UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL

CATEDRA PEDAGOGIE ŞI PSIHOLOGIE GENERALĂ

APROB
Şef catedră, doct. conf. univers.
Rusu Elena ____________

TESTUL-3
de evaluare finală la PSIHOLOGIE
ciclul I
Beregoi Ludmila gr.13 A

Subiectul 1. Caracteristica psihologică a temperamentului şi rolul lor în viaţa şi

activitatea omului. Tipurile de bază ale temperamentului şi
caracteristica lor psihologică
1.1. Cunoaştere. Definiţi temperamentul ca latură dinamico-energetică personalităţii. [3]
1.2. Aplicare. Caracterizaţi tipurile de bază şi proprietăţile temperamentului. [3]
1.3. Integrare. Analizaţi importanţa cunoaşterii tipurilor de temperament şi rolul lor în viaţa
şi activitatea omului. [4]

Subiectul 2. Caracteristica psihologică a senzaţiilor. Criterii de clasificare şi

proprietăţile senzaţiilor. Legile generale ale sensibilităţii
2.1. Cunoaştere. Definiţi şi caracterizaţi senzaţiile. [3]
2.2. Aplicare. Identificaţi criteriile de clasificare, felurile şi proprietăţile senzaţiilor.[3]
2.3. Integrare. Comentaţi manifestarea legităţilor generale ale sensibilităţii. [4]

Data _____________ Examinator RUSU ELENA _________

1.1 Cunoaştere. Definiţi temperamentul ca latură dinamico-energetică personalităţii.

Temperamentul este un ansamblu de elemente biologice care, impreuna cu factorii

psihologici, constituie personalitatea; este latura energetica si dinamica a personalitatii; este
preponderent innascut. Cuvântul provine din secolul al XVI-lea, când temperamentum era
interpretat ca un amestec de raporturi echilibrate, sau în farmacie ca un amestec de umori ale
corpului uman. Teoria celor patru temperamente clasice (umoralismul lui Galen) a fost
abandonată, nu mai este știință. Temperamentul nu se manifestă în același mod pe tot
parcursul vieții. El evoluează o dată cu întregul organism și sistem nervos, astfel încât
trăsăturile de temperament se maturizează, sunt deplin formate la sfârșitul adolescenței, se
mențin relativ constante pe toată perioada maturității, până la bătrânețe, când cunosc un
proces de aplatizare din cauza pierderii vivacității, a vigorii. În schimb, unele trăsături
temperamentale se rigidizează, se accentuează la bătrânețe (de exemplu: iritabilitatea la un
coleric, depresia la un melancolic, închistarea la un flegmatic).
Temperamentul este neutru din punct de vedere valoric pentru personalitate, adică nu el
este cel care dă valoare personalității. Temperamentele nu sunt bune sau rele, de dorit sau
indezirabile.
Trăsăturile temperamentale sunt înnăscute, au o condiționare biologică, dar dobândesc
valențe numai în plan psihocomportamental, constituindu-se în fundamentul personalității.
Ele stau la baza imprimării celorlalte trăsături, cărora le conferă o anumită nuanțare,
expresivitate, dinamism, vivacitate sau dimpotrivă, inhibiție retragere. Temperamentul își
pune pecetea pe viața noastră psihică (generozitatea, spre exemplu, nu ține de temperament,
dar felul cum își dobândește cineva și, mai ales, cum își manifesta cineva generozitatea se
află sub influența temperamentului)
Temperamentul, deși larg determinat genetic, este în expresia lui funcțională, modelat de
condițiile socio-culturale, existențiale ale individului. Influența ereditarului asupra
psihocomportamentalului nu este directă, ci mediată de factori socio-cultural Indicatorii
psiho-comportamentali ai temperamentului sunt:
1. impresionabilitatea
2. impulsivitatea
3. ritmul reacţiilor şi trăirilor psihice
4. tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale
5. expresivitatea psihică.

A cunoaste intocmai trasaturile unui om este un demers foarte complex. In sprijinul

intelegerii, acestora se pot observa aspecte legate de infatisare, de expresiile fetei, apoi se
observa gradul de activism, rapiditatea cu care actioneaza la stimularile externe, implicarea in
sarcini care prezinta un efortsustinut, modul cum se reactioneaza fata de semenii sai.
Inaintarea in cunoastere se bazeaza pe observatia ca personalitatea umana se structureaza
in jurul unor caracteristici dominante, atat innascute cat si dobandite. Atunci
cand ne referim la cele preponderent ereditare vorbim despre temperament, iar cand ne
referim la cele construite sociocultural, despre caracter. Intre cele doua notiuni se fac adesea
confuzii, mai ales ca in ansamblul personalitatii acestea seregasesc in interdependenta.
Între tipul de activitate nervoasă superioară (a.n.s.) - definit prin intensitatea, echilibrul şi
mobilitatea proceselor centrale de excitaţie şi inhibiţie - şi temperament există o relaţie
directă şi strânsă. Tipul de activitate nervoasă superioară formează baza neurofuncţională a
temperamentului. Dacă tipul de a.n.s. determină categoria de temperament, dezvoltarea
psihică condiţionează modul concret în care se configurează acest temperament. Dacă
însuşirile dinamico-energetice ca atare sunt înnăscute, determinate genetic, integrarea lor în
plan psihocomportamental (adică în dinamica proceselor psihice şi a actelor motorii) se
realizează în ontogeneză. Însă, întrucât însuşirile bioenergetice se imprimă ca atare pe tabloul
comportamental ce se elaborează stadial în cursul vieţii individului, structura temperamentală
şi, respectiv, tipul temperamental sunt înnăscute reprezentând astfel, alături de predispoziţii,
„elementul" ereditar în organizarea internă a personalităţii.
Natura psihică a temperamentului este afectivo-reactivă, temperamentul fiind
fundamentulemoţional al personalităţii. G. ALLPORT arata ca temperamentul vizeaza
fenomene caracteristice unui individ, reactivitatea la stimuli emotionali, forta si rapiditatea
raspunsurilor. De asemenea, el implica dispozitia sa afectiva persistenta. Afectivitatea este un
parametru important in conturarea temperamentului, descriindu-l prin identificarea tonusului
afectiv, a stabilitatii si profunzimii trairilorLocul temperamentului în cadrul personalităţii: în
structura de ansamblu a personalităţii, temperamentul nu are o semnificaţie axiologică (nu
există temperamente bune sau rele), ci ne arată doar cum se exteriorizează şi se manifestă o
persoană într-o situaţie concretă (sub aspectul indicatorilor psihocomportamentali). El
influenţează personalitatea, nuanţează modul de manifestare a celorlalte laturi ale
personalităţii, dar nu determină conţinutul vieţii psihice, nu generează prin sine însuşi nici
conţinuturi psihice nici performanţe, ci reprezintă modul de a fi, stilul comportamental. În
principiu, tipurile temperamentale sunt echipotenţiale: pe fondul unorscheme temperamentale
diferite, în ontogeneză se formează profiluri de personalitate asemănătoare din punct de
vedere aptitudinal şi caracterial, şi invers, pe fondul aceleiaşi scheme temperamentale se
elaborează profiluri de personalitate diferite.

