Ioan (1167-1216), fiul lui Henric II PLantagenet şi frate cu Richard Inimă de Leu, a fost

rege al Angliei din 1199. În timp ce fratele său, Richard I, a fost plecat în cruciadă, Ioan a uneltit
împotriva lui, dar a fost iertat de acesta. După ce a preluat tronul, s-a dovedit slab şi lipsit de
autoritate, a pierdut toate feudele franceze şi s-a recunoscut vasal al papei. Nobilimea şi clerul,
aliate cu oraşele împotriva lui, l-au silit să semneze Magna Charta Libertatum (Marea Cartă a
Libertăţii -1215), o declaraţie a obligaţiilor sale.

A fost supranumit Fără de Ţară deoarece, spre deosebire de fraţii săi, nu a primit teritorii de la
tatăl său, Henric II.

Magna Carta Libertatum, compromis politic încheiat între regele Angliei John I şi vasalii
săi, nobilii, are o importanţă deosebită pentru evoluţia gândirii politice engleze şi a sistemului
constituţional englez şi american, pentru că introduce, pentru prima dată în istorie, principii
fundamentale ale funcţionării statului de drept, ca drepturile de habeas corpus, inviolabilitatea
persoanei şi accesul garantat la un proces de judecată. Din punct de vedere politic, puterea
regelui este limitată, instituindu-se un Consiliu al nobililor cu prerogativa de a mobiliza supuşii
care îi jură credinţă împotriva monarhului, în cazul în care acesta încalcă prevederile Cartei,
centrul de legitimitate a puterii mutându-se dinspre instituţia regală spre Consiliu. Acesta,
împreună cu adunarea nobililor convocată periodic pentru a stabili noi impozite, constituie
germenii Parlamentului Englez.

Modul în care au fost interpretate pe parcursul secolelor următoare drepturile şi libertăţile

prevăzute de Magna Carta a avut o influenţă importantă asupra transformărilor politice din Anglia
secolului XVII, care au culminat cu proclamarea monarhiei constituţionale. Constituţia SUA, ca şi
cele ale statelor, poartă amprenta articolelor Magna Carta.

(1337-1453).Razboiul de 100 de ani a fost un conflict feudal care a avut cause

indepartate dar si cauze imediate .

Cauzele indepartate se regasesc in faptul ca din sec.XI-lea regale Angliei era vasalul
regelui Frantei pentru feudele de pe continent.In sec. XII-XIII,regii francezi au reusit sa
recupereze cea mai mare parte a posesiunilor regilor englezi din dinastia Plantagenet cu
exceptia ducatului Guyenne din sud-vestul tarii.Anglia urmarea permanent sa isi recupereze
posesiunile pierdute.Cauză imediata priveşte rivalitatea franco-engleză pentru cele doua regiuni
strategice de pe teritoriul Frantei:Aquitania si Flandra. Comitatul Flandrei era o zonă foarte
prosperă din punct de vedere economic, care depindea politic de Franţa, dar era atrasă în sfera
de influenţă a economiei engleze. În Flandra se dezvoltase postăvăritul, pentru care materia
primă (lâna) provenea în mare parte din Anglia,insa schimburile comerciale între cele două zone
erau foarte importante.In anul 1336 regele Eduard al III-lea (1327-1377) a interzis exportul linii
englezesti in Flandra,ceea ce a constituit ruinarea industriei postavului. O alta cauza a razboiului
a fost criza pentru succesiunea la tronul Franţei deschisă prin moartea în 1328 a ultimului
urmaş direct al regelui Filip al IV-lea cel Frumos. Fiica lui Filip al IV-lea fusese căsătorită cu
Eduard al II-lea, regele Angliei, şi fiul său, Eduard al III-lea, invoca dreptul de a ocupa tronul. Dar
nobilii francezi nu acceptă un rege englez, pe care îl percepeau ca străin şi care devenea şi prea
puternic în raport cu ei dacă reunea cele două coroane, şi preferă o altă soluţie. Războiul poate fi
divizat în patru etape: o etapă în care Anglia a repurtat victorii sub Eduard al III-lea și care a
durat (1337 -1360); o etapa (1360-1400 )când francezii au avut victorii; o etapa din (1400- 1429)
marcată de mari victorii engleze sub Henric al V-lea; și o etapa finală din (1429 -1453) în care
Franța a fost unită sub regii din dinastia Valois.