și o luă repede spre
poarta din dosul scenei. Din momentul acela el nu mai auzi nimic din
serbare. Intră în coridorul școlii și se apropie de fiu-său atât de repede
încât copiii din sală se speriară și crezură că omul vrea să bată pe
vreunul din ei. Niculae stătea rezemat de zid și tremura; cu toate acestea
el zâmbea fericit, cu coroana într-o mână și cu câteva cărți mici și subțiri
sub braț. Moromete îl apucă de mână și îl strânse; îl întrebă încet cu un
glas apăsat și greu:
— Mă, ce e cu tine? De ce tremuri?
Băiatul își desprinse cotul din mâna aspră a tatălui și îngână, stins,
clănțănind:
— Păi azi îmi vine rândul la friguri; nu știi că două zile mă lasă una
mă ia?
 Nu știa, de unde să știe? Parcă frigurile erau o boală care să fie luată
în seamă?
— Hai acasă, nu mai sta aici! spuse Moromete cu același glas apăsat.
Băiatul se împotrivi, dar până la urmă se lăsă prins de mână și tras
încet printre oameni, afară din curtea școlii. Moromete îl ținea de mână
și îl îndemna:
— Hai, mă! Hai, mă!
Ieșiră la șosea. Copilul mergea zgribulit și din când în când se oprea
și-și strângea brațele clănțănind; se închircea și dârdâia parcă ar fi suflat
crivățul peste el.
— Uuuu! brrr! Taicule, mi-e frig rău, taicule!
— Hai, mă! Hai p-aici pe la soare, răspundea Moromete șoptit.
Într-o vreme, pe la jumătatea drumului, băiatul se lăsă deodată pe
vine și dinții din gură începură să-i toace des, ca și când fălcile i-ar fi
fost puse în contact cu un motor; clănțănea acum neîntrerupt și gemea;
coroana de flori îi căzu în țărână și cărțile îi alunecară și ele de sub braț
și se împrăștiară pe jos.
Moromete se uită în jur zăpăcit și nemaiștiind ce să facă se aplecă și
strânse lucrurile copilului; îi luă coroana de jos cu niște mișcări sfioase,
abia atingând buchetele de flori, apoi adună cu aceleași mișcări line
cărțile împrăștiate; el se apleca încetișor, prindea cartea de coif și o
ștergea de praful de pe ea făcând-o să alunece ușor peste cămașa și
izmenele sale, apoi o lua sub braț și aduna altă carte; în acest timp
băiatul încerca să se ridice; el chiar se ridică pe jumătate, dar se adăposti
numaidecât lângă genunchii tatălui:
— Taicule, uhuhu, amețesc... mi-e frig rău... mă duc în jos...
Și se agăță de izmenele lui Moromete, cât era de mare, turtindu-și
pălăria de pulpele lui; atunci omul făcu o mișcare să-l apuce de subsuori,
dar se opri și-și întinse gâtul în aer; sub bărbie i se ridicase și rămăsese
înțepenit mărul lui Adam; omul căuta aer cu buzele deschise și înghiți
adânc și cu caznă ghemul care îi tăia răsuflarea; apoi se aplecă, vârî un
braț sub picioarele chircite ale băiatului și apucându-l cu celălalt peste
mijloc îl ridică de la pământ. Se pare însă că această mișcare îi făcu rău
bolnavului, pentru că el își încolăci strâns brațele de gâtul părintelui și se
lipi gemând de pieptul lui; brațele încolăcite de gât nu-i conveniră însă
lui Moromete; glasul său se auzi bolborosind în liniștea de vară a
șoselei:
— Hai, mă! Hai, mă! Prăpăditule! Lovi-o-ar moartea de treabă, vă
îmbolnăviți așa, fără nici o socoteală. Că eu când vă spui... voi...
 Moromete porni cu băiatul în brațe și mergând se ferea să se uite la
copil; vorbea singur și ca niciodată făcea pași largi și repezi. Părea
nemulțumit și dezorientat, atins tocmai în liniștea sa neturburată. Ce era
cu Niculae ăsta? De unde mai răsărise și el cu povestea asta a lui cu
școala? Și ce vroia la urma urmei? Când ajunse în fața porții el o
împinse cu piciorul, intră, se apropie de prispa casei înălbită de soarele
fierbinte al amiezii și strigă supărat:
— Ilinco, Tito!
Fata cea mică, Ilinca, ieși din tindă unde făcea mâncare și când îl
văzu pe tatăl ei cu Niculae în brațe, se sperie. Întrebă ce s-a întâmplat.
Moromete, în loc să-i răspundă că băiatul e prins de friguri, întoarse
capul în altă parte, nemulțumit, și spuse că băiatul a luat premiul întâi.
Fata se apropie de tatăl ei și îl apucă pe Niculae cu două degete de
bărbie:
— Mă țestosule, ai luat primu întâi, mă? întrebă ea cu un glas
batjocoritor.
Niculae gemu și deschise ochii; se vede că el auzise cuvântul
țestosule, care însemna ceva în legătură cu capul lui mare; se zvârcoli în
brațele tatălui și încercă să dea în sora lui. Aiura:
— Stai tu, să trec eu valea... Să vezi cum o să vă duc eu cu o
căpățână de usturoi... lovi-te-ar moartea de Bisisică!...
— Hai, Ilinco, nu te mai uita, așterne o pătură pe prispă, că mi-a rupt
mâinile! se răsti Moromete, lăsându-l jos pe băiat.
Fata așternu o bucată de cergă pe prispă, puse un căpătâi și îl apucă
pe Niculae de subsuori. Îl urcă sus și îl înveli. După aceea, Moromete îi
întinse fetei coroana și cărțile:
— Ia astea și pune-i-le undeva... prăpăditul de el... când l-am văzut
pe scena aia acolo, mi-a secat inima... că nici nu spune... eu ziceam c-o
să-l lase repetent...
— Zău, tată? A luat primu întâi? Nu glumești? întrebă fata cu
neîncredere.
De pe prispă, Niculae se uită la tată și la soră cu niște ochi arzători.
Tremurul îi încetase și el stătea nemișcat sub cergă și asculta. Ilinca se
întoarse spre el și îl întrebă:
— Așa e, mă?
Bolnavul însă nu răspunse. Fata intră în tindă, iar Moromete se așeză
tăcut lângă copil, care din nou începuse să aiureze.
 Partea a treia
I
Timp de câteva săptămâni satele câmpiei rămaseră după aceea pustii.
Căldura începea numaidecât după răsăritul soarelui, și dacă în timpul
nopții se mai întâmpla ca norii să acopere cerul, acești nori dimineața se
făceau nevăzuți și lăsau să se reverse din adâncurile limpezi dogoarea
necontenită și grea a zilei de vară. Tocmai în această vreme, când
dobitoacele scurmă țărâna căutând răcoare, ori aleargă bezmetice după
umbră, viața oamenilor iese afară din sat și se mută cu totul sub soarele
năprasnic al câmpiei. Căruțele încep să iasă din sat înainte ca luceafărul
să fi pierit de pe cer. Oamenii se îndreaptă spre câmp întretăind izlazul
pe numeroase drumuri și poteci, și pe aceste drumuri roatele pocnesc
neîncetat și câmpul e străbătut de glasuri răzlețe care se cheamă între ele
ori se vorbește neobișnuit de tare și de omenește unei vite care trage rău.
Dimineața e alburie și satul răsună încă de cântecul cocoșilor. Omul
se scoală, trezește copiii, înhamă caii și umblă de colo până colo prin
curte. Nu este nimic de făcut, plecarea în prima zi de secere pare să fie
un lucru obișnuit, totuși căruța și caii înhămați așteaptă în bătătură de
mult timp; omul și copiii sunt gata; secerile și bota cu apă sunt puse în
căruță; mâncarea gătită de cu seară asemeni; nu se știe însă pentru ce
căruța stă timp atât de îndelungat în mijlocul bătăturii. Omul se
învârtește pe loc, se uită prin grădină, străbate curtea, intră în casă și
strigă la femeie fără rost, întrebând-o dacă a pus mâncarea în căruță;
muierea se supără și-i răspunde că a pus-o demult, dar bărbatul nu aude,
nu ascultă, iese afară cu un aer grav, foarte grăbit și foarte îngrijorat. Se
pare că s-a întâmplat ceva, a fost uitat cine știe ce lucru. Omul se apropie
de căruță, se uită la secerile vârâte între scoarțele loitrei, le numără,
scoate una și-i pipăie zimții, o bagă la loc și începe apoi să caute sub
cergă; dă totul la o parte și se uită la oalele cu fiertură de buruieni, la
mămăliga încă aburindă; le acoperă repede, nemulțumit parcă de faptul
că totul e în ordine, și trece la cai. Animalele așteaptă liniștite, cu buzele
în jos, și când omul se apropie de ele, se întâmplă ca unul din cai să
ofteze adânc; omul se uită la hamuri, apucă hățurile, bagă zăbala unuia
din cai în gură; îi trage smocul de sub cureaua de pe frunte și
răzgândindu-se scoate zăbala din gura animalului. În această clipă
muierea strigă din prag înfuriată: „Ce mai așteptați? Ce vă tot învârtiți?
Ei, cutare, ce stai cu capul între urechi?! Hei, voi! dați-i drumul odată!“
Căruța însă tot nu pornește. A fost uitat ceva. Da! „Ăsta micu, să
meargă și el la secere“, zice omul cu un glas pătruns de o neașteptată
gravitate, apropiindu-se de așternutul de pe prispă. Acolo, în așternut,
doarme un copil de cinci-șase ani. Zgomotele acestea puternice și
îndelungate nu l-au trezit din somn. El doarme suflând rar, topit parcă în
somnul lui greu. „Tu, mă! Scoal’ în sus! Hai la deal.“ Femeia începe să
strige: copilul să fie lăsat în pace. Are nevoie de el să-i toace la păsări,
să-i culeagă ștevie, să-i aducă cutare și cutare, să aducă mâncarea de
prânz. Omul n-o ia în seamă. Îi răspunde că să facă singură treburile
astea, băiatul — trebuie să vie la câmp și să pună poloage pe legături, să
aibă grijă de cai și să învețe să secere. Muierea încearcă să-l înduplece
pe bărbat, dar omul n-o ia în seamă. El dă așternutul la o parte,
dezvelește pe copil, care doarme mereu, îi vâră o mână pe sub mijlocul
lui plăpând și îl ridică în brațe; apoi așa pe brațe, pe sus, îl duce la căruță
și îl așează înăuntru peste paie și cergă. Băiatul se deșteaptă și adoarme
iar. „Gata! Plecarea! strigă omul. Hei, cutare, deschide poarta! Haide!
Sus în căruță! Ia vedeți în cutie acolo, nu lipsește nimic? Bota cu apă
este? Tu, muierea aia, unde ești? Ai pus, fa, mâncarea în căruță?“
Deschiderea porții se face cu repeziciune și bătătura curge spre
șosea, șoseaua pătrunde înăuntru prin golul căscat. Căruța pornește
zdroncăind rău peste podișca de lemn, iese în drum și acolo se mai
oprește iarăși. Uneori, se mai uită totuși ceva. Muierea aleargă cu lucrul
acela în mână, o bucată de brânză, o ceapă, un ou, o lingură care a fost
uitată, sau chiar și mai rău, sarea! A uitat să pună sare, legăturica mică
de treanță cu sare în ea, și muierea aleargă pierdută, străbate bătătura cu
legăturica aceea în mână și se apropie de căruță și atunci omul strânge
din pumni, înjură din gât și se preface că dă în ea, dar muierea nu se
sperie deloc, vâră sarea în coșnița cu mâncare și îl învinuiește tot pe om
că se moșmondește atâta până pleacă, încât îți pierzi capul de atâta
pregătire.
Căruțele ies din sat prin toate părțile lui, prin toate ulițele și
ulicioarele și cu mult înainte de răsăritul soarelui casele rămân goale de
viață și drumul e pustiu și tăcerea și căldura domnesc peste tot timp de
săptămâni întregi.
Căruța străbate câmpul și se apropie de capul locului. Pe timpul
drumului oamenii tac, nu prea vorbesc între ei și în această tăcere își
mână caii alergând unul după căruța altuia, fără să se privească, cu o
grabă liniștită în care se simte gândul stăruitor la întinderea de pământ
peste care grâul s-a ridicat și s-a copt.
Soarele începe să răsară; câmpia se limpezește de spuma argintie a
aburilor de rouă și întinderea ei care joacă acum în nemărginiri de foc
rece pătrunde prin ochi înăuntrul omului, îl împrăștie afară, îl golește de
frământările lui trudnice și apăsătoare, pentru ca după aceea să-l adune
la loc, într-un fel nou; florile albastre de cicoare, ale căror priviri mai
curate ca adâncul cerului răsar din loc în loc pe marginea drumurilor
înguste, și vântul ușor al dimineții care face cu grâul valuri asemănătoare
mării, și ciocârlia care țâșnește din lan și urcă cu spinarea în sus spre
cerul boltit și albastru și într-adevăr, pitpalacul turburător și barza care
pășește rar printre răzoare, și floarea galbenă a spicelor de grâu care nu
s-au copt încă și se revarsă în aer din nimic, și drumurile care lasă satul
în urmă, și ierburile groase de pe marginea drumurilor înțesate cu scaieți
puternici a căror floare uimește ochiul de la mare distanță, toate acestea
răzbat cu putere din viața câmpiei și pătrund înăuntrul omului
subjugându-l. El încearcă să prindă vraja, s-o păstreze cu sine mereu, și
fiindcă nu izbutește lovește caii cu biciul și aleargă posomorât spre locul
lui de grâu. Iată însă că animalele se opresc la pas, suflă cu putere pe
nări, nu vor să mai alerge. Un mânz nechează undeva departe și i se
răspunde numaidecât cu îngrijorare; mânzul rămas în urmă aleargă
voinicește cu coama lui mică înfoiată puțin în lături și bate pe loc și
zvârle din copitele lui mici cât pumnul de copil, maimuțărind goana
cailor mari; atunci omul râde încet, obsesiile lui se topesc și o bucurie
liniștită, aproape neștiută nici de el însuși, dar luminoasă și eternă ca și
cerul, se așterne pe chipul lui.
Ajuns la capul locului se dă jos și deshamă caii, copiii iau secerile în
mâini și încep să se învârtească pe lângă capul încărcat cu ierburi al
pogoanelor de grâu. S-ar părea că nu se petrece nimic, că se vor apuca
numaidecât să lucreze, dar și aici se întâmplă ca și acasă. Trece timpul și
ei tot nu încep; stau în fața locului și se uită peste mărimea lui, se întorc
spre soare, învârtesc secerile în mâini, spun câte o vorbă ca să facă totuși
ceva și de început nu încep. Se ceartă pe seceri, fiecare dintre ei vrând să
aibă pe cea mai bună; dacă i se pare cumva că secerea lui cutare e mai
nouă și cu zimții mai bogați, cel mai mare dintre copii i-o schimbă cu
forța, atunci acesta o schimbă și el cu altul mai slab și de obicei celui
mai mic îi ajunge în mână o ghioarsă subțire și tocită cu care el va trebui
mai mult să rupă decât să taie. Atunci el dă cu ea de pământ și începe să
plângă; secerișul ține multe zile și în această vreme el se va chinui tot
timpul cu unealta tocită și bună de nimic. Amenință că nu va secera, dar
nimeni nu-l ia în serios. „Haide, începeți odată, că soarele se ridică!
Strigă omul necăjit, dar copiii nu-l iau în seamă nici pe tatăl lor. Ei
așteaptă ceva, smulg câte un spic, îl sfărâmă în palmă și îi suflă pleava;
aruncă în gură boabele pârguite, le mănâncă, vorbesc despre grâul
vecinilor și despre cei care încă n-au sosit la câmp și de care își bat joc,
se întind, își trosnesc unul altuia oasele apucându-se pe după gât și
lucrul tot nu începe. Atunci omul se apropie de ei și strigă: „Bă, voi
sunteți nebuni?“ Cel mai mare râde cu toată gura și le spune fraților: „Ia
uitați-vă la tata, l-a găsit vrednicia“. Copiii izbucnesc în hohote. Ei sunt
aceia care vor munci, și o dată lucrul început, nu va mai fi timp pentru
vorbă și glume. De aceea râd acum atât de zgomotos. De aceea în aceste
minute de așteptare caută să-și amintească de trecut, să se pregătească
pentru istovitoarea muncă, în această așteptare cel mai vrednic dintre
copii începe să măsoare cu pasul stanțiile, părțile de loc pe care fiecare
va trebui să le ducă înainte până la terminare. De la această măsurătoare
tatăl este scutit. El trebuie să lege snopii și să-i așeze în clăi. Odată
măsurătoarea făcută, cel mai vrednic dintre copii începe deodată să taie
spicele și să arunce mănunchiurile în urmă. Pe toată întinderea câmpiei
oamenii încep apoi să intre în inima spicelor: secerișul a început.
 II
Soarele se ridică greu pe cer și tot atât de greu se îndepărtează și
omul de capul locului. Uneori el stă aplecat timp de o jumătate de ceas,
nevoind să se uite în urmă; chiar când se ridică și își îndreaptă spinarea
înțepenită, secerătorul închide ochii; trage nădejdea că pașii lui stăruitori
de melc se vor fi îndepărtat mult de capul locului. Cel mai slab însă nu
se poate stăpâni. Din vreme în vreme el se întoarce să se uite îndărăt. Și
cu cât se întoarce să se uită, cu atât se apleacă mai greu la rădăcina
spicelor. Uneori secerătorul izbește cu unealta lui bicisnică în pământ și
înjură crunt căldura năprasnică a soarelui; intră în porumb și rupe foi
verzi cu care își încinge mijlocul și-și înfășoară capul. Acolo însă unde
sunt copii mulți, tatăl, care strânge poloagele și face snopi, este înarmat
cu vorbe usturătoare și cu rafinate ironii. „Păzea, mă! Bă, ăsta, cutare!...
Bă, n-auzi? Vezi că se ia locul după tine!“ Ori i se spune cu o falsă
bunăvoință și compătimire: „Mai stai jos, cutărică!“ Sau omul își scoate,
politicos, boierește, pălăria de pe cap, și salută scurt pe cel ce se uită în
urmă; atât numai, îl salută scurt și-și vede de snopii lui. Alteori însă
secerătorul este cruțat în timpul lucrului, dar când toată lumea se așează
la masă, cel în cauză înghite cu noduri în vreme ce frații lui se prăpădesc
de râs. „Nu știu ce să facem noi, că toată dimineața m-am gândit mereu
la alde Badea lui Modan, începe omul misterios. Badea lui Modan,
continuă omul, ar trebui să-l pună pe Bărăgan să sune cu goarna înainte
de secere și să cheme pe toată lumea la primărie. Eu i-am spus odată să
facă treaba asta: bă, Modane, să-l... care te minte dacă nu-ți spui drept!
Strânge, mă, oamenii la primărie cu câteva zile înainte de secere!“ „Nu,
zice, cine are nevoie n-are decât să vie la mine acasă.“ „Păi nu prea știu
oamenii, mă, de! De unde să știe ei că unul ca tine nu se mai găsește prin
satele astea“, îi spun eu. „Cine are nevoie află“, răspunde el. Acum, eu
am stat așa, mai cu seamă ieri. Mă tot gândeam: „Mă, să-l trimet sau să
nu-l trimet? Dacă îl trimet, trebuie să-i dau ăluia, lui Modan, un ciurel de
mălai. Că nu face degeaba! Păi te gândești pe urmă și altminterea: costă
el un ciurel de mălai? Merită să dau eu un ciurel de mălai lui Modan
pentru el?“ „Pentru cine, tată?“ întreabă unul din băieți, neînțelegând
aceste ocolișuri. „Cum pentru cine? strigă omul, prefăcându-se surprins
că nu se pricepe despre ce e vorba. Cum pentru cine? Păi nu vă spusei?
Pentru alde cutărică ăsta al nostru, n-auziți? N-auziți că mă tot gândeam
dacă să-l trimet ori nu la Modan?“ „Dar ce să caute acolo, tată?“ La
această întrebare omul se supără. Apucă un cocoloș de mămăligă în
mână și-l trântește între genunchi dezamăgit. Apoi în culmea uimirii:
„Bine, mă, voi nu știți că alde Modan știe să taie de lene?!! Nu știți că
are niște scule, acolo, la el acasă, cu care taie de lene?“ în urma acestei
izbucniri false, copiii fac ochii mari, încă nepricepând limpede despre ce
e vorba, după care deodată înțeleg și încep să orăcăie, să urle, să se
tăvălească de râs. Secerătorul slab se face roșu. Râde și el în silă, se
preface că râde.
Toate acestea se întâmplă cu cei care au mult de secerat, care pot
semăna de la trei pogoane în sus. Însă cei mai mulți ar dori ca micul lor
pogon să nu mai aibă sfârșit. Ei seceră încet, cu multă grijă, cât pot de
jos de la rădăcină, adunând spic cu spic. În urma lor miriștea rămâne
lucie, ca o perie tocită. Din cauza aceasta, pentru că zăbovesc prea mult
secerând, mulți dintre ei sunt socotiți puturoși, și cei care au loturi
întregi, cum sunt Moromete și Dumitru lui Nae, îi iau peste picior cu
întrebări usturătoare de soiul acesta: „Mă, alde cutare, mai ai, mă, mult
de secere?“
Loturile lui Moromete aveau din două părți astfel de vecini, iar din
alte două părți era înghesuit de moșia Marica și de pământurile bisericii.
El era văzut călcând încet pe miriște și trecând pe rând la vecinii săi. Se
oprea deodată din legat snopii, își punea palma la frunte, rămânea astfel
timp de aproape un minut, apoi striga tare și lung, ca și când vecinul s-ar
fi aflat la o depărtare de mulți kilometri: „Bă, Voicule, băăăăăîîîî!“...
Voicu lui Rădoi nu răspundea. I se vedea spinarea mișcându-se jos la
rădăcina grâului. Târziu, el se ridica, se uita la vecinul său și întreba
scurt și încet, ca și când Moromete s-ar fi aflat acolo lângă el: „Ce, bă?“
Moromete începea iar și mai lung: „Mai ai, mă, mult de secerat?“. Voicu
Rădoi se apleca iarăși la rădăcina spicelor și de astă dată nu mai
răspundea. Și atunci Moromete începea să pășească încet pe miriște și se
pornea spre el. Până ajungea acolo se putea în acest timp trage un pui de
somn, deși până la vecin nu erau decât patruzeci-cincizeci de metri.
Moromete făcea un pas, se oprea; smulgea un spic rămas în urma
băieților, îl ținea în mână, se uita la el, făcea socoteli, chibzuia ce e cu
spicul? A, da! Cine a secerat pe-aici? Nilă! „Bă, Nilă! Vezi, mă, când
trece vreo barză pe-acilea, spune-i să-ți ajute să aduni spicele astea“.
Nilă, cu chipul aprins, se întorcea, se uita, își ștergea sudoarea, nu zicea
nimic; se apleca să nu rămână cu postata în urmă. Moromete, cu spicul
în mână, se întorcea și pășea peste unul din snopi. Vâra spicul sub
legătură și pornea iar spre vecin. Călca chibzuit, să nu se înțepe în
miriște; dibuia cu talpa desculță miriștea, făcea loc degetelor și abia
după aceea îi dădea pas. După vreo zece călcaturi se oprea. Era cald,
aerul era aprins, soarele bătea în creștet cu puterea unui foc uriaș care
ardea aproape de tot, la câțiva metri deasupra capului. Moromete se uita
în sus, cu mâna la frunte; vorbea singur: „Mă, ce arde! Ne coacem!
Murim!“ Apoi tare: „Măi, Voicule, ce-i facem, mă, cu soarele ăsta? Arde
de-ți aprinzi țigarea la el!“ Vecinul nu se ridica și nu răspundea,
Moromete înainta, cucerea terenul încet și sigur, pas cu pas. Din când în
când se oprea, se apleca, răsturna un bolovan mai mare și se uita la el pe
gânduri. În golul de sub bolovan, pământul era negru și gras; un vierme
se zbătea pe toate părțile să se facă nevăzut. Moromete vâra unghia
degetului său negru și gros, strivea larva. Mormăia: „Strădania mă-tii!
Stai la răcoare! Ar trebui făcute după secerea asta, niște ogoare!“ Pornea
mai departe; intra în porumb; deodată își amintea de ceva și exclama
necăjit: „Na! Mă faci să mă întorc îndărăt!“ Se întorcea îndărăt spre
căruță să-și ia tutun! Vecinul n-avea tutun și la căruță chibzuia îndelung
dacă să ia sau nu o țigare și pentru vecin. Se hotăra să ia și pornea din
nou. Nu făcea însă prea mulți pași și se oprea țintuit de un glas ascuțit și
necruțător; una din fete se oprea din secerat și striga la el: „Haide, tată,
leagă snopii ăștia că te-apucă noaptea cu ei! Unde tot umbli? Te
învârtești mereu ca un ou într-o căldare.“ Moromete răspundea necăjit,
cu o mincinoasă obidă: „Hai, mă, ce strigi așa? Mă speriași! Nu-mi dai
voie să fumez și eu o țigare?“ „Lovi-o-ar moartea de țigare! Se uscă
legăturile colo și te tot învârtești!“ Omul însă nu o mai lua în seamă. Își
continua expediția sa spre locul vecinului.
 III
În acest an la seceriș Moromete n-avea de ce să nu fie ca totdeauna el
însuși, adică nepăsător față de ceea ce se aduna în urma lui, uitând de
toate și pierzându-se pe miriște în contemplări nesfârșite. Nu avea nici
cea mai slabă bănuială că Paraschiv socotea acest seceriș ultimul la care
avea să ia parte și cu atât mai puțin bănuia că o dată cu aceasta Paraschiv
plănuia să smulgă familiei nu numai oile și caii, dar și ceva din acest
seceriș. Dimpotrivă, Moromete constata că socotelile lui se împlineau cu
prisos; făcuse aprecieri adevărate în dimineața aceea când se trezise din
somn; recolta avea să fie deosebit de bogată. Pentru ce avea să se teamă?
Nu prea înțelegea, era adevărat, de ce Paraschiv, în loc să se bucure
că grâul ieșise cum nu-și aduceau ei aminte să se fi făcut vreodată, arăta
mereu posomorât și secera ca și când ar fi tras la jug. De fapt, ar fi
trebuit ca în toamnă, cum era un an bun, să se însoare și el ca orice
flăcău și să intre în rândul lumii, dar pesemne că nu găsea fata care să-i
convie lui, adică una care să aibă pământ mult, și de aceea era
posomorât. Așa își închipuia Moromete.
În schimb Niculae era, nu se știe de ce, nemaipomenit de vesel, fetele
se împăcaseră și ele cu lipsa oilor, iar mama nu mai contenea să-l laude
pe Dumnezeu pentru „mana cerească“, cum îi spunea ea grâului, cu care
îi milostivise cerul.
Ca întotdeauna, Moromete o încurcă cum putu cu legatul snopilor,
dar când după câteva ceasuri soarele se urcă sus și începu să-i apese
ceafa, el înfipse liniștit secerea într-un snop și se alungă singur cu un
glas de parcă s-ar fi pedepsit:
— Mă duc încolo d-acilea! spuse el supărat și o luă agale spre căruță
(mai întâi la căruță, unde avea flanela cu tutun, și abia după aceea spre
vecini). Familia îl văzu întâi într-o parte, apoi se constată că de multă
vreme se afla în partea astălaltă, apoi se topi nu se știe unde și când se
făcu prânzul și se pregătiră pentru masă trebuiră să-l strige de
nenumărate ori. Niculae se urcă pe cutia căruței și îl strigă în gura mare:
— Măi, tată-m’! Tată-ăăă!...
— Ce e, mă! răspunse Moromete deodată.
Era acolea cu vecinul, dar se așezase jos și nu se vedea din pricina
spicelor. Fetele scoaseră mâncarea din cutie și făcură umbră cu rogojina.
Mama aprinse focul și puse la încălzit o tigaie mare plină cu fasole
scăzută. La lumina albă a zilei flăcările de paie pâlpâiau în culori când
galbene, când în umbre albe de aer topit și viu, care o înșelau pe femeie
frigându-i mâna. În așteptare, Paraschiv și Nilă zăceau sub căruță cu
fețele în jos. Chipul lui Nilă se făcuse parcă mai mare, și aprins cum era,
ai fi zis că flăcăul s-a îmbolnăvit, are temperatură și suferă în tăcere cu
mintea buimăcită.
— Domnule, una și cu una fac două: murim! spuse Moromete
apropiindu-se de căruță. Alde Voicu spuse că să te uiți la noi când s-o
ridica soarele la amiaz: ne topim!
Niculae behăi de pe cutia căruței ca un ied: he-he.
— Dă-te jos de pe cutie, te cocoțași acolo să te vadă lumea! se răsti
la el soră-sa mai mare.
— Lasă-l, c-a fost vrednic, îl apără tatăl, așezându-se sub umbra
rogojinei. A fost vrednic și la școală a luat premiul întâi și e vrednic și la
secere, îl lăudă el.
— Ei, tată, se miorlăi Niculae, pe care glasul tatălui îl înșelase o clipă
crezând că îl laudă. Dar ce, n-am învățat?! se revoltă el. Spune tu, Ilinco,
nu secer eu bine?
— Da, ai învățat, spuse Ilinca. Țâi secerea în mână parcă ai fi o
barză.
— La masă! spuse mama venind cu tigaia cu fasole sub umbra
rogojinii.
Moromete se uită o clipă la tigaie. Fasolea, cu boabele mari, parcă nu
fusese luată atunci de pe foc, prinsese pojghiță pe deasupra și parcă era
sleită, rece. Paraschiv și Nilă se târâră de sub căruță și se așezară în
capul oaselor.
Moromete rupse o bucată de mămăligă, luă din tigaie fasole și fără
nici o grijă înghiți dumicatul. În clipa următoare însă el se cam înțepeni
pe locul unde se afla, se făcu roșu la față și îi țâșniră lacrimile. Dar în loc
să bea apă și să-și potolească arsura, el se stăpâni și se întoarse către
fete.
— Voi de ce ziceți că n-ați încălzit fasolea asta? întrebă el în treacăt,
cu o înfățișare de nepătruns și nu prea tare, încât mama care scotea niște
ceapă din cutia căruței nu-l auzi, să-i răspundă că abia o luase de pe foc.
— Hai, mamă, tu ce faci acolo?! se miră Tita. Și tu, Niculae, ce stai
în spinarea mea? Stai jos, starea-i bumben!
— Bumben?! se miră Moromete. Asta ce-o mai fi?
Asta însemna că Niculae să fie bolnav și să stea cu șezutul în sus.
Paraschiv parcă era singur. Nu mai așteptă să se așeze toată lumea, rupse
ca și tatăl său din mămăligă și râni cu nădejde din tigaie. În clipa aceea
Moromete își pironi privirea asupra lui și așteptă. Paraschiv, hulpav și
absent, înghiți dintr-odată, dar apoi ochii i se beliră și scoase un răcnet.
— Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete apucând bota în
brațe și întinzându-i-o grijuliu. Te-ai ars rău? Eu credeam că e rece,
mărturisi el naiv.
Cu privirea sticlind, Niculae se uita când la Paraschiv, când la tatăl
său. Mama nu înțelegea.
— Ce să fie rece? întrebă ea.
— Fasolea asta! răspunse Moromete.
— Păi acu’ o luai de pe foc! se dezvinovăți ea.
Fetele pufniră în râs, iar Niculae, înțelegând, începu să răcnească și
să dea din picioare, arătându-l pe Paraschiv cu degetul. Acesta,
schimonosit, bând apă, aruncă deodată bota de la gură, se întinse și îl
cârpi pe Niculae cu atâta sete, încât din pricina asta Niculae nici măcar
nu simți durerea, atât de mult îi plăcu furia cu care îl plesnise fratele său.
Până și Nilă râdea.
— Îți arde de prostii, se supără mama fără să se uite la omul ei. După
ce că nu muncești, nici nu taci!
— Dar ce-am zis eu, frate?! exclamă Moromete nedumerit, stârnind
din nou hohotele care se mai potoliseră. M-am uitat și eu la fasole și
când am văzut-o așa încrețită pe deasupra și fără nici un pic de abur care
să iasă din ea, mi s-a părut că e rece și v-am întrebat de ce n-ați încălzit-
o. De unde să știu eu că arde! exclamă apoi.
Tita, care tocmai se potolise din râs și înghițea un dumicat, izbucni
din nou, și se înecă, se făcu roșie ca focul. Mama dădu în ea, spunându-i
că nu-i e rușine?
Se liniștiră și începură să mănânce în tăcere.
— Voicu lui Rădoi! afirmă Moromete după câtva timp. Vine și el la
secere, dimineața (nu prea de dimineață fiindcă dimineața somnul e mai
dulce, și de ce să se scoale el cu noaptea în cap? Nu e ziua destul de
mare?). Și când oprește căruța și se dă jos din ea, se uită lung peste loc și
zice:
„Bună-dimineața, locule!“
Iar locul îi răspunde:
„Mulțumesc dumitale, Voicule!“
Și după ce se uită așa, Voicu întreabă:
„Să m-apuc de tine, locule?“
— Și locul ce zice, tată? întrebă Ilinca văzând că tatăl ei nu se
grăbește să spună ce mai răspunde locul.
 — Păi locul ce să zică? explică Moromete. Crezi că se ceartă cu
Voicu? „Poți să mă lași și așa, Voicule!“ zice, „poți să te duci acasă“,
adaogă Moromete de la el.
Moromete nu avea dreptate, vecinului său îi plăcea să muncească,
dar se învăța greu cu faptul că lotul său se micșorase prin vânzare. De
fiecare dată când se dădea jos din căruță el se uita lung peste el și nu
începea de îndată munca.
— Acum cincisprezece ani era foametea aia, parcă îl văz și acuma!
Venea Voicu cu căruța și cu muierea, continuă Moromete după câteva
clipe. Era mai în putere el, nu se cocârjase ca acuma. Mă! exclamă
Moromete aducându-și aminte. Aoleu! se văietă. Se ridica soarele sus și
degeaba te uitai că e prânzul, n-aveai ce mânca! Mâncai numai o dată pe
zi. „Mă, zice mama asta a voastră (era așa, după vreo două zile de
secere), hai să mâncăm că nu mai pot.“ „Mâncăm noi, îi spun eu ei, dar
ce facem pe urmă până în seară?“ Voicu și el, tot așa, mai făcea ce mai
făcea și se uita la soare. Abia pe urmă am aflat noi că săracu Voicu cu
muierea n-aveau neam de mâncare. Noi tot mai aveam așa să amețim o
dată foamea. Ne așezăm noi și eu mă pomenesc zicând: „Hai, Voicule,
să mâncăm!“ Am zis așa ca omul, dar Voicu nimic, să răspundă și el
cum e obiceiul: „Mulțumesc, am mâncat“, nu! tăcea! „Fă, îi spun eu mă-
tii speriat, să știi că Voicu are de gând să vie la noi să mănânce, d-aia
tace el așa!“ Dar mă-ta zice: „Ei! Nu vine el, știe că atunci când vreai să
chemi pe cineva la masă trebuie să spui de trei ori.“ N-am mai zis eu a
doua oară, dar degeaba, fiindcă zisesem o dată și Voicu a așteptat el ce-a
așteptat și pe urmă îl vedem că înfige secera într-un snop: „Păi să viu și
eu să iau de vreo două ori“, zicea, și când l-am auzit așa mi s-a făcut
frig. Ne părea rău, domnule! Credeam că are mâncarea lui și că vine la
noi ca să-i ajungă lui să mai mănânce o dată până în seară; nu mai
vorbesc că uite așa numai jumătate de palmă de mămăligă aveam. Și
acum râde Voicu când îi aduc aminte.
— Nu prea îi vine lui să râdă, că a vândut în anul ăla trei pogoane,
spuse mama. Atunci am vândut și noi un pogon...
Fiindcă veni vorba de acel pogon care fusese vândut să nu moară
Paraschiv, Nilă și Achim de foame, fetele își aduseră aminte că pentru
pogonul acela tatăl lor promisese să treacă pe numele mamei și al lor
casa părintească și grădina și că acest lucru nici până azi nu se făcuse.
— Să stăm acum să ne aducem aminte de boi bălțați! spuse fata cea
mare cu un glas mohorât, aruncând o privire întunecată spre Paraschiv.
 — Păi dacă avem vaci, de ce să nu ne aducem aminte! rânji
Paraschiv și privirea îi sticli de satisfacție pronunțând cuvântul vaci.
Mândră, fata nu răspunse, se îndepărtă de căruță să se odihnească
undeva sub o tufă, pedepsind-o astfel pe mama să strângă singură masa.
Ceea ce mama și făcu în timp ce toți ceilalți se lungiră care încotro.
Numai Niculae nu se simțea ostenit și când maică-sa închise cutia
căruței, și căută și ea un loc cu umbră să se culce, el o luă pe urmele ei.
Nici nu se terminase bine povestea cu Bisisica și Niculae și intrase în
alta. Deocamdată sfios, necutezând. N-avea încă cu ce să răzbată spre
atenția mamei; ea nici măcar nu-l asculta, dar să-l mai și înțeleagă.
— Mamă! mamă! șopti el în urma ei, și când mama se întinse pe
răzor sub o tufă, el se așeză aproape de tot de ea și îi șopti din nou
numele.
Era liniște peste câmp, totul zăcea în căldură și nemișcare. Niculae
șoptea lângă capul maică-sii cu un glas în care voința și teama îi făceau
ruga atât de curată, încât mama deschise ochii:
— Ce e, Niculae, mamă?! îl întrebă ea copleșită de osteneală. Ce
vreai tu, maică, de ce nu te odihnești?
Niculae rămase cu privirea deschisă larg spre chipul ei, cu bulbii
ochilor arzând...
— I-ai spus lui tata, mamă?! se rugă el sfios și înspăimântat că mama
s-ar fi putut să nu-i fi ascultat ruga.
— I-am spus, i-am spus, Niculae, lăsă-mă în pace, du-te de-aici! se
rugă și mama îngrozită parcă de neputința ei de a rezista acestui copil.
Du-te de-aici, haide, lasă-mă să mă odihnesc!
Niculae nu se duse, iar ea nu se mai putu odihni. Băiatul stătea
alături, cu labele picioarelor strânse sub el, cu mijlocul frânt într-o parte
și cu capul aplecat spre miriște.
— Mă duc, zău că mă duc, dar roagă-l pe tata, începu el zgândărind
pământul fierbinte cu degetul. Spune-i, mamă, că ai văzut că am luat
premiul fără să mă duc prea mult la școală și dacă tata vrea, n-o să mă
coste nimic. Eu am să învăț și am să am bursă. Zău, mamă, ce să fac eu
toată iarna acasă? Am să viu în vacantă și o să fiu la secere ca și voi și
numai toamna și primăvara n-o să fiu. Și toamna la arat eu tot n-am ce să
fac, iar primăvara când începe sapa, se termină anul școlar; așa că o să
fiu și la sapă... Și nu costă nimic, mamă, și după opt ani... Niculae își
întoarse fața din miriște, se holbă din nou la mama lui și șopti cu patimă
mistuitoare: Mamă, după opt ani eu ies învățător și...
 — Tu ce tot vorbești acolo, Niculae? se răsuci atunci pe neașteptate
sora cea mare și Niculae aproape că se înspăimântă de acest glas tăios și
necruțător.
— Vezi să nu te fac eu acuma popă, nu învățător, spuse Ilinca de pe
undeva.
Ascultaseră amândouă și Niculae nu se mai răzvrăti ca altădată
împotriva lor. Erau rele și atotputernice și el înțelegea că împotriva
voinței lor era cu neputință să se întâmple ceea ce dorea el.
— Hai, mă Ilinco, ce strigi așa la mine? se rugă el. Și Ilinca, uimită
că arțăgosul de altădată s-a fleșcăit, îl luă peste picior, totuși
binevoitoare:
— Te faci tu învățător, un prost ca tine!
— Taci din gură, Ilinco, de ce îl faci prost? se supără mama.
— Păi n-ai văzut că am luat premiul întâi, Ilinco? se rugă Niculae
mai departe.
— Și dacă ai luat, ce?
— Bă, voi vă odihniți acolo, sau ce faceți? strigă Moromete de la
căruță.
Niculae arăta atât de întristat încât ți se făcea rău uitându-te la el.
Când începură din nou să secere, Moromete, intrigat, o întrebă pe
mamă, în șoaptă, ce vrea băiatul acela. Nu uitase nicidecum întâmplarea
cu premiul și cu frigurile. Turburarea care îl cuprinsese în ziua aceea
lăsase în el o urmă care nu voia să se șteargă. Era ceva de neînțeles aici.
Pentru întâia oară Moromete nu putea scăpa de un sentiment de
vinovăție care își scotea capul ori de câte ori se uita și vedea ochii mari
și aprinși și chipul galben-negru al băiatului. Și se supăra fiindcă de
muncit nu prea îl pusese să muncească, și de mâncare nu ducea lipsă.
Atunci ce avea? Și cum de căzuseră frigurile taman pe el? Mama repetă
noua poveste cu școala și Moromete se înveseli:
— Așa, mă, Niculae? D-aia ești tu trist? Hai, mă, lasă, că te facem
noi popă, nu învățător!
— Păi, dar! murmură Niculae cu buza în jos.
— Hai, mă, că e mai bine popă, ascultă aici la mine, îl consolă tatăl.
Iai colivă și leturghii de la muieri, mă!
Fetele râseră și a îndemnară pe Niculae să pună poloage pe legături.
Paraschiv rânji:
— Niculae, ia să vedem dacă ești bun de învățător: spune, ce
învelește pisica? Dacă știi, atunci ești bun! hotărî Paraschiv.
— Lasă băiatul în pace! zise tatăl.
 Dar nu-l lăsară în pace, îl sâcâiră și râseră de el din toate părțile, și
când Niculae se lăsă jos și-și ascunse fața cu brațul, fetele strigară la el
să se apuce de pus poloage. Dar el nu se ridică și rămaseră cu toții foarte
uimiți când auziră din locul unde stătea el jos izbucnind pe neașteptate
un hohot de plâns. Încrederea înșelată și dorințele călcate în picioare îl
chinuiau pe băiat și așa de cumplit îi învinovățea prin hohotele lui
disperate, încât toți se supărară și se răstiră la el să se ridice. Mama
protesta și închise gura fetelor, iar tatăl se apropie de băiat și îl apucă de
braț. El se împotrivi și atunci tatăl îl săltă de braț ca pe-o pasăre și îl sili
să stea în două picioare, spunându-i că plânge degeaba ca un bleg care
nu știe de glumă.
— Nie, se smuci Niculae furios și o luă din loc pe miriște,
îndreptându-se spre drum.
Va să zică așa! Moromete porunci atunci unei fete să se ia după el și
să-i dea câteva la spate. Se duse Ilinca, cu intenția de a se întoarce cu el
de urechi, dar când să pună mâna pe el, Niculae o plesni peste ochi,
făcând-o să țipe.
— Mânca-te-ar câinii să te mănânce! scrâșni apoi Niculae repezindu-
i-se în cap și trăgând-o jos de păr.
— Ce e cu băiatul ăsta?! se miră tatăl stăpânindu-și mânia. Ilinco, ia
lasă-l în pace! Ia vin’ încoace de acolo și lasă-l în pace.
Îl lăsară, dar nici Niculae nu se dădu bătut. La distanță de ei, se așeză
jos pe miriște și își puse capul pe genunchi. Trecură ceasuri întregi și nu
se mișcă din locul acela; se făcu amiază și se așezară din nou la masă, el
nu se clinti și nu veni să mănânce.
Moromete se supără de-a binelea, se duse la el și îl întrebă uluit:
— Ce vreai tu, Niculae? Vreai la școală, am înțeles! Dar vreai
acuma, azi? Sau ești nebun? Și începu să se închine: vine de dimineață
cu noi cu toți în căruță, începe ca un băiat cuminte ce e și învață să
secere și pe urmă, o dată îi trăsnește că vrea să plece la școală. Vreai să
pleci la școală, acuma?!!
— Nu ți-am spus de-alaltăieri ce zice domnul învățător Teodorescu
de bursă? De ce n-ai zis nimic?
— Dacă ai fi băiat deștept, mi-ai plăcea mai mult, spuse tatăl. Un
băiat deștept spune o dată lucrul pe care îl are de spus și a doua oară nu-l
mai repetă. Mi-ai spus o dată: gata!
Parcă era o promisiune în glasul tatălui! În orice caz, îl făcuse să
înțeleagă că în familie nu există numai Paraschiv, Nilă și Achim și banca
și fonciirea, la care el, tatăl, să se gândească. Trebuie să se gândească de
aici înainte și la Niculae.
 IV
În ziua când Boțoghină îi dăduse fiului său secerea în mână, băiatul,
care avea atunci zece ani, se uitase la tatăl său nedumerit:
— Și de cai cine o să aibă grijă? întrebase închipuindu-și că
problema cailor e fără soluție.
— De cai o să aibă grijă Irina, răspunse tatăl cu simplitate.
Vatică făcuse ochii mari:
— Irina?! Păi are s-o calce pe picioare, tată.
Boțoghină îl apucase atunci pe fiu de umeri și îl silise să stea jos cu
umerii drepți.
— Ia stai așa! Țin-te bine. Ține grumazul încordat! Și spinarea.
Apoi îi apucase în palme rotunzimea umerilor încă plăpânzi și se
lăsase greu pe gâtul fiului. Ambițios Vatică rămăsese drept, simțind că e
vorba să-i fie încercată puterea. Boțoghină începuse să râdă:
— Ia te uită ce măgar! Ar fi în stare să mă ducă în ciuș. De anul
trecut ar fi trebuit să te pun la secere. Ești bun de secere!