1.2 Aplicare. Caracterizaţi tipurile de bază şi proprietăţile temperamentului.

Nu există temperamente pure. Etimologia latină a cuvântului „tempera – temperare”, care
înseamnă „a amesteca”, sugerează acest lucru. In mod potential, trasaturile apartin tuturor
tipurilor de temperament coexista in fiecare persoana, insa unele se manifesta mai pregnant
decat altele. Asadar, temperamentul fiecarei persoane este o combinatie unica, originala, care
il individualizeaza. Clasificarea tradițională a temperamentului este legată de cultura, arealul
geografic, perioada istorică. Cele mai cunoscute clasificări ale teperamentelor sunt
clasificarea greacă sau chineză; în Europa este răspândită clasificarea greacă a lui Hipocrat,
care are patru grupe mari umorale:
sanguis (sânge)
chole (fiere galbenă sau bilă)
melan (chole sau fiere neagră)
flegma (salivă)
După tipologia morfologică sau bioconstituțională deosebim patru temperamente:
1.sangvin, (temperament comparat cu aerul, primăvara, sangele, dopamina, tinerețea,
magicianul)
2.coleric, (temperament comparat cu focul, vara, bila galbena, testosteronul, seceta,
razboinicul)
3.melancolic, (temperament comparat cu pamantul, toamna, bila neagra, serotonina, seara,
poetul)
3.flegmatic, (temperament comparat cu apa, iarna, flegma, estrogenul, noaptea, regele)

1. Coleric
a. Puternic. Colericii sunt în general persoane puternice și dure. Încă din vremea copilăriei, nu
se vor speria de pedepse.
b. Agresiv. Temperamentul coleric este cel mai agresiv dintre toate temperamentele.
Colericii au tendinţa de a se impune altora. Deseori le place să discute în contradictoriu, de
aceea se ceartă mereu și găsesc întotdeauna o mulţime de argumente.
c. Insensibil. Colericii sunt adesea insensibili la nevoile și simţămintele celorlalţi. Ei vor face
declaraţii aspre, fără să le pese că aduc lacrimi sau tristeţe celor din jur.
d. Energic. Colericii au multă energie. Când această energie este canalizată corect, pot fi
foarte eficienţi și productivi.
2. Sangvin
a. Sociabil și deschis. Sangvinii personifică termenul de „extrovertit”. Ei sunt prietenoși,
vorbăreţi și sensibili la nevoile celor din jur. Oamenii se simt bine în preajma lor. De aceea, o
serbare sau o întrunire socială tinde să devină plictisitoare fără prezenţa lor.
b. Neatent. Sangvinii își uită repede prietenii pentru că nu sunt atenţi, nu se concentrează. Ei
sunt seduși și încântaţi ușor de orice noutate – obiect, eveniment sau persoană –, care apare în
faţa lor. Copiii sangvini renunţă adesea la ceva ce tocmai au început, pentru altceva care le-a
atras atenţia. Și aceasta, bineînţeles, atrage asupra lor mânia părinţilor. Părinţii cred că ei sunt
nesupuși și sfidători, când în realitate sunt neatenţi. Dacă copilul tău este sangvin, nu uita că
trebuie să-i repeţi de multe ori să facă un anumit lucru sau să respecte o anumită regulă.
c. Împrăștiat și neorganizat. Gospodinele sangvine par femei foarte
neglijente din cauza incapacităţii lor de a se organiza. Un conducător sangvin face de obicei
multe greșeli din neatenţie.
d. Voios, vesel și fără grijă. Sangvinii sunt de obicei optimiști, bine dispuși și expresivi, în
special atunci când sunt în mijlocul altor oameni. Sangvinii pot lucra cu succes în spital,
demonstrând o abilitate uimitoare de a-i bine dispune pe bolnavi.
Melancolic
a. Îngrijorat și emotiv. Melancolicii au o puternică energie emoţională. Ei tind să fie
tensionaţi, încordaţi, îngrijoraţi. Dacă nu învaţă să-și disciplineze emoţiile, ei nu vor reuși să
lucreze în condiţii de presiune psihică.
b. Creativ. Melancolicii sunt potriviţi pentru cercetare, arte, scrieri, filosofie. Ei se pricep la
orice lucrare care necesită rezolvarea problemelor și/sau crearea unor lucruri. Studiile au
arătat că oamenii care au un nivel înalt de anxietate au rezultate deosebite la testele de Înainte
de a spune „Da” creativitate. Chiar și în alte domenii, cum ar fi tehnologia dentară,
cei mai creativi tehnicieni sunt melancolicii.
c. Conștiincios și perfecţionist. Melancolicii au în general o conștiinţă strictă și autoritară.
Dacă nu-și urmează cu exactitate conștiinţa, ei vor avea puternice simţăminte de vinovăţie.
Aceste standarde înalte îi ajută să facă o lucrare excelentă, uneori chiar perfectă. Însă
standardele lor sunt atât de înalte, încât cu greu ar putea cineva să trăiască conform lor.
d. Capricios, gânditor și sensibil. Melancolicii sunt de obicei oameni foarte sensibili. Ei nu
pot să tolereze critica și suferă când sunt insultaţi, dispreţuiţi sau desconsideraţi. Melancolicii
nu pot să uite ușor o mustrare, o umilinţă sau o dojană, ci tind să se gândească la ea.
Flegmatic
a. Calm, comod și nepăsător. Temperamentul flegmatic este cel mai calm și împăciuitor
dintre cele patru temperamente. Flegmaticii nu le cauzează altora dureri sufletești și nu
rostesc cuvinte pripite, pe care să le regrete mai târziu. Este atât de ușor să trăiești cu ei,
încât de multe ori nici nu vei observa că sunt în preajma ta. Datorită naturii lor calme, ei pot
lucra chiar și în condiţii de presiune psihică. Flegmaticii nu vor dori să deţină funcţii de
conducere.
b. Cu tact și diplomaţie. Flegmaticii sunt buni împăciuitori. Lor nu le place să vadă alţi
oameni certându-se sau bătându-se. Ei sunt buni diplomaţi. Flegmaticii sunt oameni care te
pot concedia dintro slujbă fără să te simţi jignit sau să fii mânios.
c. Politicos, amabil, liniștit. De obicei, persoanele cu temperament flegmatic vorbesc foarte
rar și acţionează încet, parcă lenevesc tot timpul. Chiar dacă sunt foarte ocupaţi, chiar dacă își
îndeplinesc toate sarcinile, flegmaticii întotdeauna lasă impresia că nu se ocupă cu nimic.
Șeful unui flegmatic poate spune: „Eu nu înţeleg când lucrează omul acesta, pentru că
întotdeauna îmi face impresia că este pe punctul de a adormi”.
d. Flexibil. Flegmaticii se obișnuiesc repede cu oamenii și situaţiile noi. Ei colaborează cu
oricine și se acomodează rapid la schimbările de orice fel. O secretară flegmatică, căreia șeful
îi spune: „Lasă ce faci și scrie-mi această scrisoare!“, va executa ordinul fără nici o
împotrivire. În general, flegmaticii nu se plâng de condiţiile de lucru sau cele din familie, așa
cum fac de exemplu melancolicii și colericii.

