CAELIUS TINERETUL ROMAN

UJ
ÎN VREMEA LUI CEZAR

p oate ca nu apare, in perioada istorică pe care o studiem ngura

mai ciudată deeît aceea a lui Caelius. Viata lui’ prezintă un interes
deosebit pentru noi. N-a fost ca Brutus, o excepţie strălucitoare
printre contemporani ; aparţine, dimpotrivă, întru totul epocii lui;
a trăit asa cum se traia m juru-i. întregul tineret de pe atunci alde
Curion alde Dolabella, îi seamănă. Sînt toţii, ca si’ ei, corupţi de
fragezi, prea puţin grijulii de a-şi păstra vreo urma de demnitate,
iubitori de plăceri lumeşti ; toţi se aruncă, deindata ce o pot face,
în viitoarea vieţii pu - ( ce ,„ cu l ° am biţie chinuită, cu mari nevoi ce
trebuie satisfăcute, cu o morală îngăduitoare şi fără nici o cre -
dinţa. Povestea lui este aşadar a tuturor celorlalţi şi îl studiem pe
el pentru că astfel cunoaştem dintr-o dată întreaga generaţie din
care făcea parte. Iar studiul acesta ne e uşor sa-1 întreprindem
datorită lui Cicero. în pofida atitor deosebiri ce priveau purtarea şi
principiile, Cicero a to&t întotdeauna atras in chip ciudat de
Caelius ; îi plăceau conversaţiile cu omul acesta inteligent care
lua în dendere totul şi se simţea în tovărăşia lui mai la laroul sau
decit cu oameni ca Brutus ori Cato, a căror asprime J „ ‘? ri »° Şa '.
L-a aparat in faţa instanţelor judecătoreşti, cind o femeie pe care o
iubise a încercat să-l discrediteze in ochii oamenilor, şi pledoaria
aceea este fără doar şi poate una dintre cele mai izbutite care ne-
au rămas

149
 de la el. Mai tîrziu, cînd a trebuit să se ducă în Cilicia, l-a ales
drept corespondent politic al său. Datorită unei fericite întîmplări,
scrisorile lui Cicero ne-au parvenit odată cu ale lui Caelius, şi
altele mai spirituale şi mai pline de haz nici că se află în toată
culegerea aceea. Să strângem laolaltă amănuntele risipite ; să
încercăm a reface, adunîndu-<le, istoria lui Caelius şi, prin ea, să
ne facem o idee despre ce era pe atunci tinerelul roman. Nu-i
lipsit de interes să-l cunoaştem, căci a jucat un rol însemnat şi el a
fost îndeosebi forţa de care s-a slujit Cezar în vederea revoluţiei
pe ca>« vroia s-o aducă la îndeplinire.

1
Caelius nu aparţinea unei stirpe înalte. Era fiul unui cavaler roman
din Pozzuoli, care se îndeletnicise cu negoţul şi-şi agonisise mari
proprietăţi în Africa. Tatăl său, care-n tot cursul vieţii nu avusase
altă grijă în afara aceleia de a se îmbogăţi, manifestă, cum se în-
tîmplă adesea, mai multă ambiţie pentru fiul lui decît pentru sine :
voi să-l vadă om politic, şi constatînd că nu se ajunge la înaltele
demnităţi decît prin elocinţă. îl încredinţă — încă de foarte tînăr
— lui Cicero spre a face dintr-însul, de va fi cu putinţă, un mare
orator.
încă nu se statornicise obiceiul de a-i zăvori pe tineri în şcolile
retorilor şi de a le da drept exerciţiu pledarea unor procese
imaginare. Deîndată ce îmbrăcau toga virilă, adică pe la
şaisprezece ani, ei erau pe loc duşi la cîte un om de stat bine
cunoscut, pe care nu-1 mai părăseau. Admişi în viaţa lui cea mai
intimă, îi ascultau convorbirile cu prietenii, discuţiile cu
adversarii ; îl vedeau pregătindu-se în tăcere pentru marile bătălii
oratorice, îl însoţeau pe la tribunale şi în lor, îl auzeau pledînd
procese ori vorbind poporului adunat, iar cînd ajungeau în stare de
a lua ei înşişi cuvîntul, îşi făceau debutul alături de personalitatea
aceea şi sub patronajul său. Tacit duce dorul acestei educaţii
bărbăteşti care, aşezîndu-1 pe tînăr în condiţiile înseşi ale
adevărului, în loc să-l