Irina avea atunci șapte ani și Vatică a fost foarte mirat când a văzut
cu câtă grijă se feresc caii să n-o calce pe sora lui pe picioare. Uneori
Vatică încremenea când Irina se așeza ca un nod între ei și începea să-i
împiedice la picioare. Caii stăteau liniștiți până ce fetița se ridica de
lângă ei, apoi ridicau picioarele din față, împiedicate, și săreau un pas
mai încolo, sforăiau și începeau să pască. Vatică striga de departe cu
secerea în mână:
— Mă, păzea, mă! Păzea, mă, Irino, că dacă te lovește unul o dată,
vai de pielea ta, vai de tine! Îți plâng de milă, Irino, înțelegi tu?
Nu se întâmpla însă nimic. Copitele cailor călcau aproape de tot de
picioarele mici ale fetiței, fără ca s-o atingă vreodată.
În acest an, după serbarea școlară, când Irina se întoarse acasă,
Vatică stătea în mijlocul prispei și dregea hamurile întocmai ca un om
mare. Când o văzu pe sora lui, își ridică privirea și spuse scurt:
— Hai mai repede, mă premianto! Ia să te văz mâine la secere, tot
premiantă ești?
— Da, păi dar, a plecat tata și ai rămas tu să comanzi, răspunse Irina
strâmbându-și buzele spre fratele ei.
Vatică nu răspunse nimic. Își plecă fruntea grav în curele și continuă
să înfigă sula. Anghelina ieși în prag, se uită la fată, care rămăsese în
soare cu coroana în mână, și după un timp o întrebă:
 — Ai venit?
Și glasul i se păru fetiței aspru. Își ridică privirea spre mama ei și
răspunse:
— Am venit!
Femeia își înmuie atunci glasul și întrebă blând:
— Ai luat premiu?
— Am luat.
— Întâi?
Fetița răspunse că da, a luat premiul întâi la fete. Atunci femeia se
uită la coroana ei și la cărțile de sub braț. Întinse mâna:
— Alea ce sunt?
Irina răspunse că sunt cărți. Atunci femeia, după ce tăcu un timp, își
înmuie și mai mult glasul și șopti:
— Bine! Treceți la masă că se răcește mămăliga!
În tindă, înainte să se așeze la masă, Vatică se apropie de sora lui,
care stătea jos pe prag, își puse mâinile pe umerii ei și se lăsă cu toată
greutatea lui de paisprezece ani. Fetița se înmuie și țipă:
— Vatică! Stai la-n loc!
— Țin-te dreaptă, nu te moleși! spuse el apăsând mai încet. Apoi
hotărî: Ești bună de secere, ce să mai vorbim!
A doua zi au ieșit la câmp. Lotul lor, prin vânzare, se înjumătățise.
Deși nu era deloc frig și nici măcar răcoare, Irina tremura din tot trupul.
Se dădu jos din căruță și în timp ce deshăma caii, Vatică strigă la ea:
— Haide, Irino, pune mâna pe secere și dă-i drumul!
Glasul aspru și neînduplecat al fratelui, un glas necunoscut, parcă al
unui om străin, o sperie; dârdâia; se uita la mama ei, așteptând să audă
de la ea un cuvânt bun, dar femeia tăcea posomorâtă și nici n-o vedea.
Vatică luă repede o secere și începu să taie cu iuțeală grâu amestecat
cu iarbă. Încarcă brațul și dădu cailor să mănânce în spatele căruței.
Femeia se pregătea și ea de muncă. Irina îl urmărea pe fratele ei cu niște
priviri rugătoare, fierbinți. Vatică luă din cutia căruței o secere și se uită
spre sora lui cu asprime. O chemă:
— Treci încoace, ce-ai rămas înțepenită lângă cai?
Se pare că micul flăcău pricepu ceva în legătură cu privirea neclintită
și umedă a sorei lui pentru că se apropie de ea șl apucând-o de braț îi
spuse frățește, mai înduplecat:
— Hai să te învăț, nu te speria așa! Ia uită-te la ea cum tremură, ca
proasta! Mă, ce moale ești!
 Îi dădu drumul de braț și-i puse secera în mână. Irina o apucă de
coadă și rămase cu ea în aer, neștiind ce mișcare să facă. În acest timp,
mereu posomorâtă, mama lor începuse să secere în tăcere. Vatică se
apropie de grâu și, înainte să se aplece la rădăcina spicelor, întoarse
capul și spuse cu mândrie:
— Uită-te la mâinile mele, Irino!
Fetița se apropie și se uită. Vatică se aplecă, prinse un pâlc de spice
sub încovoierea secerii, îl apucă cu cealaltă mână și trase; paiele se
rupseră toate deodată, ca tăiate de brici, și mănunchiul de spice se ridică
în aer foșnind. În clipa următoare mișcarea se repetă, apoi iar și încă de
patru-cinci ori până ce mănunchiul se îngroșă. În acest timp pașii
secerătorului înaintau în golul făcut, călcând ușor peste miriștea rămasă.
— Ai văzut? întrebă Vatică ridicându-se și lăsând la pământ
mănunchiul. Ei, ia apleacă-te. Treci aici lângă mine.
Atunci mama copiilor își ridică spinarea și spuse:
— Vatică, vezi să nu-și taie vreun dești.
— Să nu-ți tai vreun dești, spuse Vatică uitându-se cu atenție să vadă
în ce fel vâră sora lui secera în grâu.
Fetița făcu aceleași mișcări pe care le văzuse la fratele ei, dar când
trase, grâul, în loc să fie tăiat, se smulse cu pământ, cu niște bulbi mari și
fărâmicioși. Vatică se îndoi de spinare și izbucni în râs:
— Bă, Irino, au! Bleaga mai ești! Păi nu așa! Nu trebuie să tragi de
grâu, trebuie să tragi de secere și să împingi spicele înainte.
Fetița se ridică și rămase în picioare prostită, într-o mână cu secera și
în alta cu un mănunchi de spice smuls din rădăcini. Văzându-l pe fratele
ei că râde, se simți mai bine și începu și ea să râdă. Se prefăcu supărată
și ceru:
— Nu mai râde, parcă tu când ai secerat la început...
— Uită-te, mă, la mine, răspunse Vatică iar aplecându-se la rădăcina
spicelor. Vezi? Uite! Tragi așa și ții secera uite-așa, nu ca tine, parcă ai
ține un băț. Și te apleci jos de tot, că n-ai oase în burtă! Și până te-nveți,
apucă puțin, nu intra în grâu ca o barză! Ia treci acum!... Nu! Ce apleci
spicele în jos? Apucă-le bine în mână! Și când ai să tragi cu secera lasă
mâinile moi, că pe urmă ostenești și faci bătături în palmă; lasă mâinile
moi, ce, n-auzi? Așa! Acuma, când ai să tai să nu tragi de spice, să le
împingi înainte, dar fără să le calci. Acuma ia să te văz: taie!
Fetița tăie mănunchiul și se ridică veselă. Privirile ei licăreau de
bucurie.
 — Ei, dă-i înainte! sfârși Vatică mulțumit. Vezi să nu nimerești în
dește. Ai grijă și apucă doar atâta cât poți lua cu mâna!
Se întoarse apoi spre mama lui, care între timp înaintase în grâu,
scuipă în palmă și se așeză la lucru.
Irina puse mănunchiul jos și vru să se aplece la rădăcina spicelor să
secere mai departe, dar se opri. Își duse mâna la frunte, ca și când ar fi
vrut să alunge vreo gânganie, se șterse apăsat, se uită la dosul palmei: nu
era însă nici o gânganie. Fetița se șterse iar și din nou se uită; nimic, în
afară de câteva picături de umezeală, de sudoare limpede și curată ca
rouă; atunci copilul își trase un colț al basmalei ei subțiri și decolorate,
își șterse cu uimire chipul ei micuț și oacheș, se îmbrobodi mai strâns în
așa fel ca fruntea să-i fie apărată de soare, se aplecă și începu să secere.
 V
În dimineața plecării la seceriș, Birică pricepu în sfârșit ce era cu
Polina la ce se gândise ea în ziua aceea când, întorcându-se de la
văgauni cu pământ, spusese că au să-și ridice casă fără să vândă nici un
fel de jumătate de pogon: nici mai mult, nici mai puțin decât ca întreaga
familie să meargă cu ea la seceriș pe locurile ei, să pună astfel mâna pe
grâul de pe pământul care i se cuvenea de la părinți și din vânzarea lui
să-și ridice casă.
Birică-tatăl o auzi cel dintâi spunând aceste cuvinte, dar nu socoti că
merită să le dai vreo atenție. Între timp el înhămase caii. Căruța aștepta
în bătătură. Unul din copii deschise poarta și tatăl se urcă pe cutia căruței
și spuse cu glasul lui gros și căptușit de ani:
— Gata! În căruță! Vedeți să nu fi uitat ceva.
Atunci Polina se apropie de cai și-i apucă de zăbale; ea se adresă
bărbatului ei care se apropiase și el de căruță:
— Ioane, tu ce faci? N-auzi ce zic eu, să mergem întâi să secerăm la
noi!?
Aceste cuvinte i se părură socrului cu totul prostești și din nou se
făcu că nu le-a auzit. Câțiva dintre copii se uitară nedumeriți la cumnata
lor. Birică însă își privi nevasta cu atenție și rămase nemișcat lângă
răscrucile cailor. El învățase s-o cunoască destul de bine pe Polina lui și
nu i se părură deloc prostești cuvintele ei.
— Haide, mă, păzea de acolo! Te sui în căruță, sau ce faci? zice
Birică-tatăl cu un glas surd, adresându-se norei.
Polina se prefăcu și ea că n-aude ce zice socrul. Continua să se uite
stăruitor la bărbatul ei. Tatăl apucă hățurile și învârti biciul. Caii porniră.
Birică se smulse din loc și sări în căruță. Atunci Polina apucă strâns de
zăbale și trase. Caii tropăiră pe loc și se opriră. Mama rămăsese
înlemnită pe prispa casei. Unul din băieți se ridică în picioare în căruță și
strigă:
— Hei, cumnată, ce e cu matale?
Polina răspunse cu blândețe:
— Stai nițel! Sunteți surzi?
Deși era liniștită, avea un glas care îi făcu pe toți să se ridice din
căruță și unii chiar să sară jos. Birică sări și el de pe cutia căruței și se
apropie de nevasta lui. O întrebă:
— Ce e, fă?
 — Să mergem întâi la noi să secerăm, că e grâul mai mare și mai
copt, răspunse Polina.
— Care la noi? întrebă Birică puțin cam supărat. Ești nebună? Sui-te
în căruță că se face prânzul!
— Hai, mă! Hai, mă! Dii! strigă tatăl înfuriat, învârtind biciul pe
deasupra cailor, dar Polina apucă iar de zăbale:
— Tată, n-auzi să stai?
— Ce vreai, mă, tu asta? Acu’ îți dau una cu biciul! La cine strigi tu
așa?
Tânăra nevastă, când îl auzi, se făcu galbenă. Dădu drumul zăbalelor
și se trase în lături. Se apropie de bărbatul ei. Căruța porni. Birică vru să
se urce, dar femeia îl chemă:
— Ioane, n-auzi să stai?
Birică o privi în treacăt, se urcă pe loitră și spuse cu asprime:
— Urcă-te odată, ce dracu tot cauți ceartă?!
— Ioane, unde te duci? Vezi să nu te duci de tot! zise atunci Polina.
Ea înfrunta acum ceea ce de obicei nu înfruntă femeile decât foarte
târziu. De pe prispă mama-soacră socoti că n-ar fi rău ca băiatul ei să-i
tragă câteva Polinei, s-o învețe să nu mai poruncească peste el.
Polina aștepta și ea același lucru, dar avea o privire care nu spunea
nimic bun. Birică se dădu jos din căruță și apropiindu-se de ea ridică
pumnul.
— Vreai să dai în mine? îl preveni ea.
— Fă!
Dar nu lovi. Lăsă pumnul jos. Porunci:
— Hai la deal!
Femeia răspunse scurt, fără teamă, dar totuși supusă:
— Nu merg la deal!
— Atunci ce vrei?
— Hai la mine la deal!
— Ce, ești nebună?
— Dacă nu mergi tu, mă duc singură. Eu am dreptul meu. Mie îmi
trebuie dreptul meu, dacă e vorba că sunt măritată.
— Vreai să mă iau la bătaie cu ai tăi? N-am chef să mă fac de râs în
sat că mă bat pentru averea ta.
— Ba să te bați, ai auzit? izbucni deodată Polina cu un glas care
parcă piui în liniștea dimineții. Sunt muierea ta și am dreptul la zestre.
Tata n-o să-mi dea nimic dacă nu te bați cu el.
 Din glasul și mânia ei se vedea pe de altă parte cât de mult ținea ea la
el. Birică izbucni și el întărâtat:
— Fă, tu ești sărită din balamale? Cum o să viu să secer pe locurile
lui tac-tău?
— Să vii cu mine și să seceri acolo! Secerăm grâul nostru pe care ai
să-l cari pe urmă cu căruța în aria noastră!
— Să sară ăla cu parul!
— Să sari și tu cu parul!
De astă dată Birică își ieși din minți, o înjură și-i spuse că nu e vorba
de par, ci de jandarmii cu care tatăl ei are dreptul să vină. N-ar vrea
cumva să se bată și cu jandarmii?
— O să vedem noi atunci ce e de făcut, răspunse Polina mai
domolită, în timpul acesta căruța ieșise în drum și se oprise acolo.
Toți copiii ascultau. Unii se dăduseră jos, se apropiaseră și se uitau.
Bătrânul ascultase și el înmărmurit. Când schimbul de cuvinte luă
sfârșit, sări și el din căruță și se apropie de cei doi, dar fiul îl opri:
— Ia nu te amesteca, tată, lasă-mă dracului în pace!
Bătrânul dădu din umeri, se întoarse și familia plecă. Birică și Polina
rămaseră. Își luară secerile pe umăr și porniră amândoi spre locurile lui
Tudor Bălosu. Pe drum, Polina își spuse din nou că nu se poate ajunge la
o înțelegere cu tatăl ei dacă au să stea și să-l aștepte pe el să se împace.
Ea îl cunoștea bine. Pământul trebuie luat cu forța. Birică îi răspunse că
orice lucru se poate lua cu forța cum ar fi să zicem un cal, o căruță, o
vită; îl iai cu forța și îl duci cu tine. Dar pământul n-ai cum să-l iai.
Pentru pământ trebuie forme la notariat și numai atunci poți să zici că e
al tău. Spunându-i acest lucru, Birică îi atrase luarea-aminte cât e ea de
proastă când își închipuie că nu s-a gândit în toate felurile la situația lor.
Polina răspunse că știe ea de forme, chiar mai mult decât crede el. Și
anume că dacă te folosești de, un lucru, mai mulți ani și aduci pe urmă
martori că atâția ani lucrul acela a fost al tău, poți să-i faci forme că e al
tău chiar dacă ăla nu vrea. Birică își descreți fruntea și spuse cu multă
mirare și admirație că, zău, a dracului nație de muiere mai este ea. Polina
se făcu roșie auzindu-l cum o laudă și îi răspunse că cu alde tat-său ea și-
a luat gândul de la omenie. Nu trebuie să se mai strice omenia pe el. Cât
a fost fată mare nu i-a cumpărat nici o ață, nici un petic, a umblat
desculță la horă; el, Birică, cunoaște și el bine povestea asta. Ar trebui să
înțeleagă că altceva nu mai e de făcut. Merseră mult în tăcere și el nu-i
răspunse decât târziu. Îi atrase luarea-aminte că tatăl ei îl poate da în
judecată. Îl dă în judecată și iese rău. Polina îl întrerupse spunând că asta
n-are să îndrăznească el s-o facă. Ea s-a măritat și are dreptul la
pământul pe care l-a muncit. Și dacă tatăl ei are să le facă proces, are să
aibă și ea grijă să-i scoată procesul pe nas.
— Cum de nu înțelegi tu, Ioane, că trebuie să-l faci pe tata să tremure
când ți-o pomeni numele! Pe marginea satului să te ocolească, când te-o
vedea! Să vezi tu atunci cum îi trece lui cheful să se mai bucure de
zestrea mea!
Birică o înjură pe nevasta lui liniștit și supărat, dar cu glas bun și
cald, ca și când ar fi mângâiat-o, și îi răspunse că abia acum înțelege el
ce e cu ea și anume că ei nici prin cap nu-i trece să trăiască fără
pământul de la tatăl ei.
— Dar ce credeai? zise ea, și apoi tăcu și-și lăsă pleoapele peste ochi.
Cum nici el nu mai zise nimic, merse apoi tot timpul tăcută. Cine ar
fi văzut-o călcând alături de el, cu o jumătate de pas în urma lui și cu
pleoapele lăsate peste ochi, ar fi crezut că cine știe ce palme i-o fi tras
bărbatul; arăta acum supusă și blândă. Se făcuse înțeleasă.
 VI
Treceau pe lângă căruțele oamenilor mergând fără grabă, cu secerile
pe umăr și arătau amândoi liniștiți și nepătrunși. Birică ducea mâna la
pălărie, spunea bună-dimineața și trecea mai departe fără să se uite la cel
pe care îl saluta. Din urmă se auziră de câteva ori șoapte pe care aerul
liniștit al dimineții de vară le împrăștie până la urechile lor. Se spunea:
„Alde Birică a venit la socru-său!“ Sau întrebări nedumerite: „Când s-au
împăcat ăștia cu Bălosu?“ Un singur glas prevesti: „Să băgați ca se
încaieră!“
Tudor Bălosu nu-i văzu pe cei doi apropiindu-se pe drumul de plan,
deși stătea cu fața spre ei; în clipa când Birică și Polina intrară în miriște,
el se întoarse liniștit cu spatele și continuă să pună poloage de grâu pe
legătură; tresări speriat când auzi alături un glas șoptit, apăsat:
— Bună dimineața, nea Tudore!
Tocmai atunci mâinile omului se pregăteau să strângă snopul și să-l
lege. Ridică fruntea și legătura se desfăcu; genunchiul care îndesa
spicele se dezdoi; Tudor Bălosu se ridică în picioare. Cei trei oameni
care secerau cu ziua grâul lui Tudor Bălosu se opriră și ei din lucru și se
uitau și ei să vadă ce are să se întâmple. Pe drumul de plan, destul de
departe, o pereche de cai pășteau unul lângă altul ținuți în lanț de sora
mai mică a Polinei.
Tudor Bălosu nu avu timp să răspundă la salutul ginerelui. Birică
vorbi mai departe; vorbea încet și apăsat, să nu se audă; spunea cuvintele
cu buzele strânse, cu hotărâre:
— Am venit la secere, nea Tudore. Trebuie să ne înțelegem ca
oamenii, că dacă nu, iese rău; iese urât! amenință el.
Tudor Bălosu era singur. Oamenii care îi secerau se uitau nemișcați,
așteptând. El nu răspunse nimic ginerelui. Îi întoarse spatele și se
îndepărtă câțiva pași. Îndepărtându-se, își scoase pălăria din cap și făcu
semn spre partea unde se aflau caii și fata; strigă:
— Firico, vino încoace!
Și după ce văzu că fata întoarce caii și vine spre căruță, se apropie de
snopul pe care-l lăsase nelegat, îl legă, luă secerea de jos și,
îndepărtându-se iar, își văzu de treabă. Birică schimbă o uitătură cu
Polina, apoi se apropie iar de socrul său. Tudor Bălosu nu-l lăsă să se
apropie; se întoarse și porni spre căruță. Atunci Polina i-o luă înainte:
— Unde te duci?
 — Firico, spuse Tudor Bălosu în loc de răspuns, du-te acasă și
spune-lui Victor să vie încoace!
Fetița, văzând-o pe sora ei mai mare și pe Birică, înțelese repede
despre ce era vorba și o luă la goană. Atunci Polina strigă în urma ei:
— Hei, und’te duci? Stai locului! Te frâng cu bătaia, afurisito!
Fata se opri fără voie, speriată. Polina amenință cu pumnul în aer:
— Stai aici! Îți rup părul!
Tudor Bălosu strigă și el ridicând pumnul și înjurând:
— Ia-o la goană, raiul mă-tii, de cine asculți tu?
Birică o apucă pe femeie de braț și o potoli:
— Las-o să se ducă! Ia secerea și hai să măsurăm locul!
Nu trecu multă vreme și se încăierară. Victor veni de acasă și începu
să înjure de departe. Se apropia pe drumul de plan și înjura tare. Peste
toată partea aceea a câmpului seceratul se opri. Unii copii, nefiind lăsați
de părinți să se apropie, se urcaseră pe cutiile căruțelor ca să vadă mai
bine. După felul cum Victor Bălosu se apropia cu bocancii în picioare și
ce pantalonii lui bufanți, înjurând și amenințând, s-ar fi părut că o dată
ajuns în fața dușmanului are să-l amestece numaidecât cu pământul.
Călca cu pași mari și iuți, ridica pumnul și striga fără încetare. Încă de pe
când intrase pe drumul pe plan începuse să se aprindă; alături de el
alerga Rafira, abia ținându-se cu fuga de pașii mari și iuți ai fratelui ei.
Mai întâi începuse să întrebe tare, să audă lumea, s-o întrebe pe fată ca și
când n-ar fi știut despre ce era vorba:
— ...și au venit pe lotul nostru? Cum? A dat în tata? Cine, mă, al lui
Birică? Păi ce să caute el pe lotul nostru... pe mă-sa și tat-su de hoț! Și
tata n-a pus mâna pe furcă? Bă, al lui Birică, ce cauți tu, mă, pe locul
nostru, hai? Ce, mă, e lotul lui tac-tu, fire-ai al dracului cu mama ta! Ai,
mă? Ce cauți tu pe lotul meu, mă, al lui Birică? Ce, mă, mai stai și te uiți
la mine?
Aceste cuvinte le spuse până în clipa când intră pe miriște, după care
urlă:
— Pune mâna pe-un par, tată, ce, ți-e frică de el... în paști și
dumnezei de hoț! Și se repezi ca un uliu asupra cumnatului.
Toată povestea asta însă, cu înjurăturile și strigătele lui
amenințătoare, înfierbântate și furioase, se sfârși în momentul când se
repezi în celălalt. El îl lovi pe Birică din zbor drept în obraz. Carnea
lovită se auzi închis, ca de apă zdrobită. Birică nu se ferise de prima
lovitură. La a doua însă el apucă brațul dușmanului cu mâna stângă, iar
cu cealaltă îi dădu un pumn după ceafă. Un singur pumn; Tudor Bălosu
nu avu când să sară și el. Victor rămase în picioare, nu căzu: stătea doar
năuc, înfipt în miriște. Birică își descleștă pumnii și porni încet spre
Tudor Bălosu. Pășea cu brațele lăsate în jos și se ducea drept spre socrul
său. Atunci săriră cei trei oameni care munceau cu ziua pentru Tudor
Bălosu și îi ieșiră înainte, dar se dădură totuși la o parte lăsându-l să
treacă spre celălalt. Strigau numai ca proștii, așa de pomană:
— Mă, Birică, stai, mă! Înțelegeți-vă ca oamenii! Măi băiete!
În acest timp, Victor Bălosu se împletici și căzu pe miriște. Căderea
lui târzie îl făcu pe un băiat al unui vecin, care se cocoțase pe cutia
căruței, să înceapă să râdă în hohote și să arate cu degetul în direcția
aceea. Unul din cei trei oameni îl lăsă pe Birică în pace și se apropie de
cel căzut.
— Să știi că i-a rupt junghietura gâtului, spuse el uitându-se la Polina
și scărpinându-se la spate.
— Așa-i trebuie, răspunse Polina cu mândrie și ură urmărind să vadă
ce se întâmplă cu tatăl ei.
Tudor Bălosu apucase o secere în mână și aștepta. Birică se opri
înaintea lui și bolborosi:
— Bă! Vă omor, fir-ați ai dracului! Vouă nu vă e rușine, mă? Nu ți-e
rușine, mă? Nu e fata ta? Nu ți-a muncit? Nu ți-a muncit destul, mă? Că
acum te fac morman!
Birică vorbi astfel în timp ce oamenii îl tot îngânau trăgându-l de
mânecă:
— Măi Birică! Lasă, mă, astâmpără-te! Ajunge!
Birică se potoli și îi întoarse socrului spatele. Se apropie de Polina și
își ridică secerea de jos. Nu se sinchisea de Victor; știa că n-are să-și vie
repede în fire. Birică primise el însuși o astfel de lovitură de la un
plutonier când era militar și învățase mai târziu să lovească, și el cu
chibzuială. În acest fel; știa că o lovitură ca aceasta între ceafă și osul
capului, dacă e dată pe neașteptate și cu putere, poate chiar să omoare pe
cineva.
Totuși Victor Bălosu putu să se adune de pe jos. Se împleticea însă.
Se potolise cu totul, era galben și liniștit. El se apropie de cumnatul său
cu pași rari și încercă potolit și în tăcere să se vâre în fața acestuia.
Birică îi propti palma lui lată în piept și îl opri, vorbindu-i cu milă,
rugându-se parcă de el:
— Du-te, măi cumnate, nu căuta belea! Du-te, mă! Vezi-ți de
voiajoria ta, nu mă face să-ți mai dau una!
 — Zi, dai în mine, Birică! spuse Victor blând cu reproș parcă. Dai cu
pumnii în mine!
— Du-te, mă, Victore, îl imploră Birică iarăși.
— Va să zică dai în mine, Birică, sări la mine, pe locul meu!
continuă Victor, în glas cu aceeași blândețe. Bagă de seamă, Birică, să
știi de la mine că...
Victor Bălosu se opri, își înmuie și mai mult glasul și vorbi șoptit, ca
un gușter:
— Birică, mă, Birică! Dacă n-ai să spui tu, „aoleu, mamă, de ce m-ai
făcut“, ascultă tu aici la mine!
Birică scuipă, se îngrețoșă, făcu un pas îndărăt, își îndoi brațele și
spuse scârbit și sâcâit:
— Du-te, mă! Pleacă, mă, dinaintea mea!
Victor Bălosu se retrase de sub ochii cumnatului și se duse la căruță.
Se ținea drept, dar nu mai era bun de nimic, își simțea junghietura
gâtului fierbinte.
La capul locului, Birică și Polina începuseră să secere, fără să se
sinchisească de Bălosu, care îi lua martori pe oameni de cele întâmplate.
 VII
În aceste zile oamenii lui Aristide pregătesc mașinile de treierat și pe
la jumătatea lui iulie ei le și scot pe izlaz. Începe să se care grâul la arii
și să fie așezat în șire. Aceste șire nu sunt altceva decât însuși satul,
construit de astă dată din snopi de grâu.
La treieriș familia trăiește aici câteva zile neobișnuite, care nu
seamănă cu nici una din timpul anului; adus până aici numai de familie,
snopul de grâu intră de astă dată pe mâini străine, pe mâinile cetei fără
de care treierișul nu poate avea loc. O căruță străină va trage lângă șiră,
o furcă necunoscută se va înfige în snopi, iar la batoză legătura snopului,
legătura aceea cu răsucitura deosebită, care amintește familiei de mâna
puternică, a tatălui, e desfăcută acum de altcineva. Și cu toate acestea, o
bucurie necunoscută și de neuitat stăpânește pe toți.
Doi oameni la coș, în amândouă părțile mașinii, două căruțe cu alți
doi oameni, la șiră alte două căruțe care încarcă, la paie doi-trei care să
le tragă în față, lângă hambar câțiva care vor duce grâul acasă. Timp de
un ceas, sau poate un ceas și jumătate, vor asuda numai pentru familie,
vor glumi încărcând snopii, își vor șterge praful de pe față trăgând paiele
familiei, se vor bucura pătrunzând în curte, trăgând la scara prispei,
descărcând grâul... Înainte de a fi pâine, grâul trece astfel și prin mâinile
altora și sudoarea frunții care l-a câștigat se șterge mai repede din
amintire. Bucuria aceasta Țugurlan o avea înjumătățită, deoarece el
trebuia să împartă grâul pe din două cu maiorul. Treierișul se începea de
obicei cu grâul moșiei, fiindcă maiorul se grăbea să pună mâna pe
recoltă și cerea oamenilor să secere întâi grâul lui.
Avea administrație puțină, nu ținea recolta în magazii, o vindea
repede și pleca din sat. La treieriș stătea lângă mașină așezat pe
marginea hambarului, cu capul gol, într-o cămașă colorată, cu mâneci
scurte și se uita cum curge grâul din batoză.
„Înghite praful degeaba, domnul maior“, spuneau oamenii parcă cu
un anumit regret.
În dimineața treierișului Țugurlan se sculă mai devreme și se apucă
să golească odaia, să facă loc unde să pună grâul. Muierea se sculă și ea
și îl sculă și pe băiat.
— Stane, îl întrebă ea pe bărbatul ei, când ne vine nouă rândul la
batoză?
— Nu știu, pe la prânz, răspunse Țugurlan grăbit.
 Femeia se vaită și îl întrebă dacă nu s-ar putea cumva să-i schimbe
de pe listă și să le vină rândul după-prânz, sau înainte de prânz.
— Nu știu, înainte de prânz, după-prânz, când ne-o veni rândul
atunci treierăm! De ce întrebi?
— Păi, pentru că dacă e la prânz trebuie să dăm de mâncare la
mecanici și n-avem ce le da.
— De ce trebuie să dăm de mâncare la mecanici? întrebă Țugurlan
cam surd, deși știa că așa era obiceiul, să se dea mâncare la mecanici de
către cei care se întâmplau să treiere la ora mesei.
Nu-i părea nimănui rău din pricina asta, în general, în aceste zile toți
erau mai generoși, și cu anii devenise chiar un lucru de cinste pentru
familia care se nimerea să treiere la orele prânzului în a găti pentru
mecanici bucate cât mai bune și mai din belșug. Toți erau atenți: cine dă
mâncare la mecanici?
— Dacă ne-o veni rândul la prânz să treierăm, să mănânce și ei ce
mănânc eu, adăugă Țugurlan pregătindu-se de plecare. Marine, chemă
el, hai, tată, și tu la arie, să vii după căruță după ce treierăm, să te uiți să
nu curgă grâul pe drum!
La arie, Țugurlan se uită pe listă. Ceata treiera de ieri de la prânz și
astăzi până pe seară aveau să fie treierați toți. Șeful cetei, văzându-l pe
băiatul lui Țugurlan, se supără și zise că de ce Țugurlan n-a spus că are
un băiat așa de mare? Ar fi trebuit să-l treacă și pe el pe listă să tragă
paiele de la mașină.
Șeful cetei era unul de prin capul satului care nu prea îl cunoștea pe
Țugurlan și trebui să-i facă cineva un semn să tacă din gură.
— Nu te apuca cu el, i se șopti când acesta se dădu mai la o parte. A
avut o groază de copii și i-au murit toți și d-aia îl ține pe ăsta să nu
muncească.
Șeful cetei nu mai zise nimic, dar socoti că dacă așa stau lucrurile,
atunci Țugurlan să se urce pe batoză la coș și să muncească el mai mult.
Țugurlan nu zise nimic, se urcă la coș. Altă dată ar fi zis, nu s-ar fi
urcat, deoarece în ce privește copilul nu era singurul dintre ei care și-l
cruța, iar cât despre urcatul la coș, se mai urcase și ieri.
Se pomeni spunându-i băiatului:
— Marine, pune, tată, mâna pe-o furcă și dă și tu la curul mașinii.
Băiatului i se păru ceva vesel să se vâre cu furca acolo în praful și
pleava aceea. Mai erau și alți copii, niște fete ceva mai mărișoare decât
el și Marin învăță de la ele cât ai clipi din ochi cum să amestece paiele
cu pleava, cum să se vâre chiar lângă sitele batozei cu lanțul și să le țină
din urmă cu coada furcii. Când caii traseră grămada afară, Marin trebui
să se vâre pe sub gura mașinii și atunci sitele scuipară peste el noi
mormane de pleavă și paie. Marin se despresura de ele râzând și petrecu
grămada vesel cu gura până la urechi ca și când cine știe ce ispravă ar fi
făcut.
— Mă, n-auzi?! strigă Țugurlan de sus de pe batoză. Ține-te departe
de coarnele furcii, să nu dai cu burta în ele!
Batoza mormăia și vuia ca o ursoaică hămesită. Glasurile oamenilor
se auzeau numai strigând, iar praful se ridica sus de tot, întunecând
lumina soarelui.
Țugurlan vâra snopii în batoză, stând în picioare. Nu se întreba
pentru ce își schimbase gândul punându-l pe băiat la treabă. Nici pentru
ce nu-l luase în seamă pe omul acela care era șeful cetei. Așa simțise și
așa făcuse. Că altă dată i s-ar fi făcut negru înaintea ochilor și numai
aruncându-i omului acela o privire l-ar fi făcut să-i rămână vorba în gât
și să meargă de-a-ndăratelea, era adevărat, dar tot atât de adevărat era că
de astă dată nici măcar prin minte nu-i trecuse să se supere. Și apoi, la
coș era parcă mai bine. Ce forță amețitoare se zbuciuma sub ochii lui,
cum înghițea snopul și îl făcea praf, cum se îneca și tușea și cum vuia și
scuipa!
Țugurlan dezlega snopul, îl lua în brațe, îl răsfira de-a lungul coșului,
îi dădea drumul în inima furtunoasă a mașinii și propria lui inimă își
mărea și ea bătăile când câteva clipe mai târziu gura batozei își arăta, cu
străluciri fulgerătoare, din nou zâmbetul ei metalic. Și încă un snop, și
apoi iarăși alt snop, și mereu cu ochii pe vietatea aceea neostenită, mereu
pe ea cu snopi, să nu i se mai vadă dinții, să înghită fără întrerupere și să
țină minte că la coș se află Țugurlan...
— Uăăăăăăaî... Pfiuu... Bagă mai încet!... Pfiu...
De ce să bage mai încet? Cine striga așa? A, cel căruia i se treiera. Se
îneca mașina și ieșeau paiele cu boabe! Țugurlan începu să bage mai rar
și inima lui începu și ea să bată mai rar. Soarele înfierbântat îi dogorea
în creștet, dar el nu-l simțea. Urmărind pulberea spicelor, ochii minții
începură să vadă năluciri. El era aici sus, peste întreaga arie; în
depărtare, lumea se pierdea în nimic. Cerul se împreuna cu pământul și
gândul se întorcea îndărăt, neputincios să străpungă orizontul închis.
Acolo în depărtare exista ceva încuiat, ceva ca o părere, ca un gând
întunecat. Acest lucru ar trebui apucat în mâini, ridicat până în dreptul
frunții și înfipt în măruntaiele sălbatice ale batozei. Ca în povești, ca în
basme, ca pe tărâmul celălalt, s-ar auzi atunci o pârâitură asurzitoare. Ar
ieși poate flăcări și fum. S-ar face poate o mare liniște și s-ar face și
puțin întuneric. Uimit, Țugurlan își luă pălăria din cap și-și făcu vânt.
Era foarte cald. „După ce o să treier trebuie să împart grâul cu domnul
maior“, gândi el foarte limpede și se miră că acest gând, înfierbântat de
căldura soarelui, se împrăștiase ca o nălucă spre zarea câmpiei și îi
turburase mintea.
Se uită peste câmpie cu mâna la ochi. Nicidecum, dincolo de orizont
erau alte sate și în partea asta se afla Bucureștiul. Acolo trăia domnul
maior.
— Uăăăî... Pfiuuu... Urlă mașina în gol! Ce faci, mă, Țugurlane, ai
adormit?
Începu din nou să dezlege snopii, dar ostenise. După câtva timp se
uită jos să-l vadă pe șeful cetei și să-i spună să vie cineva să-l schimbe.
Dar nu mai era nimeni prin preajmă, numai femei și fete și câte-un
flăcăiandru cu căruța. Ce-au făcut, l-au lăsat singur?
Țugurlan mai vârî câtva timp în batoză dar deodată inima îi zvâcni și
mintea i se întunecă de mânie. Adică cum, ei nu-și dădeau seama că îl
țineau prea mult la coș?
Dar punându-și această întrebare Țugurlan se pomeni ispitit să afle
dacă într-adevăr ei nu-și dădeau seama. Fără să înceteze să fie mânios el
continuă să bage snopi și gândul care îl stăpânea, să afle ce era cu ei, i se
păru atât de nou și plin de atâta interes încât oboseala îi mai pieri. „Fir-
ați voi ai dracului, ’ai să vedem cât o să mă țineți aici!“ exclamă în sinea
lui.
Vârând snopii începu să se uite peste arie. Liniștite, mâinile lui își
vedeau în acest timp de treabă, călăuzite de revenirea ritmică a snopului
care urca spre aripa mașinii în vârful furcii celui care se afla jos în
căruță. Alături de el, la celălalt coș, fusese mai înainte un om care nu
așteptase să fie schimbat și plecase singur, nici nu băgase de seamă
când. Da, iată că venea un altul în locul lui, dar să-l schimbe pe el, pe
Țugurlan, nu venea nimeni. Țugurlan se și văzu coborând, căutându-l pe
șeful cetei, apucându-l de guler și înjurându-l. „Să dea dracul, sau
Dumnezeu, să încerce vreunul să țină partea șefului cetei“, își spuse el.
Noul-venit se urcă la coș și începu să bage snopi cu pofta celui
odihnit. El chiar îi aruncă lui Țugurlan câteva priviri îngăduitoare și într-
o vreme îi strigă:
— Mai cu viață, frate-meu, că nu ești babă!
Țugurlan vru să-i răspundă printr-o înjurătură urâtă, să-l învețe minte
cum să vorbească, dar în loc de asta, un zâmbet bizar îi strâmbă gura.
„Tâmpitul ăsta nu vede nimic, gândi el, nu vede că sunt ostenit și că stau
aici dinainte de a veni el.“
Se uită iar peste arie. Sub o șiră de grâu, la umbră, stăteau vreo trei
inși cu burțile la pământ. Tăifăsuiau. Ceva mai încolo, unul stătea foarte
liniștit pe oiștea căruței și mânca. Se vedea mămăliga galbenă într-o
mână și brânza albă în cealaltă. Era năbușeală mare. Unul chiar
adormise și i se vedea trupul în cămașă albă, zăcând nemișcat la umbră,
ca și când ar fi fost mort. „Fir-ați voi ai dracului să fiți!“ exclamă
Țugurlan stăpânit de-o veselie pe care nu și-o înțelegea. Pe deplin
liniștit, părăsi snopii și începu să coboare încet scara batozei. Jos, se
scutură de praf și pleavă și porni apoi spre grupul celor care tăifăsuiau.
Nimeni nu-l văzu și nimeni nu protestă.
Ajuns lângă cei trei, se întinse alături de ei și deveni, pe nebăgate de
seamă, al patrulea.
— Să se ducă cineva la coș că eu am ostenit, zise el. Am fost și ieri!
Auzindu-l, ceilalți tresăriră și foarte mirați părăsiră tăifăsuiala. Unul
dintre ei chiar se revoltă:
— Păi ce dracu face șeful ăla de ceată?
— Tu de ce nu spui, Țugurlane?!...
— Vasile, du-te la coș! porunci atunci un altul și cel numit se ridică
numaidecât în picioare și plecă. O clipă, se făcu tăcere, apoi cel dintâi,
uitându-se la Țugurlan, se răsti la el:
— Și tu ce mai stai, Țugurlane? Du-te la șiră și trage un pui de somn.
Veselia de mai înainte, pe care Țugurlan nu și-o înțelegea, se încălzi
și mai mult în inima lui și toropit de bucuria aceasta bună și răcoritoare,
pe care n-o cunoscuse îndeajuns în viața lui, se propti în coate și
ridicându-se de jos, se supuse.
— Păi să mă duc, șopti el. Parcă m-a bătut cineva cu ciomagul.
La șiră, însă, după ce se întinse și stătu câteva minute, oboseala îi
pieri din trup ca și când n-ar fi fost. Își aminti că s-ar putea să-i vie
rândul la treierat în timpul amiezii și că trebuia să dea mâncare la
mecanici. Se sculă și îl căută pe șeful cetei să se uite pe listă. Fără să-i
mai arate lista, acesta îi spuse că va treiera spre seară și ceva din glasul
lui îl făcu pe Țugurlan să înțeleagă că ordinea treierișului fusese
schimbată.
— De ce, eu parcă eram înaintea lui Bălțoi?! se miră el.
— L-am trecut pe Bălțoi înaintea ta, ca să dea el mâncare la
mecanici, răspunse șeful cetei.
 — Ba nicidecum, se supără Țugurlan. Cine ți-a spus ție că n-o să dau
mâncare la mecanici?
— Oamenii! răspunse șeful cetei.
— Nu, spuse Țugurlan liniștit, de ce să stricăm ordinea?!
Mirat, șeful cetei nu mai zise nimic. Țugurlan se apropie de spatele
mașinii și se uită la fiul său, care continua să muncească în pleavă și praf
ca și când s-ar fi jucat.
— Marine, strigă Țugurlan, vin încoace! Du-te acasă și spune-i mă-
tii că treierăm la nimiez: să taie o găină... Fuga! Mă, n-auzi? Mai spune-i
să caute în chichița lăzii și să te trimită să cumperi o litră de țuică. Pentru
mecanici. Ai ajuns?
Până la prânz, Țugurlan se plimbă încoace și încolo pe arie. Nu făcea
nimic. Se uita liniștit la oameni, la arie, la căruțe... Se uita cu atenție și
descoperea lucruri pe care niciodată nu le văzuse. Iată-l pe Sandu lui
Troscot, era furios de ceva și din pricina asta nu izbutea să prindă o vită;
umbla după ea și vita sărea în lături chiar în clipa când omul vroia să-i
pună lanțul în coarne. Curios, Țugurlan se dădu mai aproape.
— O, ho, ho, ho! făcea Sandu în șoaptă, apropiindu-se de vită cu
lanțul în mână și încercând să-și stăpânească mânia. O, ho, ho, ho, ho,
ho! și când să-i pună lanțul izbucnea nestăpânit: Ho, aci! Vita țâșnea
înapoi speriată și Sandu o lua de la cap și mai furios: Ho, ho, ho, ho! Și
iarăși: Ho, aci! Până ce își ieși cu totul din pepeni, nu mai putu să spună
ho, ho, în șoaptă, începu să strige ho, fir-ai al dracului cu limba ta și se
luă după bou cu lanțul, lovindu-l groaznic din urmă peste șolduri.
„Tâmpitul, gândi Țugurlan înveselit, ce vinovată o fi fiind vita că e el
supărat!“ Și ce înfățișare avea! Țugurlan își dădu seama pentru întâia
oară că înfățișarea unui om furios nu era deloc ceva de lăudat. „Cine știe
de câte ori or fi râs și alții de mine așa“, își spuse el și această reflecție îl
uimi prin adevărul ei neașteptat și nebănuit.
— Cornile! auzi apoi în spatele său glasul pițigăiat al unei femei.
Se întoarse și o văzu pe Anghelina Șutică, îl striga pe Cornel,
bărbatul ei, care era mecanicul batozei. Se fandosea strigându-l pe
Cornel înadins, ca lumea s-o audă și să zică: „Uite ce bărbat are
Anghelina, e mecanic“... Cornel era ungur, fusese găsit de Anghelina la
un târg, purta bretele și vorbea stricat românește.
— Cornile! strigă Anghelina din nou.
— Ce vrei? răspunse Cornel cu un glas subțire.
— Cornile, iunde e fiurca? se izmeni Anghelina la fel de subțire.
 — Uite-o în pelaria mea, răspunse ungurul furios, și Țugurlan se
întoarse cu spatele să nu-l vadă cineva râzând.
Avea o stare ciudată, parcă îi era lene. Își aduse aminte că Dumitru
lui Nae când râdea acolo sub salcâmul lui Moromete avea lenea aceasta
în râs, he, he, o moliciune așa ca și când ai pluti peste niște valuri calde.
Auzi parcă glasul lui Traian Pisică în urechi și parcă îl și văzu pe Traian
Pisică cu mustățile mari mergând pe drum și cu bidigania după el
mormăind printre picioarele lui: „Sfârfâlică, lua-te-ar dracii, na la tata
din țigare“.
Țugurlan își dădu pălăria pe ceafă și se uită lung spre aria învecinată.
Acolo treiera batoza lui Iocan și era sigur că Moromete treiera la el. Se
urni din loc, porni într-acolo:
— Bă, Țugurlane, bă! se auzi strigat din depărtare, din vârful unei
șire mari.
Era chiar Moromete. Se apropie, dar încă de departe Țugurlan
rămase uimit de cât de mare era șira de grâu a acestuia. Tocmai
terminase, îi făcea creastă ca unui acoperiș, și Paraschiv se chinuia greu
cu snopii din pricina înălțimii. Parcă era un palat șira lui Moromete, un
acaret, față de colibele de prin preajmă.
— Faci vreo șase sute? întrebă Țugurlan tare, de jos.
— Ce, duble?
— Da.
— Nu, dar cinci sute tot ies, zise Moromete. Am avut o idee,
Țugurlane, explică Moromete de sus. „Mă, zic, ia să pun eu nouă
pogoane de grâu!“ Gata, Paraschive? Mai ai vreun snop?
Paraschiv mormăi că nu mai are și Moromete începu să se dea jos.
Ca să-i ajute, Paraschiv se urcă pe patului căruței și înfipse furca în șiră,
să se sprijine tatăl cu piciorul.
— Hai, bă, să fumăm o țigare, Țugurlane! spuse Moromete când
ajunse jos. Se dădu mai încolo și se așeză la umbră. Țugurlan se așeză și
el. E topenie de grâu, Țugurlane, continuă Moromete făcându-și de
țigare. Uite așa curge, pe toate drumurile. Eu zic că toată iarna o să
mănânce românii la pâine.