După gradul de dezvoltare a celor trei foiţe embrionare – endoderm, mezoderm şi

ectoderm, stabileşte trei biotipuri generând trei temperamente1. endomorf - visceroton2.
mezomorf - somatoton3. ectomorf - cerebroton.
După tipologii psihofiziologice
Explicare diferentelor temperamentale tine, in conceptia filozofului rus Ivan Petrovici
Pavlov,de caracteristicile sistemului nervos central:
Forta sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos si se exprima prin
rezisetntamai mare sau maica la excitanti puternici sau la eventualele situatii conflictuale. Din
acest punct de vedere sepoate vorbi despre sistem nervos puernic si sistem nervos slab.
Mobilitatea desemneaza usurinta cu care se trece de la excitatie la inhibitie si invers,
infunctie de solicitarile externe. Daca trecerea se realizeaza rapid, sisetmul nervos este mobil,
iar daca trecereaeste greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;
Echilibrul sistemului nervos se refera la repartitia fortei celor doua procese (excitatia
siinhibitia). Daca ele au forte aproximaiv egale, se poate vorbi despre sistem nervos
echilibtrat. Exista si un sistem nervos neechilibrat la care predominanta este excitatia.
Din combinarea acestor insusiri rezulta patru tipuri de sistem nervos:1. tipul puternic –
neechilibrat – excitabil (corelat cu tetmperamentul coleric)2. tipul puternic – echilibrat –
mobil (corelat cu temperamentul sangvinic)3. tipul puternic – echilibrat – inert (corelat cu
temperamentul flegmatic)4. tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic).
În funcţie de grupele sangvine, B. MONTAIN identifică 4 temperamente:
1. grupei sangvine A îi corespunde temperamentul armonic
2. grupei sangvine 0 îi corespunde temperamentul melodic
3. grupei sangvine B îi corespunde temperamentul ritmic
4. grupei sangvine AB îi corespunde temperamentul complex

1.3 Integrare. Analizaţi importanţa cunoaşterii tipurilor de temperament şi rolul lor în viaţa şi
activitatea omului.

Personalitatea este cea mai complexă și de multe ori cea mai dramatică realitate umană cu
care luăm contact și pe care urmează să o influențăm, să o ameliorăm sau să o schimbăm. Ea
reprezintă principalul ghid în modelarea concretă a copilului. Numai cunoscându-i laturile,
structura, finalitatea vom putea selecta și utilizacele mai potrivite mijloace, metode și
procedee de influențare educativă.
În studiul personalității elevilor, cunoașterea și aprecierea corectă a acestuia din
perspectiva procesului instructiv-educativ, este necesar identificarea și analiza
temperamentului, adică trăsăturile și calitățile formale, dinamico-energetice, a caracterului,
adică trăsăturile de conținut, social-morale și axiologice și a aptitudinilor