Țugurlan nu zise nimic și tăcerea lui îl făcu atent pe Moromete.
— Câte pogoane ai tu de la moșie? îl întrebă.
— Două, răspunse Țugurlan.
— Și din astea două, jumătate trebuie să-i dai maiorului?
— Mai îmi rămân și paiele! zise Țugurlan.
 — Măi, Țugurlane! exclamă deodată Moromete. De ce stai tu aici să
muncești pe din două pe moșia ciocoiului ăsta?!
— Dar ce să fac, Moromete?
— Du-te în lume, domnule! zise Moromete cu un glas din care se
înțelegea că nu vorbea doar ca să se afle în treabă. Du-te în lume și ai să
găsești tu să muncești mai cu folos decât aici. Trăiești în sat și-ți faci
sânge rău! Eu în locul tău ași pleca, domnule, și îndărăt nu m-aș măi
uita.
— Așa zici acuma! șopti Țugurlan nu prea turburat.
— De ce?! se miră sincer Moromete. Să stai aici în sat și să te uiți la
mine că am o șiră cât toate zilele? Dar hai să zicem că treacă-meargă cu
șira mea, e pe copii mulți, abia dacă mi-o mai rămâne și mie să am pâine
până la anul, că am datorii multe, dar cum să împart eu, mă, munca mea
cu unul care n-a muncit?! exclamă Moromete revoltat și în același timp
nedumerit.
Se uită la Țugurlan cu o privire limpede, așteptând răspunsul. Arăta
cu adevărat uimit cum poate cineva să îndure așa ceva.
— Cum adică, izbucni el de astă dată iarăși într-o totală neputință de
a înțelege, să-i dau eu jumătate din munca mea?! și-și arătă brațele și-și
întoarse apoi capul în altă parte, vrând să spună că de fapt nici nu vrea să
înțeleagă, lucrul fiind în însăși esența lui cu neputință de înțeles.
Exagera, deoarece el însuși, când era flăcău, muncise pe moșia
ciocoiului și știa foarte bine cum era cu putință un astfel de lucru; totuși
nu glumea.
— N-auzi că-mi rămân mie paiele?! zise Țugurlan cu un zâmbet
ascuns, dând de înțeles că apreciază sinceritatea revoltei lui Moromete,
dar obiectează împotriva faptului că acesta se prefăcea că nu înțelege de
ce există moșieri.
— Adică vreai să spui că nu e pe din două, din moment ce-ți rămân
ție paiele! zise Moromete.
— Întocmai! confirmă Țugurlan.
— Ei, atunci se schimbă socoteala! zise Moromete subliniind ideea
cu sprâncenele.
Țugurlan, pe care problema aceasta se pare că nu-l mai turbura deloc,
începu să râdă cu poftă, spre uimirea lui Moromete, care acum cu
adevărat că nu-l înțelegea pe acest om.
— Să-ți spun drept, Moromete, îl bag în mă-sa de maior cu moșia
lui! exclamă Țugurlan. Mă uitam la el când m-am urcat la coș cum sta
pe marginea hambarului, cu gâtul alb, descheiat. Ce-mi pasă mie de el!
Dă-l în mă-sa! mai spuse Țugurlan cu un glas curat și schimbă vorba
întrebându-l pe Moromete ce se mai aude cu guvernul: Cade, sau ce
dracu face? După glas întrebarea i se păru lui Moromete cam suspectă.
Țugurlan da de bănuit că în ce privește problema discutată, nu credea că
Moromete poate să înțeleagă ce gândea de fapt Țugurlan despre ea și
asta oricât de mult ar încerca Țugurlan să-i explice: „Mai bine hai să
vorbim despre lucruri care sunt la îndemâna amândurora, de pildă despre
guvern“, se înțelegea pe dedesubt din glasul lui Țugurlan. Până să
găsească Moromete răspunsul potrivit, acesta izbucni într-adevăr în râs.
Îl prinsese, îl atinsese bine și Moromete râse și el, dar nedumerirea tot
nu se stingea de pe chipul lui. Ce era cu Țugurlan? Și apoi de unde și
până unde la el să facă glume atât de subțiri?
Când se întoarse îndărăt la arie, Țugurlan se înveseli și mai mult de
mica întâmplare. Moromete, care avea acel fel uimitor al său de a fi, de a
vedea lucrurile și faptele oamenilor cu niște ochi limpezi și neturburați,
se dovedea că nu înțelegea nimic când altcineva era la fel ca el. Credea
că numai el putea fi așa, sau în orice caz i se părea cu neputință să fie
cineva așa când trebuia să dea jumătate din munca lui altcuiva. „Aia e,
Moromete, gândi Țugurlan din ce în ce mai înveselit, așa stau lucrurile,
dacă vrei să știi.“
În urma lui, Moromete, întins la umbra șirei de grâu, se întreba și el
cu o vagă neliniște ce-ar face dacă ar ști că din două pogoane pe care le-
ar avea, jumătate din bucatele de pe ele ar trebui să le dea moșierului.
Nu ajunse până acolo încât să răspundă, dar în cele câteva clipe cât acest
gând stărui asupra lui, se făcu negru și crunt la față.
 VIII
A doua zi pe la prânz, după ce treierase și își cărase paiele acasă,
Țugurlan se duse la Ion al lui Miai.
— Ioane, hai la moară să măcinăm de pâine, îi spuse.
— Taman asta vream să-ți spun și eu, răspunse Ion al lui Miai, care
treierase și el de dimineață. Mergem cu căruța mea, sau să aduc calul la
tine? mai întrebă el.
— Adu calul să mergem cu căruța mea, hotărî Țugurlan. Tu du-te
înainte și pune-te pe listă, că o fi gloată la moară.
Era într-adevăr gloată dar foarte mulți oameni măcinau puțin și
mergea repede, încât le veni rândul înainte de a se face seară. Se măcina
necontenit, ziua și noaptea.
Fiindcă tot era acolo, Țugurlan îl lăsă pe Ion al lui Miai la căruță și se
duse pe la cumnatu-său Grigore. Nu-l mai văzuse din ziua aceea și era
curios să știe ce făcuse, daca ai lui Aristide îl dăduseră sau nu afară. Nu-l
vedea pe acolo pe la moară și bănuia că da, dar era mirat că judecând
după îngrijorarea lui din ziua aceea, ar fi trebuit să vină să-i spună și iată
că nu venise. „Poate că nu l-au dat!“ își spuse Țugurlan și intră în curtea
cumnatului.
Armeanca nu era acasă. Nevastă-sa, sora lui Țugurlan, era în curte,
cocea pâine afară, în țest, se simțea mirosul de departe. Când îl văzu pe
fratele ei, femeia se ridică în picioare.
— Bună ziua, didă! spuse Țugurlan apropiindu-se. Sora lui nu era
mai mare ca el decât cu doi ani, dar el o respecta spunându-i didă,
învățat de mic de părinți, și cu anii respectul acesta nu scăzuse, ci
dimpotrivă. Ce faci, coci pâine?
— Mai mult pentru copii, că pentru noi... răspunse sora și se uită
alături la copiii care stăteau pe lângă ea. Traiane, uite unchiul! spuse ea.
Avea o voce moale și dulce și niște ochi negri. Lui Țugurlan nu-i
scăpă felul cum rostise ea cuvintele „că pentru noi“ și nici privirea care
completase: „s-a întâmplat ceva rău, am să-ți spun îndată“.
— Uite unchiul! repetă ea cu vocea ei bogată, în care dragostea
pentru copii căpăta o tărie care nu lăsa loc nici unei îndoieli: era o mamă
care ar fi știut să-și apere copiii tot atât de bine ca și un bărbat.
Pe Traian, care îl arăta ea, și care era cel mai mic, îl ținea în brațe o
fetiță de vreo treisprezece ani. Se cam căznea cu el, era cam greu. Traian
era aproape gol, cu burta neagră, arsă de soare; cu capul cât un dovleac
și cu niște ochi de asemenea mari, larg deschiși, și nemișcați; stătea
cuminte în brațele sorei, cu mâinile încolăcite de gâtul ei.
— Traiane, unchiul, unchiul! zise și fetița și răsucindu-și gâtul îl
pupă pe copil pe obraji, apăsat, cu poftă.
În acest timp, se apropie o cloșcă croncănind, cu o grămadă de pui de
rață care se și revărsară printre picioarele lor; unii din ei se opreau pe
labele picioarelor mamei, care aveau culoarea prafului și o ciuguleau cu
ciocurile lor late de unghiile degetelor.
— Vasilico, ia du-te tu pe măgură și când o fi pâinea gata te chem
eu, spuse mama. Hai că trebuie să vină și tat-tău și frati-tău și te chem
eu!
După ce fetița plecă, Țugurlan se așeză jos pe troscotul verde al
bătăturii.
— Da’ unde e Grigore? întrebă el.
— E dus cu Pavelică la obor, să încerce să cumpere un cal, zise sora.
Nu ți-a spus că l-au dat afară?!
— Nu, răspunse Țugurlan cu ochii mari.
— L-au dat afară și pentru locul ăsta — femeia arătă cu mâna spre
moară — ne-au scos ochii cu o mie de lei. Mai aveam strânși vreo mie și
el s-a gândit să ia un cal.
— Și voi ce faceți, stați așa? întrebă Țugurlan nedumerit.
— Nu știu ce e cu el... I-am spus să nu ia mia de lei și nu știu ce mi-a
bălmăjit, că știe el ce face.
— A venit și la mine și mi-a spus și n-am înțeles nimic! se miră din
nou Țugurlan.
— Uite-l că se întoarce, zise femeia, și o strigă pe fetiță să vină să
mănânce pâine.
Armeanca se bucură când, îl văzu pe Țugurlan. Se așezară, toți pe
iarbă și femeia băgă vătraiul în capul țestului. Când scoase pâinea
aproape că se îmbătară. Privirile li se lărgiră, chipurile li se făcură
frumoase. Femeia se închină, iar Armeanca, fiul său cel mare și
Țugurlan își luară pălăriile de pe cap. Femeia rupse pâinea și le dădu
bucăți mari care în mâinile lor palpitară de dogoare și abur, parcă ar fi
fost vii. Începură să mănânce cu o lăcomie curată și reculeasă și timp de
câteva minute nimeni nu scoase nici un cuvânt.
— Mă, borțosule, îl mângâie apoi Armeanca pe Traian cel mic. E
bună pâinea, mă? Dar la secere de ce nu vreai să te duci?
Nu putuse cumpăra un cal, erau grozav de scumpi. Țugurlan schimbă
o privire cu soră-sa și nu zise nimic.
 — Și acum ce-ai să faci, cumnate? se răsuci în cele din urmă
Țugurlan, ridicându-se să plece. Mi se pare că n-o să ai încotro și o să
trebuiască să iai pământ de la moșie.
Armeanca vru să răspundă, dar câinele începu să latre spre grădină și
se uitară toți într-acolo. Țugurlan rămase înmărmurit. Ion al lui Miai se
apropie alergând și strigând:
— Țugurlane! Mă, Țugurlane! Ha! Hai că m-au bătut ai lui
Aristide!... Auzi tu, mă?!... M-au bătut!...
Săriră în picioare cu chipurile țepene ca de lemn. Cu un glas
încordat, dar păstrându-și cumpătul, Țugurlan întrebă ce este. Ion al lui
Miai însă nu putu spune nimic limpede, numai înfățișarea lui era
grăitoare. Avea privirea înspăimântată și buza de sus, cu mustața pe ea, i
se strâmba într-un fel de neîndurat. Spunea ceva de niște saci, adică
chiar aceia cu care veniseră la moară, zicea că al lui e mai mare de cinci
duble, a cerut să i-l cântărească și i-a cântărit Tache.
— Ei, și? întrebă Țugurlan.
— După ce-am măcinat am, cerut să mi-l cântărească din nou, mi l-a
cântărit și era mai puțin. Eu am zis că de ce și el s-a pus cu pumnii pe
mine... S-a pus cu pumnii pe mine, în dumnezeu pe mama lui! începu să
urle Ion al lui Miai tremurând din tot trupul.
Atât glasul cât și gesturile și privirile sale aveau ceva care dovedeau
că toată ființa lui era o rană vie de durere și jignire. Se uita la Țugurlan
ca un copil și uitătura sa disperată și rugătoare îți făcea rău.
Țugurlan însă rămase nemișcat. „Săracul Ion al lui Miai, gândi el, a
făcut-o fiartă și acum vine la mine ca și când eu ași fi frate-său“...
— Mă, Ioane, încercă Țugurlan să-l domolească. Tu cum ai obiceiul
să-ți dai drumul la gură, nu prea îți dai seama ce faci! Nu cumva l-ai
înjurat pe ăla?
— Mă, nu i-am zis nimic! se prăbuși parcă Ion al lui Miai implorând.
Țugurlane, nimic nu i-am zis! Nimic!
„O fi având și el dreptate! gândi Țugurlan. Și la urma-urmei, cine e
Tache ăsta de crede că poate să dea cu pumnul în oameni?“
— Ia hai acolo! spuse el. Grigore, hai și tu!
Până acolo Țugurlan întrebă care era Tache. Tache, răspunse
Armeanca, e acela mai mic care a ieșit acum din școală și i-a luat lui
Armeanca locul. E mare și gras, are un cap cât ciutura și niște pumni ca
baroasele.
— Să dea cu ei în mă-sa și în ta-său, dacă are așa pumni, nu în
oameni, spuse Țugurlan liniștit. Unde e? Arătați-mi-l și mie!
 Fără să bage ei de seamă, venise în urmă și sora lui Țugurlan cu
băiatul. Când ajunseră printre căruțe, ea se apropie de fratele ei și îl
apucă de braț.
— Stane! porunci ea.
— Nu, zise Țugurlan, vreau să văd dacă e adevărat că e făină mai
puțină.
— N-ai să poți vedea!
— De ce?
— N-au să-ți cântărească.
— Ba trebuie să cântărească, spuse Țugurlan cu un glas înalt,
făcându-i pe cei din jur să se înfioare. Ioane, hai încoace cu mine!
Mergeau printre căruțe cu pași mari și încordați. De câteva ori
oamenii îl înconjurară, încercând să-l oprească, dar el le spuse că dacă
sacii lui cântăresc atât cât trebuie n-o să fie nimic.
Auzi ce prostie! Vrea să cântărească făina când toată lumea știe că
fiii morarului „trăgeau“ de mulți ani. Chestia asta n-o mai discuta
nimeni.
— Ce! strigă Țugurlan uluit.
— Tu și cu Ion al lui Miai nu știați de chestia asta? râse cineva.
— Las-o moartă, Țugurlane!
— Cum?!
Îl lăsară în pace. Ăsta parcă era căzut din cer, se mirau ei. Ăsta abia
acum află cine erau ai lui Aristide. Ba mai rău: nu știa nici ce putere
aveau, că nimic bun nu ieșea dacă te ridicai împotriva lor. Dar dacă nu
știa aceste lucruri trebuie lăsat să le afle; nu te puteai numi un om întreg
dacă nu știai cu cine trăiești în sat.
Țugurlan într-adevăr nu știa aceste lucruri. Dacă i s-ar fi spus că
averea lui Aristide și a feciorilor săi era de două ori mai mare decât
moșia maiorului ar fi rămas buimăcit. Și n-ar fi crezut în nici un caz că
oamenii care munceau cu ziua pe pământurile lui Aristide trăiau, tot atât
de rău ca și el. Faptul că Aristide avea trei mașini de treierat, o moară cu
valțuri și o fabrică de ulei aici în sat și gata să fie terminată în Tătărăști
altă moară și presă de ulei, aceste lucruri le știa, nu i se părea de mirare;
cineva trebuia să aibă mașini de treierat; mașina de treierat și moara cu
valțuri, care îți făcea făina albă de ți-era milă să pui mâna pe ea, erau
niște minuni. Altceva era cu pământul; un om singur să aibă sute de
pogoane de pământ, cum avea maiorul, în timp ce Țugurlan să nu aibă
nimic, asta nu mai era o minune. Moara și fabrica de ulei și mașinile de
treierat nu puteau fi împărțite. Dar moșia? Nu știa că pe lângă moară și
mașini de treierat Aristide mai avea cel puțin o sută de hectare de
pământ și mai mult de douăzeci de hectare de pădure și vie...
Încât faptul că Tache, feciorul lui Aristide, îl bătuse pe Ion al lui
Miai pe nedrept i se părea lui Țugurlan ceva de neiertat, tot atât de grav
ca și când ai descoperi că într-o familie tatăl își leagă copiii cu capul în
jos. Există o putere și un drept al tatălui asupra copiilor și există și o
putere și un drept al celui care are moară asupra celor care macină la ea,
ai putere ca la urma urmei, dacă nu-ți place de Ion al lui Miai, să-l
gonești de la moară și să nu-i dai voie să macine, dar de unde dreptul să-
l lovești?
Țugurlan era foarte liniștit, dar aceste gânduri îl stăpâneau cu atâta
putere încât nu vedea cum ar mai putea să rămână liniștit și bucuros cu
el însuși, cum se simțea în ultima vreme, dacă ar lăsa lucrurile așa cum
se petrecuseră. Bucuria de a fi liniștit și împăcat n-ar mai avea nici o
valoare.
 IX
Îl căuta pe feciorul lui Aristide cu niște priviri negre, strălucitoare, cu
chipul alb și înțepenit. Tache se afla la marginea poienii cu căruțe,
împreună cu unchi-său Năstase. Venise un convoi dintr-un sat vecin și îi
treceau pe listă pe aceștia care n-aveau moara lor în sat...
Țugurlan îl zări și, cu Ion al lui Miai după el, se îndreptă într-acolo.
Se apropia cu pași rari, cu fruntea sus, și cei care îl văzură se înfiorară.
Mulți nu-l cunoșteau, și întrebau cine era. De mult nu mai văzuseră un
astfel de om și faptul că ăsta, care arăta a fi unul stăpânit care știa ce
face, îndrăznea totuși să nu se împace cu ceea ce de mult se stabilise în
sat, îi făcură să uite ceea ce știau bine de ani de zile. Dacă el îndrăznea,
însemna că el știa ceva care ei nu știau și înfrigurați să afle acest ceva
nou și nebănuit care apăruse în mijlocul lor, lăsară căruțele fără pază și
începură să se apropie din toate părțile. Se apropiau însă cu grijă, mai
mult la pândă decât hotărâți la ceva. În orice caz, el avea dreptate, o știau
prea bine, și dacă nu puteau face ceea ce făcea el, puteau totuși să-l
apere.
Tache și Năstase se pomeniră fără veste cu Țugurlan lângă ei și o
clipă se mirară. Tache era așa cum spusese Armeanca, adică foarte gras
și avea o frizură înaltă și deasă. Mirarea lui de o clipă scoase la iveală
ceva care statura și grosimea sa ascundeau și anume faptul că era mult
mai tânăr decât s-ar fi crezut. Altfel, cu ceafa mare, cu gușa care îi
apărea sub bărbie, cu grosimea de butuc a trupului, ai fi zis că are cel
puțin treizeci de ani. Nu numai ochii, dar și gura și nasul și urechile i se
ascundeau în grăsimea chipului. Brațele piereau și ele de asemenea în
umeri, parcă avea mâini numai de la coate în jos. Pe lângă el, Ion al lui
Miai părea o creangă lipsită de coajă și frunze.
— De ce, întrebă Țugurlan, l-ai bătut pe Ion al lui Miai?
Tache mai rămase o clipă cu ochii lui neclintiți, nedumeriți de
apariția lui Țugurlan.
— Cine l-a bătut? întrebă Năstase.
— Dumneata l-ai bătut! afirmă Țugurlan uitându-se la Tache. De ce?
Ion al lui Miai ieși în față cu chipul lui parcă strâmbat de lovituri, în
realitate de umilința aceea pe care o îndurase și de care vroia să scape, și
atunci Tache își aduse aminte. Văzându-l, deodată, fără nici un fel de
semn de furie, se repezi în el și îl lovi iar cu pumnul cu atâta putere,
încât Ion al lui Miai se prăbuși.
 — ...Pe mă-ta să te... iar ai venit, dumnezăul... sughiță apoi Tache cu
un glas straniu, neașteptat de subțire pentru gâtul și pumnii lui
înfricoșători. Iar ai venit, fir-ai al dracului, mă faci pe mine hoț,
dumnezăul... M-a făcut hoț, strigă el mai departe cu glasul acela,
adresându-se unchiului său.
— De ce te-a făcut hoț? întrebă Țugurlan liniștit, fără măcar să-i
arunce lui Ion al lui Miai o privire, ca și când ceea ce făcuse Tache, noile
lovituri pe care i le dăduse prietenului său, nu prezenta pentru el nici un
interes. De ce te-a făcut hoț? repetă el, de astă dată apropiindu-se mai
mult de Tache, venind chiar lângă pieptul lui.
Aștepta răspuns. Se făcuse liniște.
— Ce?! guiță Tache.
— De ce te-a făcut hoț?
— Și tu ce vreai? Și tot așa pe neașteptate, își făcu vănt și-și repezi
pumnul în capul lui Țugurlan.
Acesta se feri, se trase înapoi și vru să repete întrebarea, dar Tache,
înfuriat că lovitura nu-i izbutise, își făcu vânt din nou, năpustindu-se ca
orbul înainte.
Oamenii țâșniră în lături, lăsându-i lui Țugurlan loc să se retragă.
Țugurlan se dădea îndărăt, repede, ferindu-se. Privirea sa strălucitoare
nu-l slăbea însă pe fiul morarului și se lărgea din ce în ce mai mult,
fascinată parcă de ceea ce vedea. Tache devenise parcă un vierme
monstruos, din fața căruia ori trebuia să se dea mai repede îndărăt, ori
să-l omoare cu scârbă, cu groază și cu mânie. Și nu putu să se dea mai
repede și se opri și îl lovi în față, o dată, de două ori, una după alta. În
aceeași clipă sângele țâșni din nasul și gura lui Tache, și acesta,
buimăcit, nevenindu-i parcă să creadă, se uită zăpăcit în jur. Mugi și se
repezi iar înainte, dar de astă dată lovitura care o primi îl trimise de-a-
ndaratelea și îl culcă în cele din urmă la picioarele celor din jur. De
acolo însă oamenii nu-l mai lăsară să se repeadă, nu mai putură îndura
să-l vadă cu sângele acela cleios curgându-i din nas și îl împinseră la
margine și umplură cu trupurile lor golul dintre ei și Țugurlan. Tache se
zvârcolea însă mereu să se repeadă, dar oamenii îl țineau uitându-se la el
cu dispreț.
Năstase fusese luat fără veste, n-avea în clipa aceea pe nimeni de-ai
lui care să-i sară în ajutor, încât văzându-l pe nepotu-său trântit la
pământ, nu îndrăzni să sară să-l răzbune, se smulse de lângă căruță și o
luă spre șosea cu pași repezi. Cineva băgă de seamă și strigă:
— Fugi, Țugurlane!
 Se îngrămădiră toți pe el și-l îndemnară să urce în căruță și să fugă
cât mai repede. Năstase avea să se întoarcă cu ai lui de prin Cotocești și
au să-l taie.
— Cum adică! strigă Țugurlan. Ei sunt hoți și sar cu pumnii pe mine
și pe ăsta și tot ei să mă taie? De ce să fug? Să cântărească sacii, să fiți
martori, am să-l dau în judecată! Adică cum...
— Țugurlane, fi-ți-ar cântăritul al dracului, îl întrerupse unul dintre
ei, un om voinic pe care Țugurlan nici nu-l cunoștea, fugi dracului de
aici și nu mai aștepta! Și spunând acestea îl apucă strâns de braț pe
Țugurlan și îl trase cu el spre căruță. Al lui Miai, strigă el, fără să-l
slăbească pe Țugurlan din strânsoare, înhamă caii, ce dracu te mai uiți ca
un prost!
Pe drum însă Năstase se răzgândise să se mai ducă în Cotocești la ai
lui. Se duse fuga la primărie și îi spuse fratelui său, care auzindu-l își
pierdu cumpătul și chemă jandarmii.
Când șeful postului sosi, Țugurlan și Ion al lui Miai coborau cu
căruța spre sat și, neprevăzători, trecură chiar prin fața primăriei.
— Uite-i! strigă Năstase țâșnind afară.
Văzându-l, Ion al lui Miai se sperie și vru să dea bice cailor, dar era
prea târziu. Năstase tăbărî peste saci și sărind deasupra se prăvăli cu
pumnii și picioarele în capul lui Țugurlan. Acesta nu-și pierdu cumpătul,
sări jos și vru să întoarcă loviturile, dar în același timp o mână i se
înfipse în ceafă pe la spate și când se răsuci să vadă cine era, o palmă
grea îl făcu să simtă flăcări înaintea ochilor.
Se trase înapoi și se dezmetici. Era jandarmul. Înghiți greu și se
liniști.
— De ce dai în mine, dom’ șef?
— Am să-ți spun la secție! răspunse șeful postului la fel de calm și
nu se mai uită la el. Se apropie de căruță și îi spuse și lui Ion al lui Miai:
Mergi și tu la secție.
Țugurlan avu o presimțire fulgerătoare a tot ceea ce avea să se
întâmple cu el de-aici înainte și tot atât de fulgerător el se împacă pe
deplin cu ceea ce vedea în această presimțire... Inima, pe care palma
jandarmului o înghețase ca de moarte, îi spunea că dacă o va lăsa așa,
înghețată de palma aceasta, niciodată nu va mai bate cum bătuse.
Îndurată, palma jandarmului va stinge în el flacăra îndrăznelii și
nenorocirea aceasta ar fi mai mare decât orice închisoare (închisoarea
fusese presimțirea care îi trecuse ca un fulger prin cap).
 — De ce dai dumneata în mine, dom’ șef, când nu știi despre ce e
vorba? repetă el cu un glas liniștit.
Jandarmul tresări. „Aha!“ se miră el. Va să zică avea de-a face cu
unul care vroia să știe de ce. Înainte de orice trebuia să afle că de aceea,
pentru că așa vroia el, jandarmul, așa judeca el, așa socotea el că e bine,
el era acela care judeca lucrurile și nu Țugurlan.
— Nu știi despre ce e vorba?! se miră jandarmul. Vrei să spui că nu
tu ești ăla care a sărit și l-a bătut pe domnul Tache?
— Nu, el a sărit la mine, răspunse Țugurlan.
— Și de ce n-ai venit la mine să-mi spui? zise jandarmul
împingându-și pușca cu cotul spre spinare și apropiindu-se din nou de
Țugurlan. Sau crezi că eu sunt pus aici de... mă-tii! zise aproape vesel și
de astă dată îl cârpi pe Țugurlan din plin, aruncându-l pe picioare trei
pași mai încolo.
Țugurlan scutură din cap, încordat, și avu o clipă de spaimă. Această
a doua palmă amenința să șteargă tăria celei dintâi: jandarmul lovea fără
ură și fără plăcere; se vedea cât de colo că el credea că aceste palme erau
niște fleacuri.
— De ce zici că n-ai venit la mine să-mi spui? repetă jandarmul
apropiindu-se de Țugurlan cu niște pași leneși și cam plictisiți.
— Oamenii sunt martori, zise Țugurlan cu răsuflarea șuierătoare. L-
am întrebat de ce ne-a dat făină lipsă și de ce l-a lovit pe Ion al lui Miai!
A sărit la mine și...
— Ia-l la post, jandarm! Ce stai la discuție cu el? strigă atunci
Aristide de pe treptele primăriei, și acest strigăt alungă clipa șovăitoare
care se strecurase hoțește în inima lui Țugurlan.
— Da, da, și? Spune! îl încuraja jandarmul pe Țugurlan ca și când n-
ar fi auzit strigătul lui Aristide. Făină lipsă, zici tu, nu-i așa? Spune! Va
să zică îl faci hoț pe domnul primar, cu alte cuvinte! Pentru tot satul
domnul primar e domnul primar, dar pentru tine nu!
De astă dată șeful nici nu-și mai ascunse mișcările și Țugurlan văzu
din timp cum îi pregătește o nouă lovitură. O bucurie arzătoare licări în
privirea lui. Inima începu să-i bată rar, cu o putere copleșitoare: d-aici
înainte nimeni și nimic n-avea să-i mai înghețe sau să-i încetinească
bătaia.
— Da, pentru mine domnul primar e un hoț! spuse el rar și răspicat și
în clipa următoare sări asupra omului din fața sa, a cărui mișcare de a
lovi nici măcar nu se mai văzu.
 Se prăbuși cu jandarmul în mijlocul drumului, încalecă peste pieptul
lui și îl strangula izbindu-l cu capul de pământ. Mișcarea aceasta nu avea
însă puterea care trebuia și îndată țâșni în picioare, apucă pușca de țeava
și vru să lovească cu ea, dar o aruncă și năvăli din nou cu picioarele lui
desculțe peste pieptul și fața jandarmului.
Acesta se răsuci pe jos cu destulă ușurință. De uimire aproape că nici
nu simțise cele câteva lovituri pe care i le dăduse Țugurlan peste față.
Oamenii alergară de prin curți, se auziră țipetele înfricoșate ale
muierilor.
— Puneți mâna pe el! strigă Aristide și se repezi el însuși în
Țugurlan împreună cu fi-său.
Năstase sărise pe la spate și încerca să-i prindă mâinile. Până să se
apere, Țugurlan se pomeni gâtuit și izbit în față de primar. Îl lăsă pe
Năstase să dea pe la spate și gâtuindu-l la rândul său pe primar îl
împinse de-a-ndaratelea spre primărie și izbindu-l sălbatic, roși zidul cu
capul lui.
— A, domnul primar! gâfâia el. De ce pui jandarmul pe mine,
dom’le primar? De ce, dom’le primar, faci una ca asta? Fiindcă ești hoț
și ți-e frică să nu afle lumea, d-aia pui jandarmul pe mine? Păi tot hoț
rămâi și așa, dom’le primar, biserica și crucea dumnezeului mă-tii! D-aia
ai făcut tu moară, să furi bucatele oamenilor?
Și în această clipă de buimăceală, în care nimeni nu îndrăzni să se
atingă de el, Țugurlan se îndreptă spre căruță continuând să strige:
— Și-a pus copiii la moară să fure bucatele oamenilor și să dea cu
pumnul și tot el cheamă jandarmul. Mama voastră de hoți, lasă că v-arăt
eu vouă!
Când să se urce alături de Ion al lui Miai, deodată Țugurlan se opri,
se întoarse înapoi liniștit și trecând printre oameni, care îi făceau loc
încă uluiți, se aplecă, ridică de jos arma jandarmului și se întoarse la
căruță cu aceiași pași măsurați.
— Mână, Ioane! strigă el și abia atunci șeful postului se dezmetici și
se repezi spre căruță, dar era prea târziu. Să vii la mine acasă, dom’ șef,
să-ți dau pușca! mai strigă Țugurlan în timp ce caii cu căruța se
îndepărtau în goană, înecându-l pe jandarm într-un nor de praf.
 X
Țugurlan ajunse repede acasă și o îngrozi rău pe muierea lui când o
dată cu sacul de făină el dădu jos și o pușcă. Ion al lui Miai nu era mai
puțin îngrozit, dar Țugurlan îl liniști spunându-i că n-avea de ce să se
teamă:
— Tu n-ai făcut nimic, Ioane, îi spuse. Du-te acasă și vezi-ți de
treabă.
Țugurlan deșertă sacul cu făină în hambar și îl puse pe băiat să
pândească la poartă.
— Vezi dacă vine jandarmul cu soldați! îi porunci el.
Muierea nici măcar nu-l mai întrebă ce s-a întâmplat.
Tocmai când se așteptau mai puțin, tocmai acum când de câtăva
vreme bărbatul ei arăta mai liniștit și mai împăcat, se petrecuse
nenorocirea. O presimțise de mult și iată că acum era aici, în colțul
tindei, având forma înfricoșătoare a unei puști.
Țugurlan scutură cu grijă sacul să nu pice făină pe jos, se întoarse în
tindă și se așeză apoi pe celălalt prag, aruncând sacul în colțul unde era
pușca.
— Nu-ți fie frică, zise el. A dat degeaba în mine, n-are ce să-mi facă.
Ea oftă resemnată, cu privirea pierdută parcă în niște depărtări fără
sfârșit.
— Ei și! zise el și aceste cuvinte însemnau: „Și dacă o să fie rău, ce?
Nu te-ai învățat încă cu acest gând?“
— Stane, ce-ai făcut? se auzi deodată un glas urcând pe prispă și o
clipă mai târziu intrară înăuntru Armeanca și nevastă-sa.
— Ce să fac, didă, o întâmpină Țugurlan pe soră-sa cu un glas firesc,
de gazdă, și-i dădu un scăunel mic cât șchioapa. Șezi, didă. Au vrut să
mă ia la secție și jandarmul a dat în mine. I-am luat pușca! De ce nu
șezi?
— Stane, spuse sora poruncitor. Lasă pușca aici și fugi. Aștepți să
vie să te prindă, ori ai înnebunit?
Abia spuse aceste cuvinte și se auziră alte glasuri la poartă. Era Ion al
lui Miai cu fiu-său și cu muierea și cu încă vreo doi vecini. Le povestise
Ion al lui Miai și intrară peste Țugurlan cu spaima în priviri,
îndemnându-l să fugă numaidecât.
— Unde să fug? întrebă Țugurlan supărat.
— În pădure.
 — Și acolo ce să fac?
Nu știau nici ei, arătau cu totul rătăciți.
— Ce să fac în pădure, nu tot trebuie să mă întorc acasă? Și pe urmă,
dacă mă prinde, ce? zise Țugurlan.
Nu-l înțelegeau. Ca să rămâi curat și întreg trebuie să plătești. Și dacă
alții trăiesc ca niște iepuri, treaba lor. Trăiește fiecare om cum poate. El,
Țugurlan, nu putea trăi ca un fricos. Copilul veni fuga, înspăimântat și
strigă că se vede jandarmul.
— E cu soldații? întrebă Țugurlan.
— Nu, e singur.
Vecinii se împrăștiară. Țugurlan se ridică de pe prag, apucă pușca și
se duse cu ea în grădină, unde o piti sub șira de paie. Uniforma
jandarmului se vedea de departe înaintând pe lângă garduri. El intră în
curte fără grabă, închise poarta și, fără să se uite la Țugurlan, care îl
aștepta în mijlocul bătăturii, urcă scara prispei și pătrunse în tindă.
Țugurlan veni după el. Jandarmul intră în odaie, își luă capela din cap și
se așeză pe pat. Țugurlan rămase în picioare. Din toate acestea el
înțelese îndată că a dezarma un jandarm nu era rău numai pentru tine, ci
și pentru el, dacă nu chiar mai rău pentru el.
— Ce e, dom’șef? zise Țugurlan.
Fără capelă, șeful de post semăna cu un țăran mai umblat. Era tuns ca
și țăranii, fără frizură, și la tâmple încărunțise.
— Uite, Țugurlane, eu când întâlnesc dreptatea omului îl dau
dracului, îmi scot capela! zise șeful uitându-se țintă la Țugurlan.
— Dar până o întâlnești, îl lovești pe om peste obraz! răspunse
Țugurlan așezându-se pe celălalt pat.
— Vezi părul ăsta al meu! zise șeful arătându-și tâmpla cu degetul.
Al tău e negru! întreabă-mă pe mine și o să-ți spun multe! promise el cu
un glas care nu mințea. Ce-ai avut de te-ai apucat cu ai lui Aristide?
— Nu puteai să întrebi așa dinainte?
— Mai bine taci din gură și ascultă-mă aicea, zise jandarmul supărat.
Am dat eu, ai dat și tu! Ce mai vreai?
Țugurlan nu mai zise nimic. Șeful își lăsă capul cărunt în jos și
rămase astfel, cu coatele pe genunchi, câteva clipe lungi. Când își ridică
fața, expresia lui era ca și mai înainte, aspră și întunecată. Nici o urmă
nu-i rămăsese pe chip de loviturile primite. Numai privirea îi era mai
vie.
— Mă, băiatu-ăla, ia vin’ încoace! spuse el uitându-se spre ușă, și
când băiatul lui Țugurlan, uimit și cam speriat, pătrunse în odaie,
jandarmul se căută în buzunarul dinăuntru al vestonului și scoase
portofelul. Du-te la Crâșmac și adu două kile de vin. Ia-o prin grădină,
să nu te vadă cineva.
Marin se întoarse spre taică-său dar acesta, cu privirea neagră, se uita
neclintit la jandarm și nu-l vedea pe băiat. Marin ieși în tindă cu
bancnota în mână și șopti maică-sii ciudata însărcinare.
— Du-te, oftă mama ușurată și intră în odaia cealaltă după sticle.
Armeanca plecase, dar sora lui Țugurlan aștepta pe prispă să vadă ce-o
să se mai întâmple.
Până veni Marin, șeful de post rămase mut, cu pleoapele peste ochi.
Se gândea. Țugurlan ieși afară și îl lăsă câtva timp singur.
— Să nu-i dai pușca! îi șuieră sora lui Țugurlan, în tindă.
— O să vedem! răspunse Țugurlan.
— Să nu bei cu el, spuse ea din nou.
— Și asta o să vedem.
Nevenindu-i încă să creadă, nevasta lui Țugurlan intră în odaie,
așternu o față pe măsuța de la geam și aduse pahare. Totul se petrecu în
tăcere. Când Marin puse sticle pe masă, șeful de post se apropie și trase
perdelele de la geam, să nu se vadă în drum. Apucă sticla și turnă
hotărât, fără să-l prea ia în seamă pe Țugurlan. Nu zise noroc, ciocni
doar și dădu paharul pe gât dintr-o singură sorbitură. Turnă iar și paharul
de vin tremura în mâna lui, dar nu de slăbiciune, ci de emoție pentru vin.
La al treilea pahar fața aspră i se mai destinse și se uită în sfârșit la
Țugurlan, care în acest timp nu-l slăbise nici o clipă din priviri.
— Bă, eu nu sunt jandarm al dracului! se răsti șeful de post
rezemându-se cu cotul de masă și uitându-se drept în ochii lui Țugurlan.
Ai auzit tu de mine ceva p-aici prin comună? (Supărat, își turnă al
patrulea pahar). Nimeni nu poate să zică de mine că am făcut ceva
cuiva! Asta s-o știi de la mine, că eu nu sunt prost și n-am venit aicea să
beau cu tine ca să mănânc c...t de pomană. Crezi că eu nu știu cine ești
tu? Știu, dar tu nu știi cine sunt eu. Te-ai luat după palmele pe care ți le-
am dat, dar când ai fost în armată, ia să-mi spui, câte palme de astea ai-
mâncat? Și acuma am să vin eu să-ți pun ție întrebarea și să-ți dovedesc
că ți-ai făcut-o singur cu mâna ta. Pentru că ți-ai făcut-o singur, fiindcă
dacă veneai la mine și-mi spuneai: uite, dom’ șef, așa și așa! eu te-ași fi
învățat ce să faci, nu mă cunoști, nu știi pe câți am scăpat eu de la
pușcărie. Uite al lui Baltag, să te duci să-l întrebi și pe Lisandru Pițur.
(Jandarmul își aprinse o țigară, fuma, vru să continue, dar îl întrerupse
tușea, tuși și scuipă alături de masă și șterse furios cu talpa cizmei ca și
când ar fi strivit ceva). Să nu crezi că am venit la tine să mă rog să-mi
dai arma! spuse el aproape cu dușmănie, clătinând mărunt din cap și
amenințând cu privirea. Să nu crezi chestia asta! Fac un raport că am
fost dezarmat prin atac de forță majoră și pe urmă tu belești coceanul, nu
eu. Martor mi-e primarul și lumea care era acolo! Dar eu vreau să-ți pun
ție întrebarea de ce te-ai apucat tu cu ai lui Aristide? Și la chestia asta să
te vedem cum răspunzi!
Șeful de post, în timp ce vorbise, se aplecase din ce în ce mai mult
spre Țugurlan. Se retrase dintr-o dată și puse din nou mâna pe sticlă.
Țugurlan tăcea.
— Eu am venit aici acum șapte ani! Eu numai o singură dată am fost
mutat, și de la Stoilești de unde am venit le-a părut rău după mine. Eu n-
am nimic pe conștiință! Dar știu cum să procedez, și dacă beau acum un
pahar cu tine (Țugurlan nu se atingea de vin), mâine când ne-om întâlni
pe drum, dacă vreai îmi dai bună ziua, bine, dacă nu, nu! Și îi găsesc
aici: pe domnul primar Aristide, pe domnul notar, pe domnul Toderici,
pe domnul Crâșmac, pe domnul Stan Cotelici, pe domnul Tudor Bălosu!
Și veneau oamenii la mine: dom’ șef, așa și-așa, mi-a omorât un mânz,
m-a bătut, nu mi-a plătit... Chem la anchetă: aduce martori că nu e
adevărat. Poți să-i faci ceva? Cu ce dovedești? Dragă Căciulă, nene
Izmana, frate Peline, mi-a dat statul misiunea de jandarm, dar n-am ce
să-ți fac! Vino cu martori și-ți fac proces. Aude omul cum stă povestea,
vine cu martori și-i fac proces, dar are el bani să ia avocat, ca să-l apere?
Domnul Crâșmac ia un avocat, iar domnul notar ia doi! Și vine altul să-i
fac și lui proces. Și mă uit la el și-i spun! „Bă, ce vreai să faci tu?“ „Să-l
dau în judecată!“ „Dar n-ai să mă înjuri pe mine?“ „De ce?“ „Că-ți fac
proces!“ „De ce să te înjur?“ „Păi fiindcă o să cheltuiești degeaba și o să
mă înjuri pe mine că te-am pus la cheltuială!“ Se duce omul acasă. Mai
vine el altă dată să-mi ceară să-i fac proces? Nu mai vine! De ce? Pentru
că a băgat la cap că mai bine să se ferească de domnul primar și de
domnul Crâșmac și să n-ajungă cu ei la proces. Acum șase ani era unul
al lui Ciucă, de acolo de la ei din Cotocești. Stătea toată iarna pe la ei
prin curte, tăia lemne, vai de capul lui, avea o grămadă de copii. Vara
muncea toată ziua pe câmp, cu muierea și cu copiii (copiii și muierea
mai veneau acasă, dar el rămânea și noaptea, dormea la vie, le păzea via
aia cu struguri albi). Și mă pomenesc într-o zi că vine la secție. „Ce e,
mă, Ciucă?“ Așa și pe dincolo, s-a îmbolnăvit și a zăcut în spital. Era alb
la față. „Și ce vreai de la mine? Vorbește și tu mai tare, că nu se înțelege
nimic“, i-am spus eu (abia i se auzea glasul!). Hîr-mîr, abia am putut să
pricep că domnului Năstase nu-i mai plăcea de el și că tocmise altă
slugă. Dar nu era aia, că mai găsea el unde să muncească, dar zicea că
avea la el cinci mii de lei. Am rămas trăsnit. „Cinci mii de lei?“ „Am
adunat și noi, zice, să cumpărăm un pogon de pământ“. Avea două fete
mari și zicea că una să ia pogonul de pământ, alteia să-i rămână casa, iar
băieții când s-or face mari, e mai lesne cu ei, că sunt băieți, dar fetele e
greu să se mărite fără nimic. M-am dus la Aristide și l-am întrebat.
„Habar n-am, zice, fi-meu, Tache, se ocupă cu chestiile astea, întreabă-l
pe el“. „I-am dat toți banii, dă-l în mă-sa“, mi-a răspuns Tache. Nici
măcar n-a vrut să stea de vorbă. L-am chemat iar pe Ciucă: „Ai martori
că ai muncit la el?“ „Păi toată lumea știe“, zice. „Dar ai martori că nu ți-
a dat nimic?“ „Păi el trebuie să aibă martori, nu eu“, zice Ciucă. Hm!
Avea și el dreptate. M-am dus iar la Tache. „Ai chitanță că i-ai plătit
cinci mii de lei?“ „Care cinci mii de lei? zice Tache. L-am ținut pe
mâncare și îmbrăcăminte.“ „Domnule Tache, îi spun, omul a venit la
mine și declară că a muncit la dumneavoastră cinci ani de zile, cu o mie
de lei pe an, cu mâncare și un rând de haine pe iarnă. El așa zice.“
„Minte, dă-l în mă-sa.“ „Are martori, zic, are să te dea în judecată.“ „Să
mă dea, zice, și eu am martori.“ Nu era de competența mea, așa că nu i-
am făcut eu procesul, i l-a făcut alde Dobrescu, avocatul. Îl ții minte pe
Ciucă? Era unul așa, înalt și slab, cu nasul mare, cam amelița de-un
picior, îi scăpase odată securea în fluierul piciorului. Era pe primăvară.
L-a apucat primăvara ailaltă și procesul tot nu l-a câștigat. Pe toamnă a
căzut iar la pat și a murit în spital.
Șeful de post se opri și-și udă gâtlejul uscat cu un pahar de vin. Se
uită la Țugurlan și mormăi:
— De ce nu beai?
Țugurlan apucă paharul și îl dădu pe gât. Se înnoptase de mult și
între timp muierea aprinsese lampa și o pusese în firidă.