Termenul de personalitate include într-un sistem unitar atât temperamentul cât și

caracterul. Temperamentul și caracterul sunt două noțiuni diferite care nu trebuie confundate.
În timp ce temperamentul se referă la însușiri ereditare ale individului, caracterul vizează
suprastructura morală a personalității, calitatea de ființă socială a omului. Temperamental
copiii sunt diferiți, așa cum diferiți suntem ca persoană, personalitate, individ și bineînțeles
individualitate. Procesul de învățământ, este unul de reglare și autoreglare, dar care are
principii și finalități bine fixate. Una din finalitățile învățământului este și formarea
personalității umane în funcție de cerințele viitoare ale societății. Această sarcină revine școlii
și implicit cadrului didactic, ce se află în fața unor copii de 3,6/7ani cu temperamente diferite,
cu atitudini și comportamente diferite, ce în timp ar trebui conduși în linii mari către acel
ideal educațional, acel tip de personalitate umană cerut de societate.
Stereotip sau nu, primul pas al cadrului didactic, fie că e vorba de grădiniță sau de clasa I
este încercarea de a cunoaște copiii. Această cunoaștere are însă o multitudine de aspecte. Nu
interesează doar din punct de vedere cognitiv, ca inteligență, nivel al gândirii, copilul aflat în
fața noastră, ci ca tot unitar, psihic, afectiv, motivațional.
Teste de personalitate, ce vor să evidențiaze temperamentul fiecărui copil, sunt o
multitudine, sarcina dificilă însă este interpretarea lor și apoi, adaptarea strategiei didactice la
tipul de temperament, la nevoile, la particularitătile psihice ale fiecărui copil și bineîțeles la
nevoile și interesele sale. Teoria inteligențelor multiple, ne-a pus în fața realității diversității
umane, și ca o concluzie logică și intervenția cadrului didactic trebuie să fie diferențiată și
personalizată.
Un elev emotiv, nu va da randament, supus stresului unor reprezentări orale, dar va
evidenția mult mai bine în scris sau practic ceea ce știe. În aceeași măsură un elev
temperamental coleric, va avea rezultate mai bune exprimând oral ceea ce știe, explicând,
demonstrând.
Într-o clasă de elevi există o mare diversitate temperamentală: unii vioi, expansivi,
comunicativi, alții retrași lenți, alții total neastâmpărați. Această realitate psihologică-grefată
pe o realitate biologică, naturală-creează multe dificultăți în activitatea de instruire și educare.
Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă, însușirile înnăscute ale sistemului nervos se
împletesc cu influențele de viață și ale educației, astfel încât copiii colerici (agitați) încep să
devină mai stăpâni pe conduita lor (datorită posibilităților pe care le oferă activitatea școlară
de a-și consuma energia prin studiu), copiii flegmatici încep să-și reducă din inerție și să
adopte un ritm de lucru mai alert, cei melancolici, sensibili, cu tendințe de închidere în sine,
cunosc un proces de activizare a conduitei, încurajați de succesele obținute. Față de aceste
însușiri tipologice și temperamentale, actul educativ trebuie să fie maleabil, diferențiat în
funcție de natura elevului, stimulându-i pe unii, temperându-i pe alții.

2.1. Cunoaştere. Definiţi şi caracterizaţi senzaţiile.

Senzațiile sunt procese psihice senzoriale elementare de cunoaștere a însușirilor concrete,

luate separat, ale obiectelor, când acestea stimulează receptorul unul singur organ de simț.
Termenul senzație denumește procesul de semnalizare prin simțuri și, în același timp,
rezultatul acestui proces, adică imaginea primară a însușirilor concrete ale obiectelor. De
exemplu, senzație de acru, senzație de roșu etc.
Orice obiect este o sinteza de mai multe însușiri concrete,iar senzațiile reflectă astfel de
însușiri separate. De exemplu, zăpada are însușirile concrete “albă”, “rece”,“moale”. Ochiul
ne dă doar senzația de alb. Senzatiile sunt procesele psihice senzoriale prin intermediul carora
sunt reflectate insusirile concrete si separate ale obiectelor si fenomenelor, atunci cand
acestea actioneaza asupra analizatorilor.

Se numesc procese psihice senzoriale deoarece sunt in legatura cu functionarea organelor de

simt. Capacitatea de a avea senzatii se numeste sensibilitate.
Senzatiile au un rol fundamental in obtinerea informatiilor despre mediu. Unele cercetari au
studiat efectele deprivarii senzoriale asupra omului.
In functie de natura stimulilor care actioneaza asupra organelor de simt senzatiile pot fi
clasificate astfel:

1.senzatii care furnizeaza informatii despre obiectele si fenomenele lumii externe: vizuale,
auditive, cutanate, olfactive si gustative;

2.senzatii care furnizeaza informatii despre pozitia si miscarea propriului corp: proprioceptive
si de echilibru;

3.senzatii care ne informeaza despre modificarile mediului intern: foame, sete, durere

Desi senzatiile sunt foarte variate, ele au cateva caracteristici comune. Dintre acestea vom
vorbi despre durata senzatiei, pragurile senzoriale si adaptarea senzoriala.

Durata senzatiilor

Asa cum am aratat, senzatiile se produc datorita actiunii stimulilor asupra analizatorilor. Dar
durata de actiune a stimulului asupra analizatorului nu coincide intru-totul cu durata senzatiei.
Senzatia nu apare imediat dupa ce stimulul a inceput sa actioneze asupra receptorului, ci la un
anumit interval de timp numit timp de latenta. Acesta la senzatiile tactile este de 130
milisecunde, la senzatiile de durere de 370 milisecunde, la senzatiile gustative de 50
milisecunde (Radu, 1991).