— Acum trei ani, pe toamnă, vine la mine al lui Baltac cu falca
ruptă. „Dom’șef, zice, dau declarație că așa și pe dincolo și mă duc și-l
omor.“ „Pe cine, mă?“ „Pe Tache al lui Aristide.“ „Ce ți-a făcut?“ O
chestie cu niște lemne... Într-o noapte Tache a trimis doi inși cu tunicile
în cap, i-au spart lui alde Baltac geamul, au intrat peste el și l-au bătut
numai în fălci. „Nu da nici o declarație, îi spun, du-te în... mă-tii,
omoară-l, fă ce vrei, dar dacă te dovedesc cu martori, pușcăria te
mănâncă.“ S-a pus alde Baltac la pândă și l-a prins; a stat și a așteptat
câteva luni până a crezut Tache că nu mai e nimic și într-o noapte Baltac
și cu frate-său, și ei tot cu tunicile în cap, l-au prins și l-au bătut tot așa,
în fălci... Dar mai rău! Prinde orbul scoate-i ochii! Am anchetat cazul de
față cu Tache și cu tat-său, domnul primar: „Baltac, unde-ai fost în seara
cutare, la ora cutare?“ „În seara cutare, la ora cutare, zice Baltac, am fost
la Pălămida să cumpăr niște blană.“ „Blana mă-tii, zic, lasă că-ți arăt eu
ție“. „Am martori că am plecat cu căruța și dacă vreți uite și hârtia de
vânzare de la negustor cu data și ziua aia. Întrebați și negustorul.“
(Dracu să-l ia pe Baltac, cum băgase el în cap sa se ferească! Chestia cu
hârtia de la negustor nici eu n-ași fi putut să-l învăț mai bine; nu știu
cum o fi aranjat el cu negustorul și cum de-a pândit el ca chiar în ziua
aia să-l prindă pe Tache!) L-am dat afară și i-am spus lui Aristide:
„Domnului primar, vă spun eu, nu e ăsta!“ A scăpat Baltac de pușcărie,
că dacă nu venea la mine, ar fi fost în stare să se ducă orbește peste ăla și
s-o pățească! Ei și acum, azi pe seară așa, stam eu în secție și-mi făceam
raportul, începu șeful deodată cu alt glas, dând la o parte sticla goală și
turnând din cealaltă. „Țîrrr! Domnule șef, vino imediat la primărie că a
sărit unul să-l omoare pe fi-meu!“ „Cine dracu o fi nebunu ăla? mă
întreb eu. Unde domnule primar?“ „La moară!“ „Cine e?!“ „Unul al lui
Țugurlan!“ Al lui Țugurlan! Cum să nu știu! Atunci, când cu chestia cu
nunta, când l-ai bătut pe ăla la nuntă, crezi că n-am aflat?! Crezi că n-a
venit; acela la mine?! „Păi dracu te-a pus să zici ce i-ai zis? i-am spus
eu. N-am dreptul să-l chem la secție fiindcă tu te-ai legat de el și nu el de
tine.“ Dar cu muierea lui Stan Cotelici, când i-ai turnat laptele în cap?
„Dă-l în judecată“, i-am spus lui Stan Cotelici, dar el nu vrea să te dea
pentru atâta lucru, că ar fi râs lumea de el, ar fi vrut să te cheme la secție
și să te bat. Te-am chemat? Nu te-am chemat! Puteam să te chem?!
Puteam!!! Puteam să-ți trag, în mod legal, o bătaie a dracului, s-o ții
minte cât oi trăi?! Cum să nu pot, d-aia sunt șef! N-am făcut chestia
asta! Eu nu fac chestii d-astea! Dar acum, frate Peline, ai pus-o de
mămăligă! încheie șeful de post pe neașteptate cu un glas dramatic. Ai
crezut că-mi bat joc de tine când ți-am spus acolo în fața primăriei de ce
n-ai venit să-mi spui mie!
— Chiar dacă știam, tot nu veneam, răspunse Țugurlan răgușit de
tăcere.
Jandarmul se posomori și nu mai spuse nimic timp de câteva minute.
Rămase nemișcat, cu mâna pe pahar, cu pleoapele peste ochi. S-ar fi
părut că acest răspuns îi amintea de ceva și că amintirea aceasta îl uimea,
de altfel ca și răspunsul lui Țugurlan. Își ridică încet pleoapele și se uită
la omul din fața sa cu privire străină, rece: nu mai înțelegea. Se
posomori din nou și turnă vin, de astă dată numai în paharul său, atât de
mult îl stăpânea neînțelegerea. Nu se lipise oare nimic din tot ceea ce
spusese el de Țugurlan? Se uită bănuitor la el și îl întrebă:
— Unde e pușca?
— E la mine.
— Ad-o încoace!
Țugurlan se ridică, se duse la paie și aduse arma. Jandarmul o luă și o
puse alături, lângă el. Se făcuse târziu. Jandarmul se ridică, mai turnă un
pahar, pe care îl bău din picioare, apoi spuse:
— Eu n-am să-ți fac nimic, dar ai lui Aristide n-au să se uite la bani
ca să te bage în pușcărie. Bună-seara!
— Bună-seara, dom’ șef! răspunse Țugurlan, cu un glas curat și ieși
după el să-l petreacă.
Jandarmul nu-l mințise pe Țugurlan, tot ceea ce spusese era adevărat.
Dar nu-i spusese totul. După ce Țugurlan fugise cu căruța, Aristide
intrase în primărie furios, și chemase la telefon pe pretorul plășii, cu care
era prieten, și căruia îi ceruse să intervină la legiunea de jandarmi să
vină cineva în comună unde șeful de post, ca un papă-lapte, a fost bătut
și dezarmat de oameni. Primarul avea de mult bănuiala că șeful de post îi
ascundea unele lucruri, nu descoperise nici până astăzi cine îl bătuse pe
Tache acum trei ani, și vroia să scape de el, să fie mutat din comună.
Șeful de post înțelesese că dacă vine șeful legiunii și îl găsește fără
armă o să fie sancționat și încercase să-l îmblânzească pe Aristide, dar
Aristide se făcuse că nu înțelege și atunci jandarmul plecase spre
Țugurlan, hotărât să facă orice ca să pună mâna pe armă.
Când îl văzuse pe Țugurlan în mijlocul bătăturii, înțelesese că acest
om nu se sperie de el cu una, cu două, în primul rând era de mirare că nu
fugise, și că nu va izbuti decât cu vorbă bună să-i ia arma. Dacă Aristide
n-ar fi chemat legiunea, l-ar fi iertat pe Țugurlan, l-ar fi ținut câteva zile
la arest, i-ar fi tras de astă dată o bătaie pentru că sărise asupra lui și i-ar
fi dat drumul fără să-i mai facă acte. Încât nu mințise nici când îi spusese
la sfârșit că el n-o să-i facă nimic, dar știa că în aceeași seară va trebui să
se întoarcă și să-l ridice și acest lucru nu i-l spusese.
Țugurlan era încă la masă când auzi poarta bătăturii deschizându-se.
— Tot eu sunt, Țugurlane, spuse șeful de post în șoaptă (era acum
însoțit de doi soldați). Ce faci, te-ai culcat?
— Nu, taman mâncasem.
Șeful de post intră în curte și se așeză pe prispă.
— Țugurlane, Aristide a telefonat la legiune, îi spuse el. Când m-am
dus la secție și am vorbit și eu cu legiunea, dom’ majur mi-a dat ordin să
te trimit acolo cu escortă; așa că îmbracă-te, ia-ți ceva de mâncare, și
ceva bani dacă ai, și hai să mergem!
— Dom’ șef, dar dumneata de ce n-ai raportat cum s-a întâmplat?
Dumneata știi că eu nu...
— Lasă vorba, Țugurlane! Ți-am spus adineauri că n-am ce să-ți mai
fac! După ce că-mi sari în cap, mai vreai să te și apăr.
— N-am nevoie de apărarea dumitale!
— Atunci îmbracă-te mai repede și nu mă mai ține aici! Țugurlan
intră în casă. Își luă o flanelă. Își puse pălăria pe cap.
Nemaiavând ce să ia, vru să iasă, dar avu o clipă de neliniște.
Rămase țintuit în mijlocul casei și i se păru că lumina lămpii scade și se
face întuneric. Într-o clipă își aminti de arie, de snopii de grâu, de
Moromete. („Ce-o fi făcând Moromete?“ îl fulgeră prin cap și îi păru rău
că n-are să mai poată să-i dea îndărăt sacul de grâu.) Apoi neliniștea îi
trecu și o strigă pe muiere din tindă. Îi spuse că are să se întoarcă, să n-
aibă nici o grijă. Să nu i se întâmple ceva băiatului.
— Până mă întorc, mai du-te pe la soră-mea, sfârși el și ieși și trecu
prin tindă, fără să se uite spre prag.
Acolo era băiatul și simțise că era mai bine să nu-l vadă.
 XI
În acest timp, la Moromeți era liniște. Mai târziu când întâlnindu-se
cu Cocoșilă, cu Dumitru lui Nae și cu Iocan, avea să afle că Țugurlan a
fost condamnat la doi ani închisoare, Moromete avea să întrebe: „De ce
a făcut Aristide chestia asta? A înnebunit, sau ce e cu el? El nu-și dă
seama că...“
Și nu mai spusese restul gândirii, de uimit ce era...
La ora aceasta însă, când șeful de post încheia procesul-verbal pe
baza căruia Țugurlan avea să fie condamnat, Moromete dormea.
Erau istoviți toți, treieraseră chiar astăzi și se culcaseră devreme ca să
se poată duce dimineață din nou, la arie. Ceata nu terminase și în afară
de asta mai aveau de cărat paiele.
Cu toate că Niculae dăduse toată ziua cu furca la spatele mașinii și se
simțea zdrobit de oboseală, când se făcu liniște deplină peste sat el
deschise din nou ochii lângă spinarea tatălui său și, ca și data trecută
când se hotărâse plecarea lui Achim la București, bucuria îi luă cu mâna
oboseala și rămase treaz, cu privirea deschisă spre stelele de pe cer.
De astă dată tatăl său dormea dus și putu să se gândească în voie la el
însuși și la dorințele lui arzătoare.
Din ziua aceea, de la seceriș, când plânsese pe miriște fiindcă frații
își bătuseră joc de el, înțelesese că într-adevăr tatăl său nu era un tată din
aceia pe care un copil, ca să i se îndeplinească dorința, trebuie să-l sâcâie
mereu cu același lucru. Tatăl său era un om care gândea și gândirea lui
era limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea. Nu cu rugăminți putea
să-l facă să-l dea la școală, ci cu argumente...
Și din ziua aceea începuse să le caute. Nu mai suflase o vorbă
nimănui și ori de câte ori avea prilejul să rămână singur (de obicei seara
la culcare sau ziua în grădină sub dud, sau la câmp pe o brazdă), se
retrăgea în sinea lui și se gândea în liniște la acel lucru necunoscut care
îi închidea calea: voința tatălui său. Așezându-se jos cu coatele pe
genunchi și cu fruntea aplecată spre pământ, încerca să-i pătrundă adânc
taina, să afle cum și în ce fel trebuie să procedeze pentru ca de acolo să
țâșnească hotărârea: „Pe Niculae am să-l dau la școală“.
Prima descoperire pe care o făcu fu aceea că tatăl său nu spunea nici
da, nici nu și socoti acest lucru drept o victorie; tatăl său ar fi putut
spune nu, din capul locului! Gândindu-se ce lucru turburător ar fi să
plece din sat și să învețe mai departe la școala normală, nehotărârea
tatălui său (el așa credea, că era vorba de nehotărâre) căpătă pentru el
proporții nemăsurate: îi pândea expresia chipului, privirea, mișcarea
cutelor frunții și își spunea: „Se gândește, ah, ce bine! Să nu spun nimic,
să nu suflu o vorbă, să-l las să se gândească.“
Și între timp se gândea și el și în curând făcu altă descoperire, și
anume că pentru frații și surorile lui școala era ceva absolut străin și
îndepărtat, al cărei rost pe pământ nu-l cunoșteau și nici nu vroiau să-l
cunoască. Descoperirea aceasta îl întrista puțin pentru mama lui. Ar fi
dorit ca ea să știe să citească și să se bucure și ea așa cum se bucura el
când îi cădea în mână o carte și o citea. Descoperirea îl făcu apoi să
simtă pentru frați și surori dispreț și dușmănie. Ei nu numai că nu doreau
cartea, dar încercau chiar să-i dea de înțeles că dacă el o dorește, asta n-o
să le schimbe lor părerea despre el, tot la muncă au să-l pună și tot
„țestosul ăla de Niculae care trebuie luat de urechi“ o să-l numească.
Tatăl său prețuia cartea, dar nici el într-atâta încât să înțeleagă că pentru
cineva ea putea însemna totul.
Ajuns aci cu descoperirile, Niculae își dădu seama că trebuie
negreșit, cu orice preț, orice s-ar întâmpla, să plece din sat și să învețe
mai departe și descoperirea i se păru atât de revelatoare încât i-o
comunică fără șovăială tatălui său.
— Tată, eu trebuie să mă duc la școală! spuse el într-o după-amiază
la arie, cu un glas dramatic și amenințător, în auzul întregii familii.
— Du-te, mă! răspunse Moromete cu simplitate, și toți, până și
maică-sa, izbucniseră în hohote.
Tatăl său avusese un glas din care înțelegea că era vorba de școala
asta din sat.
— O să vedeți că am să mă duc, răspunse Niculae, de astă dată fără
să se mai tulbure, cu acea convingere care nu mai avea nevoie să fie
dovedită.
Și în clipa aceea se produsese desprinderea de familie, un sentiment
tainic, care trebuia ascuns în adâncul sufletului: avea încă nevoie de ei,
nu putea zbura fără ei.
Începuse apoi atacul. Totul trebuia făcut prin mama, de ea se simțea
încă legat și fără ajutorul ei nu putea să înceapă lupta.
— Mamă, eu, dacă mă însor, am dreptul la două pogoane de pământ,
nu e așa?
— Întâi să te faci mare și pe urmă să te gândești la însurătoare,
răspunse mama.
 — Mamă, dacă ia Tita un pogon și Ilinca un pogon, partea mea, mă
lasă să mă duc la școală? Eu n-am nevoie de nici un pământ, să-l ia ele și
să mă ajute să plec.
— Niculae, Niculae, nu ne arde nouă de școală! răspunse mama după
câteva clipe de uluială.
— Ba să le spui, mamă, să vorbești cu ele, că eu la toamnă plec! Zău
că plec, fug!
Niculae nu știa totuși ce se petrecea cu mama lui. În duminica
următoare ea rămase mai la urmă în biserică și, când se termină slujba,
îngenunche în fața altarului. Preotul o văzu și, deschizând mica ușă, o
întrebă cu blândețe:
— Ce este, Catrino, vrei să te spovedești?
— Părinte, aș vrea să mă spovedesc, că iar n-am odihnă în somn!
Parohul Petre Provinceanu nu era pentru mama un sfânt. Știa că în
timp ce le îndemna pe femei, la biserică, să țină post și să nu
păcătuiască, el mânca de dulce și păcătuia. Când era mai tânăr era chiar
hrăpăreț, umbla după muieri și îi plăcea să tragă la măsea. Nu mai târziu
decât cu un an în urmă săvârșise un mare păcat certându-se cu celălalt
paroh mai tânăr, în altar, pentru leturghii. Toate acestea nu scădeau însă
în ochii mamei „harul“ preotului. „Părintele are copii în școli, o duce și
el greu!“ spunea ea. Preotul se așeză în strană și o chemă pe Catrina sub
patrafir.
— De ce nu dormi? o certă el. Să știi că uneori când ești prea ostenit,
nu te odihnești bine. Ați terminat de secerat?
— Am terminat, părinte, l-am cărat la arie.
— Ei, ia spune, ce mai este? Te-ai certat iar cu copiii, vitregi?!
— Nu, că eu de mult nu le mai zic nimic!
— Dar zic ei.
— Nu mai zic nici ei, că i-am lăsat să facă ce vor. Dumnezeu a avut
grijă de mine și m-a iertat din partea lor, nu mai visez nimic.
Preotul spuse o rugăciune scurtă, o închină pe mamă peste patrafir și
apoi se făcu tăcere.
— Părinte, începu mama într-o șoaptă reculeasă, am un băiat și nu
știu ce e cu el... A zăcut de friguri toată vara... Părinte, l-am crescut și eu
cum am putut și de dat la școlă l-am dat ca și pe ceilalți... Ba se ducea,
ba nu se ducea, că îl trimeteam cu oile și iarna era desculț... Nu știu ce să
fac, părinte, că tat-său nu se uită la el și mi-e milă de el că slăbește și
plânge pe sufletul meu! S-a lipit învățătura de el! Ar munci el, săracu,
dar e slăbuț și fetele alea sunt rele. Că nici el nu e bun, dar îl doare și pe
el inima când vede alți copii prin școli. Îi e necaz, râd de el și n-am ce
face... M-am gâdit, părinte, că ar fi bine să plece de-aici.
Mama se opri și părintele nu întrerupse tăcerea ei dureroasă. Deodată
mama oftă din adâncul inimii și își acoperi fața cu palmele.
— Am avut un vis, părinte, și nu pot să mă mai odihnesc. Cât pui
capul pe căpătâi și închid ochii, văd visul.
— Spune visul, șopti preotul ocrotitor.
— L-a prins odată frigurile pe miriște și în ziua aia eram pe terminate
la secere și se făcea seară și fetele voiau să sfârșim până seara, să nu mai
venim și a doua zi și s-au pus cu gura pe el ca să dea mai repede. El,
săracul, a dat, dar e numai inima de el, părinte, și a ostenit băiatul și a
doua zi l-au prins iar frigurile. Cum eram pe miriște — că nu
terminasem — tat-său l-a trimes acasă și el s-a dus și când am venit și
noi pe la nimiez, l-am găsit în mijlocul bătăturii, zăcea la soare. Nu știu
ce mi s-a părut mie, părinte, că nu mai mișcă! „Niculae, scoal’ că te
calcă căruța!“ M-am dat repede jos și l-am tras de acolo. Noaptea am
avut visul... Se făcea că îl luase sanitarul la spital — că așa ne-a tot spus,
să-l băgăm în spital — și eu mă sculasem de dimineață să mă duc să-l
văd. Mergeam spre spital așa spre revărsatul zorilor și ostenisem. M-am
așezat pe iarbă să mă odihnesc. Când mă uit pe cer, văd o stea. „E steaua
lui Niculae“, am auzit un glas. M-am ridicat de pe iarbă și se făcea că
ajunsesem. Mergeam încet pe dealul ăla și în vale se vedea spitalul.
Când mă uit eu în curtea spitalului, văz o luminiță la morgă! O lumină
mică și albastră, ca o stea. Și atunci am auzit glasuri cântând: „La
Cristos împăratul!“ „Doamne, a murit băiatul“, am zis eu.
Mama se opri din nou și tăcu câtva timp.
— Dar n-am simțit eu, în vis, nici o durere, părinte, continuă apoi cu
alt glas, dar de câte ori îl văd cum se uită la mine cu ochii, mi se face rău
și-mi tremură picioarele. Că el nici nu mai îmi spune, dar eu îl simt după
ochi și mi-e frică să nu moară dacă nu se duce la școală. Ce-o fi steaua
aia care am visat-o, părinte?
— E steaua lui, răspunse preotul.
— Și lumina aia de la morgă mi-e frică să nu fie moartea, părinte!
mărturisi mama turburată. Că dacă nu-l lăsăm pe băiat să-și urmeze
steaua lui, moare!
— Învață bine băiatul? întrebă preotul.
— Părinte, el a fost rar la școală, dar a luat mereu premiul întâi.
— Cât pământ aveți?
— Eu am lotul meu, șapte pogoane.
 — Să-l ajute fetele și să le rămână lor partea lui de pământ.
— O, părinte... murmură mama în prada unei mari turburări. Fetele
trebuie să-l ajute, că e pământul meu, și dacă vreau nu le dau, dar e tat-
său care nu se poate înțelege nimeni cu el. Avem datorii mari la bancă și
la fonciire.
— Ai vorbit cu el?
— I-am spus o dată: „Ilie, fă și tu ceva pe lumea asta, dă-l pe băiat la
școală“.
— Și el ce ți-a răspuns?
— Le-a spus fetelor: „Auziți ce zice mă-ta, că să-l dăm pe Niculae la
școală!“ Râde, părinte, nu-i pasă!
— Nu trebuie să te superi pe el! o sfătui preotul cu blândețe. Vreai să
vorbesc eu cu el?
— Asta am vrut să te rog părinte, șopti mama cu un glas gâtuit, dar
preotul îi acoperi șoapta cu o rugăciune și după ce o închină din nou
peste patrafir îi puse întrebările spovedaniei: A mințit? A furat? A făcut
farmece?
Mama răspunse că s-a ținut cât a putut să nu facă nici un păcat de la
ultima spovedanie încoace, dar că i-a mai scăpat. Dar n-a făcut farmece
și n-a furat în viața ei!
— Ăsta e păcatul de care mă tem, să nu moară băiatul, spuse ea din
nou și începu să plângă liniștită și ușurată, în timp ce preotul spunea
rugăciunea de încheiere.
Acasă mama îi spuse lui Niculae, și Niculae, oho! sărise în sus: era o
idee grozavă. Și pe loc îi venise și lui una: să se ducă să vorbească cu
învățătorul. Se dusese și vorbise chiar azi pe seară și acum stătea în
întuneric pe prispă la spatele tatălui său și chicotea în sinea lui gândindu-
se că tatăl nici nu știe ce-l așteaptă.
„Dar dacă nici așa n-o vrea?“ i se strecură apoi îndoiala în suflet. Îl
cunoștea bine! Era în stare să-i spună atât părintelui cât și învățătorului
că dacă părintele și învățătorul îi dau niște bani așa de la ei, atunci el,
Moromete, „consimte cu cea mai mare plăcere“ să-l dea la școală.
„Ba o să consimți tu și așa! gândi Niculae uitându-se supărat la
spinarea lui taică-său. Păi sigur, dacă vouă puțin vă pasă de mine, credeți
că așa merge! Să vedeți voi cum vinde ea mama două pogoane ale mele
și mă dă! A, mamă! exclamă Niculae cu inima ticăind de recunoștință
pentru ea. Când o să ies învățător, o să-ți cumpăr o fustă de catifea și n-
am să te las să mai muncești. Iar tu, Tito și Ilinco, mânca-v-ar câinii, ce-
o să vă pară vouă rău când m-oți vedea învățător!“ „Niculae, ești
învățător?“ o să spună Ilinca cu privirea plecată. „Păi sigur că sunt, ce
credeai tu?“ o să-i răspundă el bățos și încă supărat de câte a îndurat din
partea lor. „Nu-mi iai și mie o rochie, Niculae?“ o să se roage Tita. „Nu-
ți iau. Când eu spuneam să mă duc la școală, râdeai. Râzi și acuma!“ Iar
lui Paraschiv o să-i spună așa: „Bă, nene, ia spune, mă, ce învelește
pisica?“ adică o să-i aducă aminte de cuvintele lui tâmpite de la secere,
când a plâns din pricina lui.
Astfel gândea Niculae, tremurând de bucurie, de speranță și de
teamă, în timp ce liniștea nopții cobora din ce în ce mai jos pe pământ.
În salcâmi țânțarii bâzâiau. Undeva în tindă cricăia un greier. Fără să
bage de seamă, liniștea pământului se strecură încet în inima lui Niculae
și privirea lui deschisă spre lumea fantastică a cerului plin de stele se
închise pe nesimțite. Gândurile lui răzbunătoare se topiră și ele ca și
când n-ar fi fost.
 XII
Niculae nu știa că tatăl său se gândea la el mai puțin decât oricând.
Știri neliniștitoare îi veniseră lui Moromete la urechi. Ieri seara se
întâlnise cu Scămosu, negustor de găini, care îi povesti ceva despre
Achim, iar de dimineață auzise pe unii vorbind că s-a dus cineva la obor
să vândă grâu și că s-a întors cu căruța îndărăt: negustorii de cereale
dădeau pe dublă nici mai mult nici mai puțin decât douăzeci de lei.
Știrea despre prețul pieței i se păru lui Moromete cam fără rost (cu
toate că îngrijorătoare, deoarece pentru a urca în toamnă la cincizeci și în
iarnă la șaizeci-șaptezeci ar fi trebuit ca piața să ofere acum pentru dubla
de grâu cel puțin treizeci-patruzeci de lei) și nici nu vru să se gândească
prea mult la ea, dar de-a dreptul de neînțeles i se păru ceea ce îi povesti
Scămosu despre Achim.
Nu spuse nimic nimănui, încercând să priceapă singur, dar câteva
zile mai târziu, după ce termină de cărat paiele și macină, renunță să mai
înțeleagă.
Era sâmbătă după-amiază și mama făcuse pâine nouă. Fetele puseră
pe masa o strachină cu borș de lobodă, dar nimeni nu vroia să strice
gustul pâinii cu borșul acela, o mâncau goală, trântiți prin colțurile
tindei. Singur Moromete stătea la masă cu o înfățișare nepătrunsă și și-l
strica. După felul cum umbla în strachină ai fi zis că își alege gândurile
cu lingura și le mănâncă. Dar nu-i plăceau și într-o vreme rotindu-și
privirea în toate părțile deodată lăsă lingura pe masă și spuse:
— Să mă ierte sfânta pâine, că sunt cu ea în mână, dar eu vă spun că
nu înțeleg care e situația. Adică cum, exclamă el în culmea nedumeririi,
punând pâinea pe masă și dând-o la o parte cu dosul palmei, d-aia te-ai
dus tu acolo?!!
Niculae se uita la tatăl său cu un zâmbet uitat, cu o anumită
superioritate înțepenită, vrând să spună că el știe despre ce e vorba, dar
că plăcerea de a aștepta să se confirme că el știe e mai mare decât aceea
de a anticipa pentru ceilalți.
— I s-a tăiat foamea lui tata, spuse Ilinca cu același zâmbet ca a lui
Niculae, și fiindcă Moromete apucă din nou lingura cu o grabă și cu o
enervare mincinoasă, ea puse mâna pe oală și îl întrebă: „Mai vrei?“ Și
fără să-i aștepte răspunsul, răsturnă toată oala cu borș în strachină.
— Cum, mă?!! D-aia te-ai dus tu acolo? repetă Moromete și se uită
țintă la Ilinca, supărat.
 — Unde să mă duc, tată? întrebă fata.
— Cum unde? La București.
Paraschiv tresări. Era vorba deci de Achim. Trecuseră aproape două
luni și Achim nu trimisese nici un leu. Nu cumva tatăl a intrat la
bănuială? După felul cum vorbea se înțelegea lesne că dacă n-a intrat la
bănuială, în orice caz a aflat ceva, i s-a povestit ceva. Dar cine și ce
putea să-i povestească și să-i trezească vreo bănuială? În afară de ei trei
și Guica nu știa nimeni de planul lor. Se prefăcu că nu înțelege și își luă
o înfățișare nepăsătoare, așteptând însă la pândă să audă despre ce e
vorba.
— Mă întâlnesc cu alde găinaru ăsta, cu Scămosu, începu Moromete
și-și înghesui de la bun început umerii în sus, dând de înțeles că cele vor
urma vor fi fapte, brute, neînsoțite de comentarii și să înțeleagă cine
poate.
„Mă, zice, Moromete! Fi-tău ăla, Achim, e mare și tare, mă, la
București.
„Ce vorbești-m’?“
„Păi dar!!!“ zice.
„Ei, cum?“
„Uite-așa.“
„De ce, mă, Scămosule?“
„Moromete, ascultă aici la mine, zice, vândusem găinile, eram la
Obor și ce zic eu: să intru nițel, să iau o țuică! Ei, intru eu și iau țuica, o
beau și dau să plec. Era pe seară așa. Ce să plec, că țuica veni și-mi făcu
foame. M-așez la o masă și cer o ciorbă, zic, stai să mănânc o ciorbă că
n-o fi foc! (Aveam eu de mâncare, dar zic că stai să iau ceva cald.) Mi-
aduce ăla ciorba, chelnăru ăla, mănânc eu și mă ridic să plec. Când să
plec, să ies pe ușă, cu cine crezi că dau piept în piept?“
„Cu cine, mă, Scămosule?“
„Bă, Ilie, cu alde fi-tău, mă!“
„Ce vorbești, măi“
„Păi dar!!! Cu Achim, mă! Cu fi-tău Achim. Era cu o fată, cu una (nu
știu dacă îți mai aduci tu aminte de ea) fusese într-o vreme servitoare p-
acilea pe la popa Provinceanu, una Nina de pe la Balaci. Mă, Ilie, mă uit
la ea, se făcuse frumoasă mă, a dracului. Parcă era cucoană. Cu buzele
uite atâta date cu roșu, ca pe deșt și cu rochie pe ea și cu unghiile tot așa,
ascuțite și roșii. Achim, și el: cu haine pe el, așa ca la București, de! Cu
pantofi, cu cravată la gât... Mare și tare, Moromete, era să nici nu-l mai
cunosc. Bă, Moromete, o văz pe Nina aia că se apropie de tejghea, ia
două ouă fierte, la taie cu cuțitu ca pe varză, le scobește acolo și
numaidecât le și înghite. Achim al tău, cu chef! Mă apucă de mânecă și
nu, că să stau cu el la un pahar de vin. «Nu poci, mă, neică, trebuie să
plec că nu mai am ovăz la cai.» Nina aia, o văz și pe ea că vine lângă fi-
tău Achim și-l apucă de după gât: «Hai, mă, iubitule, zice, că mor de
sete, lasă-l pe ăsta, dacă nu vrea» (adică pe mine). Și îl trăgea de gât să
se așeze la masă.“
Moromete se opri. Își aruncă privirea spre Paraschiv și Nilă, o clipă,
apoi se uită afară:
— Aia e! spuse el. Mai deștept ca voi.
— De ce mai deștept ca noi?! se umfla Paraschiv. Ce, n-are și el voie
să intre undeva și să se așeze la o masă?
Trebuia înlăturată cu hotărâre bănuiala. Acum că rămăseseră la
secere și munciseră, trebuiau să aștepte să se vândă grâul; făcuseră
aproape cinci sute de duble și era o neghiobie să lase acasă atâta grâu, iar
ei, Paraschiv și Nilă, să fugă la București fără să ia nimic. De obicei
grâul se vindea mai încolo, prin toamnă (îndată după treieriș, prețul era
totdeauna scăzut), încât hotărâseră să aștepte până după Sfânta Măria
Mică și să plece înainte de culesul porumbului. Văzând că tatăl său tace,
Paraschiv insistă:
— Și dacă avea pantofi și cravată, ce? Le-o fi găsit ieftin și le-o fi
luat. Că așa e la București, după ocazie.
— De ce, Paraschive?! răspunse Moromete cu candoare. Am zis eu
ceva?
— Nu, dar spui că Scămosu așa și pe dincolo! îl... pe mă-sa de
Scămosu! Te iai după el?
Moromete se uită afară și părea că se gândește acum la altceva.
— Cică odată, un om și-a trimis băiatul la București, spuse el. După
un an vine cineva și-i spune: „Mă, l-am văzut pe băiatul ăla al tău. E rău
de el.“ „De ce?“ „Mă, zice, înjura.“ „Nu e nimic“, zice omul. După un
an vine ăla iar: „E rău de băiatul tău, zice, l-am văzut cum se bătea cu
unii, era plin de sânge!“ „Nu e nimic, zice omul, trece.“ Când s-a întâlnit
a treia oară, ăla n-a mai îndrăznit să-i spună. „Nu îndrăznesc să spun,
zice, e rău de tot.“ „De ce?“ „L-am văzut cum îl duceau legat, furase.“
„Da, nu e prea bine, a zis omul, dar trece și asta.“ În fine, când se
întâlnesc ei iar după un an, omul întrebă: „Nu l-ai mai văzut pe fi-meu?“
„Ba l-am văzut“, zice. „Ei?“ „Mă, zice acum era bine! Ieșise din
închisoare și l-am găsit într-o cârciumă cu niște muieri. Chefuia acolo cu
ele, bea vin.“ Dar omul a dat din cap: „Nu, zice, acum e rău; asta nu mai
trece“.
Moromete se uită câteva clipe în jos, printre genunchi, scuipă subțire
printre dinți și încheie:
— Aia e !
Se ridică apoi după prag și ieși afară. Ieși întâi pe prispă, unde
rămase câteva clipe pe gânduri, apoi se dădu jos și nu se mai văzu. În
tindă se făcu tăcere deplină. Povestirea scurtă a tatălui le uluise pe fete și
pe mamă. Niculae rămăsese în colț, cu dumicatul uitat în gură. El nu
înțelesese bine tâlcul celor povestite și de aceea rupse tăcerea și întrebă
prostește:
— Cum? Ce-a făcut? Ce-a făcut, Ilinco?
Fata, cu mătura în mână, îl înghioldi:
— Scoal’ în sus d-aici, să mătur, și mai taci din gură!
Uimit de tăcerea nefirească din tindă, Niculae se urcă pe prag și făcu
loc. Ilinca începu să măture apăsat, ocolind labele picioarelor celor doi
frați vitregi. În cele din urmă li se adresă și lor, scurt, întunecat:
— Dați-vă la o parte să mătur!
 XIII
Moromete nu credea totuși că era chiar așa de rău, că într-un timp
atât de scurt Achim prinsese gustul să cheltuie banii pe care îi câștiga cu
vin și cu femei, dar nu-i plăcea ceea ce auzise și mai ales nu înțelegea.
La urma-urmei pentru ce a socotit Achim că e mai bine să-și cumpere
haine, pantofi și cravată, când fusese vorba că primii bani pe care avea
să-i câștige trebuia să-i trimită acasă? Nu fusese de față când tăiase
salcâmul? Se împrumutase la Aristide cu o sumă neobișnuit de mare și
nu știa Achim, nu presupunea, că acest împrumut, care avea să se facă în
urma lui, trebuia acoperit tocmai de el, de Achim?
Punându-și aceste întrebări, Moromete se văzu silit să răspundă că
într-adevăr Achim nu știa și nu presupunea, altfel totul ar fi de neînțeles.
Se pare că Achim luase drept bună ideea că dacă la toamnă aduce trei
mii de lei, toată povestea s-a încheiat.
„Fie!“ gândi Moromete și îl scoase pe Achim din socoteli... Până la
venirea lui n-avea nici un rost să mai pomenească de el. Bineînțeles însă
că Paraschiv și Nilă nu trebuiau nici ei să mai aibă pretenții la grâu,
adică din vânzarea care se va face curând pentru târgul de la 6 august
trebuiau să cumpere numai fetele, urmând ca la târgul de Vinerea Mare,
când se va întoarce Achim cu bani, să-și cumpere ei, să-și ia numai ei de
îmbrăcăminte.
Fonciirea și banca aveau să fie plătite tot din grâu, și anume grâul
care li s-ar fi cuvenit lui Paraschiv și Nilă, dacă Achim ar fi trimes bani.
Cum Achim n-a trimes, și după cât se poate înțelege, nici nu va trimite,
va veni la toamnă cu toți banii, e cât se poate de limpede că Paraschiv și
Nilă trebuie să aștepte ca Achim să se întoarcă.
Cu podul plin de grâu, Moromete simțea bine pământul sub picioare.
Cinci sute de duble erau acolo, în pod, în mod sigur. Patruzeci pentru
sămânță, o sută șaizeci pentru făină până la anul. Rămâneau trei sute de
vânzare.
De pildă(gândea Moromete):
Și dacă: 300 × 60 = 18000 lei!
300 × 50 = 15000 lei, era rău?!
Dar dacă: 300 × 70 = 21000 lei? Ei?! Era exclus?
Anul trecut în octombrie, oborul din Costești dădea 70 de lei.
În orice caz:
300 × 50 = 15000. Admitem cazul cel mai rău!...
 4000 Aristide
5000 banca (plus dobânda, n-are importanță!)
2000 fonciirea
Total 11000
Din cincisprezece mii rămâneau patru mii de lei pentru fete, adică
exact cât aveau să primească și Paraschiv și Nilă când s-o întoarce
Achim de la București. „Dar prăpăditul ăla de Niculae?“ se întrebă
Moromete într-o zi, aducându-și aminte de el. Nu mai spun de mine și
de mă-sa, pe noi ne lăsăm la o parte, dar a secerat și el anu ăsta, ar trebui
să-i iau și lui ceva! Dar ce să-i iau, că el vrea la școală! Auzi ce-i trece
prin cap!“
— Vrei la școală, Niculae? îl întreabă pe băiat cu un glas ciudat,
vesel, și Niculae nu băgă de seamă această veselie ascunsă și sări ars:
— Da, taicule!
Stătea pe prispă cu burta pe carte, iar tatăl său stătea mai încolo cu
coatele pe genunchi. „Așadar? Nu cumva?“... Îi trecu prin cap lui
Niculae.
— Mă, Niculae, păi n-am cu ce, taicule! zise Moromete cu duioșie și
blândețe, dar totodată cu gravitate și hotărâre. Era pentru întâia oară
când îi vorbea astfel. Trebuie cheltuială și de unde să luăm noi bani?!
Spune și tu! mai adăugă Moromete.
— A!... făcu Niculae stins și chipul lui se lungi și se îngălbeni.
Dar își reveni curând. Tatăl său nu știa pesemne de ideea renunțării
lui la pământ. Nu zise nimic, nu i-o spuse de teamă ca tatăl său să n-o
respingă imediat. Dacă și această din urmă speranță s-ar prăbuși? Ca să
aibă puterea trebuitoare ideea trebuia să vină din partea învățătorului și a
preotului, așa se înțelesese cu maică-sa, încât tăcu mâlc, se întoarse cu
nasul în carte și după ce oftă fără voia lui, își văzu de citit.
Era duminică după-amiază și Moromete întârziase să iasă la drum pe
la oameni din pricina socotelilor pe care și le încheiase în cap.
Vru să se ridice și să plece, dar ceva îl opri, și anume tăcerea lui
Niculae, faptul că acesta primise cu destulă resemnare, așa i se păruse,
știrea că nu va putea să meargă la școală. Din nou acel sentiment de
vinovăție îi dădu târcoale și, neștiind ce să facă, se apropie de băiat și se
așeză lângă el.
— Ce citești tu? îl întrebă după câteva clipe de tăcere.
— O carte! răspunse Niculae cu totul absorbit.
— O carte!? se miră Moromete.
 — Hai, tată, lasă-mă în pace! se încreți Niculae sâcâit. În viața mea
n-am să mai vorbesc cu tine despre cărți și nici să-ți mai citesc eu iarna...
— Și dacă n-ai să mai citești, ce!
— Lasă-mă în pace!
— Niculae, tu te superi degeaba! se rugă parcă Moromete întristat.
Dacă aș avea eu cu ce, crezi tu că nu te-aș da eu pe tine la școală?
— Nu m-ai da! răspunse Niculae arțăgos. Nu m-ai lăsat tu nici aci în
sat! M-ai trimes cu oile. Și când te rugam și eu: „Tată, cumpără-mi
măcar Citirea“, te răsteai la mine.
Niculae se foi cu burta pe prispă și rămase apoi cu nasul în carte,
nemișcat și furios. Nu mai citea. Moromete se posomori și nu știa ce să
mai zică. Avea dreptate Niculae, nici măcar nu-l auzea când se ruga să-i
cumpere cărți.
— Dacă vreai, du-te și la anul pe clasa a cincea și am să-ți cumpăr
cărți. Te las să faci șapte clase, încercă tatăl să-l îmbuneze, dar Niculae
parcă nici nu-l auzea.
De lângă grajd, unde dormea la umbră, Duțulache ridică botul și
dădu veste că s-a oprit cineva la poartă. Niculae se uită și sări în capul
oaselor.
— Tată! Popa și dom’ învățător! șopti el.
Moromete se uită și el la poartă, dar nu înțelese. Preotul și
învățătorul se opriseră într-adevăr în dreptul casei lui, dar ce căutau ei la
el, pentru ce se opriseră? Se ridică de pe prispă și rămase în picioare.
— Plecăciune, părinte! spuse el cu pălăria în cap. Bună ziua,
domnule învățător! Mă căutați pe mine?
— Tată, du-te la poartă, ce mai stai? șopti Ilinca din odaie, închizând
fereastra. Aoleo, uite cum stă și se uită!
— Dă în câini, Moromete! zise părintele și intră în curte însoțit de
învățător.
Mama dormea ostenită în odaie. Se trezi și când văzu pe fereastră
apropiindu-se de prispa casei pe părintele Provinceanu, se pierdu cu totul
și ceru fetei să-i dea fusta și bluza cu care se ducea la biserică. Ilinca
săltă capacul lăzii și i le aruncă, iar mama și le trase pe ea cât ai clipi din
ochi. Era aprinsă la față de tulburare și parcă îi tremurau mâinile.
— Ei, ho, că n-o să intre în casă! o liniști fata.
— Taci din gură, așterne velința aia nouă pe pat.
Niculae intră și el în casă și sări în dreptul geamului unde se piti să
poată auzi totul fără să fie văzut.
— Ce s-a întâmplat, mamă? Ce caută la noi? întrebă Ilinca.
 — Nu știu, de unde să știu eu? minți mama. Niculae, fugi de acolo,
nu ți-e rușine?
Afară, Moromete tot nu se dumirea. Îi ținea pe musafiri în picioare
lângă prispă. Învățătorul se supără și îl luă peste picior.
— De ce nu ne dai ceva să ședem, Moromete? Sau te-am deranjat?
— Aoleo! se scuză Moromete tresărind. Poftiți în casă! Poftiți!
— Lasă, nu mai poftim, stăm pe prispă, zise învățătorul cu același
glas.
Arăta pentru gazdă un dispreț pe care înadins nu-l ascundea. Nici
măcar nu se uita la el, îi vorbea uitându-se în altă parte, iar când Ilinca
aduse din casă două căpătâie înflorate și le puse pe prispă, învățătorul
refuză la fel de nepoliticos, spunând să i se dea mai bine un scaun.
Zăpăcită și roșie de rușine, fata aduse un scăunel din acelea cât șchioapa
(altele nu aveau) și învățătorul se urcă pe prispă și se așeză pe el
țărănește. Preotul ceru și el un astfel de scaun, peste care însă puse
căpătâiul înflorat, să-i fie moale.
— Unde e băiatul? întrebă învățătorul.
Niculae se înfățișă în pragul prispei dar nu se apropie, rămase acolo
tulburat, cu capul lui mare și cu izmenele cu un crac mai lung și cu unul
mai scurt.
— Mai ești bolnav? îl întrebă învățătorul.
— Nu mai sunt.
— De ce ții băiatul bolnav, nea Ilie? îl întrebă învățătorul pe
Moromete fără respect. Sau crezi că frigurile nu înseamnă boală? Păi
dumneata știi că de friguri poți să mori? Sau unde dumneata ești sănătos,
puțin îți mai pasă de copil?! Nea Ilie, reluă învățătorul, strâmbându-și
buzele și clătinând din cap fără considerație, am venit la dumneata
fiindcă mi-a spus părintele, dar să știi că n-aș fi venit! Du-te, Moromete,
se adresă apoi lui Niculae, făcându-i semn cu capul. Să stăm nițel de
vorbă cu tac-tău.
Niculae pieri după colțul casei. Nu mai avea nici o îndoială:
învățătorul avea ceva în felul lui de a fi care te făcea să înțelegi că știe el
lucruri pe care când i le va spune lui taică-său, acesta va rămâne mut și
nu va mai putea decât să zică: „Bine, domnule învățător, dacă așa stau
lucrurile, văd și eu că n-am nici o ieșire și că trebuie să-l dau pe băiat la
școală.“ Și Niculae era atât de convins că așa are să se întâmple totul, că
o luă încet spre grădină să se culce sub dud și să trăiască singur bucuria
acestor clipe hotărâtoare.
 El se înșela însă. Învățătorul avea acea înfățișare a cuiva care știe că
întreprinde ceva zadarnic; dacă ținea totuși să-i spună omului ce credea,
o făcea în nădejdea că poate va fi totuși înțeles și atunci, cine știe,
spusele lui vor pătrunde prin carapacea groasă pe care orice țăran o are,
oricât ar fi de deștept, peste creierul lui.
Preotul însă era mai încrezător și-i arăta lui Moromete mai multă
considerație.
— De ce te-ai lăsat de politică, Moromete? întrebă el parcă încântat
că Moromete făcuse această ispravă. Taman acum când a început mie
să-mi placă, nu-ți mai place dumitale.
— Nu m-am lăsat deloc, sfinția-ta, răspunse Moromete. Îi dau
înainte!
— Atunci să te văd, ai să vii la întrunire?
— Care întrunire?
— Poimâne seară la Aristide, la bancă. Vine prefectul! „Îl fac pe
Moromete ajutor de primar“, spunea Aristide azi-dimineață.
Moromete întoarse privirea să vadă dacă preotul nu glumește. Nu
glumea deloc.
— Altă treabă n-am eu acuma, părinte, decât să fac politică cu
Aristide! spuse Moromete enervat brusc.
Și preotul începu să râdă:
— Păi ziceai că îi dai înainte!
— Îi dau eu, dar... spuse Moromete și nu-și termină gândul, se supără
parcă și mai rău și-și plecă fruntea. Sunt plin de datorii, părinte, continuă
apoi după câteva clipe, ridicându-și din nou fruntea. Am făcut și eu
câteva boabe de grâu și mă gândesc cum să fac să-mi rămână și mie să
am de pâine.
— Lasă, nu te mai plânge cu cinci sute de duble de grâu, zise preotul,
și Moromete îi aruncă o privire bănuitoare, întrebându-se de unde știe
popa cât grâu a făcut el.
Îi trecu prin cap că popa a auzit că are grâu mult și că a venit după
căpătat pentru biserică. Se știa că părintele Provinceanu avea de gând să
strângă de la oameni să zugrăvească biserica, dar celălalt paroh strângea
și el pentru biserica lui care era neterminată și oamenii nu vroiau să dea
pentru două biserici.
— Păi, mai am altceva afară de dublele alea? zise Moromete cu un
glas care dădea de înțeles că dacă părintele nu avea grâu, în schimb avea
leafă și leturghii la biserică.
 — Nu te speria, că nu ți le ia nimeni, spuse învățătorul ghicindu-i
gândul. Uite de ce am venit, nea Ilie...
Moromete asculta jupuind un ziar împăturit să-și facă foiță pentru
țigare.
Învățătorul vorbi timp de câteva minute și spuse că nu se poate ca un
băiat așa cum avea Moromete să nu urmeze mai departe o școală
superioară. Nu luă în seamă nici un fel de împotrivire. Datorii a avut
Moromete o viață întreagă și va avea o viață întreagă. Nedându-l pe
băiat mai departe la școală, nu va scăpa de datorii, dar de nenorocit îl va
nenoroci; băiatului îi place cartea și va suferi cât va trăi din pricina asta,
n-o să fie niciodată om întreg dacă rămâne aci în sat. Asta s-o știe de la
el, de la învățător, care îl cunoaște pe băiat de patru ani!
— Dă-ți băiatul la școală, nea Ilie! porunci învățătorul cu un glas a
cărui tărie îl făcu pe Moromete să tresară cu putere. Nu e băiatul meu, e
al dumitale. Are frați, surori! Să-l ajute! Și dacă îl dai la școală, n-o să
mai aibă el nevoie de pământ, și rămâne fraților și surorilor partea lui de
pământ. Și dacă frații și surorile nu vor să-l ajute, vinde partea lui de
pământ!
Învățătorul se opri și urmară câteva clipe de tăcere. Atunci începu să
vorbească preotul. El atrase atenția că învățătorul n-are nici un interes în
chestia asta, dar își da seama că trebuie să-și facă datoria și să spună
părinților care e soarta care îl așteaptă pe băiat. După care preotul începu
să dezvolte ideea învățătorului (de fapt a mamei) că adică băiatul nu e
bun de muncă și că s-ar putea să moară dacă îl mai ține aici.
Moromete tăcea mereu și continuă să tacă și după ce preotul se opri.
Se vedea că e cu totul copleșit de întâmplare. Niciodată n-ar fi bănuit că
fiul său putea fi ceea ce spunea învățătorul că este. Pe neașteptate, ceva
nou, asemănător unei legi neîndurătoare, se ridica în fața lui și îi
poruncea: trebuie să faci acest lucru!
Învățătorul rupse tăcerea:
— Hai să mergem, părinte! și Moromete, la auzul acestui glas, se
zăpăci și se ridică în picioare.
— Domnule învățător, stai puțin... păi... problema asta... care școală
și cum să fac eu să...
— Te învăț eu ce să faci, nea Ilie, îl asigură învățătorul cu un glas
mai binevoitor. Fă dumneata rost de bani și te învăț eu ce trebuia făcut.
Bună seara!
Ceea ce se mai petrecu nu dură mult. Ilinca auzise totul din casă,
văzuse zăpăceala tatălui ei și cum rostise el cuvintele din care se
înțelegea că învățătorul și preotul biruiseră și, fără să spună vreun
cuvânt, ieși afară și se întoarse repede cu soră-sa mai mare. Moromete
intră în odaie, își desfăcu brațele și rămase așa, nemișcat, în formă de
cruce, cu înfățișarea celui care n-are putere să se împotrivească soartei.
Urmă o luptă scurtă și îndârjită, cu zvârcoliri neputincioase din partea
fetelor.
— Eu sunt stăpână! puse mama capăt strigătelor și amenințărilor cu
care fetele încercau s-o sperie. Nu vreți să-l ajutați, vând partea lui de
pământ și am terminat socoteala. Alegeți, una din două.
În grădină, Niculae citea întins pe burtă și era atât de absorbit încât
abia când amurgul îl împiedică să mai citească, își aduse aminte că acolo
pe prispă soarta lui s-a hotărât de mult. Sări în picioare și, alergând în
casă, nimeri tocmai la sfârșit, când surorile, tăcute și întunecate la față,
ieșeau să aprindă focul.
— Mamă!? strigă.
— Taci din gură! porunci mama cu blândețe. Poartă-te bine cu tat-tău
și fetele...
 XIV
Așteptând vânzarea grâului, Paraschiv și Nilă îngrășau caii. Se
duceau la câmp și îi băgau în porumb, îi lăsau să jefuiască știuleții încă
cruzi. Nilă nu zicea nimic, dar ceva dintr-însul se revolta totuși când îl
găsea pe fratele său dormind, iar mai încolo caii prăpădind firele negre
ale porumbului.
— Și ce-o să facem, bă, noi la București? îl întrebă el pe Paraschiv
într-o zi, încrețindu-și în sus, a nedumerire, fruntea lui lată și groasă.
— Cum ce-o să facem? Îți spun eu ce-o să facem! răspunse Paraschiv
mirat că Nilă nu înțelesese până acum ce aveau să facă ei la București.
Întâi și întâi se vor întâlni cu Achim și vor împărți banii pe care îi
făcuse cu oile. Cu banii de la Achim, cu banii care aveau să-i primească
de la tatăl lor din vânzarea grâului (Moromete nu le spusese că le
destinase lor banii pe care îi aștepta de la Achim și că nu le va da nimic
din vânzarea grâului), cu banii aceștia, continuase Paraschiv, aveau să
cumpere un camion și să închirieze o casă cu grajd la marginea
Bucureștiului, cum văzuse el la manutanța armatei când fusese militar.
Știa Nilă că având cai buni (așa cum erau ai lor) și având un camion,
puteau să câștige la București o grămadă de bani? Nu știa! Ei, atunci să
afle! Și știa Nilă că apoi, strângând iar o sumă de bani, puteau mai pe
urmă să închirieze o baracă la Obor, sau la Rond, sau la Piața Mare și că
având „transport propriu“ puteau face comerț cu cereale și alimente?!
Nu știa. Ei, păi dacă nu știa, atunci de ce vorbea?
— Eu am fost, în armată, magazioner! explică Paraschiv supărat că
Nilă uita acest lucru (în general Nilă uita mereu că Paraschiv nu era ca
Nilă, să stea mereu cu capul în jos, cu fruntea încrețită și să nu înțeleagă
nimic!). Prin mâna mea treceau mii de kilograme de arpacaș și de
untdelemn și de vite tăiate, eu mergeam în oraș și achiziționam, continuă
Paraschiv să-i explice.
Stăteau pe miriște, la umbra căruței, și coceau porumb. Nilă cu
pleoapele peste ochi, mesteca rar, parcă în neștire și asculta.
— Când venea majurul batalionului, poftim, dom’ majur, bonurile și
se uita majurul și cântărea. Dar îmi ieșea? Păi sigur că îmi ieșea, fiindcă
majurul, după ce făceam predarea, poftim, dom’ majur, trei sute de lei,
patru sute de lei, cinci sute de lei. De ce? Pentru că socoteam la
scăzământ și putea să vie el mama intendenței, că socoteala ieșea așa
cum o făceam eu. Și nu era numai scăzământul, pentru că, bă, pe mă-ta,
Vasile, carnea asta nu face zece lei, dă-mi-o cu șapte lei, că dacă nu, iau
de la altul. Îl convingeam? Păi sigur că nu-i convenea și mi-o dădea cu
șapte lei, dar pe bon cât puneam? Cât puneam, mă, Nilă?
— De unde să știu eu cât puneai? răspunse Nilă tot așa, mestecând în
neștire porumbul copt pe care îl mânca.
— Cum de unde să știi? Păi dacă prețul aprobat de intendență era
zece lei și eu luam carnea cu șapte lei, cât puneam pe bon?
Nilă își închipuia că e vorba de o socoteală complicată de cifre, care
ținea de știința de a fi magazioner, știință care dacă nu era învățată, n-
aveai cum pricepe cât punea Paraschiv pe bon, și nicidecum că era vorba
de hoție, încât rămase cu fața vinovată sub privirea întrebătoare a fratelui
său. Paraschiv însă crezu că el a înțeles și dădu din cap cu reproș, adică
să poftească acum Nilă să mai aibă îndoieli în ce privește priceperea lui
Paraschiv în afaceri.
— Să mă văd eu la București, că nu mi-e frică mie... mai spuse
Paraschiv și mușcă vârtos dintr-un porumb. Cu gura plină, el continuă
apoi să-i explice amănunțit și alte secrete ale comerțului.
Nilă nu dădea însă nici un semn de entuziasm și nici măcar de
acceptare înțeleasă a planurilor pe care le făcea fratele său. El continua
să nu înțeleagă ceva și Paraschiv știa care era acel ceva: în primul rând
Nilă nu înțelegea pentru ce toate acestea trebuiau făcute pornind de la
furatul oilor și cailor familiei. Altfel nu se putea? Paraschiv însă obosise
să-i tot explice că altfel nu se putea și nu-i explică nici acum. În al doilea
rând Nilă nu înțelegea pur și simplu ce însemna din punctul de vedere al
legăturii lor cu familia ceea ce aveau ei de gând să facă; rupeau cu ea,
fugeau, n-aveau să se mai întoarcă niciodată îndărăt, părăseau satul
definitiv? Aici problema era ceva mai neclară și Paraschiv spuse ce
gândea el.
— După ce ne ridicăm case în București, ne însurăm, bă, Nilă, și
atunci venim în sat colea cu nevestele: „Ne-am însurat, dă-ne partea
noastră de pământ“, o să-i spunem tatii și vindem pământul și cu banii
deschidem prăvălii.
— Vezi să nu-ți dea tata pământ! mormăi în sfârșit Nilă, aruncând
coceanul în foc.
— De ce să nu-mi dea pământ! Să îndrăznească să nu-mi dea
pământ! zise Paraschiv amenințător. Crezi că mai merge așa?
Nilă nu arăta că are de gând să mai spună ceva, și Paraschiv,
posomorât, nu mai zise nici el nimic, rumegă timp îndelungat din
cotolanul copt pe care îl ținea în mână. La urma urmei, dacă Nilă nu
înțelegea, treaba lui. Până la urmă, dacă o fi și-o fi, poate chiar să nici nu
mai meargă. Numai să nu spună, că atunci e rău. Dacă ar ști că spune, ar
încăleca chiar acum pe cai și ar pleca. Ar pierde banii pe grâu, dar n-ar
pierde caii. Fără cai și fără bani, numai cu cât avea Achim, ar fi fost
aproape cu neputință să încropească ceva în București.
— Și ce face tata aici cu banca, bă, Paraschive? Că el așteaptă să-i
trimită Achim bani, mai spuse Nilă într-un târziu.
— Cum ce face cu banca? Dar grâul?! se miră Paraschiv. Treaba lui,
să vândă din grâu și să plătească.
— Și fonciirea?
— Fonciirea?! Lasă să le ia țoalele din casă, răspunse Paraschiv cu
satisfacție. Au făcut covoare din lâna oilor și eu nici o pereche de ciorapi
nu mi-am făcut. Să nu creadă Tita și Ilinca că eu sunt prost!
Seara se duseră pe la tușa lor, care îi primi cu gura pungă de
satisfacție. Aflase ceva și știa dinainte că acest ceva când are să li-l
spună nepoților, aceștia au să sară în sus.
— Veniți încoace că am să vă spun ceva. Vino încoace, Nilă,
prostule, că eu când îți spuneam ziceai că așa și pe dincolo. Auziți voi?
Vor să-l facă boier pe ăla micu. Auzi, Paraschive?
— Pe cine să facă boier?
— Pe ăla micu, pe zgâmboiatu ăla de Niculae. Mă-sa vrea să-l dea la
școală! Și l-a pus pe tat-tău la cale. Voi nu știți nimic, degeaba stați cu ei
în casă.
— Fuși d-aici, ga Mario! zise Paraschiv care știa că tatăl său nu
dăduse nici un semn că s-ar gândi să-l dea pe Niculae la școală. Cine ți-a
spus ție că vrea să-l dea?
— A venit popa Petre și cu un învățător, acum o săptămână, la ei
acasă! Mi-a spus mie Marița lui Udubeașcă! Dar nu știa nici ea de ce și
am aflat. S-a lăudat Niculae la alde fata aia a lui Boțoghină, cu care e
într-o clasă, și aia a spus mă-sii și mă-sa a spus ăsteia a lui Șutică, care
are și ea un băiat într-o clasă cu Niculae. „Mario, zice asta a lui Șutică,
de unde are bia, frate-tău Ilie, bani să-l dea pe Niculae la școală?“
— Fugi d-aci, ga Mario, s-a lăudat Niculae la fata aia, se îndoi
Paraschiv mai departe.
— Așa am zis și eu, dar ce, crezi că nu l-am întrebat pe popa? L-am
întrebat, na! M-am dus să mă spovedesc și l-am întrebat, răspunse Guica
triumfătoare. „Părinte, zic, am și eu un nepot și aș vrea să se ducă și el la
o școală, dar nu vrea alde ta-său.“ „Cum nu vrea? zice. Când am vorbit
eu cu el, a spus că vrea.“ Ei?! exclamă Guica vârându-și fruntea sub
fețele înțepenite ale nepoților. Ați văzut? Ai văzut, Nilă, unde o să se
ducă grâușorul vostru?
— Vezi, bă?! exclamă și Paraschiv, uitându-se înfuriat la fratele său.
Ei-he! exclamă apoi amenințător și se ridică de pe pat. Să prind eu pe
cineva că dă vreun bob de grâu fără știrea mea.
Dar Guica îi potoli repede mânia, spunându-i că nu e bine să arate că
știu despre ce e vorba. Interesul lor e să pună mâna pe bani, nu să-i lase
pe-ai lor cu podul plin de grâu!
— Lasă-l pe tat-tău să vândă, și într-o noapte... puneți mâna pe bani
și fugiți. Tot eu să vă învăț?! ■
 XV
Pe la începutul lui august, într-o după-amiază, Anghelina lui
Boțoghină stătea în mica ei bătătură și trăgea pe războiul de țesut niște
urzeală de cânepă. Vatică o ajuta să învârtească sulul, iar Irina ședea ca
greutate pe scara de la pod de care se lega de obicei urzeala de țesut.
— Aștezău! strigă cineva la poartă, adică „așa să vă ajute
Dumnezeu“ și Anghelina răspunse fără să se uite:
— Mulțumim dumitale!
— O scrisoare! strigă atunci omul din drum. Fetița țâșni de pe scară
și alergă cu toate puterile spre poartă.
Era o scrisoare de la Boțoghină.
Mama și copiii lăsară războiul. Tatăl scria că o duce bine, s-a făcut
sănătos și în curând avea să se întoarcă acasă. Îi era dor de copii. Era
îngrijorat ce-au făcut ei cu seceratul și cum s-au descurcat la arie cu
ceata. Spunea că arată zdravăn, a făcut o ceafă de boier. Povestea despre
doctori și spunea de unul care a zis că de o boală trebuie să și vrei să te
vindeci, că altfel nu faci nimic chiar dacă cheltui o groază de bani și iai
la doctorii toată ziua. Cât a stat la spital, mai spunea el, erau și zile când
se întorcea pe-o parte și pe-alta. Se gândea la pământ, că a mai rămas
doar cu jumătate; îi era milă mai ales de Irina, ce-o să se facă ea când o
fi mare și a întrebat pe o soră de acolo care îl îngrijea dacă fata lui n-ar
putea și ea să intre într-un spital și să ia și ea leafă? Sora a răspuns că se
poate, mai ales dacă fata a fost premiantă la școală și că în privința
cheltuielii nu e cine știe ce. I-a dat o adresă la București, unde să se ducă
după ce iese din spital, să vorbească cu cineva de acolo, o rudă de-a ei, și
să-i spună cum să facă.
Fetița citea și chipul îi înflorise de fericire. Mama o domoli, spunând
că unde să se ducă ea așa mică, dar Vatică îi ținu parte, spunând că nu e
așa mică, e măgăreață mare, pleacă pe treisprezece ani. „Săracul Vatică,
gândi mama, ar vrea să rămână singur pe cele patru pogoane“.
— Treceți la război, spuse ea oftând. Irinico, treci pe scară!
De atâtea nopți cât suferise, scrisoarea bărbatului o făcuse să uite
totul. Sărăciseră, dar erau sănătoși. Cumplit lucru să sărăcești, era
adevărat: să te uiți că nu ai, să-ți dai seama că nici nu poți avea și să fii
silit să înduri fără nici o speranță; dar ce-ar fi putut face? Să fi furat? Să
nu fi vândut din pământ? Mai bine moartea decât pământul? Nu, au să se
descurce, alții au ajuns și mai rău. Și apoi, d-aici înainte el n-avea să mai
muncească așa cum muncise, mereu cu gândul și cu spaima la pământ.
Grija l-a îmbolnăvit. Acum grija asta nu mai era și nici fonciire mare nu
mai aveau de plătit. Și dacă n-o să le ajungă să aibă ce mânca, dacă are
să fie rău de tot, au să lase mândria la o parte și au să mai muncească și
pe la alții. La urma-urmei tot muncă e și oamenii sunt oameni, chiar
dacă unul e sărac și altul bogat.
Astfel gândea ea: nu muncise niciodată la alții și nu știa ce înseamnă
acest lucru.
O săptămână mai târziu primi și muierea lui Țugurlan vești de la
bărbatul ei, dar nu prin poștă, ci prin cineva dintr-un sat vecin, un soldat
care se liberase din armată și care făcuse parte din corpul de gardă al
penitenciarului Jilava.
Ion al lui Miai era în curte și văzând străinul avu bănuiala că trebuie
să fie în legătură cu vecinul și prietenul său Țugurlan și nu șovăi să afle
ce putea fi.
O dată cu el intrară și câteva muieri, care, tot așa, avură și ele aceeași
bănuială. Ceea ce auziră semăna a poveste. Judecata lui Țugurlan nu
ținuse mult. Ajuns la închisoare el se pregătise dinainte pentru ceea ce
știa toată lumea că e o închisoare, adică o încăpere cu pereți întunecoși
unde erai băgat și niște oameni înfricoșători la vedere care te păzeau și
erau gata să te împuște dacă ai fi încercat să fugi.
— Așa mi-a spus el că credea, preciza fostul soldat având un aer
vesel, lucru care i se păru atât nevestei lui Țugurlan cât și lui Ion al lui
Miai și celorlalte muieri de neînțeles, și chiar straniu.
— Și nu era așa? întreabă Ion al lui Miai buimac.
— Nu e chiar așa, nu e dracu chiar atât de negru, spuse omul. Adică
e rău, ferească Dumnezeu să ajungi la pușcărie, o întoarse el clătinând
din cap într-un fel care voia să spună că nu trebuie înțeles greșit. Dar,
adăugă el din nou, sunt unii care stau acolo pe viață și trăiesc!
— Ce trai o fi ăla-a! se strâmbă Ion al lui Miai nemaiînțelegând
nimic.
— Ioane, biată Țugurlănoaia arde sufletul în ea să afle ce-o fi cu
rumânul ei și tu... Lasă omul să-i spuie, se supără una din muieri.
— Asta mi-a spus să spun acasă, reluă fostul soldat adresându-se
muierii lui Țugurlan. „Spune-i muierii mele, zice, că e ca la cazarmă, dar
că în loc de instrucție, dăm cu târnăcopul. Tot așa, păduchi, goarnă,
santinele și mâncare proastă.“ Când a venit el acolo, începu fostul soldat
să povestească, eu eram în schimb, era într-o duminică dimineață. Când
vine unul nou se strâng ceilalți pe el și-l întreabă la câți ani e condamnat,
de unde e și pe cine a omorât. Au râs de el când au auzit că numai dintr-
atâta l-au condamnat. Stătea el cam retras și când s-a adus mâncarea a
început să mănânce. Îi era foame. Numai că n-a luat el nici de două ori și
îl văz că lasă lingura și se uită la mine. „Ehe, tată, zic eu în gând, asta e
pușcăria! Dacă n-ai bani să-ți mai cumperi de-ale mâncării, te
prăpădești.“ Vreo săptămână eu am escortat pe urmă niște civili la
Curtea Marțială și când m-am întors, zic, ia să vedem ce-o mai fi făcând
vecinul meu de sat? Stătea tot așa retras. „Camarade, zice, de unde ești?“
„Lasă vorba!“ zic (că n-avem voie să vorbim cu deținuții), dar el nu se
sperie și îmi spune că e dintr-un sat vecin cu al meu (nu știu cine i-o fi
spus!). „Să fii sănătos“, zic și nu m-am mai uitat la el. Erau unii soldați
care îi cunoșteau mai bine, le aduceau băutură și fel de fel; aveau
afacerile lor, dracu să-i ia. Eu am fost transferat de fa Compania
administrația financiară și nu prea cunoșteam serviciul penitenciar.
Fostul soldat se opri din povestit și rămase câteva clipe gânditor, apoi
își ridică privirea către muierea lui Țugurlan și-i ceru o cană cu apă.
— În seara aia i-am spus bărbatului dumitale dacă vrea să scrie vreo
scrisoare acasă, continuă el, după ce bău apa. Dar n-am apucat s-o iau,
fiindcă am fost chemat la companie și nu m-am mai întors la penitenciar.
Dar am vorbit cu el în seara aia și m-a rugat să-ți spun să nu-i duci grijă.
Doi ani trec ca două zile și o să se întoarcă sănătos. Spunea că să te duci
pe la cumnatu Grigore, parcă așa a spus, și să te rogi de el să vie cu
matale la București, că vrea să te vadă.
— Păi se poate? tresări nevasta lui Țugurlan și privirea ei lărgită de
suferință se opri pe chipul tânărului.
— Se poate, spuse acesta, dar trebuie să fii acolo joia, că numai joia
poți să-l vezi.
Se făcu tăcere. Nevasta lui Țugurlan stătea dreaptă cu privirea
pierdută în depărtări. Pe obrazul ei nemișcat începură să alunece lacrimi
mari. Dar ea parcă nu știa de ele, se uita mereu în gol, cu răbdare și
nădejde, așa cum se uitase mereu toată viața.
Întru târziu o întrebare apăru parcă în privirea și pe trăsăturile ei. Era
parcă o îngrijorare.
— Și numai atât ți-a spus? zise ea apoi.
Ar fi vrut să întrebe: omul ei nu se schimbase? Tot așa curat
rămăsese, cum îl știa ea? Pușcăria nu-l speriase și nu cumva uitase ce fel
de om fusese?
— Ce să-mi spună? întrebă fostul soldat.
— Știu și eu? Nu arăta speriat?
 — Speriat? Hm! avea niște ochi cu care parcă te apăsa.
— Slăbit nu era?
— Nu era neam! Adică, ce să spun, gras nu era, dar nici nu-i ieșeau
ochii din cap de foame, ca la alții. Știa să rabde, alții de foame se făceau
ca animalele. El nu! Arăta bine! Păi de-aia mi-a și plăcut de el și am
venit să-ți spun. Că altfel, câți nu sunt care îți cer fel de fel de servicii.
— Of, Doamne, șopti tânăra muiere luptându-se cu greu să înfrângă
încordarea care i se urcase în gât. Câte mai trebuie să pătimim! Taman în
ultima vreme începuse și el să se împace cu lumea și taman acum a pățit-
o. Dar bine că zici că se ține tare și nu și-a plecat genunchii. Că nu e
nimic mai rău decât să suferi degeaba. Ți-o fi foame, se adresă apoi
fostului soldat. Ai venit pe drum și e departe de la Tătărăști până aici.
În aceste zile Birică și Polina primiră și ei o veste. Le-o adusese la
poartă șeful de post.
Birică Ion era citat la judecătoria de ocol să se prezinte la data de 2
septembrie, în calitate de inculpat în procesul de furt săvârșit asupra
domnului Țudor Bălosu. Agenții forței publice erau obligați să ducă la
îndeplinire numita citație.
Șeful de post îl puse pe Birică să semneze și vru să afle și despre ce
furt e vorba, dar Birică nu-i dădu nici o lămurire. Vestea îl lua pe
neașteptate.
După bătaia de pe miriște, nu se mai întâmplase nimic. Birică
socotise că, din pământul tatălui ei, Polina avea dreptul la cel puțin cinci
pogoane de pământ, nu socotise pe cele patru de pădure și tot atâtea de
vie, și nici pe cele cumpărate de curând de la Boțoghină și Traian Pisică;
de fapt socrul său avea vreo patruzeci de pogoane de pământ care dacă
ar fi fost împărțite la toți membrii familiei, cum se făcea de obicei ca să
se afle zestrea de drept a unei fete, ar fi însemnat să i se cuvină Polinei
cel puțin opt pogoane, dar Birică spusese că un tată are dreptul să dea
unuia mai mult și altuia mai puțin; cinci pogoane erau deci atât cât un
tată părtinitor și nedrept putea să dea, mai ales că nici vite, nici unelte și
nici altceva nu luaseră, și Polina spusese și ea la fel, și măsuraseră și
seceraseră prin urmare cinci pogoane de grâu. Tudor Bălosu nu mai
suflase un cuvânt, îi lăsase să secere, să care grâul la arie, să treiere și să-
l ducă acasă. Iată însă că îi dăduse în judecată.
Polina era în mijlocul bătăturii cu cumnatele ei, cu mâinile și
picioarele pline de pământ, făcea chirpici pentru casă. Se apucaseră de
ea îndată după treieriș, cumpărând totul pe grâu, prin schimb direct,
atâtea duble pentru salcâmi de fundament, atâtea pentru șindrilă și metri
cubi de blană — metri cubi și șindrila le luase Birică făcând două
drumuri la munte — iar tâmplarului, căruia îi comandaseră uși și
ferestre, îi plătiseră tot cu grâu. Polina se apropie și, ferindu-și brațele
pline de pământ până peste coate, întinse capul alături de umerii
bărbatului ei și ceru să vadă și ea hârtia. O citi și rămase câteva clipe
nemișcată. Se uitară unul la altul în tăcere.
— Hm! făcu după aceea Polina. Ce zici, Birică?
— Ce să zic! O să ne condamne să-i dăm grâul îndărăt, să plătim
cheltuielile de judecată și dacă vrea tat-tău, se poate să iau și câteva luni
de pușcărie.
— Când zice că e procesul? întrebă Polina.
— Peste două săptămâni, la 2 septembrie.
Polina se uită iar la bărbatul ei și încetul cu încetul ochii ei care erau
atât de catifelați și de frumoși se micșorară și căpătară culoarea oțelului
clătină din cap cu îndoială: nu credea că la data aceea de 2 septembrie
tatăl ei se va prezenta la proces. Birică clătină și el din cap. Ce voia să
spună? La ce se gândea?
— Nu, șopti Birică gânditor, înțelegând că soția lui îi dă toată
libertatea să ia orice fel de măsuri împotriva tatălui ei. Nu, să mergem
întâi la proces, să vedem ce face, mai spuse el.
Ea își aplecă fruntea: avea dreptate omul ei, trebuia văzut... Nu se
putea spune că tatăl ei nu avusese prilejul să-și dea seama cât de hotărâtă
era ea și bărbatul ei să câștige această luptă. Dacă la proces el avea să
îndrăznească să meargă mai departe, însemna că încă nu-și dădea seama
cu cine avea de-a face.
Polina gândea că nu mai târziu decât a doua zi după proces, el avea
să afle o dată pentru totdeauna ce fel de fiică și ginere avea. Se duse
liniștită la cumnatele ei să facă mai departe chirpici pentru casă.
Cumnatele auziseră totul și nu întrebară nimic. În dimineața aceea a
secerișului înțeleseseră toți că Polinei lui Bălosu nici prin gând nu-i trece
să-și lase bărbatul din pricină că tatăl ei nu vrea să-i dea zestre și de
atunci începuseră să țină la ea. Era rău că Birică se bătuse cu ai ei pe
miriște, dar era drept; Birică nu vroia să se îmbogățească din averea
socrului; cerea cinci pogoane de pământ, dreptul cât de cât al Polinei; și
dacă acum venise citație pentru proces, rușinea era pentru Bălosu și
familia lui, nu pentru Birică.
 XVI
— Ei, Niculae, hai acum cu mine să vedem dacă poți să mergi la
școală sau nu. E nenorocire, Niculae! Am crezut că, hai, că n-o fi el
prețul grâului ca acum un an, că piața mai scade când se face grâu mult,
dar să scadă el la jumătate, asta n-ași fi crezut niciodată că o să se
întâmple. Sui-te sus și fă-ți cruce. Dacă ne întoarcem cu grâul îndărăt, n-
am ce să-ți mai fac, sărac de sufletul tău!
Moromete încărcase căruța cu grâu și se ducea să încerce piața de la
Pitești. La gară, la obor și la oborul mare din Costești fusese lumea
ailaltă, nu mai avea nevoie să se ducă și el. Era de dimineață. Niculae se
urcă în căruță peste cergă, deasupra grâului și, de înfigurat și
înspăimântat ce era, i se auzeau dinții clănțănind în gură.
Nenorocirea de care pomenea Moromete amenințase tot timpul satul.
Cu toate că trecuse mai bine de o lună de zile de la treieriș, prețul grâului
rămânea mereu același ca la început, adică scăzut la jumătate față de
anul care trecuse. Cu toate că Moromete auzise mereu și văzuse și cu
ochii lui cum oamenii, neliniștiți și furioși, se întorceau cu căruțele cu
grâu îndărăt, el nu luase în seamă amenințarea, nu crezuse în ea nici o
clipă. Își spunea — și avea dreptate — că fiind grâu mult, oamenii se
repeziseră prea fără socoteală cu căruțele în oboare și firește că
negustorii știuseră să-i primească cum se cuvine. Dar timpul trecea și
dubla de grâu nu urca nici măcar cu cincizeci de bani.
Nevenindu-i însă să creadă, și cum septembrie se apropia și Niculae
trebuia să plece, Moromete încarcă șaptezeci de duble în căruță și plecă
spre Pitești, o piață mai îndepărtată, al cărei preț se zicea că era mai bun.
Trebuia să vândă negreșit, nu mai putea aștepta.
Plecaseră de dimineață de tot și soarele răsări târziu în urma lor.
Moromete ținea hățurile în mână, îndemna caii fără încetare și timp de
câteva ceasuri, trecând peste poduri și bariere, prin sate și păduri, urcând
și coborând vâlcele, el nu scoase nici un cuvânt, nici o exclamație, nici
măcar atunci când ar fi fost trebuincios pentru cai; încorda doar brațul și
ridicând biciul lovea îndesat; odihniți și grași, caii duceau la trap căruța
încărcată, sforăiau și scuturau din cap.
Soarele răsărit îl lumina și îl încălzea pe Moromete din spate, dar el
nu-l simți și nu-i văzu lumina. Nu văzu nici oamenii de pe drum și nici
casele-pe lângă care treceau. Cu această grabă și cu această orbire
încerca să fugă el de un gând care îl urmărea: ce va face dacă la Pitești
va fi aceeași piață? Niculae stătea și el în căruță la fel ca și tatăl său,
mut, nemișcat, în prada aceleiași așteptări încordate...
Multă vreme nu văzură nici unul căruțele cu care se întâlneau.
Aceste căruțe semănau într-un fel izbitor cu a lor, adică aveau
aceeași cergă de cânepă pe deasupra acoperind ceva. Dar, deodată,
Moromete le văzu și trase de hățuri.
— O, hooo!... exclamă cu tot pieptul, mai lung și mai tare decât era
nevoie și, deși caii se opriseră, mai adăuga încă: Ho! Ho! Se răsuci apoi
cu tot trupul și strigă în urmă: „Bă, rumânilor!“
— Ce este, măi tăticule?
— Ia opriți nițel.
Era un șir întreg de căruțe și se opriră uimiți la auzul acelui glas
încordat care voia parcă să le dezvăluie o taină.
— De unde veniți, mă, voi? fură întrebați cu același glas.
— De la Pitești, tăticule, răspunseră câțiva deodată.
— Cu ce sunteți?
— Cu grâu.
— Și unde vă duceți?
— Acasă.
— De ce?
— E grâu mult.
— Ei, și?
— Nu cumpără nimeni.
Aici întrebările se opriră. Se scurseră câteva clipe și se auzi nesfârșită
și uriașă tăcerea câmpiei, apoi sforăi un cal, își aduseră aminte de ei
înșiși, și cei cu șirul de care îndemnară vitele să pornească.
— Ce-i facem, Niculae?
— La Pitești, tăticule! porunci și se rugă Niculae și glasul său, arzând
ca o flacără, îl răsuci repede pe om cu fața înainte.
Merseră toată noaptea și dormiră cu rândul. Când căruța ajungea la o
răspântie de șosele și se întâmpla ca tatăl să doarmă, Niculae îl deștepta
să-i arate drumul și tatăl spunea: drept înainte, sau hart caii, sau hăț.
Mergeau din ce în ce mai greu, erau din ce în ce mai numeroase dealuri
și văi și de la miezul nopții Moromete nu mai dormi.
Dimineața, Niculae se deșteptă ud de rouă. Căruța scârțâia pe o șosea
necunoscută, cu pulbere puțină, albă ca sarea pisată, cu pietriș ascuns
trosnind mărunt sub șinele roților. Moromete mergea pe jos și ceva din
înfățișarea lui și din felul cum mergea cu caii atrase băiatului luarea-
aminte.
 — Tată, unde suntem?
— Am trecut de Pitești.
— De ce?
— N-avem loc de căruțe.
— Și unde mergem?
— La munte.
— De ce nu m-ai sculat să văd și eu Piteștiul?
— Ai să-l vezi când ne întoarcem. Uite, zise tatăl mergând alături de
roată și dezvelind un colț de cergă. Ia și mănâncă.
Lângă pâinea de acasă era un pachețel cu ceva. Băiatul îl desfăcu, și
mirosul șuncii afumate făcu nările lui subțiri și străvezii să palpite.
Începu să mănânce.
Înainte ca soarele să apună, muntele începu să-și dea de veste
apropierea, între sate, șoseaua era mai puțin umblată ca la șes. Din
depărtare se făcea simțită răcoarea; privirea obosea, trecând de la un
munte la alt munte, de la o râpă prăpăstioasă la un ascuțiș înalt, iar
liniștea era aici mai aspră, mai lipsită de taine, ascuțea auzul și întețea
bătăile inimii. Niculae băgă de seamă că tatăl său arată schimbat. În
afară de faptul că tăcea, fața lui se urâțise, fruntea parcă i se făcuse mai
mică, nasul mai mare, părul tuns scurt se vedea de sub pălărie ca al unui
străin... Niculae se simți și el străin în liniștea aceasta străjuită de munți
neprietenoși. În curând însă își dădu seama de ce se schimbase tatăl său
așa: se întâlneau din când în când cu căruțe și văzu cu ce ochi se uita
tatăl său la ele. Erau căruțe de-ale lor, de la câmpie, se întorceau acasă
goale. Veneau deci de la munte după ce vânduseră grâul. Niculae se uită
din nou la tatăl său și se sperie: niciodată până acum nu crezuse că el
poate avea o privire atât de turbure și de dușmănoasă.
— Tată! șopti.
— Ce vrei tu?
Niculae simți cum inima i se micșorează.
— Ce vrei? repetă tatăl și se uită înapoi și privirea lui turbure îl
zăpăci pe băiat.
Trecură astfel ceasuri lungi. Abia într-un târziu Moromete înfășură
capătul hățurilor de vârful loitrei, înfipse biciul în grâu și-și plecă
fruntea. Ce se petrecea? îi ura pe cei care cutreieraseră înaintea lui aceste
râpe, în căutarea de prețuri mai bune, ca și când dacă aceștia vânduseră
n-ar mai fi rămas loc și pentru el. Ce însemna acest lucru?
— Ce e, Niculae, tată? Te doare ceva?
— Nu...
 Moromete se întoarse și puse mâna pe piciorul slăbuț al băiatului. Îl
strânse ușurel și se uită la fața lui. Cum stătea aplecat spre genunchii
băiatului, acesta îi văzu întâi mustățile și se rușina că i se păruse mai
înainte că tatăl său era urât. Tatăl său semăna uneori cu Ștefan cel Mare
(fără pletele acestuia), iar alteori, când purta căciulă și era supărat,
aducea puțin cu Matei Basarab.
— Atunci de ce mă chemași? Ți-e foame? întrebă Moromete.
— Nu...
— Te-ai săturat de mers?
— Nu! protestă Niculae. Tată, de ce nu întrebi pe unul din ăștia care
au vândut?...
Moromete își retrase mâna. Copiii pătrund în sufletul unui om repede
și necruțător. Abia auzind-l pe băiat își dădu seama Moromete că se
ferise să intre în vorbă cu cei care vânduseră. Era furios pe ei, pe graba
lor și poate chiar pe norocul lor: dacă ei dăduseră grâul bine, luaseră
caimacul și acum poate că și scăzuseră prețurile în urma lor. Opri căruța
unuia care se întorcea gol și îl întrebă până unde s-a dus și cu cât a dat
grâul. Omul răspunse că a fost cam departe, dar a dat grâul bine.
— Cu cât?
— Cu șapte lei.
— Ce înseamnă asta? întrebă Moromete.
— Șapte lei peste Pitești.
Moromete întoarse capul înainte și porni caii. Asta însemna bine la
omul ăsta? Pentru șapte lei la dublu să bați drumul prin creierii
Carpaților?
— Credeai că e mai mult? strigă omul din urmă.
Moromete opri caii.
— Păi eu așa credeam... mărturisi el cu o dezamăgire naivă în glas.
— N-au mocanii bani! explică celălalt. Iarna au ei mai mulți bani.
— Păi poate cineva să păstreze grâul până la iarnă, domnule?
protestă Moromete către cel din urmă, ca și când acela ar fi pretins
contrariul și din pricina asta se și supără parcă brusc pe el și-i întoarse
spatele.
În sfârșit, după două zile și-o noapte, Niculae, recunoscând vechiul
fel de a fi al tatălui său, behăi de bucurie ca un ied în aceste locuri
necunoscute și se agăță și-l trase fără nici o noimă pe tatăl său de flanelă.
Moromete îndemnă caii și râse pe sub mustață.
— Auziși ce zicea ăla?! îl luă apoi martor pe Niculae. Un creștin și
el! S-a dus la munte și a dat grâul cu douăzeci și șapte de lei dubla!
 — Tată, dacă mocanii nu fac grâu și porumb, de unde au ei bani?
— Păi tu n-ai învățat la geografie? Care sunt bogățiile țării? îl
examină Moromete sever. Ia vezi, că dacă la examen nu ieși bursier, n-
am de unde da șapte mii de lei pe an!
Niculae întâi râse, dar apoi începu să-i turuie gura de localități unde
se găsesc bogate zăcăminte de fier, aur, sare, aramă, var, aluminiu, cu
industriile lor cu tot.
— Oamenii ăștia de pe aici, îl întrerupse Moromete văzând că știe,
mai lucrează și în păduri, fac șindrilă din brad, metri cubi de construcție,
obezi, fel de fel de putini și butoaie, unii sunt zidari, alții sunt ciobani, au
livezi fac țuică, fac drojdie, fac poame și... ghici mai ce? Poșircă, mă,
Niculae încheie Moromete cu dispreț binevoitor și Niculae îl trase iar de
flanelă.
Când soarele apuse, Moromete îi făcu băiatului o destăinuire: aveau
să tragă și să mâie chiar la femeia aceea despre care povestise el acum
două ierni, când fusese la munte cu Tudor Bălosu. Își mai aducea
aminte?
Numai că Niculae fu cam dezamăgit de felul cum îi primi mocana.
De bucuroasă era ea bucuroasă, așa cum povestise tatăl său, dar lui nu i-
a plăcut nici pâinea, nici ciorba de fasole și nici mâncarea de prune pe
care le-o puse ea pe masă. Pâinea era parcă făcută din uruială, fasolea n-
avea nici un gust, iar prunele erau leșinate. Numai țuica era bună.
A doua zi vândură grâul în sat, iar pe la prânz, împăturind banii și
vârându-i la brâu, Moromete oftă cu tristețe și-i spuse băiatului:
— Râdeam de ăla, Niculae, care a dat grâul cu douăzeci și șapte
dubla! Noi l-am dat cu douăzeci și șase!
Porniră îndărăt, iarăși tăcuți și tatăl și fiul. Erau însă împăcați și
Moromete ajunse chiar la concluzia că șase lei peste Pitești e un preț
destul de bun. Ce puteau face?
La Pitești tatăl arătă băiatului orașul și îi arătă oborul de cereale.
Niculae rămase buimăcit de mulțimea de oameni. Nu se vedea de la o
margine la alta, iar înghesuiala căruțelor era de neînchipuit. Cum ele
trebuiau să se miște, unele să dea înapoi să iasă, altele să-și facă loc să
intre, roțile se atingeau, oiștile intrau una în alta, sușlețul uneia strivea
capetele boilor din spate... Se auzeau îndemnuri mânioase, alteori cineva
răcnea înjurând înspăimântător... Și aceleași cergi de cânepă cenușie,
întinse peste căruța plină sau pe fundul gol al căruței zăcând stoarse.
Căruțele cu boi erau cele mai liniștite. Fără ele îți trecea prin cap că n-ar
avea cine să împiedice o zăpăceală a cailor, o bătălie ca în cărțile de
istorie, cu bice în loc de săbii și cu înjurături în loc de strigăte
războinice.
Undeva în fund se vedeau magaziile si rampele de descărcare.
Agenții caselor de comerț treceau printre căruțe și dădeau bonuri. Purtau
pălării albe de paie și pantaloni de asemenea albi. Treceau de la căruță la
căruță, vârau adânc mâna sub cerga țăranului, lăsau să li să scurgă grâul
din palmă și strigau: șaptesprezece lei; nouăsprezece cincizeci; douăzeci
și foarte rar douăzeci și unu. Acesta era prețul grâului și uneori, la câte o
căruță, nu strigau nimic și nu dădeau nici un bon; asta însemna că grâul
acela avea prea multe corpuri străine sau că bobul lui era prea sec.
— Se scurge grâul rumânilor, Niculae, se varsă ca apa. De la treierat
și până la culesul porumbului tot așa cum vezi... Se varsă sudoarea
noastră, se strânge în magazii, Niculae...
Moromete vruse să facă la obor un popas. Apucă însă hățurile și
dădu cu biciul în cai; era mânios și multă vreme se uită drept înaintea sa.
Ai fi zis că se teme că uitându-se înapoi își va pierde stăpânirea de sine.
În zilele următoare el încercă să mai glumească, să-i spună lui
Cocoșilă că a făcut-o fiartă cu grâul („am dat, Cocoșilă, din șaptezeci de
duble, treizeci și cinci pe degeaba“, adică numai pe primele treizeci și
cinci a luat el cincizeci și doi de lei pe dublă, cum plănuise, dar pe
celelalte nu mai luase nimic...), încercă să se amăgească spunându-și că
totuși prețurile se vor urca, întârzie ceasuri întregi în poiana ferăriei lui
Iocan și toate acestea în speranța că doar-doar va veni cineva sau se va
auzi de undeva că se va întâmpla un lucru, o mișcare undeva, sau nu știe
ce răsturnare, nu se știe ce lege, care dacă n-ar schimba cu totul situația,
în orice caz s-o țină pe loc, să stea pe loc banca, să nu se miște fonciirea,
să nu plătească nimic pentru școala lui Niculae și numai negustorii să nu
stea pe loc, numai pentru ei să treacă timpul și să-i silească în felul
acesta să urce prețurile.
Timpul trecea însă pentru toată lumea și Niculae îi dădu primul de
veste că peste trei zile trebuie să plece la Câmpulung pentru examenul
de admitere.
Se duse cu Niculae.
Fiindcă tot pleca la munte — Câmpulungul era un oraș de munte
— mai încarcă o căruță de grâu și o vându pe drum cu același preț.
Îi mai rămânea astfel în pod jumătate din grâu. Erau totuși în picioare
jumătate din speranțe. Fetele se împăcaseră cu gândul de a nu mai
pretinde ceva din munca lor (aveau să aibă în schimb partea de pământ a
lui Niculae și nu era puțin să te măriți în loc de două pogoane, cu trei),
iar Paraschiv și Nilă se arătau și ei parcă mai înțelegători (nu spuseseră
nimic că se cheltuiau bani cu fratele lor vitreg), încât speranțele din pod,
așa înjumătățite cum erau, dacă erau amânate până când prețul grâului
avea să se ridice, puteau să se împlinească.
 XVII
Astfel că datoriile trebuiau amânate și ele; toate datoriile, fiindcă nici
una nu putea fi plătită!
Paraschiv, care fusese de față când tatăl său spusese acest lucru,
îndată după plecarea lui, îndată chiar după ce căruța se îndepărtă de casă
cu Niculae în ea, se adresă Titei rânjind:
— Din gură e lesne să amâi, și e lesne să-l sui pe Niculae în căruță și
să-l duci la școală, dar ce-o să te faci când o veni colea banca si fonciirea
să dai! Așa, din gură, pot să zic și eu: am zece mii de lei! Dar îi am?
Paraschiv stătea pe prag în locul unde stătea de obicei tatăl său. Fără
Moromete, tinda arăta acum parcă goală; nu-i stătea deloc bine lui
Paraschiv acolo pe prag. Fiindcă Tita nu răspunse, iar mama intră în
odaie ca și când n-ar fi auzit, Paraschiv continuă cu ideea lui, deosebirea
dintre a spune din gură și a avea.
— E cel mai lesne! reflectă el. Nu așa, mă, Nilă? îl luă el martor pe
frate-său. Vine colo iarna și n-ai dulamă pe tine și trebuie să ieși să dai
caii la apă. Zici din gură: „Ia dă, bă, dulama să mă îmbrac!“ Dar ai
dulamă?!
Mamei i se păru că este iarăși vorba de fusta ei pe care și-o făcuse
anul trecut din lâna oilor și nu rabdă să nu răspundă:
— Ca să ai dulamă trebuie să torci, zise ea din odaie. Pune mâna pe
fus și toarce!