Senzatia nu dispare imediat dupa incetarea stimularii. Mentinerea senzatiei timp de cateva
secunde se numeste postactiune sau post-efect.
In cazul senzatiilor vizuale imaginea care se mentine dupa ce stimulul a incetat sa actioneze
se numeste imagine consecutiva. Ea poate sa fie pozitiva sau negativa. Imaginea consecutiva
pozitiva corespunde senzatiei originale, iar cea negativa are culoare complementara fata de
culoarea stimulului (culorile complementare sunt cele prin amestecarea carora se obtine
culoarea alba sau cenusie).
Post-efectul sta la baza a doua iluzii vizuale denumite fenomenul phi si miscarea
stroboscopica.
Fenomenul phi se produce in felul urmator: daca avem mai multe beculete asezate foarte
aproape si beculetele se aprind succesiv, la intervale foarte scurte de timp, vom vedea o
singura lumina care se deplaseaza. Acest fenomen este utilizat la unele reclame luminoase.
Miscarea stroboscopica este un fenomen asemanator. Daca ni se prezinta intr-o succesiune
rapida o serie de imagini care se deosebesc putin intre ele, vom vedea imagini in miscare. Pe
acest fenomen se bazeaza cinematografia. Aceste iluzii se datoreaza faptului ca imaginea de
pe retina si din creier nu dispar imediat dupa ce a disparut lumina sau imaginea din fata
noastra, ci persista cateva fractiuni de secunda. Intre timp apare urmatoarea lumina sau
imagine si acestea se contopesc (Hayes, Orrell, 1997, p. 183).

Pragurile senzoriale
Daca pe mana cade un fir de praf, nu produce nici un fel de senzatie. Tot asa, un sunet de o
intensitate foarte mica nu este auzit, o solutie cu o concentratie foarte mica de zahar nu
produce senzatia de dulce. Un stimul produce o senzatie numai daca este suficient de intens.
Cea mai mica intensitate a unui stimul care poate determina o senzatie se numeste prag
absolut minim. Stimulii a caror intensitate nu depaseste acest prag se numesc subliminali.
Pragul absolut minim variaza de la o persoana la alta. Despre cei care receptioneaza stimuli
de o intensitate mica spunem ca au un prag minim redus si o sensibilitate senzoriala mare.
Invers, cei care au un prag ridicat - adica receptioneaza doar stimulii cu o intensitate mai
mare - spunem ca au o sensibilitate mai redusa. Pragul minim variaza chiar si la aceeasi
persoana in functie de starea sa momentana (in functie de concentrarea atentiei, oboseala,
motivatie).
Pragul senzorial minim se stabileste statistic. In acest scop se formeaza un esantion alcatuit
dintr-un mare numar de persoane. Fiecarei persoane i se prezinta stimuli de diferite intensitati
si ea trebuie sa spuna daca receptioneaza sau nu stimulul (pentru a se evita simularea uneori
subiectului i se cere sa dea raspuns, fara sa se prezinte stimuli). Se calculeaza valoarea medie
a stimulilor de intensitate minima care au fost receptionati. In felul acesta s-a stabilit ca la
majoritatea oamenilor undele sonore de 16-20 vibratii pe secunda produc cea mai slaba
senzatie auditiva sau ca apasarea de 3 grame / milimetru patrat produce cea mai slaba
senzatie tactila.
Daca un obiect apasa foarte puternic pe mana nu produce senzatie tactila ci durere. La fel, un
sunet prea intens sau o lumina prea puternica nu produce senzatie auditiva sau vizuala ci
durere, pentru ca are efecte nocive asupra receptorului.
Intensitatea maxima a unui stimul care mai produce o senzatie specifica se numeste prag
absolut maxim.
Daca cerem unei persoane sa compare o greutate de 100 grame cu una de 101 grame, ea nu
va reusi sa spuna care este mai grea. Dar daca cerem sa compare greutatea de 100 grame cu
una de 105 grame, probabil isi va da seama de diferenta de greutate. Daca intr-o camera sunt
aprinse doua becuri si mai aprindem unul, se observa diferenta. Dar daca intr-o sala sunt 200
de becuri si se mai aprinde unul, nu se va remarca diferenta.
Pentru ca doi stimuli diferiti sa produca senzatii diferite, diferenta dintre ei trebuie sa
depaseasca un nivel minim care se numeste prag diferential.
Pragul diferential este diferenta minima care trebuie sa existe intre doi stimuli pentru ca
acestia sa produca senzatii diferite (Popescu-Neveanu, 1997, p. 31).
Relatia dintre intensitatea stimulilor si a senzatiilor a fost studiata inca din secolul al XIX-lea.
Ernst Weber in 1834 a descoperit prima lege a psihologiei care ne spune ca raportul dintre
variatia intensitatii stimulilor si intensitatea primului stimul are o valoare constanta,
caracteristica stimulului. (Lieury, 1996, p. 24).

De ex. daca subiectul trebuie sa compare o greutate de 100 grame cu alte greutati, el va
remarca diferenta, daca a doua greutate are cel putin 102,5 grame. Daca prima greutate are
200 grame, a doua trebuie sa aiba cel putin 205 grame. Daca prima are 300 grame, cealalta
trebuie sa aiba 307,5 grame. Calculand raportul dintre variatia intensitatii stimulilor si
intensitatea primului stimul obtinem intotdeauna 2,5%:

Pentru intensitatea sunetelor aceasta constanta este 15%, pentru intensitatea luminii 1%,
pentru concentratia gusturilor 20%, pentru intensitatea apasarii 14%. (Atkinson, 1993, p.
107). Aceasta lege nu este valabila in cazul senzatiilor de durere si in apropierea pragului
minim si maxim.
Adaptarea senzoriala
Daca intrati intr-o sala de cinematograf dupa ce s-a stins lumina, la inceput nu vedeti nimic,
apoi "va obisnuiti" cu intunericul. Altfel spus, sensibilitatea analizatorului creste pentru ca si
stimulii slabi sa fie receptionati. Din punct de vedere fiziologic acest fenomen se explica prin
faptul ca de la scoarta cerebrala, prin conexiune inversa, ajung comenzi la ochi pentru ca
pupila sa se dilate si sa intre in functiune bastonasele. Prin acelasi mecanism, atunci cand
iesiti din cinematograf pupila se contracta si intra in functiune conurile. Sensibilitatea
analizatorului vizual scade, deoarece stimulul (lumina) are o intensitate prea mare.
Daca intrati intr-un bazin de inot la inceput apa vi se pare rece, apoi va obisnuiti, deoarece
sensibilitatea analizatorului cutanat scade. Intr-o incapere in care s-a fumat mult la inceput
mirosul de tigara ne deranjeaza, apoi sensibilitatea analizatorului olfactiv scade. In fiecare din
aceste cazuri s-a produs adaptarea analizatorului.
Adaptarea senzoriala consta in modificarea sensibilitatii analizatorului in functie de
intensitatea si durata actiunii stimulului.
Adaptarea se realizeaza in sensul cresterii sensibilitatii daca stimulii au o intensitate redusa si
in sensul scaderii sensibilitatii daca stimulii au o intensitate mare sau actioneaza timp
indelungat. Aceste modificari au un caracter adaptativ, adica au rolul de a asigura
receptionarea optima a stimulilor.
Adaptarea senzoriala se manifesta in cazul senzatiilor vizuale, olfactive, termice, tactile (nu
simtim hainele, pantofii pe care ii purtam). Adaptarea fata de senzatiile auditive este mai
redusa (este vorba mai mult de orientarea atentiei in alta directie). In cazul senzatiilor algice
adaptarea este foarte redusa pentru ca daca ne-am obisnui cu durerea nu am lua masurile
necesare pentru a-i inlatura cauzele (Popescu-Neveanu, 1997, p. 32).
2.2 Aplicare. Identificaţi criteriile de clasificare, felurile şi proprietăţile senzaţiilor

Senzaţiile au mai multe însuşiri, sunt de mai multe feluri, deci necesită o clasificare.
Delimităm anumite criterii:
I. In funcţie de modul de excitare a organelor de simţ:
- tangoreceptive - senzaţii, ce presupun un contact direct al obiectului cu organele de
simţ (tactile, organice, gustative, chinestezice);
- teleceptive - senzaţii, ce presupun acţiunea obiectului de la distanţă (vizuale, auditive,
olfactive).
II. In funcţie de prezenţa sau absenţa scopului şi a efortului volitiv:
- voluntare;
- involuntare.
III. In funcţie de situarea receptorilor pe suprafaţa corpului :
- exteroreceptive - senzaţii, ce furnizează informaţii cu privire la obiectele din exterior;
- interoreceptive - senzaţii, ce transmit informaţia despre modificările stării interne a
corpului (senzaţia de frig, foame, sete, căldură);
- proprioreceptive - senzaţii referitoare la poziţia şi mişcarea corpului nostru (în spaţiu
senzaţia de mişcare, de echilibru).
Caracteristica senzaţiilor proprioreceptive:
Din categoria lor fac parte:
a) S. somatoestezice - senzaţii, ce permit cunoaşterea poziţiei membrelor. Se datoresc unor
organe situate în muşchi, tendoane, ligamente. Astfel ne dăm seama de contractarea sau
relaxarea musculară, de poziţia membrelor, de diferite mişcări.
b) S. chinestezice - senzaţii, ce permit cunoaşterea mişcării membrelor. Ele au rol hotărâtor
în controlul muscular, fac posibilă îndemânarea manuală.
c) S. statice (de echilibru) - ne fac conştienţi de poziţia capului, corpului în spaţiu. Sunt
provocate de excitarea organelor de simţ aflate în canalele semicerculare ale urechii interne.
Nervul specific este cel vestibular.
Caracteristica senzaţiilor interoreceptive
a) Senzaţii, ce traduc trebuinţa de funcţionare a organelor interne (senzaţii de sete, foame,
sufocare, frig).
b) S. discrete - legate de funcţiile organelor, se simt când respirăm, când suntem atenţi la
bătăile inimii.
c) S. provocate de excese - abuz de ceva (senzaţie de greaţă, oboseală).
d) S. cauzate de boli patologice (îmbolnăviri, dureri interne, numai anumiţi excitanţi
provoacă durerea)
Ex: Inima nu e sensibilă la lezare, dar este foarte sensibilă la creşterea fluxului sangvin
Caracteristica senzaţiilor exteroreceptive:
1. S. tactile - sunt provocate de receptorii aflaţi în piele. Ele sunt de:
a) contact şi presiune - e greu de stabilit dacă sunt 2 senzaţii diferite sau este
una şi aceeaşi de intensitate diferită.
Sunt identificate 2 categorii de corpusculi în piele:
- corpusculii Meiser - situaţi la suprafaţa pielii, ce reacţionează la contacte uşoare;
- corpusculii Pacine - situaţi mai în profunzime, ce reacţionează la contacte mai puternice;
b) durere - îşi au originea în terminaţiile libere ale nervilor senzoriali ai pielii. Sunt cele
mai numeroase şi apar în legătură cu orice excitant puternic (presiune, arsură);
c) temperatură. Nu există receptori distincţi pentru cald şi pentru rece. Corpusculii lui
Kraus şi ale lui Ruffini par a avea relaţii şi cu senzaţii de presiune. Temperatura (t°) pielii este
sesizată tot de terminaţiile libere ale nervilor.
Unele puncte ale pielii simt senzaţii de cald, altele de rece. în piele sunt mult mai mulţi
receptori pentru rece.
1 cm2 ^12 puncte de senzaţii pentru rece;
2 puncte pentru cald.
2. S. gustative - apar datorită excitării mugurilor gustativi (2-12 celule gustative), care sunt
plasaţi în papilele gustative de pe suprafaţa limbii.
Există 4 categorii de senzaţii gustative: dulce, amar, sărat, acru. Suprafaţa limbii este inegal
sensibilă.
Există o mare varietate de gusturi, care se obţin din amestecul gusturilor elementare. Pentru
ca o substanţă să aibă gust trebuie să se dizolve în salivă sau apă, să acţioneze un timp
suficient
asupra papilelor gustative şi să aibă o anumită concentrare. De aceea nu toate corpurile au
gust.
3. S. olfactive - organul mirosului este alcătuit din mucoasa olfactivă, în care se găsesc
celulele nervoase olfactive. Mirosul este provocat de particulele gazoase, emanate de către
corpurile mirositoare.
Senzaţiile olfactive apar când aerul, conţinând asemenea particule, se mişcă pe suprafaţa
mucoasei. Sensibilitatea mirosului este foarte mare, dar depinde de substanţele mirositoare.
Senzaţiile olfactive se amestecă cu cele de durere (mirosurile usturătoare, ce irită mucoasa
nazală cu cele gustative - parfumuri dulci, amărui) datorită excitaţiei receptorilor gustativi
situaţi
pe faringe.
Clasificarea mirosurilor după Henning:
- parfumate (florile);
- eterate (fructele);
- aromatice (mărar, chiper);
- balsamice (răşinoasele, caniforul);
- empireumatice (peridina - product, chimic);
- putrede respingătoare (suflură de carbon, mirosuri râncede).
4. S. auditive - au la bază un complex analizator compus din:
• urechea externă (pavilionul urechii), care acumulează vibraţiile auditive;
• urechea medie, care le transmite la melc;
• urechea internă - partea sensibilă la sunete, alcătuită din melcul membranos, aflat în cel
osos cu membrana bazilară şi fibrele senzitive.
Partea din cortex unde ajung excitaţiile din ereche se află în lobii temporali. La baza
excitaţiei terminaţiilor senzitive ale melcului stă principiul rezonanţei.
Terminaţiile nervului auditiv diferite după grosime şi lungime sunt puse în mişcare (vibraţii
la un anumit timp). Vibraţiile apar de la mişcările corpului, apoi ele sunt transmise spre
ureche
de către mediul de aer.
Se disting 3 feluri de senzaţii auditive:
- s. verbale;
- s. muzicale;
- zgomotele.
Analizatorul auditiv distinge 4 calităţi ale sunetului:
- intensitate (tare, slab);
- înăţime (înalt, jos);
- tembrul;
- durata (timpul rezonanţei);
Zgomotele pot:
- provoca o anumită tonalitate emoţională;
- semnala un pericol;
- împiedica evidenţierea în conştiinţă a semnalului util.;
- pot provoca oboseala SN (sistemul nervos).
Localizarea direcţiei (dreapta, stânga) de unde provine sunetul, se datorează faptului că
avem 2 urechi.
Poziţia sursei sonore (în spate sau în faţă) e detectată datorită reliefului urechii (180°). Dacă
astupăm pavilionul urechii cu ceară, lăsând liber numai canalul auditiv, nu vom mai putea
stabili
dacă sunetul vine din spate sau nu.
Importanţa:
- Ne dă informaţii privind fenomenele foarte îndepărtate.
- Asigură comunicarea şi colaborarea între oameni.
5. S. vizuale
Receptorul luminii este ochiul - organ cu o structură foarte complexă. Undele de lumină
reflectate se refractă, trecând prin cristalinul ochiului şi se focalizează pe retină sub formă de
imagini, retina fiind foarte sensibilă la lumină,
în ea sunt 2 tipuri de celule foto sensibile:
- 6 mln. - celule conuri;
- 115 mln.- celule bastonaşe.