— Știu eu că ți-ar place, dar n-ai găsit prostul ăla, răspunse Paraschiv
fără respect. V-ați apucat să-l faceți pe ăla micu boier, dar să vedem ce-o
să faceți când o veni colea fonciirea și banca?
— Abia așteptași să plece tat’ tu, dar crezi tu că nu se întoarce? zise
mama de după ușă cu un glas neliniștit. Fonciirea și banca să le plătiți
voi, că de aia i-a dat drumul lui Achim la București. Ce te mai arde și pe
tine să te faci boier! Ce te-ai mai face, dacă ai avea cu ce! Te vede
Dumnezeu că-l dușmănești pe ăla micu fiindcă învață carte. Pe tine nu
te-am dat la școală? De ce n-ai învățat?
— O sută de inși cu carte și nu mă dau pe ei! răspunse Paraschiv cu
trufie.
— Vezi-ți de deșteptăciunea ta, lasă-ne pe noi! mai spuse mama și se
închină la icoană. Abia termină însă crucile și continuă: Banca să faceți
ce știți, fiindcă voi ați fost ăia care nu mai puteați cu gurile căscate după
bani.
 — Dar lâna de la oi a fost bună! Ehei! amenință Paraschiv cu glas
acoperit, vrând pe de o parte să spună că iată cine a trăit și trăiește bine
de pe urma băncii, dar lasă că de-aici înainte o să curme el acest trai.
— Ce-ai să faci? îl sfida mama ieșind în tindă și apoi pe prispă. Uite
colo lână, niște velințe și niște pături, ia-le și sătură-te cu ele! Altceva
mai ai ce să mai iai?
Și se dădu jos de pe prispă și porni spre grădină să nu-l mai audă. Ce
ciudat lucru! Cât fusese tatăl aici, nu scosese un cuvânt și iată-l acum ce
ieșea din el! Ce-a vrut să spună cu banca și fonciirea? El vorbea ca și
când n-ar fi avut nici o legătură cu aceste datorii și amenința fără rușine.
De unde răbufnirea asta? Achim fusese lăsat să se ducă la București; ce
mai vroia? I se spusese doar limpede că cheltuiala cu Niculae era din
dreptul fetelor, din munca lor. Scăpată de grija lui Niculae, mama simți
acum că vechile ei temeri n-au părăsit-o deloc. Își spunea iarăși că de-ar
fi să rămână singură cu copiii vitregi, n-ar avea nici o scăpare, ar arunca-
o pe drumuri chiar a doua zi.
Mama avea două vieți și, adesea, cea din timpul nopții era
neliniștitoare. Cu ochii deschiși, nimic nu i se părea greu de îndurat, ar fi
putut răbda chiar și izgonirea din casă. Noaptea însă, în vis, faptele ei și
ale altora începeau din nou să trăiască și în această a doua viață puterea
ei de a înțelege și a îndura se prăbușea sau se înălța fără voința ei.
Trecuseră ani îndelungați și nu izbutise să afle decât foarte puțin din
taina acestei vieți.
Adevărul unei bucurii sau liniștea unui gând curat erau deseori puse
la îndoială în timpul nopții, iar alteori îndoiala și apăsarea din timpul
zilei erau străluminate în somn de bucurii mari.
De câte ori avea ceva cu Paraschiv, chiar și numai în gând, Catrina
Moromete îl visa apoi toată noaptea, și astăzi își aduse aminte de acest
lucru abia după ce se certă. Era însă prea târziu să mai dreagă ceva,
gândul rău îl avusese, nu se înșela față de ea însuși, și de frică se hotărî
să se culce târziu și să se culce ostenită, poate că va trece noaptea fără să
i se turbure sufletul.
Se apucă și cără nenumărate căldări de apă, sapă și udă straturile de
zarzavaturi și grădinița cu flori, făcu singură de mâncare și tocă tot
singură ierburi pentru păsări. Puse apoi mâna pe lopată și curăță cotețul
de păsări, râni la porc...
Paraschiv stătea pe prispă și juca tabinet cu Nilă, dar ea nu-i vedea pe
nici unul și nici la ea nu se gândea. Uitase de sine și de toți. Dădea
mișcărilor ei acea distanță dintre ea și lucruri în care trupul, dăruindu-se
întreg mișcărilor pe care le făcea, ferea sufletul de urmările rele ale
acestor mișcări cum ar fi fost gândul că munca este istovitoare sau
murdară, nemeritată sau nepotrivită. Din pricina asta Nilă, de obicei mai
atent, nu băgă nici el de seamă că mama umbla cu lopata în mână, un
lucru față de care și un străin s-ar fi simțit rușinat; juca tabinet și pierdea
mereu și fruntea îi era încrețită în sus, a uimire și nedumerire că fratelui
său îi veneau cărțile în așa fel încât lua de jos tot ce dădea el.
Terminând și cu cotețele, Catrina trecu în spatele casei și începu să
curețe cu o săpăligă scaieții care creșteau pe lângă gardul dinspre curtea
lui Bălosu; Ostenise și într-o vreme rămase nemișcată, cu palmele pe
coada săpăligii. Își apleacă urechea minții asupra stării ei lăuntrice, dar
nu putu să-și dea seama dacă sufletul i s-a liniștit. Se uita în zare fără să
vadă, trudită și mâhnită. Cerul era larg și lumea fără margini, dar viața
omului se învârtea înăuntrul unei curți ca într-o închisoare. Adânc și
luminos era cerul, dar aici jos era o casă împrejmuită cu gard și sufletul
omului se chinuia aci, întunecat și orb. „Iisuse Cristoase, se rugă mama,
luminează sufletul lui Paraschiv și luminează-l și pe-al meu.“
Văzând-o așa nemișcată, Aristița Bălosu se apropie încet de gard.
— Ai ostenit, Catrino! șopti ea. Eu zic că ai cărat mai mult de
douăzeci de căldări de apă.
Catrina tresări.
— Ce să fac?! Omul e dator să muncească! spuse ea. Mai rău o fi
când n-oi mai putea. Parcă nu auzii azi mașina, schimbă apoi vorba după
câteva clipe de tăcere, nu mai ai ce coase?
Aristița oftă:
— Spun și eu... să nu m-audă Tudor... Mi s-a urât, Catrino! Uite-l,
mai adineauri a venit de la ocol... N-aș fi crezut, Catrino, să ajungem în
judecăți părinți cu copii.
— A! se sperie mama. Ce judecăți?
— Uite cu Polina! S-a măritat contra lui tat-său, tat-său nu vrea să-i
dea pământ, s-au bătut cu al lui Birică... acuma, am ajuns să ne judecăm!
Azi a fost proces! S-a amânat, continuă Aristița văzând uimirea vecinei.
Noroc de judecător, cică ar fi unul bun care nu prea ia în seamă
advocații, „Împăcați-vă, zice, vă dau termen“. Tat-său a sărit în sus, că
nu vrea să se împace, și Polina... Aristița făcu un gest și oftă. Cică ar fi
strigat acolo la alde tat-său: „Lasă că ai să te împeci tu, te fac eu să te
împeci“. Și Victor mai rău ca tat-său: „Câtă viață oi avea, zice, cu mine
n-ai să te împeci, Polino“. Fratele îi spune sorii! exclamă Aristița
îngrozită. Nu știu ce să mai fac cu ei! Văz că tu, Catrino, te mai duci la
biserică, dar eu degeaba mă duc...
„La alții mai rău ca la noi“, își spuse Catrina, dar seara, când se
culcă, simți că truda din timpul zilei tot nu-i alungase neliniștea
pricinuită de cearta cu Paraschiv și îl visă numaidecât ce adormi. Se
făcea că Paraschiv stătea în mijlocul bătăturii și strângea de gât o purcea
albă; o ținea cu picioarele în sus și o sugruma; purceaua țipa ascuțit și
fața ei cu rât alb și cu ochii roșcați se schimba și ba era purcea, ba era
Ilinca... Se auzeau țipete: „Mamă, mamă!“
— Mamă!
Catrina sări în sus înfricoșată. Era chiar Ilinca la căpătâiul ei și în
clipa următoare auzi țipete undeva în noapte, parcă la spatele casei.
— Ce este?
— Arde casa lui Bălosu.
— Săriți! strigă mama, uitând într-o clipă de visul ei urât.
Alergă în tindă după căldarea cu apă și pieri pe după spatele casei.
Paraschiv și Nilă săriră și ei. Casa lui Bălosu ardea dintr-un colț cu o
vâlvătaie care clătina rar și liniștit întunericul nopții; dacă ar fi fost vânt,
s-ar fi întins numaidecât peste tot acoperișul. Dar și așa, în liniștea
aceasta neagră, flacăra roșie amintea parcă iadul cum trosnea și făcea să
urce și să coboare asupra ei grămezi uriașe de întuneric.
— Săriți, săriți! țipau femeile, deși sărise să stingă focul aproape
toată lumea din acea parte a satului.
Câțiva bărbați îndrăzneți se urcaseră pe acoperiș, foarte aproape de
flacără și aruncau una după alta gălețile cu apă care erau aduse în goană
de la fântână. Nu era prea aproape fântâna și primejdia era mare, încât
țipetele și îndemnurile nu mai conteneau. Țipau mai ales vecinii lui
Bălosu, muierile care se temeau că focul s-ar putea întinde și la ei.
Temerea nu era fără noimă, cu toate că în aer nu se simțea nici o adiere,
dar flacăra părea o ființă vie, un balaur amenințător care printr-o voință
dușmănoasă putea să-și întindă limbile și spre acoperișurile vecine.
Nu trecu însă multă vreme și se văzu că flacăra ardea acolo liniștită.
Se aduseră scări și în curând vâlvătaia începu să scadă. La întrebările
oamenilor, Tudor Bălosu răspundea unul și același lucru: nu știa cum de
i-a luat casa foc. Au scos cenușa din vatră cu tăciuni în ea? Nu, cenușa
era scoasă dimineața și nu la spatele casei, ci departe, în fundul grădinii,
o duce muierea. Atunci, cum au țâșnit scântei pe coș? Nu știa nimic. Nu
puteau țâșni scântei tocmai spre colțul casei jos la tălpici; dacă ar fi
țâșnit de pe coș ar fi trebuit să ia foc acoperișul; și acoperișul era de
tablă și cel mult la streașină putea ajunge o scânteie; dar nu de la
streașină, ci de jos se aprinsese. Era limpede: cineva a dat foc casei.
Muierile își făceau cruce, obosite și speriate. Se duceau acasă
întrebându-se în dreapta și în stânga cine ar fi putut să dea foc.
Singură în odaie — fetele și Paraschiv și Nilă dormeau tot afară
— Catrina Moromete îngenunche în fața icoanei și începu să se roage.
Ea bănuia cine a dat foc casei lui Bălosu. Își aminti de ceea ce îi spusese
Aristița de după gard și se gândi la Birică.
De fapt, nu Birică, ci chiar Polina, cu mâna ei, pusese focul; venise
pe întuneric cu o sticlă de gaz și fugise apoi prin fundul grădinii. Dăduse
foc numai la un colț. Tatăl și fratele ei nu erau proști să nu înțeleagă că
dacă nu sting procesul contra bărbatului ei, le va aprinde toată casa.
Lupta nu se mai dădea cu martori, ziua în amiaza mare, cum se
întâmplase până acum, ci pe ascuns, noaptea pe întuneric și cu o
îndârjire mai mare și mai primejdioasă ca înainte.
„Iisuse Cristoase, se rugase mama în genunchi, ne-ai apărat până
acum, apără-ne și de aici înainte. O fi el Paraschiv rău și întunecat la
suflet, dar gânduri de astea, Mântuitorule, știu că nu l-ai lăsat să aibă.“
 XVIII
Când peste câteva zile Moromete se întoarse de la Câmpulung
— Niculae era de-a dreptul fericit, reușise la examenul de admitere
printre primii din câteva sute de candidați — mama nu socoti că mai
trebuie să-i mai spună și bărbatului ei de răbufnirea lui Paraschiv. O
stăpânea încă gândul acela că față de alții, față de ai lui Bălosu de pildă,
feciorul vitreg nu era chiar atât de înfricoșător cum i se păruse ei. Visele
sunt vise, uneori visezi rău și nu se întâmplă nimic; visul rău e gândul
care n-ai scăpat de el, care ți se cuibărește în suflet și e numai al tău,
venit din păcatele tale.
Catrina gândea astfel și din pricină că Paraschiv se purta parcă mai
bine cu ea, el arăta ca și când s-ar fi temut ca mama vitregă să nu-l spună
și Catrina gândea că dacă lui Paraschiv îi e frică de tatăl lui, atunci nici
ea n-are de ce să fie îngrijorată.
Ea nu se înșela, dar n-avea de unde ști că teama lui Paraschiv era de
altă natură; el făcuse o prostie lăsând să i se simtă o parte din gânduri și
se temea că dacă mama vitregă vorbește, tatăl ar putea deveni bănuitor.
În aceste zile el se arătă mai vorbăreț și mai vesel și se interesă chiar de
examenul lui Niculae, întrebându-l de câteva ori cu bunăvoință:
— Ei, și acuma când te duci la școală, Niculae?
— Peste două săptămâni, răspundea Niculae și mama auzea și își
spune că, deci, făcea bine tăcând.
În duminica următoare, însă, dimineață, intră în curte Jupuitu. Nu era
„nimeni“ acasă, adică tatăl era pe la oameni. Dar agentul de urmărire se
așeză pe prispă și porunci scurt:
— Să vie imediat aici!
Moromete nu era departe, era la Dumitru lui Nae, pe marginea
șanțului, și veni repede acasă.
— Moromete, îl întimpină Jupuitu, ridicându-se în picioare, plătește
fonciirea.
— Păi n-am plătit-o?! exclamă Moromete plin de uimire și se opri la
distanță, cu mâinile în șolduri.
Dar agentul, posomorât, nu mai stătu ca înainte la discuție.
Moromete vroia să spună că dacă a plătit acum trei luni jumătate din ea,
însemna că a plătit-o toată; începea iar comedia și agentul se săturase.
— Dacă peste două ceasuri nu vii imediat la primărie să plătești, mă
întorc cu șeful de post și-ți iau vita din grajd, spuse el. Bună-ziua!
 Moromete, ca de obicei, nu se sperie de această amenințare. E drept
că niciodată nu se arătase Jupuitu atât de categoric, dar poate că îl lua și
pe el la rost perceptorul și înțelese că trebuie să se ducă iar pe la primărie
și să facă ce-o face să amâie plata până mai încolo... Trebuia să
vorbească cu perceptorul, numai acesta putea să-l amâie.
Plecă liniștit la primărie. Nu se putea, doar nu erau nebuni; la iarnă
prețul grâului avea să se ridice de două ori cât acum, avea să vândă și să
plătească atunci, era limpede ca lumina zilei, doar n-o să-l silească să
piardă jumătate din grâul pe care îl mai avea. Pierduse pentru Niculae
fiindcă n-avusese altă scăpare, dar în chestiunea asta plătise totdeauna
când îi venise mai bine.
— A! Ce faci, Moromete, bine că te văd! exclamă primarul din
biroul său, care avea geamul deschis spre șosea. Se apropie de geam și îl
chemă pe Moromete înăuntru: hai că am ceva de vorbit cu dumneata!
Moromete intră, dar primarul rămase în picioare: nu-i întinse mâna
lui Moromete și nici nu-i spuse să stea pe scaun.
— Am avut de două ori întrunire la bancă, spuse el. Credeam că ai să
vii cu Cocoșilă și cu Dumitru lui Nae, dar nu te-am văzut.
Moromete nu-i răspunse imediat și Aristide îi întoarse spatele și se
duse la fereastră. Avea neplăceri.
Întâmplarea cu Țugurlan se răspândise în tot satul și de teamă să nu
se repete și cu alții, trebuise să-i poruncească lui Tache să se poarte cu
grijă cu oamenii. Nu izbutise nici șeful de post, care negase că i s-ar fi
luat arma în ziua aceea și legiunea de jandarmi n-avusese ce să-i facă.
Apoi, ce se întâmpla acum, de ce nu mai veneau oamenii la întruniri? Nu
înțelegea, nu credea că din pricina scandalului de la moară cu Țugurlan.
Țugurlan nu plăcea la nimeni, era un om pe care îl înjurau mulți, iar cei
care nu-l înjurau puțin le păsa de el. Nu asta era pricina. Cu o săptămână
în urmă avusese loc o întrunire a țărăniștilor cu Crâșmac și nici la ei nu
veniseră cine știe ce partizani. Situația politică era turbure, circulau
zvonuri ciudate despre legionari și despre faptul că partidele aveau să fie
desființate. Pretorul îi informase că legionarii aveau să se prezinte și ei
în alegeri și că, spre deosebire de alte dați, nu-i mai împiedica nimeni să
facă propagandă. Aristide, care găsise într-o zi o broșură legionară
printre cărțile feciorului său Tache și citind-o se îngrijorase, îl întrebase
pe pretor ce fel de program aveau legionarii și pretorul îi spusese că nici
el nu înțelegea nimic, dar că din moment ce era vorba de acei oameni
care îl împușcaseră pe Duca și care umblau mereu cu pistoalele la ei,
nici nu mai era nevoie să înțelegi. Toate acestea erau însă numai
zvonuri: Aristide nu vedea cum ar putea partidul liberal să lase puterea
din mână, să se lase adică desființat de către rege... Dar atunci de ce se
zvonea? Dacă partidul liberal cădea, cădea și el, Aristide. Cine l-ar mai
fi ales?
— Ai? De ce zici că n-ați venit la întrunire?
Și se întoarse de la geam și de astă dată se așeză pe biroul său.
— Adică cum, se miră Moromete, veniră alegerile și nu ne văzuși pe
noi votând?!
— Da, dar de ce n-ați venit la întrunire?! Era foarte important să
veniți la întrunire, să vă vadă lumea pe toți, pe dumnatea, pe Cocoșilă,
pe Dumitru lui Nae... În fine, ce mai faci? Ai vândut grâul?
Privirea lui Moromete se lărgi.
— Ce te uiți așa la mine?! zise Aristide fără chef. Știi de ce te întreb.
— Păi tocmai asta bag și eu de seamă, doar nu ți-o fi venit în gând
să-mi ceri banii ăia, se îndoi Moromete.
— Ba chiar mi-a venit, zise Aristide tăios. Nu pot să vând grâul la
prețul ăsta și îmi trebuiesc bani.
— Păi nici eu nu pot să vând, zise Moromete deodată întunecat și
hotărât. Cum o să vând?!
— Asta nu mă privește! replică primarul ridicând puțin glasul.
Era neprietenos și se vedea că n-are de gând să ierte un om care nu-și
ținuse promisiunile față de el. Îl împrumutase cu bani, dându-i clar de
înțeles că, la rândul său, Moromete să redevină ceea ce fusese odinioară,
omul său în politică. Moromete primise bani, dar nu vrusese să vină la
întrunire.
— Nu mă privește și nici nu vreau să am discuție. Eu nu împrumut la
nimeni; te-am împrumutat pe dumneata din prietenie dar acum am
nevoie de bani!
— Domnule...
— Moromete! îl întrerupse primarul și îl fixă cu o privire cenușie.
Nu mă face să-ți spun încă o dată că în trei-patru zile trebuie să vii să-mi
dai banii. Bagă de seamă! îl amenință.
Moromete avu un gest fulgerător de a vârî mâna la brâu și de a
arunca îndată banii, dar mâna îi rămase încleștată acolo! Întâi că nu avea
toți banii, avea doar trei mii de lei, și apoi din acești trei mii de lei două
îi trebuiau pentru Niculae. Își plecă fruntea, se întoarse și ieși fără să dea
bună-ziua. Pe coridor se clătină o clipă, dar își reveni. Își ridică fruntea
și se îndreptă spre ușa pe care scria perceptor.
 Când intră, perceptorul își ridică privirea din hârtii și se uită țintă la
el. Se uită doar câteva clipe; așa cum arăta, cu mustățile mari și blajine,
părea un om cumsecade care va asculta cu bunăvoință și înțelegere ceea
ce i se va spune; dar deodată el izbucni:
— Ce e, bă, ce cauți aici, de ce nu-ți plătești impozitele? Ce, bă,
vreai să ți le plătesc eu din buzunar?!
Și se mai uită odată furios și apoi, pufnind, puse mâna pe toc și își
văzu de scris.
Moromete, după ce rămase o clipă locului, se urni spre biroul
perceptorului și se așeză pe un scaun în fața lui.
— Dom’le Lisandre, zise el reflectând, de ce oi fi zicând dumneata
că trebuie să strigi așa la mine? Crezi că sunt surd?
Perceptorul nu zise nimic. Tocmai termina, semna și ștampila o
hârtie și arăta ca și când n-ar fi fost nimeni în birou. Trase un dosar
dintr-un raft și vârî acolo copia hârtiei pe care o ștampilase.
— Vasile! urlă el apoi spre o ușă închisă. Adu niște apă, Vasile... și îl
înjură pe Vasile de născătoarea mamei lui. Ce vreai, bă? se adresă apoi
lui Moromete. Nu pot să te amân. Lasă-mă în pace că am treabă.
Moromete însă începu să-i explice că era cu neputință să vândă acum
grâul și că dacă îl amână cu vreo trei luni...
— Nici două zile, nici două ceasuri, izbucni perceptorul după ce bău
cu sete apa pe care i-o adusese Vasile. Veniți aici la mine, urlă el, parcă
eu aș fi statul, să vă scutesc de impozite! Statului trebuie să-i plătești, nu
mie și nu mai veniți voi la mine de pomană! Du-te acasă și vinde și
plătește că n-am ce să-ți fac.
— Nu pot să plătesc, ce-ai să-mi faci?! se supără brusc Moromete.
— Bă! îți iau vita din bătătură!
— Cu ce drept?
— Trebuie să plătești!
— Nu se plătesc impozitele acuma! Statul nu-ți cere dumitale să-mi
pui acuma sula în coaste, când eu n-am de unde să dau. Așteaptă până la
iarnă, că statul are destui bani, nu ca mine care...
— Te-am amânat cât am putut, Ilie, spuse perceptorul deodată cu alt
glas, ca între țărani. Anu ăsta Finanțele e mai al dracului ca oricând,
ascultă-mă pe mine. Nimic, nici o săptămână! Azi-mâine trebuie să
plătești. Scurt.
Moromete se ridică și plecă. Nu se putea, nu-i venea să creadă. Pe
drum însă se neliniști și se întoarse îndărăt, dar nu la perceptor, ci la
secretarul primăriei. Era adevărat că trebuia să plătească neapărat
acuma? Cum adică, nu se putea să-l amâne cu vreo două-trei luni? Ce
însemna funia asta cu care perceptorul vroia să-l strângă de gât tocmai
acuma când grâul...
— E cam groasă, nea Ilie, mi se pare că nu se poate, îi explică
secretarul. Dacă vrei, mă duc eu să vorbesc cu el, dar nu știu dacă... Stai
aici, să vedem, că mie o să-mi spună.
Secretarul intră în biroul perceptorului și se apleacă la urechea
acestuia:
— Domn’ perceptor, mai amânați-l pe Moromete până după culesul
porumbului. Vă rog eu!
Mustățile mari ale perceptorului tresăriră. Se întrerupse din scris și-și
aținti privirea asupra tânărului. Deodată urlă:
— Du-te, mă, dracului, Oprescule, fir-ai al dracului să fii! Ieși afară!
Uite ici circulara 400 020. Ia și citește... pe mă-ta de secretar!
Secretarul însă nu se sinchisea de toate aceste înjurături; rămase
serios ca și când ele nici n-ar fi fost pronunțate.
— Dom’ perceptor, vă rog eu! insistă el.
Perceptorul mormăi, cu fruntea în hârtii:
— Bine-bine! Vezi să nu te pomenești cu călimara asta în cap. Și
după ce mormăi astfel, deodată își ieși iar din pepeni: Du-te, mă,
dracului... pe mă-ta, Oprescule!
— Dom’ perceptor, vă rog eu! zâmbi de astă dată secretarul.
Perceptorul răspunse atunci prietenește, cu un glas binevoitor, ca
între funcționarii primăriei care își cunosc bine afacerile, se acoperă între
ei și se servesc unii pe alții.
— Nu se poate, mă, Oprescule. Zău nu se poate. Uite ici ordinul 400
020!
— Dă-l dracului de ordin, dom’ perceptor, dacă vreți dumneavoastră!
Perceptorul sări în picioare cu ochii holbați; mustățile îi tresăreau cu
nervozitate:
— Bă, fire-al dracului, nu mă scoate din sărite!
Perceptorul l-ar fi amânat direct pe Moromete, fără intervenția
secretarului, deoarece Moromete era unul din acei oameni care trebuiau
considerați. Dacă unul ca Moromete nu-l vorbea de rău pe perceptor,
acesta putea să-și vadă tihnit de treburile lui perceptoriale, care dacă ar fi
fost cercetate de cineva, multe pensii neplătite, sau impozite plătite de
două ori, sau impozabili omiși din roluri, ar fi ieșit la iveală. Perceptorul
făcuse însă destul pentru de-alde Moromete, îi amânase și-i păsuise cât
se putuse de mult, dar în ultima vreme sumele lor se îngroșaseră și
trebuia neapărat să-i execute.
 XIX
Întorcându-se acasă, Moromete se pomeni cuprins de mânie
împotriva lui Achim. Faptul că acesta nu trimisese până acum nici un leu
nu i se mai părea deloc firesc. Prețul grâului răsturnase toate socotelile și
ideea că banii câștigați de Achim li se cuvin lui Paraschiv, Nilă și
acestuia, nu numai că nu mai era bună, dar comparată cu amenințarea
care se ivise fără veste asupra familiei i se părea acum lui Moromete
nesăbuită. Achim stătea acolo cu mii de lei în buzunar, iar aici tatăl era
silit să-și plece fruntea în fața trufașului Aristide. Pentru ce? Pentru că
Achim chefuia în cârciumi cu muierile?
Nici nu ajunse bine la poartă și Moromete strigă:
— Paraschive, Nilă!
Paraschiv nu se arată îndată și atunci Moromete strigă din nou, de
astă dată cu o voce mai joasă, mai turbure:
— Paraschive, Nilă!
— Ce e, bă? răspunse Paraschiv apărând din fânar, unde dormea
(noaptea fusese la fete). Ce-ai cu mine? era cam supărat că îi strica
somnul. Ce strigi așa?
— Bă, zise Moromete cu aceeași voce joasă, apropiindu-se cu pași
măsurați și amenințători de fânar, ce e cu Achim de nu trimite nici un
leu? Ce face el acolo la București de nu trimite nimic?
Luat fără veste, Paraschiv înlemni acolo sus și în prima clipă nu fu în
stare să scoată nici un cuvânt.
— Mă, tu auzi?
— Aud.
— De ce nu trimete?
— Cum nu trimete?! făcu Paraschiv buimac.
— Mă, tu ești nebun? exclamă Moromete uluit și Paraschiv își veni
în fire. Înțelese din glasul tatălui că nu e nici o primejdie, că tatăl său era
doar mânios, dar nu avea nici o bănuială.
— De ce să fiu nebun? zise el coborând încet din fânar. N-a fost
vorba că când se întoarce o să aducă patru mii de lei?!
— Că când, o să se întoarcă mâncând, strigă Moromete. Așa a fost
vorba, dar vorba asta am spus-o eu! El trebuia să trimeată banii care a zis
că-i trimete.
— Care bani a zis că-i trimete?
 — Ăia care se lăuda! Ptiu! făcu Moromete spre pământ, detunând
aerul cu glasul și în aceeași clipă îi întoarse feciorului spatele și porni
spre poarta de la drum ca și când l-ar fi chemat cineva. Acolo se opri și
așteptă să se liniștească. Simțea că e nedrept, că la urma-urmei Achim n-
avea de unde să știe că prețul grâului a răsturnat toate socotelile și că
între timp se ivise Niculae cu școala lui.
— Ce adresă are Achim la București?
— Adresa lui Achim la București? întrebă Paraschiv, pălind. Nu știu,
răspunse el, deși știa. Dar își dădu seama că nu folosește la nimic
spunând că nu știe, tatăl său va întreba la al lui Cătănoiu și va afla. Mi se
pare că suburbana Colentina, șovăi el, strada Nufărului. Mă duc s-o
întreb pe muierea lui Cătănoiu. Dar de ce?
— Tu de ce crezi? zise Moromete cu dispreț.
— Să trimeată bani?
— Nu, să trimeată oase. Să se ducă la Chitila, să-și pună vreo două
de gât și să vă trimeată și vouă să vă plimbați cu ele prin sat, de deștepți
ce sunteți!
Moromete intră în casă. Mama era la biserică, fetele nu se știe pe
unde, numai Niculae stătea în pat și citea absorbit, nu-l auzi pe tatăl său
intrând.
— Tu ce faci aici, Niculae?
Niculae, întins pe burtă, cu călcâiele bălăgănind în aer, sări sus și-i
arătă tatălui o față speriată de întrebare, dar și luminată de bucuria aceea
a lui care nu-l mai părăsea.
— Citesc, tăticule! se rugă el și tatăl, posomorât, își luă ochii de la el,
se întinse în pat și îi porunci să se ducă în altă parte să citească.
Nu credea că perceptorul va da curs amenințării cu sechestrul chiar
așa cum spusese, adică azi sau mâine, dar peste o săptămână sau două
era limpede că acest lucru se va întâmpla. Ce era cu ei? Înnebuniseră? Ei
(perceptorul și cei cărora le varsă acesta banii) nu-și dădeau seama că
oamenii așteaptă un preț mai bun pe grâu și că neavând altceva ce vinde
nu puteau plăti? „Asta e o crimă! exclamă Moromete cu glas tare, negru
la față, dar totuși cu ceva din glasul și înfățișarea cu care citea la fierărie
dezbaterile din parlament. E o crimă față de poporul ăsta, de țara asta!“
adăugă el îndârjit.
— Moromete, ia ieși, mă, până afară! strigă cineva din drum (era
Cocoșilă). Mă, prostule, ieși afară că ți-ai uitat urma la poartă!
 Moromete tresări. Pentru întâia oară i se păru că Cocoșilă e
necuvincios în limbuția lui tâmpită, că mai glumește omul, dar nici așa
să strigi să te audă toată lumea.
— Mă, n-auzi? Unde ești, mă?! continuă Cocoșilă din drum. Nu mai
așteptă să i se răspundă, intră în curte și se apropie de prispa casei. În
dreptul ferestrei el ridică bățul și bătu autoritar, gata să spargă geamul.
Pațanghele, mă, prostule, scoal’ că fată vaca!
Moromete deschise fereastra.
— Ce e, mă Cocoșilă? Ce bați în geam? întrebă el, și Cocoșilă
încremeni cu bățul în mână. Ce strigi așa? Dacă nu-ți răspunde omul, pe
tine nu te taie capul să-ți vezi de treabă?
Uluit, Cocoșilă își dădu vechimea lui de pălărie pe ceafă și exclamă:
— Ia te uită la ăsta! Ce e cu tine?
Dar în clipa următoare uluiala îi pieri fără să mai aibă nevoie de
răspuns. Ceea ce i se spusese era prea peste măsură ca să mai caute să
dea cuvintelor și alt înțeles pe lângă acela pe care îl aveau.
— Bună-ziua! spuse el cu demnitate și răceală și se îndepărtă țeapăn
și jignit fără să mai adauge ceva, dând de înțeles cu asta că dacă
prietenia lor se va strica, vina o să fie a lui Moromete.
Moromete închise geamul și se lungi pe căpătâi cu fața încordată. Nu
simțea decât mânie și plecarea lui Cocoșilă, așa cum se petrecuse, deși îl
făcu îndată să-i pară rău, totuși îl mai răcori: „Nici așa să întreci măsura
și toată ziua bună-ziua, ești prost, mănânci c...t! își spuse el în prada unei
turburări negre. Mai gândește-te și tu când scoți vorba din gât! Avea
dreptate Țugurlan!... Nu se poate, n-am să plătesc! se împotrivi apoi
ridicându-se în capul oaselor și strângând pumnii. Să prind eu pe cineva
că-mi calcă bătătura!“
Țâșni de pe pat și ieși afară trântind ușa. Se duse în grădină, rătăci pe
lângă șira de paie, se întoarse îndărăt pe la spatele casei. Se așeză pe
tălpici, în locul unde se mai așezase cu trei luni în urmă, dar zadarnic, nu
mai găsi în el liniștea de atunci și nu putu sta locului.
În aceeași dimineață el dădu o telegramă lui Achim: „Trimite urgent
toți banii pe care îi ai“. Pe de altă parte, Paraschiv își dădea seama că a
venit ziua hotărâtoare.
Situația în care ajunsese familia îl convingea atât de mult că a avut
totdeauna dreptate să lupte împotriva ei, încât fu ispitit să nu plece fără a
avea cu tatăl și cu mama vitregă o ciocnire răzbunătoare. Mai ales tatăl
era vinovat, fiindcă el fusese acela care schimbase scopul împrumutului
de la bancă, el făcuse din oi ceva care consuma și se folosea în casă, iar
din cai un prilej de a spune povești despre mocani. Fugind de acasă cu
caii și cu oile, Paraschiv gândea că nu face altceva decât să înlăture
obstacolul care îl împiedica să fructifice împrumutul, adică să scape de
familia consumatoare și de tatăl nepriceput în afaceri, căruia pe deasupra
îi mai venise și ideea nesăbuită de a-l da pe Niculae la școală; dar
răzbunarea? Familia nu pierdea prin fuga lor decât ceea ce nu avusese,
adică oile și caii cumpărați prin împrumut, dar cine trebuia să plătească
pentru munca zadarnică pe care Paraschiv o făcuse ani de zile pentru ei?
Paraschiv gândea că nu era destul ceea ce vroia să facă și dacă mai
întârzia să fugă era tocmai din pricină că chibzuia și se sfătuia îndelung
cu Guica în ce fel să-i lovească.
Apoi, a cincea zi, mai devreme cu două luni decât anul trecut,
Moromete primi din partea sucursalei județene a băncii Marmorosch-
Blank înștiințarea că are de restituit din împrumut lei 5 000, plus
dobânda. În caz de nerestituire, banca atrăgea atenția că se va folosi de
formele legale pentru a intra în posesia banilor (era vorba de titlul de
proprietate asupra pământului pe baza căruia banca acordase suma).
— Ilie! șopti mama înspăimântată. Ce-i facem?!
Era la prânz, se aflau toți în tindă și așteptau masa. Hârtia o adusese
poșta, o dată cu ziarul. Moromete nici măcar n-o citise, își aruncase
ochii pe plic, văzuse titulatura băncii și-l lăsase pe Niculae să-l deschidă.
El răsfoia ziarul și când mama puse întrebarea ei înspăimântată, se
supără și se răsti la ea:
— Ce e, fa, ce vreai tu? Nu știai? Sau credeai că ăia au uitat? Se
supără și mai rău și continuă: Credeai că au pus lacăt la bancă și s-au dus
la secere ca tine?! Se posomorî, își vârî fruntea în ziar și încheie: Uite
colo caii în grajd și oile... Ne ducem la obor, vindem și gata socoteala!
— Vezi, Niculae! exclamă mama cu disperare, neștiind ce spune.
Uite câte îndurăm din pricina ta.
— De ce din pricina lui? tresări Moromete cu nedumerire furioasă.
Ți-a luat mințile biserica aia, sau ce e cu tine? Taci că îl găsiși pe
Niculae cu pricina, lovi-te-ar moartea cu popa în brațe!
— Ho! se supără mama îndârjită și ea. Am zis și eu ca să știe și el ce
greu n’e.
— De ce să știe? Ce vină are el?
— N-o fi având, dar ce-o să ne facem acuma fără lâna și laptele cu
care mai trăiam? O să curgă trențele de pe noi și-o să ajungem ca
șofranul.
Moromete se posomorî, își vâra fruntea în ziar și nu mai zise nimic.
 Nimeni nu putea să-și închipuie câtă bucurie simțea Paraschiv auzind
toate acestea. Ar fi vrut să fie de față când avea să-și dea seama că oile și
caii nu mai erau ale lor. Atunci ar fi vrut să-l audă pe tată dacă îl mai
țineau curelele să-l facă pe Niculae boier. Paraschiv vedea limpede
dezastrul și nu numai că n-avea nici o remușcare dar socotea că tot nu
era destul. Ar fi vrut ca lotul de pământ al mamei vitrege să fie
înjumătățit, să nu se poată mărita Tita și Ilinca decât cu câte un pogon,
iar Niculae, căruia îi intrase în cap să ajungă boier pe spinarea altora, să
rămână aci și să muncească. În general să muncească toți (adică să
muncească din greu!) și să se învețe minte că nu merge așa să-ți bați joc
și să te crezi mai deștept decât alții (în mintea lui Paraschiv erau el,
Achim, Parizianu și Guica, pe linie de familie, și Tudor Bălosu, din-
afară; de aceștia toți tatăl își bătuse totdeauna joc). Cu toate că Paraschiv
își dădea seama că tatăl său ar putea să se răzbune trecând pe numele
mamei vitrege casa și locul de pe ea și chiar să vândă un pogon de
pământ ca să-și cumpere alți cai (Paraschiv nu știa că Aristide cerea și el
datoria tot acum), își spunea că făcea să se piardă din averea lor un
pogon de pământ față de lovitura pe care le-o dădea. Tatăl n-avea să
îndrăznească să se răzbune mai mult, deoarece fugind de acasă toată
lumea avea să creadă (și Guica avea să aibă grijă ca acest lucru să se
întâmple întocmai așa) că băieții lui Moromete au fost „goniți“ de tatăl
lor din pricina mamei vitrege și a copiilor acesteia, care vor să pună
mâna pe averea tatălui.
 XX
După-prânz Moromete se duse la primărie și-i dădu lui Achim o
nouă telegramă: „Întoarce-te acasă urgent“ se păru că nu-i de ajuns, și
mânios adăugă „altfel vin eu peste tine“. Trecuseră destule zile pentru
ca Achim să fi putut să trimită bani și nu trimisese. Moromete nu
înțelegea de ce, dar acum când se făcuse limpede că oile trebuiau
vândute, banii pe care presupuneau că Achim îi avea, nu-l mai interesau.
De mânios ce era avea o dorință nemărturisită, asemănătoare aceleia
de anul trecut când cu dusul lui Paraschiv la munte, când de-abia
izbutise Paraschiv să nu iasă în pierdere cu porumbul: dorea și acum ca
Achim să nu fi făcut nimic la București și să-i piară lui Paraschiv pofta,
o dată pentru totdeauna, de a-și mai învinui tatăl că nu-l lasă să se
pricopsească.
Ieșind din primărie, Moromete se întâlni pe scări cu Dumitru lui Nae.
Dumitru lui Nae, un om care te făcea să te bucuri atât de mult văzându-l
și auzindu-l, de câteva săptămâni nu-l mai vedea și nu-l mai auzea
nimeni.
— Dumitre! îl strigă Moromete cu glasul său uluit de uimire, uitând
numaidecât de el însuși. Ce este cu tine, domnule?
Cu statura sa înaltă și dreaptă, cu bărbia pătrată și frumoasă prin
lățimea ei bărbătească și cu pașii săi largi, Dumitru lui Nae îți făcea rău
să-l vezi acum ce fel de înfățișare căpătase. Mergea cu fruntea în pământ
și arăta posomorât, copleșit de neliniște și tristețe. Era greu să mai crezi
că aveai în față același om al cărui râs se ridica leneș și puternic prin
coroanele salcâmilor lui Moromete când acesta povestea despre familia
lui Traian Pisică.
— Dumitre, uită-te, domnule, la mine, când îți vorbesc!
Dumitru lui Nae își ridică fruntea. Ochii lui erau și ei pe potriva
staturii și când se uita undeva, erau largi și luminoși; o uriașă lume
nevăzută își dezvăluia tainele în această privire; în clipa aceea, dacă
spunea: „Are să plouă“, vedeai parcă pământul plutind în spațiu și
undeva pe rotundul lui deasupra câmpiei Dunării, nori îngrămădiți să se
descarce; iar dacă spunea: „Uite-l pe Marmoroșblanc“, milioane de
marmoroșblanci îți apăreau călcând agale prin satele lumii.
Acum însă privirea lui era întoarsă în sine și ceea ce vedea acolo
înăuntrul său îl împiedica să mai înțeleagă ceea ce se petrecea în afară.
— Ce este, Moromete? șopti el.
 — Păi se poate una ca asta, Dumitre?! exclamă Moromete supărat.
Tu nu-ți dai seama? Nu este îngăduit! Nu se poate ce faci tu!
Exclamațiile lui Moromete aveau atâta căldură și reproș încurajator
încât în privirea mohorâtă a lui Dumitru lui Nae pâlpâi o rază de
speranță.
— Nu se poate să meargă așa, Dumitre, înțelege și tu! exclamă
Moromete mai departe. Dar ce, suntem copii? Unde te duci tu acuma?
— Să vorbesc cu perceptorul.
— Nu te mai duce, că te duci degeaba, nici măcar nu vrea să stea de
vorbă. Dă-l în mă-sa de perceptor. Hai acasă și vezi-ți de treabă... Ne
strânge de gât, Dumitre! strigă deodată Moromete cu un glas înalt, iar
Dumitru lui Nae tresări și rămase hipnotizat de privirea cu care fuseseră
însoțite aceste cuvinte, o privire pe care nu i-o cunoștea, bolovănoasă și
fulgerată de lumini amenințătoare. Crezi tu că un popor întreg o să rabde
să ne ia bucatele pe nimic? continuă Moromete să strige. Fii liniștit,
Dumitre! Te știam om în toată puterea cuvântului. Ori ridică prețul la
grâu, ori scad fonciirea; până atunci să nu dăm ce e ăla un bob de grâu.
— Și fonciirea cu ce-o plătesc?
— E vreme până la primăvară.
— Și dacă îmi ia vita din bătătură?
— N-o ia, afirmă Moromete cu tărie. Ascultă aicea, nu se poate să
facă ei una ca asta... Nu se poate, fiindcă e pericol, te rog să mă crezi...
Cu mine e altceva, adăugă apoi după câteva clipe de tăcere, coborând
glasul, am luat de la Aristide niște bani și mi-i cere acuma. M-am apucat
și cu o parte din ei am făcut gardul ăla, ți-aduci aminte. Toate alelalte le
terminasem și mai rămăsese gardul, observă el ironic. Dar Dumitru lui
Nae nu numai că nu râse, dar nici măcar nu pricepu.
Perceptorul însă era departe de a fi de aceeași părere cu Moromete.
Fără să se sperie de vreun pericol și după ce lăsase mai întâi să se creadă
că nu-și va pune curând în practică amenințările, în dimineața următoare
întâlnirii lui Moromete cu Dumitru lui Nae el formă o comisie din
funcționarii primăriei și însoțit de șeful de post porni fără veste prin sat
și începu sechestrările. Singurul pericol de care se temea erau câinii.
Într-adevăr, aceștia urlau în voie; jandarmul amenința că va trage cu
pușca în ei. Țăranul lăsa dulăul să urle cu tot gâtul, ca și când asta i-ar
mai fi folosit la ceva. Pe drum, în urma comisiei, veneau câteva căruțe.
În ele erau puse covoarele și velințele, hainele, lăzile de zestre, tot ceea
ce comisia scotea la vânzare din casele impozabililor. O spaimă și o
zăpăceală cumplită le apucă mai ales pe femeile care aveau fete de
măritat. Nu era însă greu de ascuns lada de zestre sau covorul, dar unde
putea fi ascunsă căruța sau plugul, sau vita din grajd? Și chiar dacă și
acestea puteau fi ascunse, unde putea fi atunci ascunsă casa în care
stăteau? Se punea sechestru chiar și pe casă, dacă omul avea datorii
mari.
O femeie trecu prin fața porții Moromeților și dădu de veste.
— Catrino, pitește țoalele că a plecat percitoru prin sat!
— Ilinco! Tito! strigă mama speriată.
— Paraschive! strigă și Moromete de pe prispă. Pune caii și plugul în
căruță și du-te la lot.
Așadar zadarnic își închipuise că primejdia avea să-l aștepte pe el s-o
întâmpine pregătit. Din depărtare se auzeau urletele câinilor.
Moromete plecă repede la Iocan să se împrumute de la el până venea
Achim cu oile, dar Iocan îi spuse că n-a vândut nici el grâul și că deci n-
are de unde să-i dea. Nemaiștiind ce să facă, Moromete se întoarse
îndărăt și se duse la Scămosu. Acesta era negustor de găini și nu se putea
să n-aibă și să nu-l împrumute.
— Moromete, ți-aș da, că am bani, spuse negustorul, dar banii ăștia
sunt capitalul meu și îmi trebuie să mi-i dai îndărăt repede.
— În cât timp?
— Maximul o săptămână, spuse negustorul. Peste o săptămână
cumpăr iar găini și plec la București. Așa că vezi...
— Într-o săptămână ți-i dau! îl asigură Moromete. Eu am bani, am
oile alea pe care trebuie să le vând și îl aștept pe Achim; în două-trei zile
trebuie să se întoarcă; mă duc cu ele la obor sâmbăta ce vine și duminică
ai banii.
Precupețul însă nu zise nimic. Auzind de Achim, el îl ascultă pe
Moromete cu acea înfățișare a omului care știa ceva tocmai pe dos decât
ce știa celălalt, dar care nu vrea să spună fiindcă n-are nici un interes s-o
facă.
— Nu pot, zice. Îmi trebuiesc banii. „Dacă e vorba că te bizui pe oi,
nu pot să-ți dau“ putea să se înțeleagă din glasul său, dar Moromete nu
băgă de seamă în prima clipă. Se uită doar intrigat la precupeț.