Conurile asigură vederea culorilor, sunt situate în centrul retinei şi constituie aparatul vederii
diurne (alb, negru). Bastonaşele sunt situate în jurul conurilor mai aproape de marginea
retinei,
reflectă lumina, sunt aparate ale vederii crepusculare (lumină slabă).
Unele animale au numai conuri în retină, de aceea ele văd culorile, dar cum începe să se
întunece nu mai văd nimic şi se adăpostesc. Alte animale au numai bastonaşe, nu văd
culorile,
dar se descurcă bine şi noaptea, la lumina slabă (câinii, bufniţele).
Oamenii au ambele posibilităţi. Există şi acromatopsia - deficienţa văzului:
1) parţială - daltonism (nu distinge verdele şi roşu);
2) totală - nu deosebesc culorile (doar alb, negru).
Calitătile luminii:
1) tonul - felul culorii în raport cu lungimea de undă;
2) luminozitatea - intensitatea radiaţiei;
3) puritatea - saturaţia în raport cu cantitatea de alb amestecată cu culoarea dominantă.
în sesizările cromatice se exprimă evident şi tonul emotiv. Influenţa emotivă a culorii e
legată de sensul biologic şi psihologic (culori calde, reci):
• neagră - semnalizează primejdia, apasă, ceea ce exprimă dificultatea orientării la
întuneric;
• verde - culoarea plantelor, calmează, ca semnal a ceva viu, a hranei (calmare, liniştire);
• azurie (albastru pal) - e legată de culoarea spaţiului deschis poate calma, bucura, dar
poate provoca neliniştea (culoarea profunzimii, liniştii);
• roşie - provoacă excitaţia, sentimentul de nelinişte, deoarece e culoarea sângelui.
Dat fiind faptul că problematica fiecărui tip de senzaţii este mult prea abundentă, M. Zlate a
sintetizat câteva categorii de informaţii privitoare la senzaţii.