— Păi n-auzi că dumin...
Si deodată avu o bănuială și nu sfârși cuvântul, văzu înfățișarea
ciudată a celuilalt și rămase cu privirea țintă pe chipul lui.
— Acuma de ce-oi fi crezând tu, zise, că nu se întoarce Achim cu
oile de la București?! Crezi că te mint?
 Înfățișarea precupețului se schimbă: la urma-urmei de ce să nu-i
spună? Era mai bine să-i spună, de ce să creadă omul că nu vrea să-l
împrumute?
— Eu îți spun, zise, dar să nu mă înjuri pe urmă dacă n-o fi adevărat.
Știu de la Cătănoiu.
Moromete înțepeni.
— Ce știi de la Cătănoiu?
— S-a certat cu Achim și s-au despărțit. Achim al tău a plecat în altă
parte, în alt loc de pășunat (nu știu în care, nici al lui Cătănoiu nu știe).
Înainte să se certe ei, al lui Cătănoiu știa.
Negustorul șovăi și nu mai zise nimic. Moromete așteptă câteva clipe
cu gâtul întins, apoi deodată strigă:
— Spune, Scămosule! Ce zici că știa al lui Cătănoiu?
— Dar n-o să mă înjuri pe mine?
Moromete nu răspunse. Tăcerea mai dură câteva clipe, apoi
negustorul coborî vocea:
— Ilie, spuse el cu părere de rău, băieții ăia ai dumitale sunt înțeleși
între ei să fugă de acasă. Achim nu se mai întoarce cu oile, degeaba îl
aștepți dumneata.
— Cum? șopti Moromete înțelegând sau nevroind să înțeleagă. Ce
spui tu, Scămosule?
Negustorul repetă, dar Moromete tot nu înțelese bine și negustorul
trebui să repete încă o dată și să-i dea amănunte, să-i spună ziua când a
vorbit cu Cătănoiu, de ce s-a certat Achim cu Cătănoiu... În sfârșit
Moromete înțelese. Rămase tăcut. Stăteau jos pe prispa casei și fiindcă
Moromete tăcea mereu, negustorul se ridică și îl lăsă singur câteva
minute. Se întoarse și îl găsi în aceeași nemișcare, cu fruntea în pământ,
țeapăn și sumbru. Fața i se înnegrise și în cele câteva minute parcă și
slăbise; parcă se ascuțise și se subțiase. Negustorul se așeză alături și
după ce mai respectă câtva timp tăcerea celuilalt, simți nevoia să
lărgească îndoiala pe care o anunțase la început:
— Poate c-o fi mințit ăla al lui Cătănoiu...
— Sunt trei luni de când a plecat, zise Moromete cu acel glas firesc
și în același timp straniu, pe care îl au oamenii când vorbesc despre
lucruri practice în odaia unui mort. Nu mi-a trimes nici un ban! Nu mi-a
trimes el nici un leu, Scămosule! adăugă Moromete cu jale și tristețe, dar
tot așa, cu o jale și o tristețe aproape duioasă, nepământească. El clătină
din cap și uitându-se țintă în pământ, șopti: Achime, Achime... Nilă,
Nilă!... Paraschive, Paraschive...
 — Ilie! tresări Scămosu neliniștit și parcă speriat de glasul lui
Moromete. Eu nu cred să fie adevărat... Nu se poate ca băieții dumitale...
— Băieții mei! exclamă Moromete cu un glas de parcă n-ar fi știut că
avea băieți. Băieții mei, Scămosule, sunt bolnavi... Să fugă de acasă! De
ce asta? Nu i-am lăsat eu să facă ce vor? Absolută, absolută libertate le-
am lăsat! Dacă veneau și-mi spuneau: „Mă, noi vrem să fugim de
acasă“, crezi că i-ași fi împiedicat eu, Scămosule!? „De ce să fugiți,
frățioare? le-ași fi spus. Încet nu puteți să mergeți?“
Moromete oftă din nou și rămase iarăși tăcut multă vreme. Înțepenise
pe prispa lui Scămosu și nu mai zicea nimic și parcă nu mai vroia să
plece de acolo. Scămosu mai stătu cu el câtva timp, dar apoi îl lăsă și își
văzu de treabă, se apucă să curețe de găinaț căruța-coteț din mijlocul
bătăturii. Abia mai târziu, când se uită spre prispă, văzu că Moromete nu
mai era. Plecase nebăgat în seamă.
 XXI
Se sculase deodată de pe prispă și pornise spre casă cu niște pași
nesimțiți, Nu era grăbit, dar nici timp de pierdut nu avea. Avea o țintă,
trebuia să ajungă acasă, dar ceea ce avea acasă de făcut putea să facă și
pe drum. Mergea cu pași egali, fără să greșească, un pas după altul, când
pe marginea șoselei, când trecând podișca cuiva și luând-o pe lângă
garduri. Nu se uita și nu vedea pe nimeni și pentru întâia oară nu
răspunse la salutul cuiva care trecu pe lângă el și îi dădu cu glas tare
bună-dimineața. Când ajunse în dreptul casei nimic din înfățișarea sa nu
se schimbă; ai fi zis că nu-și va recunoaște poarta și că va merge înainte
pe lângă uluci, împins însă ca de un resort mecanic, trupul său împinse
mica poartă și pătrunse în curte fără să-și fi mișcat brațele: ușa se
deschise și se închise parcă singură. Cu aceiași pași omul urcă scara
prispei, străbătu tinda, de astă dată mâna i se întinse și apăsă clanța ușii
de la odaie, trecu pragul și se duse spre pat. Întinse brațele și ridică un
genunchi, se urcă și întinzându-se pe-o parte își așeză tâmpla pe căpătâi
și palma sub tâmplă. Închise ochii și rămase nemișcat ca și când ar fi
adormit de multă vreme.
Mama îl văzu din fundul grădinii unde culegea zarzavaturi într-o
coșniță. Lăsă coșnița și se grăbi să vie în casă. Le strigă și pe fete și pe
Niculae. Ceva din mersul omului îi adiase a nenorocire, o nenorocire cu
mult mai mare decât aceea pe care o așteptau din partea perceptorului.
În casă, mama și copiii se apropiară de pat.
— Ei, tată, ce e cu tine?! spuse fata cea mare punând mâna pe umărul
lui și mișcându-l să se trezească.
— Ilie, șopti mama speriată, ce s-a întâmplat?! Scoal’ în sus! Puse
mâna și îl hâțână de umăr, dar omul parcă era țeapăn, parcă închisese
ochii pentru totdeauna. Ce e asta la tine, Ilie? Scoal’ în sus, n-auzi?! Am
trecut noi prin altele mai rele... nu ca acuma că avem de dat câteva mii
de lei. O să vindem și-o să dăm! Scoal’ în sus!
— S-o fi dus să împrumute și n-a găsit la nimeni, spuse fata cea
mare.
— Ei, și din atâta lucru?! spuse mama. O să facem rost și-o să
scăpăm. Ilie, ridică ea glasul, n-auzi să te scoli odată?! Și iarăși puse
mâna și îl hâțână.
Fără să facă o mișcare, Moromete deschise ochii. Mama și fetele
amuțiră.
 — Ieșiți afară din casă! se auzi atunci glasul său încordat, care acuma
era turbure și însingurat și pe care nu-l mai auziseră până acum.
Rămase cu ochii deschiși și țeapăn într-o așteptare poruncitoare.
Nedumerite și speriate, mama și fetele ieșiră afară. Niculae se uita
când la fete, când la maică-sa. El înțelegea cel mai puțin ce se întâmpla.
Curând câinii începură să latre prin apropiere și ceva mai târziu
căruțele comisiei opriră în dreptul Moromeților. Bătătura arăta pustie.
— Moromete! strigă unul din comisie.
Dar în locul lui Moromete ieși mama, care fără să se uite spre poartă,
se dădu jos de pe prispă și îl goni pe Duțulache în grădină.
Perceptorul, agentul de urmărire Jupuitu și șeful postului de jandarmi
străbătură bătătura, intrară tropăind în tindă și pătrunseră în odaie.
— Moromete, scoal’ în sus! zise perceptorul așezându-se grăbit pe
pat și desfăcând servieta. Dă-mi rolurile comunale! ceru apoi agentul.
Are ceva la comunal?
— Are, spuse Jupuitu. Șase sute paisprezece lei.
— Plus două mii pe exercițiul ’36 — ’37, scrie! plus trei mii pe
prima parte a exercițiului curent. Adică nu, pe exercițiul curent îl mai
amânăm. Auzi, Moromete? Te amânăm. Plătește restanțele, fonciirea și
impozitele comunale.
Moromete se ridicase în capul oaselor și se uita la ei cu o nepăsare
sumbră.
— Ei, Moromete, facem chitanța? întrebă perceptorul binevoitor.
— N-am! spuse Moromete. Ieșiți afară! Și se întinse la loc cu tâmpla
pe căpătâiul roșu-înflorat și înțepeni cu ochii închiși.
Perceptorul, agentul, șeful de post se uitară o clipă intrigați, apoi
perceptorul observă:
— E bolnav Moromete! Țață Catrino, strigă el, ia vin încoace.
Mama apăru din tindă și nu așteptă să i se spună ceva; ridică fruntea
la bărbați și vorbi:
— Percitorule, nu ne lua cămașa din spinare! O să vindem, o să
plătim, dar nu ne jupui!
— Nu vă jupoi, vă amân, dar suma asta trebuie s-o plătiți! Uite aici,
spuse el bătând cu dosul palmei pe registrul deschis, în timp ce mustățile
îi tresăriră de nervozitate. Aveți pământ, ați făcut grâu, vindeți și plătiți.
Glasul i se urca și înăsprea. Era perceptor vechi și știa că dacă
bărbații protestează în aceste momente și înjură furioși, femeile se pun
pe plâns și rugăminți și cu timpul începuse să nu mai poată suferi aceste
lacrimi și implorări zadarnice.
 — Plătiți sau nu plătiți? strigă el deodată furios și nu mai așteptă
răspunsul, se ridică în picioare și își roti privirea prin casă.
Nu avea însă ce lua. Pereții erau goi. Odaia mare cu două paturi largi,
cu soba de cărămidă dată proaspăt cu var, cu icoana deasupra firidei
dinspre tindă, cu cele două ferestre mari, una spre bătătură lângă patul în
care stătea culcat Moromete și una spre drum, sub care se afla o masă
acoperită cu o față brodată și pe care se aflau cărțile și caietele lui
Niculae și la care se mânca la Crăciun, Anul Nou și Paște, totul era gol,
nu se vedea nimic de preț nicăieri, în afară de un ștergar mare înflorat
care încadra icoana și de păturile cu bătătură din betelii colorate de
cârpe, care nu valorau nimic, erau bune de pus pe jos și nu pe pat.
Perceptorul se apropie de lada brașovenească așezată la capul
celuilalt pat — covoarele de pe ladă, lucrurile din ea, cât și covoarele de
pe paturi fuseseră pitite de fete la vecini — și-i deschise capacul. Nu era
nimic înăuntru și perceptorul rânji; deschise ușa și trecu tinda spre
cealaltă odaie. Aci se afla o parte din grâu, cerga mare de cânepă, o
mulțime de oale și străchini, o damigeana, războiul de țesut, desfăcut și
așezat în cele două colțuri, sucala de răsucit, fusceii, parul de pus
porumb și încă ceva tare, acoperit cu saci și peste care zăcea un balot de
lână legat cu o basma neagră și ruptă. Perceptorul se duse direct acolo și
dădu sacii și lâna la o parte. Privirea mamei se lărgi: cum de uitase de
lucrul acela de preț cum era căldarea cea mare de aramă? Era căldarea în
care fierbea apa de spălat rufe și de lăut în timpul iernii și în care făcea
în fiecare an săpunul, mare cât un hârdău și de neprețuit pentru ea; o
avea de optsprezece ani, de când se măritase, i-o dăduseră părinții ca
zestre. Ea însemna pentru mama nu numai curățenia trupului, dar și a
sufletului. Lipsa ei însemna râia și păduchii și mirosul urât și mai ales
rușinea de a fi murdar în fața acelui sentiment de înălțare pe care îl
trezise în ea biserica.
— Percitorule, nu lua căldarea! strigă ea speriată și se grăbi și puse
mâna pe toartele căldării și ieși repede luptându-se cu mărimea și
greutatea ei. Chipul i se făcuse dârz și mai roșu decât strălucirea
metalică a aramei. Luați orice, dar căldarea n-am s-o las! strigă ea. Tito,
Ilinco, unde sunteți? Ilie, scoal’ în sus!
Mama vârî gâfâind căldarea sub pat și se așeză straje în dreptul ei.
Jandarmul veni după ea:
— Leiță, zise, nu te supăra, dar nu mă face să ți-o iau cu sila. Văz c-
ați pitit tot, cine e de vină?
— Ia căldarea! porunci perceptorul.
 Fetele și Niculae intraseră și ei în casă. Paraschiv și Nilă plecaseră cu
căruța și caii la câmp.
— Tată, ia scoal’ în sus! strigă fără cruțare Tita. Scoal’ în sus și
spune-le să plece de aici. N-avem acuma bani, să aștepte pân-om vinde
oile și-o să plătim. N-avem bani! strigă ea spre perceptor, fără respect,
fără să se rușineze că ea, o fată de optsprezece ani, striga la un bărbat
care avea asemenea mustăți. Ia uită-te cum intră ei în casă, nu le-ar fi
rușine! continuă ea să strige.
Moromete deschise ochii și Niculae îl văzu. Îl văzu și pe jandarm și
pe perceptor și înțelese că aceștia nu vor pleca, iar mama nu va lăsa să i
se ia căldarea. Înspăimântat, îl văzu atunci pe tatăl său ridicându-se încet
în capul oaselor. Se ridica greu, cu trudă și arăta într-adevăr doborât ca
de boală. Era înspăimântător de posomorât și de întunecat la chip.
— De ce zici, perceptorule, că nu poți să mă amâi până la iarnă?
întrebă el.
— Nu se poate, Moromete, zise perceptorul cu hotărâre, trebuie să
plătești restanțele! Așa am ordin, nu-mi plătești mie! Plătești statului, că
statul te pune la impozite, nu te pun eu, mai adăugă el întorcându-se și
așezându-se pe pat, furios că era silit să explice și să piardă atâta timp.
Plătești sau nu plătești? amenință el.
Niculae văzu cum tatăl său se apleacă și saltă capacul lăzii, văzu cum
din chichița ei el scoate un teanc de bani și ceva rece îi săgeta de sus
până jos spinarea. Erau banii cu care peste câteva zile trebuia să plece el
la școală. Nu mai era sigur că tatăl său va mai voi sau va mai putea să
facă rost de alții. Nu putu să mai stea în casă, ieși afară pe prispă și se
așeză îndată jos. I se înmuiaseră picioarele. Își plecă fruntea, umerii îi
căzură, iar gâtul i se îndoi și se lungi. Cum stătea cu fruntea în jos, fața
nu i se vedea, dar ceafa îndoită și labele desculțe ale picioarelor,
atârnând fără vlagă pe marginea prispei, arătau că băiatul e stăpânit de o
tristețe copleșitoare.
Perceptorul și cei care îl însoțeau ieșiră. Căruțele se îndepărtară. O
liniște grea se lăsă asupra casei. Mama își veni cea dintâi în fire.
— Unde-o fi băiatul ăla? întrebă ea și ieși repede pe prispă și îl văzu.
Niculae! șopti ea turburată rău de înfățișarea copilului. Lasă, mamă, că
facem noi rost de alți bani, nu te las eu pe tine așa! Avem oile alea,
trebuie să se întoarcă Achim cu ele... Și chiar dacă n-o vrea tat-tău vând
eu un pogon de pământ și tot nu te las... aide, scoală-te în sus și nu mai
sta așa, că dacă te îmbolnăvești...
După plecarea perceptorului, Moromete nu se mai culcă.
 — Unde sunt băieții ăia? o întrebă el pe mamă.
— Au plecat cu căruța... Ilie, șopti ea uitându-se drept în ochi, ai
aflat ceva de Achim?
Gândul țâșnise aproape fără voia ei și în aceeași clipă înțelese că nu
greșise. Moromete însă nu zise nimic, se sculă de pe pat și ieși.
— Ilie, vorbește odată! strigă mama ieșind neliniștită în urma lui.
Despre Achim era vorba, nu se putea înșela, dar ce putea fi atât de
rău încât să-l dărâme și să-l întunece atât de mult? Mai rău decât că
Achim n-a izbutit să facă deloc bani, ce putea fi?
— Tu n-auzi, Ilie? strigă ea din nou, de astă dată cu un glas
poruncitor, făcându-l să se oprească din drum. Tu n-auzi, Ilie?
— Taci! strigă deodată Moromete și în aceeași clipă ridică pumnul.
Taci din gură! aproape că urlă el schimonosit groaznic la față. Vă omor
dacă nu tăceți din gură!
Mama amuți și îngălbeni. Fiindcă nu înțelegea, o fluturare de spaimă
trecu peste chipul ei. Moromete amuți și el o clipă, dar apoi se smulse
din loc și amenință încă:
— Dacă mai văz pe cineva înaintea ochilor... Și dacă mai aud o
vorbă...
Și pieri cu pași mari pe după colțul casei.
 XXII
Mama se grăbi să pregătească prânzul, și fetele, neliniștite și ele, o
ajutară amândouă în tăcere. Când mămăliga fu răsturnată pe masă, se
auzi zgomotul podiștei peste care trecea căruța; Paraschiv și Nilă se
întorceau de la câmp.
Moromete apăru de după colțul casei și, fără să se uite la cei doi care
deshămau, intră în tindă și își luă locul pe pragul lui. Se adunară apoi cu
toții și începură să mănânce într-o tăcere apăsătoare. Paraschiv și Nilă
înțeleseră de la ceilalți că nu e bine să turbure cu vreun cuvânt tăcerea
tatălui. Toate privirile erau întoarse înăuntru: aveau toți pleoapele trase
în jos ca și când un somn greu ar fi plutit peste întreaga familie.
Moromete avu astfel timp să cerceteze în liniște, de pe pragul lui,
chipurile celor doi. Nu descoperi însă nimic. Paraschiv avea ca
totdeauna aceeași înfățișare a lui, lipsită de lumină, dedesubtul căreia era
greu să bănuiești ce se petrece, iar Nilă aceeași frunte încrețită în sus,
care dovedea că cu greu ar fi putut avea el o voință vinovată. Pe
Paraschiv însă puteai să-l vezi vinovat până în măduva oaselor, dar
puteai să te și înșeli. Și în afară de asta nu cumva Paraschiv, văzând
acum familia înconjurată de primejdia ruinei, să-și fi schimbat sau să-și
schimbe gândurile?
Moromete lăsă lingura din mână și-si puse coatele pe genunchi.
Această mișcare făcu ca pleoapele celorlalți să se ridice pe jumătate, la
pândă. Își revenise tatăl? Avea să-i liniștească sau să-i îngrijoreze și mai
mult? În privința lui Niculae oare ce hotărâse?
— Am scăpat de perceptor! spuse Moromete cu un glas care putea
îndreptăți revenirea speranțelor, sau măcar o parte din ele. Dar mai avem
banca, și Achim văz că nu se întoarce. Pesemne că n-a primit telegrama.
Paraschive, du-te după ce mănânci pe la primărie și dă-i și tu o
telegramă, cheamă-l să se întoarcă îndărăt, că nu e vreme de pierdut.
Spunând acestea întoarse capul în altă parte, prefăcându-se că nu se
uită la Paraschiv. Se feri însă zadarnic, pentru că Paraschiv nu se arătă
nici uimit, nici potrivnic. A fi trebuit să se împotrivească, fiindcă
telegrama pe numele lui l-ar fi adus, fără doar și poate, îndărăt pe
Achim. Pe de altă parte mama și fetele se cam mirară; înțeleseseră
dinainte că Achim n-a trimis bani fiindcă nu i-a făcut sau dacă i-a făcut
i-a cheltuit pe acolo, cum povestise Scămosu, prin cârciumi cu muieri și
că astăzi tatăl aflase, tot de la Scămosu, că nici acum n-are bani, că i-a
cheltuit tot așa, chefuind. Dar telegrama? De ce s-o dea Paraschiv?
— Eu l-aș lăsa să mai stea, fiindcă văz că a făcut treabă pe acolo, mi-
a trimes patru mii de lei, dar banii ăștia i-am și dat lui Aristide, așa că tot
n-avem cu ce plăti banca și trebuie să se întoarcă repede să vindem oile,
spuse Moromete după câteva clipe de tăcere.
Aceste cuvinte buimăciră întreaga familie. Dezorientată, mama se
uită zadarnic la chipul nepătruns al bărbatului ei, iar Paraschiv aproape
că se înecă cu dumicatul. El făcu o sforțare să înghită, își ridică privirea
turbure asupra tatălui său și bolborosi:
— Când ți-a trimes Achim patru mii de lei?
În aceeași secundă Moromete își feri ochii. Ceea ce licărea în
privirea lui Paraschiv era greu de îndurat.
— Azi, înainte să vie perceptorul, răspunse el cu un glas blând. M-
am dus la Scămosu să mă împrumute el cu niște bani, și Scămosu taman
se pregătea să vie pe la noi. S-a întors aseară de la București și Achim a
trimes banii prin el. Dar ce folos! adăugă Moromete cu îngrijorare,
arătându-se stăpânit numai de gândul că Achim n-a primit decât prima
telegramă. Tot trebuie să se întoarcă și să vindem oile.
— Să vindem oile? nu se putu stăpâni să nu strige Paraschiv. După
ce că ți-a trimes patru mii de lei, mai vrei să le și vinzi? Ce-ai făcut cu
patru mii de lei? se stropși el în pornirea și mânia lui tulbure.
— N-auzi, bă, că i-a plătit lui Aristide? șopti Nilă speriat de
amenințarea nesfiită și fățișă care se simțea din glasul fratelui. Ce-l mai
întrebi?! adăugă el cu un reproș mic și uimit.
— I-a plătit lui Aristide? Și ce dacă i-a plătit? strigă Paraschiv din ce
în ce mai furios și mai surd. Ce-mi pasă mie că i-a plătit? își ieși el din
sărite, nemaiștiind ce spune. Deodată Paraschiv își întoarse capul spre
Nilă și urlă înfiorându-i pe toți: îmi spui tu mie, că i-a plătit? Și ce mă
privește pe mine că i-a plătit? Când ți-oi da un pumn după ceafă te
podidește sângele pe gură.
Fața lui întunecată începuse să prindă pete albe. Nilă însă, de frică, se
făcuse roșu și nu îndrăznea nici să mai mănânce. Când, după câteva
clipe de tăcere grea, Paraschiv puse mâna pe lingură să mănânce mai
departe, Moromete, uitându-se la el cu o privire intensă, îi explică:
— Ai întrebat ce-am făcut cu patru mii de lei și Nilă a spus că ai
auzit că i-am plătit lui Aristide. N-a zis că te-ar privi pe tine ce-am făcut
eu cu banii, așa că nu văz de ce i-ai da un pumn după ceafă să-l
podidească sângele pe gură!
 Drept răspuns Paraschiv încetă deodată să mai facă vreo mișcare și-și
ridică privirea amenințătoare și spre tatăl său; dar numai atât, numai o
clipă; nu îndrăzni mai mult; în clipa următoare își continuă mișcările
mestecând furios.
— Degeaba te superi! observă Moromete cu aceeași blândețe
nefirească în glas. A zis Nilă altceva?!!! se adresă el apoi către ceilalți,
cu o uimire și cu o înfățișare care aștepta cu tot dinadisul un răspuns.
Nu îndrăzni însă nimeni să deschidă gura. Un răspuns la uimirea
provocatoare a tatălui putea fi primejdios; Paraschiv o dovedise. Tot așa,
pe neașteptate, Paraschiv se satură să mai mănânce și se ridică brusc în
picioare. Scăunelul de sub el se răsturnă și îl împiedică să plece; izbi în
el cu bocancul lui milităresc, trimițându-l în spinarea lui Niculae și
părăsi tinda cu pași grei.
În urma lui, Moromete își plecă fruntea. Nu mai putea fi nici o
îndoială: al lui Cătănoiu nu mințise și nici nu se putea spune că
Paraschiv și-a schimbat sau și-ar putea schimba gândurile. Oftă îndelung
și greu și o tristețe neagră coborî peste chipul lui.
Fetele adunară vasele în tăcere. Mama răsturnă masa și Duțulache se
repezi hulpav, tremurând din tot trupul, făcând ca într-o clipită să nu mai
rămână nimic pe jos. De undeva de afară Paraschiv chemă poruncitor și
tainic:
— Nilă!
Iar Nilă se supuse și ieși din tindă. Niculae se retrase într-un colț al
grădinii pierdut și uitat de toți, fetele plecară nu se știe unde, iar mama,
care se gândea că s-ar putea ca omul ei să aibă nevoie de ea, nu putu
totuși să uite amenințarea nedreaptă care îi fusese adusă înainte de masă
și părăsi și ea tinda.
„Da, gândea Catrina ieșind din curte cu vadra sub braț, ani de zile te-
ai uitat la ei și în loc să pui mâna pe par și să-i dai pe brazdă, i-ai lăsat să
facă ce vor. Dormeai ca un buștean în pat când eu până în grinda casei
săream din somn!... Ilie, mi-e frică! mă rugam în miez de noapte (cum să
nu-ți fie frică când îi visam pe câteșitrei negri și urâți!) și tu nimic,
sforăiai de putea să ardă casa și să nu te deștepți! Ar trebui acuma să nu-
mi pese, că după ce că ai ajuns în întuneric (că nici biserica nu poate să-
ți mai ajute, prea ai râs de ea și ai luat-o în deșert), tot la mine ridici
pumnul și urli că să nu mă vezi în ochi! Da, gândi Catrina îndârjită și
ispitită să n-aibă nici un fel de remușcări, ar trebui să te las să te
chinuiești singur, să știi și tu câte-am îndurat eu lângă tine... «Ilie, de ce
nu treci casa și pe numele meu? Are să mă dea afară Paraschiv» mă
rugam. «Ce, zice, crezi că o să mor eu înaintea ta?» Uite, n-ai murit, dar
Paraschiv tot a ajuns să nu-i mai fie frică de tine și dacă azi a îndrăznit
să te înfrunte cu vorba mâine o să te înfrunte cu parul. Ce folos că n-ai
murit? Pe mine o să mă dea afară, am știut asta de mult și m-am rugat la
Dumnezeu, dar tu ce-ai să faci dacă te dă și pe tine afară?“
Ajunsă aici cu gândurile, Catrina deodată se sperie. I se păru că în
timp ce ea îl judeca în inima ei și îl găsea vinovat, acasă Paraschiv și
Nilă poate că au și sărit cu parul la el. Grăbită, tremurându-i mâinile pe
lumânarea fântânii, umplu vadra cu apă și după ce o puse în cap porni
repede spre casă. De obicei mergea cu vadra fără s-o țină și fără s-o
verse, dar acum o ținea cu amândouă mâinile și ajunse acasă leoarcă de
apă.
— Tito! Ilinco! strigă de la poartă și când ajunse lângă prispă puse
vadra jos și intră în tindă.
Neliniștea ei crescu: nu era nimeni. Se întoarse pe prispă și le strigă
încă o dată pe fete, atât de tare și de speriată, încât Niculae veni el din
fundul grădinii și spuse că fetele au plecat la vie.
— Unde e tat-tău?
— Nu știu!
— Paraschiv și Nilă unde s-au dus? Nu l-ai văzut pe tat-tău? repetă
mama.
— A ieșit pe poartă și nu știu unde s-a dus, răspunse Niculae.
Dar neliniștea tot n-o părăsi pe Catrina. O turbura gândul că tocmai
acum își găsise să-și învinuiască bărbatul și să-l lase singur când în fiece
clipă putea să i se întâmple o nenorocire. Uitase că în noaptea aceea
când luase foc casa lui Bălosu avusese gânduri mai bune despre
Paraschiv; îl credea acum în stare de orice.
 XXIII
Moromete însă era departe de neliniștea și temerile mamei. Ceea ce
se petrecea cu el îl împiedica să se mai gândească la soarta familiei.
Stătuse mult pe prag și nu băgase de seamă cum ceilalți se
împrăștiaseră toți. Văzuse afară bătătura și ieșise. Văzuse poarta de la
drum și pornise într-acolo. Un om îi dăduse bună-ziua și recunoscându-l
nu-i răspunse. Era unul dintre aceia care mai credea că lumea era așa
cum și-o închipuia el, care credea că speranțele sunt bucurii adevărate și
nenorocirile numai ale altora și care în loc să se oprească pe loc, să se
trezească și să se înspăimânte, trecea pe drum liniștit și încrezător și
dădea bună ziua.
Se așezase pe stănoagă ca întotdeauna, dar se ridicase numaidecât și
pornise pe șoseaua satului. Mergea cu fruntea în pământ, nici încet nici
grăbit și nu se uita nicăieri, astfel că nu-l văzu pe Dumitru lui Nae când
trecu prin dreptul casei lui. Dumitru lui Nae stătea rezemat de stachet,
dincolo de poartă, și arăta una cu ulucile, parcă ar fi crescut de la
rădăcina lor ca un pom. Nici el nu-l văzu pe Moromete, nu zise nici el
nimic.
În dreptul unei uliți, Moromete păși cu aceiași pași egali și ghicind
de departe că un om care venea din direcția opusă vrea să-l oprească, se
feri din calea lui. Trebui totuși să se oprească fiindcă celălalt nu înțelese
că Moromete se ferea de el și îi tăie drumul ieșindu-i înainte.
— Hai noroc, Moromete!
Ridică fruntea și văzu un om liniștit și parcă blând, cu mustăți mari și
cu un copil în urma lui. Recunoscu întâi copilul, apoi omul: Traian
Pisică. Sfârfâlică scoase un scheunat mic de rugăminte. Traian Pisică își
luă țigarea din gură și îi dădu să tragă, apoi îl întrebă pe Moromete
prietenos:
— Ce mai faci, Ilie? Nu te-am văzut de mult.
— Bine, răspunse Moromete.
— Ce mai fac copiii ăia ai tăi?
— Bine.
— Tu ce mai faci?
Tăcere. Traian Pisică se uită la bocancii celuilalt:
— S-au rupt. De ce nu vii să le pun un petic?
 Între timp Sfârfâlică, văzând că stănoagă podiștei lângă care se
opriseră era puțin aplecată spre șanț, se propti în ea s-o aplece și mai
tare“ și chiar se înfurie și începu s-o zgâlțâie.
— Am auzit, Moromete, că vreai să-l dai pe băiatul ăla al dumitale,
Niculae, la școală! Am și eu unul de seama lui, învață bine, m-a chemat
Teodorescu să-mi spună că să-l dau și eu. O fi scump? întrebă Traian
Pisică.
Moromete nu răspunse. Traian Pisică trăgea din țigare gânditor. Se
auzi o pârâitură, apoi un bufnet din acela pe care îl face noroiul când
primește un bolnav în el și Sfârfâlică fu văzut în șanț cu stănoagă cu tot,
plin de noroi până și pe dinți.
— Sfârfâlică, lua-te-ar dracii, rupseși stănoagă, spuse Traian Pisică
în treacăt, și când Sfârfâlică ieși din șanț orăcăind, scoase țigara din
gură: Na la... Dar uitându-se la gura Iui plină de noroi nu mai putu
pronunța „na la tata din țigare“, se întoarse spre Moromete și continuă:
Teodorescu zicea că dacă ia bursă, n-ar fi așa scump. Tu ce zici,
Moromete?
— Nu știu, răspunse Moromete și se îndepărtă cu fruntea în pământ,
cu aceiași pași, nevăzând și neauzind nimic.
Ca și mai înainte cu Dumitru Iui Nae, trecu pe lângă doi inși fără să
le dea bună-ziua. Aceștia stăteau la umbra unui salcâm și văzându-l nici
ei nu-l opriră. Erau doi din cei care veneau la fierărie și-l ascultau cu
interes: Din Vasilescu și Marmoroșblanc. Se uitară lung în urma lui.
— S-a întâmplat atunci cu conversiunea că i-a fost mai lesne lui
Moromete să scape de datoriile de la bancă și el pe urmă s-a împrumutat
iar, a crezut că o să vie iar o conversiune, spuse Marmoroșblanc cu
oarecare uimire. Acum uite-l că rămâne fără grâu și tot n-o să-i ajungă.
— Păi tot așa zicea el și de fonciire! își aduse aminte și Din
Vasilescu. Zicea că nu se poate să nu vie el Iorga cu o lege în privința
asta.
— Nu pricep, se miră Marmoroșblanc cu dispreț, Moromete ăsta se
pretinde om deștept; cum putea să creadă în prostiile astea?
Din Vasilescu se uită în pământ printre genunchi și se gândi fără
grabă. Marmoroșblanc însă rămase cu bărbia împinsă în sus, a dispreț,
vrând să spună că nimeni nu-l poate convinge că Moromete ar avea vreo
justificare.
— N-ai dreptate, spuse Din Vasilescu. Banii de la bancă i-a băgat în
vite, așa că n-are decât să le vândă și să dea îndărăt, totuna e, iar cu
fonciirea, adu-ți aminte ce ziceau liberalii când erau țărăniștii la putere:
că o să micșoreze fonciirea dacă vin ei în locul țărăniștilor.
— Și el a crezut?
— Și dacă nu credea era mai bine?! se înveseli Din Vasilescu.
— Da, dar nu te uiți la el cum trece și nu dă bună-ziua? zise
Marmoroșblanc jignit, iar Din Vasilescu dădu din cap într-un fel din care
se înțelegea că lui i se întâmplau altele și mai și, dar nu socotea că
trebuie să se supere.
Moromete se îndepărtase pe o uliță care dădea în valea satului și
care, sub forma unui drum îngust, urca printre dâmburi spre câmpie.
La ieșirea din sat, în colțul uliței, era o poiană și Moromete nu băgă
de seamă că acolo se afla strâns un grup de șapte-opt inși care cât îl
văzură se și porniră pe exclamații. Unde se duce Moromete? „A!
Moromete, Moromete!“ se auzea.
— Moromete! strigă cineva.
— Ce faci, domnule?! se supără un altul. Stai puțin, unde...
De astă dată Moromete se opri, dar nu băgă nimeni de seamă că
oprirea sa fusese bruscă și neprietenoasă. Se sclifosiră și mai mult, iar
unul din ei, parcă râdea mereu (avea niște dinți lungi, rari și galbeni),
începu să spună că Iocan îl înjură pe Moromete de mama focului și zice
că dacă îl mai prinde pe la fierărie o să-i dea cu barosul în cap. Cum?!
De ce?! întrebară ceilalți intrigați.
— Zice că Moromete nu mai are facultăți de încredere! explică omul,
dezvelindu-și până la urechi dinții... Așa zice! sublinie el rânjind leneș.
Cică Moromete s-a dedat cu Aristide și d-aia refuză să mai vie pe la
fierărie.
Se făcu gălăgie și iarăși nu băgă nimeni de seamă felul cum ascultase
Moromete aceste cuvinte. Rămăseseră consternați, când, făcând un pas
spre cei adunați, acesta, cu pumnii strânși, bolborosi:
— Voi nu puteți, mă, să vă mai vedeți de treabă? Altă treabă nu mai
aveți?
Și deodată le întoarse spatele și se îndepărtă mai bolborosind încă nu
se știe ce.
În curând ieși din sat și urcă dealul. La câmp înfățișarea sa se
schimbă, căpătă iarăși acea liniște posomorâtă și închisă pe care o
avusese când pornise din curte. Merse o vreme peste întinderea netedă a
islazului, apoi intră pe drumurile de plan, printre porumburi și miriști și
se opri în sfârșit în dreptul unei pietre de hotar. Ajunsese la lotul său de
pământ.
 Moromete se așeză pe piatra albă de hotar și își luă capul în mâini.
Era cu desăvârșire singur. Dacă n-ar fi fost miriștea locurilor sau urmele
— roților de căruță, uscate adânc în pământul drumului, care arătau că
pe aici au fost oameni, s-ar fi zis că porumburile au crescut singure, că
au fost părăsite, că nimeni n-o să mai calce vreodată pe-aici și că doar el
a rămas ca un martor al unei lumi ciudate care a pierit.
Moromete însă era departe de a fi rupt de lume și venise aici tocmai
pentru că se simțea îngropat în ea până la gât și vroia să scape. Înțelegea
că se uneltise împotriva lui și el nu știuse — timpul pe care îl crezuse
răbdător și lumea pe care o crezuse prietenă și plină de daruri
ascunseseră de fapt o capcană (fâlfâirea înceată a amenințărilor,
întinderea lor de-a lungul anilor și de aici credința în fărâmițarea și
dispariția lor) — iar lumea, trăind în orbire și nepăsare, îi sălbăticise
copiii și îi asmuțise împotriva lui.
Stătea pe piatra de hotar cu capul în mâini și încerca să dea de
curgerea până mai ieri a gândirii sale liniștite, îndârjit și hotărât să nu
cruțe nimic pentru a o regăsi, simțind că înstrăinarea de ea ar aduce
întunericul și că moartea n-ar fi mai rea decât atât. Cum să trăiești dacă
nu ești liniștit? Nu se întâmplase nimic atât de cumplit încât să nu fie
repus totul sub lumina vie a minții. Nu cumva timpul era undeva
același? Nu cumva trecerea lui era egală și dacă o dată te ocrotea
fărâmițând primejdia, când te credeai scăpat îți distrugea de asemenea
speranțele clădite peste legea lui? Nu cumva copiii de aceea sunt copii,
ca să nu-și înțeleagă părinții, fără ca mai întâi să se rătăcească, și de
aceea părintele e părinte, ca să-i ierte și să sufere pentru ei? „Dar i-am
iertat mereu“, gândi deodată Moromete și gândirea aceasta reveni și nu
mai fu urmată de alta, i-am iertat mereu, i-am iertat mereu și rămase cu
ea în cap până ce își luă seama și o stinse.
După care nu mai fu nimic, se auzea numai foșnetul porumbului,
vântul ușor care venea dinspre miazănoapte sporind parcă și mai mult
tăcerea omului și a pământului. Un iepure ieși la marginea unui lot și își
agită câteva clipe urechile, după care trecu drumul și pieri în porumbul
celălalt, începuseră să scârțâie greierii.
„Am făcut tot ce trebuia, reluă Moromete cu o sforțare, le-am dat tot
ce era, la toți, fiecăruia ce-a vrut... Ce mai trebuia să fac și n-am făcut?
Ce mai era de făcut și m-am dat la o parte și n-am avut grijă? Mi-au spus
ei mie ceva să le dau și nu le-am dat? A cerut cineva ceva de la mine și
eu am spus nu? Mi-a arătat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe
care eu să-l fi ocolit fiindcă așa am vrut eu? S-au luat după lume, nu s-au
luat după mine! Și dacă lumea e așa cum zic ei și nu e așa cum zic eu, ce
mai rămâne de făcut?! N-au decât să se scufunde! întâi lumea și pe urmă
și ei cu ea.“
Și această gândire sumbră și trufașă îl ridică pe Moromete în
picioare, pregătit parcă să facă față unei asemenea prăbușiri.
Se apropia seara. Câmpia își lăsa în jos, nesimțit, pleoapa ei uriașă.
La răsărit era întuneric, se vedeau urcând nori de ploaie.
Când, într-un târziu, se uită în jurul său, își duse mâna la frunte, se
clătină câteva clipe, apoi își reveni și porni încet să se întoarcă acasă.
 XXIV
Îndată după prânz Paraschiv se duse la Guica și îi spuse să
pregătească mâncarea de drum: aveau să plece neîntârziat, el și cu Nilă,
chiar a doua zi de dimineață.
Paraschiv nu mai dădu pe acasă toată ziua. Nu veni seara acasă să
mănânce, mancă la tușă-sa. După ce mâncă, el plecă apoi prin sat. Era în
vorbă de mult cu o fată, una Manda a lui Bodârlache, cu care vrusese
chiar să se însoare. Nu se însurase fiindcă îl împiedicase tatăl său și
acum îi părea bine că însurătoarea nu avusese loc — nu avea pe vremea
aceea planuri atât de mari ca acum —, dar, mergând spre casa fetei, el își
aminti din nou cum se întâmplaseră lucrurile și ura lui împotriva tatălui
crescu și mai mult. Erau lucruri la care el niciodată nu putuse răspunde
(cum era faptul că tatăl său îl lăsase să se ducă la munte fără a-l preveni
că piața muntelui scăzuse), iar în povestea aceasta cu însurătoarea, tatăl
îl „lăudase“ atât de mult și de insistent pe viitorul său socru, încât
laudele acestea îl făcuseră de râs nu numai pe Bodârlache și pe fata lui,
ci și pe el, pe Paraschiv. Era adevărat că Bodârlache, care avea multe
pogoane de pământ, nu era un om prea deștept, dar în urma laudelor lui
Moromete, oricărui flăcău i-ar fi pierit pofta să se mai însoare așa de
lesne cu Manda (Paraschiv descoperise cu acel prilej că Manda lui
Bodârlache mai era și foanfă).
Paraschiv n-o luă pe Manda lui Bodârlache, dar el nu-i spusese că n-
o mai ia. Fata îl întreba câteodată ce are de gând, dar Paraschiv
răspundea mereu că la toamnă, acum a trecut vremea; toamna se însoară
lumea!
Manda avea nouăsprezece ani, abia ieșise în lume și se ferea de așa-
zisul ei viitor bărbat. Când Paraschiv se așeza lângă ea pe marginea
șanțului, nu trecea multă vreme și începea să se neliniștească. Atunci se
ridica și pleca. Paraschiv încerca s-o țină, dar ea se zbătea crâncen, intra
în curte și se ridica peste gard. Dacă Paraschiv mai rămânea, fata stătea
cu el de vorbă în acest fel, apoi după o vreme se dădea jos de pe stinghia
ulucii și ieșea iarăși în șanț, unde nu rămânea mult timp.
Felul acesta de a face dragoste îi amintea lui Paraschiv de vremea
când avea el șaptesprezece ani, fapt care îl întărâta, îl scotea din sărite.
Poate din cauza aceasta nu-i spusese fetei că n-o mai ia; n-ar fi vrut s-o
lase așa cum o cunoscuse.
 În drum spre casa fetei el continuă să se gândească la ultimele
întâmplări care avuseseră loc în familie. Căuta încet, fără grabă, feluri de
răzbunare împotriva tatălui, ceva pe măsura lui, ceva care să lase urme
adânci și de neuitat. Tatăl său era nemaipomenit de puternic. Până și
acum, în ultima clipă, când perceptorul îi dăduse o primă lovitură, el
găsise puterea să se prefacă și să-i întindă lui, lui Paraschiv, cursa aceea
cu cei patru mii de lei trimiși de Achim. Se lăsase prins. Stăpânit de
aceste gânduri Paraschiv ajunse la casa lui Bodârlache. El se opri și
trebui să facă o sforțare să iasă pentru câtva timp din plasa gândurilor
sale răzbunătoare. Deși era târziu, fata ieși la poartă. Ea îl întrebă însă de
ce n-a venit mai devreme. Paraschiv îi răspunse că a avut treabă, că a
stat toată seara de vorbă cu ai lui. La întrebarea fetei care voia să știe
despre ce au vorbit, el îi răspunse că despre ei au vorbit, adică despre
însurătoarea lor.
Auzind aceste cuvinte, Manda se lipi de flăcău și își vârî pentru
întâia oară palma sub brațul lui. Paraschiv se făcu că nu bagă de seamă și
vorbi mai departe, se agăță la întâmplare de ceea ce spusese chiar el mai
înainte că adică s-ar fi prăpădit stând de vorbă cu ai lui despre
însurătoare. Începu cu un glas bun să-i spună o poveste lungă care ținu
multă vreme, și în cuvintele „alde tata zicea că“, „și eu ziceam că“
reveneau des în vorbirea lui.
— Da, încă de astă-iarnă alde tata zicea „ia-o, mă, ce mai aștepți“,
dar eu ziceam că când să fac nunta? S-a mai pomenit să faci nunta în
postul Paștilor? Alde tata zicea că n-are nimic, o iai acuma și faci nunta
la toamnă, ce mare brânză? Eu ziceam că nu, de ce să n-o iau cu nuntă!
Ce, n-avem de unde? Tăiem douăzeci de găini, trei-patru oi și facem o
nuntă să pârâie satul! Și în seara asta mă pomenesc cu alde tata că: „Ce
faci, bă, Paraschive, uite, a venit și toamna, nu te însori?“ Eu zic că:
„Stai, bă, să se coacă strugurii, să se facă vinul, vreai să cumpăr vin de la
Aristide?“ „Dar de ce să nu cumpărăm, zice alde tata, n-avem cu ce?“
„Ba avem, zic eu, dar ce să dăm banii pe vin dacă avem vinul nostru?“
Alde tata se răstește la mine, că: „Ce, nu cumva o să dau de băut vin din
ăsta prostu de la noi? Luăm vin calitatea întâia de la Pălămida, parcă n-
avem cu ce?“ „Ba avem, zic eu, dar ce facem de țuică?“ „Însoară-te tu și
nu-ți fie frică de țuică“, zice alde tata. Și pe urmă mama zice și ea:
„Însoară-te, Paraschive, uite odaia, de când am spoit-o, de când te
așteaptă!“ Frati-meu Nilă: „Bă, să-mi dai mie plosca să chem oamenii la
nuntă. O să-l punem pe-al lui Briță să-ți spună orațiile, că are cal frumos,
ai văzut cum mergea călare prin sat cu bradul în mână, la nunta ăluia a
lui Troscot“... Alde mama zice: „Dar trebuie să vorbesc și eu cu cuscră-
mea, să vedem câte găini tăiem! Trebuie vorbit din pripă, să nu te
pomenești că s-a terminat mâncarea!“ Și d-aia am întârziat, uite, vezi și
tu! Și eu zic să ne luăm de duminică într-o săptămână, să mă duc mâine
să tocmesc lăutari, că vreau să avem la nuntă două tarafuri de lăutari și
Ilie Neață te pomenești că cine știe cine pune mâna pe el...
Fata începuse de mult să tremure, dar nu se ridica să plece; asculta
pierdută vorbele flăcăului și din ce în ce se alătura cu mai mult curaj de
umărul lui. Într-o vreme, cerul, care încă de cu seară se tot frământa, se
întunecă de tot și începu să picure. Paraschiv se ridică și o întrebă pe fată
unde să intre. Fata începu să tremure rău și îi răspunse că poate să
meargă pe prispă.
— Pe prispă au să ne audă ai tăi; că vreau să stăm de vorbă cum
aranjăm, șopti Paraschiv grav.
— Atunci să mergem în șopron, răspunse fata luând-o înainte.
Intrară în șopron și acolo fata rămase mereu în picioare; Paraschiv se
prefăcu că nu se sinchisește de acest lucru. Se așeză jos la picioarele ei și
cu același glas bun continuă povestea lui nesfârșită. Afară, ploaia se
așternuse stăruitor peste pământul întunecat și din când în când cerul era
sfâșiat de fulgere și zgâțâit de bubuituri grele. Cu toate stăruințele
flăcăului, fata stătu tot timpul în picioare rezemată de unul din stâlpii
vechi și tari ai șopronului.
 XXV
Paraschiv se întoarse acasă pe al doilea cântat al cocoșilor, ațâțat și
otrăvit de noaptea pierdută în zadar sub șopronul lui Bodârlache. Ploaia
continua să cadă și drumurile se umpluseră de noroi și băltoace
scârboase. Până ajunse acasă ploaia îl udă până la piele. În timpul nopții
Moromeții mutaseră așternutul de pe prispă în odaie și cineva încuiase
ușa de la tindă cu zăvorul. Paraschiv era atât de acrit încât pentru întâia
oară nu mai ținu seama de nimeni ai casei și începu să izbească în ușă
furios. Izbea cu bocancii lui militărești, amenințând destul de tare și fără
teamă pe toți cei dinăuntru. Până să-și făurească el un plan de răzbunare
se simțea împins înainte de o pornire turbure pe care abia și-o stăpânea.
Catrina se trezi din somn speriată de zgomote. Moromete se trezi și
el. Se trezi, dar când deschise gura și vorbi în întuneric, avea un glas atât
de limpede și liniștit încât s-ar fi putut crede că nu dormise deloc până
atunci; el întrebă neturburat din așternutul lui:
— Care ești, mă, acolo, de bați așa?
Întrebase cam încet, de aceea cel de afară nu auzi, bătea mereu.
— Du-te de deschide, trebuie să fie Paraschiv! îl îndemnă mama.
— Ce, m-am băgat slugă să deschid ușa înaintea lui? răspunse
Moromete fără să se miște din așternut. Și continuă să întrebe: Mă, n-
auzi? Care ești acolo?
Tot atunci bătăile în ușă se opriră. Moromete repetă întrebarea lui
neturburată:
— Bă, surdule! care ești acolo?
Urmară câteva clipe de liniște, după care deodată se auzi un fel de
urlet gros și înfricoșător care spunea:
— Deschide, bă, ușa, că când i-oi da un picior o dărâm pe voi cu casă
cu tot.
— Nilă, șopti femeia îngrozită, scoal’ în sus și deschide ușa!
— Ce spui tu? întrebă Moromete din așternut. O dărâmi cu casă cu
tot? Ia să vedem, baremi oi fi și tu în stare de ceva.
— Tată, mai taci din gură! zise fata cea mare sărind iute din pat și
ieșind în tindă.
Din așternutul ei, femeia se văita în întuneric cu un glas rău
prevestitor:
— Aoleu, Ilie, Ilie! Iisuse Cristoase! Apără-ne!
 Din tindă se auzi scrâșnetul zăvorului apoi pași și smiorcăituri de
încălțăminte fleșcăită. Fata se întoarse în așternut, lăsându-l pe Paraschiv
în întunericul tindei.
— Aprinde lampa, Tito! șopti Catrina. Îl lași în întuneric? O fi ud!
— S-o aprindă singur! Cine îl pune să se întoarcă la ziuă!?
— Ai să vezi tu, când ți-oi da eu un pumn, cum o aprinzi! se auzi
glasul lui Paraschiv din întunericul tindei.
— Taci din gură! șopti mama cu groază, adresându-se fetei. O fi
beat! Îți dă una și te achită!
Fata însă nu se sperie deloc. Bombăni în șoaptă, dar destul de tare ca
să fie auzită de fratele vitreg!
— Achită! Achită un c...t!
Se pare însă că nu fu auzită, pentru că tăcerea continuă. Totuși fata
ținea să arate că nu-i e frică. De aceea continuă să bombănească în
așternutul ei:
— Când te porți bine cu el, e mai rău decât când te porți rău!
Paraschiv aprinse lampa singur și intră în odaie. Se așeză pe un
scăunel și începu să se descalțe. La lumina galbenă și chioară din firidă,
chipul lui arăta schimonosit și crâncen. Descălțându-se, el ceru într-o
vreme nu se știe cui:
— Dă-mi o cămașă și niște izmene uscate!
Nimeni nu-i răspunse. Abia într-un târziu, Tita spuse’ pe neașteptate,
drept răspuns:
— Afară nu puteai să te descalți? Ai umplut casa de apă.
Glasul fetei era înțepat și dușmănos. Paraschiv tresări și cum tocmai
își trăsese un ciorap din picioare, el îl mototoli în mână, se îndoi pe
scăunel făcându-și vânt și îl aruncă cu putere în capul fetei. Ciorapul
fiind ud și plin de noroi zbură cu putere și se lipi ca o plăcintă în perete,
împroșcând geamurile și păturile cu nisip; nu nimerise unde trebuia; în
perete, ciorapul stătu o clipă lipit, apoi căzu în pat alături de căpătâiul
fetei. Tita se ridică fulgerător în capul oaselor, îl apucă și îl înapoie cu
aceeași viteză ținând capul fratelui vitreg. Paraschiv se feri și ciorapul
plesni drept în mica icoană de pe peretele din spatele lui. Cum icoana
avea geam, acest geam plesni și căzu jos în bucățele mici.
— Tito, icoana! gemu mama înfricoșată. Ați înnebunit?
Între timp toată lumea se deșteptase. Moromete se ridică într-un cot
și îl întrebă pe Paraschiv cu compătimire:
 — Ce e, Paraschive, te-a mânjit proasta la care ai fost cu baligă pe la
gură? Ai, mă? Săracu de tine! Ești și tu flăcău, de! Te întorci și te iei la
bătaie cu soră-ta!
— Ce mai flăcău! scrâșni Tita cu un glas aprins. Nu i-ar fi rușine să
spuie că e flăcău. E mai murdar decât ciorapii pe care îi poartă în
picioare!
— Tito, vezi să nu sar eu acuma la tine! zise mama din patul ei,
căutând prin aceste cuvinte să înlăture primejdia.
Paraschiv însă nu răspunse la batjocura fetei. Se ridică de pe scăunel
și trecu în tindă. De acolo, el luă lampa de pe firidă și intră în cealaltă
odaie unde se schimbă, îmbrăcându-și singura lui cămașă bună cu care
ieșea în lume. Se întoarse și se culcă alături de Nilă. În tăcerea care se
făcuse, el mormăi cu o liniște în glas pe care nu i-o cunoșteau ceilalți.
— Bine, o să vă arăt eu vouă! O să vedeți voi!
Nu-i răspunse nimeni. Paraschiv își schimbă glasul și mormăi
adresându-se lui Nilă:
— Dă-te mai încolo, Nilă! Apoi după un timp spuse mai departe:
Lasă! Stăm noi de vorbă! Vine ea murga la traistă!
Cuvintele din urmă n-aveau nici o noimă, deoarece Paraschiv nu
fusese niciodată unul din aceia care să poată fi numit traistă și la care să
fi venit cineva să mănânce. La această socoteală se pare că se gândi și
Moromete, pentru că se mișcă în așternut și pregătindu-se să doarmă,
rosti:
— Da, așa mai zic și eu!
— Ai să vezi tu, continuă Paraschiv. Să nu zici pe urmă că „uite, de
ce nu mi-ai spus?!“
Moromete nu mai răspunse.
Afară ploaia continua să cadă stăruitor. Din când în când izbea în
geamuri cu putere. Când toată lumea adormi, mama se ridică din pat, se
închină și se dădu jos. Strânse bucățelele de geamuri care căzuseră de la
icoană, ieși în tindă și mai rămase acolo multă vreme.
Catrina se întoarse din tindă, închise ușa încet de tot și îngenunche la
pământ, în fața icoanei. În mâna stângă ținea un ciob de oală din care
ieșea un firicel subțire de fum. Ea rămase mult timp în genunchi,
închinându-se rar, pierdută în rugăciune. În micul ciob, trosnea și sfârâia
tămâia.
De prin paturi se auzeau uneori gemete grele. Într-o vreme mama
tresări speriată: Nilă avea obiceiul să vorbească în somn. Se opri din
rugăciunea ei mută și ascultă: Nilă chema încet și cu o limpezire în glas
care te speria:
— Bă, al lui Pipitel! Bă, n-auzi? Bă, Sandule: Te-n... pe mă-ta!
Moromete, care abia ațipise, se deșteptă și ridică fruntea de pe
căpătâi, începu și el să asculte. De multă vreme nu mai vorbise Nilă în
somn.
— Ce spune, fă? întrebă omul în șoaptă.
Femeia n-avu timp să răspundă. Nilă zise cu simplitate:
— Să încalice pe cai și să fugă? Dă-i una după ceafă!
Atâta spuse și tăcu; i se auzea răsuflarea ușoară în somn.
Moromete întrebă:
— Cui, mă? Cui să-i dea una după ceafă?
Nilă răspunse numaidecât cu un glas parcă supărat de întrebare:
— Ăluia care fură păpuși de tutun. Pune mâna pe ea! Pune bă, mâna
pe ea și dă cu ea în pământ!... Am prins-o tăvălindu-se în paie! gemu el.
I-am dat cu ciomagul peste fluierele picioarelor.
— Bine i-ai făcut! șopti Ilinca încântată. Dar cine era aia, Nilă!
— I-a băgat mâna în buzunar, spuse Nilă supărat, apoi gemu foarte
greu, se întoarse pe cealaltă parte și nu mai spuse nimic.
Moromete se adresă mamei care rămăsese înghemuită pe pământ în
fața icoanei:
— Hai, ajunge, spuse el cu blândețe, crezi că Dumnezeu n-are altă
treabă, acuma noaptea, decât să te asculte pe tine?!
Mama nu-l luă în seamă. Se ridică de jos și cu ciobul în mână începu
să tămâie casa. Deasupra capetelor lui Paraschiv și Nilă se opri mai mult
și făcu nenumărate cruci. Apoi ieși în tindă, stinse lampa și se întoarse în
pat pe nesimțite. Afară, cu toate că ploua, cocoșii porniră să cânte a treia
oară.
 XXVI
Paraschiv Moromete stătuse doi ani de zile în armată, dar nu-și
aducea aminte ca cel puțin într-o singură dimineață să se fi simțit atât de
rău din cauza goarnei care suna deșteptarea, cum se simțea acasă când
tatăl său trezea pe toată lumea cu noaptea în cap, strigându-i cu stăruință
și pe fiecare în parte, să se scoale în sus. Se întâmpla uneori ca în ziua
care venea să nu fie nimic de făcut, nimic de lucrat; cu toate acestea,
Paraschiv auzea cu groază același glas înfundat și stăruitor care punea în
mișcare toată casa; era un glas care la început nu chema pe nimeni pe
nume și de aceea era atât de chinuitor; intra în ureche și turbura odihna
dulce a somnului, fără să fie însă aspru ori hotărât; plutea în aer și se
prelingea în ureche dureros: „Mă, n-auzi? Scoal’ în sus!“ Doar atât se
auzea la început, după care se făcea tăcere. Abia într-un târziu se auzea
iarăși, în același fel, tot așa de îndepărtat și fără nume: „Mă, n-auzi?
Scoal’ în sus, mă!“ Și după câteva clipe de tăcere, se adăuga: „Scoal’ în
sus c-avem treabă“. Și iarăși se făcea tăcere. Și din nou, după multă
vreme, glasul relua necruțător: „Scoal’ mă, în sus, n-auzi? Avem o
groază de treburi.“ Nimic, însă; tăcere deplină! Nu se mișca nimeni.
Atunci glasul întârzia mult timp, căutând nu se știe ce și deodată striga
pe cineva pe nume, striga de astă dată cu asprime, cu o hotărâre
neașteptată, cu ceva apăsător în el, cu ceva rău prevestitor, cu un ce
încordat, ca și când s-ar fi întâmplat o nenorocire: „Bă, Nilă-m’! Bă,
Nilă-m’! Bă, n-auzi? Bă, Nilă-m’!“ Cel strigat sărea ars, ca atins cu
fierul înroșit. Buimac bolborosea crâncen: „Ce e, bă, ce?! Ce?!“ Atunci
se auzea din întuneric un răspuns uluitor de blând, de simplu și de
omenos: „Scoal’ în sus c-avem treabă!“
Deși dormise puțin, Paraschiv se sculă totuși o dată cu toată lumea;
pentru întâia oară însă, glasul tatălui se vedea că răscolea în el ura cea
mai neagră; nu se dădu jos din pat numaidecât, așa cum se întâmpla de
obicei.
— Ce-ai, mă, de ce ne scoli? N-auzi că plouă afară? mârâi el fără
teamă, ceea ce făcu ca foșnetele și trosniturile de oase ale celor ce se
sculau să se oprească.
Moromete nu zise nimic, cu toate că asemenea vorbe spuse cu un
astfel de glas nu fuseseră niciodată rostite în fața lui. El se ridică doar pe
jumătate în pat și în liniștea care se făcuse întrebă cu o bunăvoință de
neînțeles pentru situația în care se afla puterea lui de tată:
 — Ce-ai spus, mă, Paraschive? Ce zici că ai spus?
Auzind un astfel de glas, Paraschiv se porni deodată mânios și
nestăpânit:
— Ce tot ne scoli de pomană cu noaptea în cap? Mai lasă-ne dracului
să dormim! În fiecare dimineață: „Mă, n-auzi? Mă, n-auzi? Scoal’ în sus
c-avem treabă!“ Ce treabă avem?
Paraschiv tăcu o clipă: apoi se adresă lui Nilă:
— Stai, acilea, boule, unde te ridici? Nu vezi că plouă?
Nimeni dintre copii nu înțelegea ce se întâmpla cu tatăl lor.
Totdeauna când se răzvrătea cineva în casă, din nepăsător și liniștit cum
era, tatăl deodată ridica un pumn în aer și răcnea: „Bă! Smintitule! Te
omor!“ Răcnetul acesta înțepenea aerul, făcea să piuie creierul celui
răzvrătit, iar groaza îi spulbera nemulțumirea ca și când n-ar fi fost.
Astăzi, în fața revoltei lui Paraschiv, se pare că Moromete dădea
înapoi: tăcea. Paraschiv bolborosi iar din așternut:
— Am ajuns bătaia ta de joc; după ce că ți-am muncit o viață
întreagă, nici să dormim nu ne lași!
Moromete răspunse fiului; glasul lui neliniști pe mamă și pe fete; era
un glas blând, poate chiar fricos:
— De, mă, Paraschive, zic și eu că să vă sculați! Că avem treabă. Dar
dacă ți-e somn, dormi, de! Poți să dormi! Și după ce vorbi astfel se
adresă fetelor: Sculați-vă voi și lăsați-l să doarmă. O fi ostenit, săracul, a
tras la jug toată noaptea!
Batjocura însă nu prea mai avea tărie, mai ales că Paraschiv răspunse
numaidecât, devenind amenințător:
— Să prinz eu pe cineva că trage așternutul; îi umflu botul!
Nimeni nu mai spuse nimic. Ca niciodată însă, Moromete se dădu
întâiul jos din pat și începu să se îmbrace, mama și fetele săriră și ele.
Afară se făcuse ziuă de mult.
Nilă se ridicase în capul oaselor și nu știa ce să facă: să asculte de
fratele lui mai mare, ori de tatăl său. Stătea ca o momâie în așternut,
căsca și se scărpina. Moromete îl îndemna cu blândețe:
— Hai, Nilă, dă-te jos! Să te duci și să mai dai cu țesala peste caii
ăia! Uite, s-a oprit ploaia, trebuie să mergem la moară!
— Stai, mă, acilea, nu fi prost! bolborosi Paraschiv lovindu-l cu cotul
în burtă.
Moromete se îmbrăcă în tăcere. Tot în tăcere, după ce se îmbrăcă,
ieși afară din casă. Ieșind, el lăsă ușa deschisă.
 După plecarea tatălui, Paraschiv se dădu jos din pat, deși mai înainte
amenințase că are să-l lovească pe cel care o să tragă așternutul: arăta
obosit și parcă încrețit, îmbătrânit. Tăcerea dușmănoasă din jurul lui se
pare că îl răscoli rău, pentru că dându-se jos din pat el întinse o mână
spre ușa lăsată deschisă de tatăl său și o trânti cu toată puterea în
canaturile ei.
Zgomotul făcut fu neașteptat de violent și ochiul crăpat al unui geam
se desprinse din ramă și căzu dincolo, spărgându-se cu un zornăit care
nu suna a bine.
Catrina nu se mai putu stăpâni. Galbenă la față, ea îl măsură pe fiu de
sus până jos și îl huidui scurt cu un glas întunecat:
— Huo! La oase! Sparge, mă! Trântește!
Paraschiv răspunse numaidecât cu un glas îngroșat de ură:
— Sparg! Le-ai făcut tu? E ale tale?
— Du-te, Ilinco, și cheamă-l pe ăla de afară! porunci mama. Ieși
afară și strigă-l să vie încoace.
Fata cea mică ieși repede din casă. Numaidecât după aceea i se auzi
glasul pe prispă, chemând:
— Tată! Ia vino încoace! Hai repede încoace.
Paraschiv se așezase pe un scăunel și se uita mohorât la ciorapii lui
uzi, plini de noroi. Într-o vreme bolborosi veninos:
— Cheamă-l încoace, crezi că mi-e frică de el! Ehe! a trecut vremea
aia!
Într-adevăr Ilinca se întoarse în casă și adeveri:
— Nu știu ce tot face în grădină, că nu vrea să vie!
— I-ai spus ce fac ăștia aici? strigă mama. Du-te și spune-i, ce vii
aici ca proasta! Ieși afară!
— I-am spus! răspunse fata dârz.
— Și acu’ ce te uiți? Treci în tindă și aprinde focul! Nu mai sta aici
între ăștia! Niculae, ieși afară pe prispă!
Niculae și Ilinca ieșiră din odaie. Nilă stătea încă în pat, se uita la cei
din casă, se scărpina și rânjea prostește; rânjea și el batjocoritor, simțind
că s-a terminat cu puterea tatălui. Totuși, rânjetul lui se stinse de rușine
când mama îl pironi cu privirea și îi spuse:
— Și tu ce-ți arăți colții, Nilă, îți pare bine că ai ajuns stăpân? O să
ne ducem de aici, să rămâneți voi cu tat-tău, să vă mănânce câinii!
Paraschiv, auzind-o vorbind astfel, mârâi:
— Unde o să vă duceți? La văgăuni?
 La văgăuni însemna locul plin de gropi de la marginea satului unde
mureau sau erau omorâte animalele bătrâne.
— Nu ne lasă el Dumnezeu, răspunse mama cu obidă amară. O să fie
vai de capul vostru, că mi-ați mâncat sufletul, câinilor!
— Hai, mamă, vezi-ți de treabă! spuse Tita liniștită. Te iei după
capul lui?
Paraschiv se uită la sora lui cu îngăduință, ca la o muscă, și buzele lui
împletite se întinseră a veselie; el aruncă ciorapii murdari sub pat și
porunci fetei:
— Ia bagă tu mâna în lada aia și dă-mi aici niște ciorapi curați, dacă
vrei să nu-ți cârpesc una după ceafă.
Lada aceea era comoara casei; Paraschiv, Nilă și Achim fuseseră
învățați de tușa lor, încă de mici, să creadă că înăuntrul lăzii se găsește
toată munca lor; că acolo ar fi ascuns mama lor vitregă și surorile vitrege
toată averea; că lada are fundul înțesat de icușari și mamudele, de bani
de aur și de argint. Era încuiată cu un lacăt destul de mare și în afară de
fete și mama lor nimeni nu umbla în ea; pe fundul ei se aflau într-adevăr
icușari și bani de argint și anume doi icușari și trei lei monedă măruntă
în valoare de o mie de lei.
Auzind glasul poruncitor și obraznic al fiului vitreg, femeia o
înghioldi pe fată cu pumnul:
— Ieși și tu afară d-aici! Nu mai sta aici!
Tita nu mai spuse nimic și se îndreptă spre ușă; atunci Paraschiv lăsă
din mână ciorapii lui murdari de noroi, se ridică de pe scăunel și se
apropie de ladă. Apropiindu-se, el apucă lacătul în mână și îl răsuci cu
putere; se auziră pârâituri de lemn care plesnește. Fata tresări și se
aruncă asupra fratelui, vrând să-l dea la o parte. Paraschiv o îmbrânci cu
o mână, iar cu cealaltă răsuci balamalele, le smulse din lemnul lor
învechit, trase de ladă răsturnând maldărul de covoare de deasupra și
deschise capacul. În clipa când vârî mâna înăuntru fata se repezi iarăși la
el; de astă dată ea se agăță de capac furioasă și cu atâta violență, încât
Paraschiv, prins cu mâna înăuntru, scoase un urlet. El se răsuci strâmb,
își scoase laba de sub capac și o plesni pe fată drept în obraz. Tita
încercă în aceeași clipă să-i întoarcă lovitura, dar Paraschiv o izbi iarăși,
de astă dată în cap, făcând-o să se clatine, și pentru că fata nu se lăsa,
căutând să-l izbească și ea, Paraschiv o trânti în mijlocul casei. Răzbită
de lovituri, Tita încercă să apuce un scăunel, dar Paraschiv i-l smulse cu
ușurință și-i plesni o labă peste ochi. Cu toate loviturile primite, fata nu
scoase nici un cuvânt, nu strigă și nu se vaită; se ridică de jos și se agăță
din nou de capacul lăzii. Obrajii îi ardeau ca focul și din ochi îi țâșneau
fulgere de ură. În acest timp, Catrina ieșise de câteva ori afară și strigase
zadarnic spre grădină.
În casă, Paraschiv reușise să răscolească în ladă și să scoată din ea
mai multe perechi de ciorapi. Când, în cele din urmă, Moromete
deschise ușa tindei și intră în odaie, Paraschiv tocmai își trăgea unul din
ei peste talpa noroioasă a piciorului; ciorapul era însă prea lung, era
femeiesc, căputa lui trecea dincolo de genunchi și Paraschiv nu știa ce să
facă cu el, să-l îndoaie pe gleznă sau să-l tragă în sus pe toată lungimea
lui. Din pat, Nilă se uita la el cu veselie.
Moromete închise ușa încet și rămase nemișcat lângă ea; el văzu
teancul de pături și covoare răsturnate, îl văzu pe Paraschiv încălțându-
se cu ciorapi albi și curați, o văzu pe Tita cu chipul umflat de lovituri și
pe femeie plângând încet; își întoarse privirea spre pat și îl văzu pe Nilă
așteptând în așternut. Se desprinse de lângă ușă și-și îndreptă privirea
spre femeia lui. Între timp Niculae și cu Ilinca intraseră și ei în casă.
— Ce e cu voi?! întrebă Moromete.
Nimeni nu-i răspunse. Moromete întreba pe toată lumea, dar se uita
nedumerit spre femeie.
— Uite unde am ajuns, se auzi glasul mamei, întrerupt de sughițuri.
De ani de zile ți-am spus mereu: Ilie, Ilie, trece-ne nouă, ăstora, jumătate
de loc de casă, să ne facem noi cocioaba noastră și să-i lăsăm pe ei aici.
Că după ce că i-am crescut și mi-au mâncat sufletul, acuma sar cu
pumnul să mă omoare!
Omul se apropie de femeie și îi puse mâna pe umăr cu sfială:
Fata cea mare nu se mai putu stăpâni și țipă ascuțit:
— Ce tot mai întrebi, nu vezi? Întrebi de pomană! Parcă nu vezi!
Strigătul fetei clocotea. Moromete întoarse capul spre ea și o privi
adânc. Fata tremura din tot trupul. Ea strigă iară cu încordare, fără să ia
în seamă privirea tatălui:
— Măcar dacă ne-ai fi spus dinainte, ne luam cămașa pe noi și
plecam! Să nu ne lași bătaia lor de joc!
Nu apucă să termine cuvintele din urmă, Moromete ridică mâna și cu
dosul palmei o izbi peste obraji cu toată puterea. Toată lumea tresări.
Paraschiv ridică fruntea și se uită cu un aer tâmpit la tatăl său. O umbră
de teamă îi trecu peste chip. Lovitura o înspăimântă rău pe fată; ura și
furia care îi țâșneau din priviri se stinseră ca și când n-ar fi fost și în
locul lor apăru groaza.
 Moromete se întoarse spre femeie și o întrebă iar cu același glas
stăpânit și care părea blând și sfios:
— Spune, Catrino, ce ai tu? Spune, n-auzi? Vorbește o dată!
Pentru că mama nu răspunse, omul o izbi cu pumnul în cap de două
ori, întrebând-o mereu ce are, să-i spună ce vrea. Ciudat însă: înainte de
a fi lovită, ea plângea; întâiul pumn o făcu să plângă și mai tare, dar la al
doilea, deodată tăcu cu desăvârșire. Moromete îi dădu al treilea pumn; la
cel de al treilea, mama se lăsă în jos lângă pat, se ghemui cu capul între
genunchi și încetă chiar să mai sufle.
— Ce, tu n-auzi? Ce e cu tine? Ai amuțit?
După ce rosti aceste cuvinte întoarse spatele la toată lumea și vru să
iasă. În casă izbucni atunci deodată un plâns sfâșietor, greu de obidă și
de nedreptate, plâns care îl făcu pe om să-și răsucească umerii și să
amenințe iar:
— Haide-hai! Tito! Pesemne că nu te doare!
În acest timp, Paraschiv se hotărâse să ridice totuși ciorapii în sus
peste pantaloni. Nilă se uită la el foarte intrigat; îi și spuse chiar, în clipa
când Moromete deschise ușa să iasă:
— Bă, Paraschive, trage-i sub pantaloni, peste izmene, că râde
dracului lumea de tine!
Aceste cuvinte îl opriră pe tată să iasă. El începu chiar să-și facă o
țigară, în timp ce fata plângea și urla chinuită de necaz și de ură
neputincioasă; ceilalți, în afară de Paraschiv și Nilă, tăceau
înspăimântați. Moromete linse țigara de la un cap la altul, o înfipse între
buze și murmură:
— Dă-i un foc, Niculae!
Băiatul țâșni ca un glonț și se întoarse cu vătraiul plin de spuză și de
tăciuni. Moromete aprinse, trase un fum și puse iar mâna pe clanță să
iasă afară. În tăcerea în care nu se auzea decât plânsul rupt al fetei,
Moromete se adresă celor doi cu un glas părtinitor și spuse:
— Paraschive, Nilă, veniți cu mine în coșar! Ploaia asta a înmuiat
acoperișul, mi-e frică să nu se dărâme!
Paraschiv se uită la tatăl său și murmură cu nepăsare:
— Lasă-l să se dărâme!
Apoi se ridica de pe scăunel și izbi pământul cu picioarele să-și
scuture bocancii de noroiul uscat. Noroiul însă se crăpă fără să cadă și
atunci Paraschiv mormăi:
— Ia dă-mi, mă, ăsta micu, o treanță!
 Niculae, speriat, se uită în toate părțile, neștiind ce să facă; se uită
întâi la tatăl său, dar tatăl tăcea, apoi la maică-sa, după aceea la surori.
— Dă-mi, mă, o treanță, surdule! bolborosi Paraschiv. Ce te uiți?
Niculae se vârî sub pat, merse de-a bușilea până după sobă.
— Nilă, se auzi glasul lui Moromete blând, tu ce mai stai de
pomană? Hai cu mine că s-au rupt căpriorile coșarului!
Nilă răspunse și el nepăsător, căutând să semene în totul cu fratele
său mai mare:
— Dă-le dracului de căpriori!
Moromete le explică:
— Dă-le dracului nu e greu de zis, dar vine pe urmă și se dărâmă
coșarul! Ce-i faci atunci? De unde iai altul!
Nilă nu îndrăzni să mai spună nimic și atunci Paraschiv îl ajută: el se
întoarse într-adins cu spatele la tatăl său și în așa fel încât se vedea
limpede că mișcarea aceasta ținea loc de răspuns. Moromete se uită
liniștit la spatele fiului, măsurându-l din ceafă și până la călcâi, după
care spuse cu glas senin și împăcat, dezvinovățindu-se:
— Ce să-i faci! Au putrezit, în fiecare zi se strică! Ba aia, ba
ailaltă!...
Paraschiv se întoarse și răspunse sâcâit, cu dispreț:
— Lasă-ne bă, în pace, că nu mergem!
Auzind acest răspuns, Moromete se întoarse spre ușă și apăsă pe
clanță. Nimeni nu putu să-i vadă fața; i se auzi totuși după câteva clipe
glasul, indiferent, poate puțin descurajat, lipsit de nădejde:
— Treaba voastră! Să nu ziceți că nu v-am rugat și nu v-am tras de
mânecă!
După care omul deschise ușa încet, trecu pragul și ieși în tindă;
ieșind în tindă, el închise ușa cu grijă și cu chibzuială mare, în așa fel că
toți cei din casă văzură cum se ridică limba clanței în sus, apoi se lasă în
jos așezându-se cuminte în cleștele ei.
 XXVII
După ce omul ieși, mama se ridică de lângă stinghia patului și începu
să-i înghiontească pe copii să iasă afară. Tita plângea mereu și în același
timp aranja covoarele la loc peste ladă. Niculae, la ghiontiturile mamei,
se sclifosea și nu vroia să iasă afară; Ilinca de asemenea. Nilă căsca
mereu, se întindea sub așternut și se scărpina pe toate părțile. Paraschiv
se așezase pe un scăunel și începuse să-și curețe pe îndelete noroiul
uscat de pe bocanci.
Trecu astfel o bucată bună de timp; nimeni nu vorbea. După ce
aranja paturile și covoarele deasupra lăzii, fata cea mare ieși în tindă și
de acolo cei din casă o auziră plângând mereu în fața vetrei, plângând
mai adânc și mai afâșietor decât până acum: se simțea că loviturile
primite peste chipul ei, de la frate și de la tată, îi atinseseră adânc inima
și rana sângera fără oprire; cu cât plângea mai mult și cu cât durerea se
făcea mai cuprinzătoare, cu atât se simțea că fata dorește să plângă și
mai mult până la disperarea cea mai neagră, lucru care se și întâmplă și
care îl făcu pe Nilă să se ridice din pat, și să rămână încremenit,
ascultând. Într-adevăr fata plângea acum cu sălbăticie, ca și când ar fi
fost chinuită cu fierul roșu.
Mama ieși în tindă și la început o certă scurt, vrând s-o potolească:
— Taci din gură! Fată mare ești tu? Ce e ambiția asta? Plângi din
ambiție!
— Ce i-am făcut eu lui?... De ce să dea în mine? O! Doamne! Ce i-
am făcut? De ce-a dat?
Nu se știa cine e acest lui, tatăl sau fratele vitreg...
— Taci din gură! I-ai răspuns! E tat-tău, zise mama, gândind că din
pricina loviturilor tatălui plângea ea astfel. Să nu-i răspunzi părintelui.
Că te-a făcut și a pătimit cu tine!
Fata își încleșta pumnii în aer și se chinui greu, rugându-se ca în fața
altarului:
— Du-te, mamă... lasă-mă... lasă-mă!...
Și pentru că mama nu pleca și încerca s-o apuce de umeri și s-o
mângâie, fata începu să tremure:
— Du-te d-aici și lasă-mă! Mai bine nu m-ai fi făcut... lasă-mă! Du-
te! O! O! O! Lasă-mă! Du-te!
Atras de aceste gemete, Moromete se apropie de scara prispei și
întrebă apăsat:
 — Ce-are, Catrino, a înnebunit?
Mama se făcu că nu aude și nu răspunse. Moromete tăcu câteva
clipe, apoi strigă ușor, cu glas schimbat, fără acel ce apăsător cu care
întrebase mai înainte:
— Bă, Nilă-m’!
Nu se auzi nici un răspuns. Omul strigă iar cu încredere:
— Bă, Nilă-m’!
— Ce e, bă? răspunse Paraschiv dinăuntru cu același „bă“ de mai
înainte.
— Hai, sunteți gata? continuă Moromete prins parcă de o mulțime de
treburi. Hai că se înseninează, uite, să mergem la moară. Trebuie pus
grâu în saci și mers mai devreme, că e gloată, să măcinăm până în
seară...
După ce spuse aceste cuvinte, care rămaseră fără răspuns, Moromete
lăsă fruntea în jos și începu să aștepte. Așteptând, el începu să caute prin
buzunarele flanelei, să-și răsucească o țigare. Scoase o bucățică de ziar și
încercă s-o rupă, să-i dea forma unei foițe, dar degetul gros deodată
porni să tremure și hârtia se strică. Omul se stăpâni și vru totuși să-și
facă de țigare, însă acum îi tremurau amândouă mâinile de sus din umeri
și din spinare. Deodată trupul lui țâșni pe prispă, ca scăpat dintr-un arc
întins prea mult; din tindă, mama îl văzu și nu se putu stăpâni să nu
exclame cu groază:
— Haiti! Ilie, stai la-n loc!
Moromete se opri și spuse apăsat:
— Nu mai plânge, fato, că te omor! Nu-ți fac altceva! Te omor!
Moromete își schimbă apoi din nou glasul și de acolo de pe prispă
chemă aproape duios:
— Bă, Nilă, tată, hai, mă, că s-a înseninat, până nu se face gloată la
moară!
După aceea nu mai așteptă răspunsul. Intră în tindă și se opri lângă
scara podului. Sub scară, în colț, se aflau rezemate de zid o grămadă de
unelte: un topor mic de tăiat lemne, cărpătorul de băgat pâinea la copt,
un rășchitor mic și un par de pus porumbul în brazdă. Moromete luă
parul, îl piti la spate să nu se vadă și intră în casă. El deschise și închise
ușa în așa fel încât să nu se bage de seamă ce ascundea în mâna dinapoi:
făcea mișcări sfielnice și dacă un străin l-ar fi văzut cum închidea ușa, ar
fi crezut că omul se teme grozav să nu spargă ceva, ca și când lucrurile
pe care punea mâna ar fi fost făcute din ceva foarte plăpând, foarte
fragil.
 Când îl văzu intrând astfel, Paraschiv bolborosi mânios:
— Hai, bă, ce tot intri și ieși p-acilea?! N-auzi că nu venim? Mai du-
te și singur!
Moromete se lipi de ușă și se dezvinovăți numaidecât. Glasul însă îi
tremura, cuvintele abia fură auzite:
— De, măi Paraschive, ziceam și eu că...
Paraschiv, care stătea cu fruntea în pământ și își curăța bocancii, îl
întrerupse ațâțat, fără să bage de seamă, sau să audă cum ușa scârțâie din
când în când din cauza spinării și umerilor omului care tremurau:
— Ce ziceai, mă? Ce ziceai? Nu-ți mai răci gura de pomană!
— Tu ești mă cuminte, Nilă, spuse tatăl cu blândețe. Hai, dă-te jos
din pat și treci încoace!
Rușinat, Nilă se posomori, dar nu răspunse și nu se mișcă; se vedea
că și în el este ceva potrivnic (ceva prostesc însă, necugetat, deoarece nu
răspundea nici într-un fel chemărilor tatălui), tăcea și nu se mișca.
Paraschiv se îndârji, simțind slăbiciunea fratelui mai mic, izbucni
aruncând fulgere întunecate din priviri spre tatăl său:
— Da, Nilă e mai cuminte! V-a convenit vouă o viață întreagă
cumințenia lui. Toți l-ați pus la ham și i-ați dat cu biciul! În locul lui...
hm!... Știu eu ce v-ași face! A muncit ca un bou să vă ție pe voi! Ce stai,
mă, prostule, acolo în pat? Pune mâna și scoate din lada aia și du-te și
vinde și cumpără-ți haine! Umbli desculț și cu izmenele rupte în c... și
lada zace înțesată cu crepdeșin!
Fără să se grăbească, Moromete ridică parul în aer și își făcu vânt.
Paraschiv văzu, dar în clipa aceea nu înțelese despre ce era vorba; se uită
cu neîncredere la parul ridicat în aer și când primi lovitura în cap ridică
zadarnic coatele în sus; se prăbuși de pe micul scăunel și se întinse la
pământ cu o expresie de mare uimire pe chip.
După ce îl lovi, în timp ce Niculae și Ilinca țipară îngroziți,
Moromete se întoarse spre Nilă. La vederea parului, Nilă răspunse scurt,
înspăimântat dintr-o dată:
— Aoleu, tată!
Strigătul arăta atâta spaimă, încât parul întârzie câteva clipe în aer,
dar, ca și când Moromete ar fi reflectat repede în aceste clipe, lovitura
totuși porni, abătându-se însă de la direcția ei, capul, și înfigându-se
înăbușit în spinare. Nilă se făcu ghem și întinse mâinile să se apere,
strigând mereu cu groază mare:
— Aoleu tată! Nu da! Nu mai fac!
 Moromete îl lăsă, nu pentru că îi era milă, ci ca să se întoarcă spre
Paraschiv. Se întoarse și începu să-l lovească rar și adânc pe unde
nimerea. Loviturile îl dezmeticiră pe Paraschiv: el încercă să se ridice, să
se împotrivească. Parul însă îi paraliza cu chibzuială mâinile, fluierele
picioarelor, oasele șoldurilor. Gemea înfundat, se tăvălea pe jos și trupul
lui de om în toată firea, întins și făcând mișcări deșucheate, îi speriară pe
copii.
Niculae începu să clănțăne din dinți. Catrina năvăli în tindă și se
agăță de brațul bărbatului; ea vorbi apăsat, cu un glas coborât, cu o
neașteptată liniște și hotărâre:
— Ilie, nu te potrivi! Nu ți-e rușine să dai în ei?
Tocmai în acest moment Paraschiv se ridică în picioare și clătindu-se
greu izbuti să apuce în mâini parul tatălui. El vorbi gros, cu un glas
turbure, abia ținându-se pe picioare; lovitura în cap îi luase de la început
orice putere de împotrivire.
— Nu mai da! Auzi? Nu mai da! gemu el.
Moromete întrebă cu încordare, gâfâind:
— Mai faci?
Paraschiv nu răspunse.
— Mai faci? repetă Moromete.
— Nu mai fac! se auzi răspunsul.
Dar nu era al unui om treaz.
Moromete aruncă deodată parul la pământ și prea îndelungata lui
stăpânire de sine se desfăcu într-un urlet:
— Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce ești!
Apoi se întoarse spre Nilă, care între timp sărise din pat și se
ghemuise într-un colț:
— Și tu, Nilă? Tu, mă? E lume care alergă din zi și până în noapte
pentru un pumn de făină! Și voi ca niște câini! Ca niște câini turbați
săriți unul la altul! Vă omor! Cu-i nu-i place la târla mea, să se ducă! Să
plece!
Moromete, după ce urlă astfel cu ochii ieșiți din cap, făcu un pas
repezit și lung și porni spre ușă. Apucă de clanță violent și vru să se
ducă, dar din tindă se întoarse la fel de vijelios cum ieșise și continuă să
urle:
— Atâta timp cât mă vedeți că trăiesc, ori faceți cum zic eu, ori dacă
nu, să plecați. Am muncit și am trudit și am luat pământul de la ciocoi ca
să trăiți voi mai bine! De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să plătesc
fonciirea fără să vând, să vă rămâie vouă întreg, orbilor și sălbaticilor la
minte! Și am plătit mereu, n-am vândut nici o brazdă și acum săriți la
mine și la ăștia, că v-am furat munca voastră! Pământul rămas întreg,
Paraschive, smintitule, acolo e munca voastră! Bolnavule după avere! Ai
vrut să te însori cu a lui Bodârlache că avea pământ mult și te-ai făcut de
râs. O să-ți mănânce capul averea, să ții minte de la mine!
Cuvintele din urmă fuseseră rostite atât de tare, încât se pierdură într-
o răgușeală stinsă și neputincioasă. Omul era de nerecunoscut.
— Ce v-am făcut eu vouă și ce nu v-am dat, Paraschive și Nilă? Nu
s-a muncit și nu s-a împărțit aici în casă tot ce-am avut? De unde să vă
dau eu mai mult dacă atâta e? Vreți să mă jupuiți pe mine de piele? An
de an am dat din colț în colț când intra percitorul în casă. An de an m-am
dat peste cap să nu vând din pământ! Am trăit cu toții desculți și
dezbrăcați, nimeni n-a avut mai mult! Ce vreți voi de la mine,
nenorociților? Să ies la drumul mare și să jefuiesc? Să iau vita omului
din bătătură și să mă țin de procese ca alții? Asta vreți voi?
Și cu aceste cuvinte Moromete deodată tăcu. Se așeză pe pat și
începu să clatine din cap la dreapta și la stânga, cu ochii lucioși, parcă
desfigurat. „Vai ce nenorocire, o, ce lucru groaznic!...“ Dar nu mai avea
putere să spună aceste cuvinte. Își ridică brațele spre cer și le lăsă
izbindu-și cu ele genunchii. În curând nu se mai putu îndura nici pe sine,
se ridică și ieși. Năucit, Nilă se luă după el și îl ajunse pe prispă:
— Acum unde te duci?
— O, mi-e sufletul plin de bucurie, Nilă! îi răspunse. Mă duc să mă
laud!
 XXVIII
Spre prânz norii se împrăștiară și soarele începu să usuce pământul.
Mama și copiii stătură singuri la masă, singuri în această zi; Moromete
se întoarse târziu, la miezul nopții. Din locul unde se dusese să se laude
se întorcea murdar de noroi pe genunchi și pe coate; de asemenea
palmele îi erau murdare: căzuse și se sprijinise în ele. La ochi avea ceva;
își tot ducea pumnul murdar și-și freca gemând pleoapele; frecându-le
astfel, orbitele i se căptușiseră cu nisip și pământ și încerca zadarnic si se
curețe. Stătea pe pat și gemea, mama încerca să-i șteargă ochii cu un
șervet curat, dar el i-l smulgea, frământa în palme pânza murdărind-o cu
totul de noroi, pentru ca după aceea să o ducă la ochi și să se apuce să-și
curețe iarăși pleoapele de nisip. Niculae îi trase bocancii din picioare,
fetele îi dădură în cele din urmă apă caldă să se spele și omul dormi
buștean până a doua zi aproape de prânz.
Când se trezi, află că Paraschiv și cu Nilă fugiseră încă de ieri seară,
spărseseră, în lipsa lui, iarăși lada, luaseră toți banii pe care-i găsiseră,
aruncaseră cele mai bune covoare pe spinările cailor și plecaseră
amenințând că asta încă nu e totul. Moromete nu păru surprins de știrea
plecării cât de felul cum cei doi fugiseră; nu-i venea să creadă.
— Cu caii? Au fugit cu caii?
— Cu amândoi caii.
— Și Nilă, a fugit și el?
— Amândoi au fugit.
Moromete stătea pe pat, cu fruntea lui bombată aplecată spre
genunchi, cu coatele înfipte în păturile așternutului. După un lung timp
de tăcere, el se ridică și se uită la fiecare copil în parte; apoi încet și
căutând să pară cât mai liniștit și mai neturburat:
— Da! Bine! Vedeți-vă de treabă!
După care el însuși se ridică de pe pat și porni spre ușă să-și vadă de
treburile lui ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.
În aceeași zi Moromete își făcu socoteala datoriilor și spre seară bătu
la poarta lui Tudor Bălosu cu care se înțelese să-i vândă o parte din
pământul familiei. Tudor Bălosu ridică din nou chestiunea locului din
spatele casei, ceea ce Moromete acceptă fără șovăială. Tudor Bălosu nu
avu totuși satisfacția pe care și-o dorise: Moromete arăta ca și atunci
când vânduse salcâmul, îndepărtat și nepăsător.
 Cu banii luați Moromete își cumpără doi cai, plăti fonciirea, rata
anuală la bancă, datoria lui Aristide și taxele de internat ale lui Niculae,
rămânând ca necunoscută soluția acestor probleme pentru viitor: din nou
rata la bancă, din nou fonciirea, din nou Niculae.
Dar cu toată aparenta sa nepăsare, Moromete nu mai fu văzut stând
ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stanoagă. Nici nu mai fu auzit
răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind. Din
Moromete cunoscut de ceilalți rămase doar capul lui de humă arsă, făcut
odată de Din Vasilescu și care acum privea însingurat de pe polița
fierăriei lui Iocan la adunările care încă mai aveau loc în poiană...
... Lipsite însă de omul lor, aceste adunări aveau să-și piardă și ele
curând orice interes. Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război
mondial. Timpul nu mai avea răbdare.