2.3 Integrare. Comentaţi manifestarea legităţilor generale ale sensibilităţii

Legităţile fundamentale ale senzaţiilor:

Se cunosc 6 legităţi ale senzaţiilor:
- pragurile sensibilităţii;
- adaptarea;
- interacţiunea;
- contrastul;
- sinestezia;
- semnificaţia.
a) Pragurile sensibilităţii. Nu orice stimul provoacă o senzaţie. Un stimul foarte slab nu
poate fi simţit, în timp ce acţiunea unui excitant foarte puternic conduce la dispariţia senzaţiei
sau poate cauza durerea.
Senzaţiile apar la influenţa excitantului cu o anumită intensitate. Pragul sensibilităţii este
caracteristica psihologică a dependenţei dintre intensitatea senzaţiei şi forţa excitantului. Se
deosebesc 4 feluri de praguri:
- absolut de intensitate;
- calitativ (inferior şi superior);
- de discriminare;
- diferenţial.
Pragul absolut de intensitate este cea mai mică intensitate a unei excitaţii capabilă să
provoace o senzaţie. Cu cât acest prag este mai mic, cu atât sensibilitatea este mai mare. Ex.:
Un
fir de păr, căzând pe pielea noastră, nu e sesizat, dar o musculiţă, o simţim. Deci greutatea
insectei depăşeşte pragul senzaţiilor tactile, de contact.
Pragul calitativ
a) inferior - cea mai mică forţă a excitaţiei, la care apare o senzaţie abia perceptibilă;
b) superior - este cea mai mare forţă a excitaţiei, la care încă mai există o senzaţie.
Ex.: Două lumânări se contopesc la o distanţă .
Pragul diferenţial - mărimea minimă, cu care trebuie să se modifice intensitatea pentru a se
percepe o diferenţă.
Ex.: 1) Dacă avem în mână o greutate de 1 kg şi cineva va adăuga (fără să vedem) încă 10 g,
noi nu vom sesiza deosebirea. Pentru a o observa, ar fi nevoit să se adauge 33 g, deci 73o din
mărimea iniţială.
2) Incălţăm în loc de pantofi cizmele.
b) Adaptarea - este acomodarea sensibilităţii la un excitant, ce acţionează permanent;
acomodare ce se manifestă prin coborârea sau ridicarea pragurilor. Când stimulii sunt
puternici,
sensibilitatea scade, când sunt slabi - creşte.
Ex.: Când intrăm în apă rece, treptat ne acomodăm. Gradul adaptării sistemelor de
analizatori este diferit:
- gradul înalt de adaptare - s. tactile, de lumină;
- gradul mediu de adaptare - s. auditive, s. de durere (la durere nu ne adaptăm)
La analizatorul vizual se distinge: adaptare la întuneric si lumină
Într-un întuneric absolut pupila creşte de 17 ori, iar după o oră sensibilitatea vizuală sporeşte
de 2000 ori, datorită intrării în funcţiune a celulelor cu bastonaşe. Descreşte sensibilitatea,
când trecem de la obscuritate la lumină, se produce mult mai repede.
Asupra sporirii sensibilităţii vizuale influenţează:
- schimbările în receptori;
- mărimea orificiului pupilei;
- intensificarea muncii bastonaşelor;
- munca reflex-condiţionată a mecanismelor centrale ale analizatorilor.
Adaptarea la întuneric e legată de sporirea sensibilităţii la întuneric.
c)Interacţiunea senzaţiilor este schimbarea sensibilităţii unui sistem de analizatori sub
influenţa activităţii altui sistem de analizatori.
Astfel, sensibilitatea unui organ senzorial se modifică nu numai datorită unei stimulări
specifice lui, ci şi prin excitarea altui organ senzorial, fenomen, ce demonstrează existenţa
unei interacţiuni între diverşi stimuli. Această modificare se explică prin legăturile corticale
între analizatori, prin legea inducţiei concomitente.
Legitatea generală a interacţiunii senzaţiilor: excitanţii slabi într-un sistem de analizatori
măresc sensibilitatea altui sistem, cei puternici o micşorează. Lazarev a demonstrat că sunetul
constant al unui diapazon este auzit mai tare, când simultan se aprinde o lumină şi mai slab,
când ea se stinge.
Senzaţiile gustative slabe măresc sensibilitatea vizuală. Sporirea sensibilităţii, ca rezultat al
interacţiunii analizatorilor, precum şi în urma exersărilor sistematice se numeşte sensibilizare.
Ex.: Când ne ştergem faţa, gâtul cu apă rece (se produce o excitare a simţului termic). Când
mestecăm tablete dulci-acrii (stim.gustativ).
d) Contrastul senzaţiilor este schimbarea intensităţii şi calităţii sub influenţa excitantului
anterior sau concomitent. La acţiunea concomitentă a 2 excitanţi apare contrastul sincronic.
Un astfel de contrast se observă în senzaţii vizuale.
Ex.: Verdele pe roşu - pare şi mai verde;
Verde pe alb - aceeaşi intensitate;
O bilă cafenie pe negru - pare a fi mai mică.
Contrastul consecutiv este atunci când după un excitant rece acţionează altul uşor - cald, dar
care pare a fi fierbinte. Senzaţiile de acru sporesc senzaţiile de dulce.
e) Sinestezia este excitarea de către senzaţiile de aceeaşi modalitate a senzaţiilor de altă
modalitate. Deci, în acelaşi timp un stimul, ce acţionează asupra unui receptor, poate produce
şi senzaţii caracteristice unui alt analizator (acţionarea t° conduce la apariţia senzaţiei
vizuale).
Sinestezia poate fi interpretată ca un caz particular al interacţiunii senzaţiilor, care se
manifestă nu numai în schimbarea nivelului de sensibilitate, ci şi în intensificarea senzaţiilor,
modalităţii date, prin coexcitarea senzaţiilor, altor modalităţi.
Ex.: Vorbim de voci ascuţite, voci catifelate, reci.
f) Semnificaţia este un stimul semnificativ pentru subiect sesizat mai uşor şi mai repede
dintre un şir de alţi stimuli cu intensitate mai mare, chiar dacă are intensitate mică.