150
reţină printre ficţiunile retoricii, îi întăreau gustul pen tru o
elocinţă naturală şi veridică, îl căleau azvîrlin- du-l.de la început
în mijlocul luptelor reale şi, aşa cum singur spune, îl învăţau arta
războiului pe cîmpul de luptă, pugnare in praelio discebant t .“
Educaţia aceasta prezenta însă o mare primejdie. îi dezvăluia prea
curînd lucruri pe care era mai bine să nu le ştie încă mult timp, îl
obişnuia cu darea în vileag a scandalurilor şi a corup ţiei — lucru
obişnuit în viaţa publică —, îl maturiza prea repede şi îi insufla
ambiţii precoce. Tinerelul acela de şaisprezece ani care trăia în
intimitatea unor bătrîni bărbaţi de stat lipsiţi de convingeri morale
şi căruia i se dezvăluiau fără nici o precauţie cele mai josnice
tertipuri ale partidelor, nu avea oare, prin forţa lucrurilor, să
piardă ceva din mărinimia şi gingăşiile vîrstei ? Nu exista oare
pericolul ca împrejurările acelea corupătoare să-i transmită pînă la
urmă gustul intrigii, cultul succesului, iubirea nestăvilită pentru
putere, dorinţa de a parveni cit mai sus şi mai repede pe orice căi
şi, dat fiind că de fapt cele mai rele sînt îndeobşte şi cele mai
scurte, ispita de a le folosi mai ales pe acestea ?
Aşa s-a întîmplat cu Caelius. Timp de trei ani, trei ani de
muncă onestă, nu s-a îndepărtat de lîngă Cicero ; dar pînă la urmă
şi-a dat seama că un tînăr ca el, care trebuia să-şi asigure un viitor
politic, s-ar afla într-o situaţie mai bună în preajma celor care
vroiau să doboare guvernămintul decît: în apropierea celui care
încerca să-l menţină, aşa că-1 părăseşte pe Cicero spre a i se
alătura lui Catilina. Trecerea era bruscă ; Caelius însă nu s-a
preocupat niciodată de cruţarea sirpţămintelor celorlalţi. De-
atunci, fapt uşor de înţeles, a început o altă viaţă : deveni un
răzvrătit şi un zurbagiu îndrăzneţ, a cărui vorbire usturătoare era
temută în for şi ale cărui violenţe erau temute pe cîmpul lui
Marte. O dată, la alegerea unui pontif, a lovit pe-un senator. Cînd
a fost numit chestor, lumea toată l-a învinovăţit de a fi cumpărat
voturile. Nu s-a mulţumit să strice rînduiala comiţiilor la Roma ;
vedem că stîrneşte, de ce — nu ştim, o răscoală a poporului la
Neapole. Estimp nu uita de plăceri. Destrăbălările tine-
1
De orat., 34.

151
retului aceluia gălăgios, din care făcea parte, tulburau ne încetat
liniştea publică. Se spunea că străzile Romei nu sînt sigure cînd
junii se înapoiază noaptea de la ospeţe şi că urmînd pilda acelor
tineri zăbăuci pe care ni-i zugrăvesc Plaut şi Terenţiu, ei se ţin
după femeile cinstite de care dau în drum din întîmplare. Toate
nesăbuinţele acestea implicau mari cheltuieli, şi tatăl lui Caelius,
deşi bogat, nu era mereu dispus să plătească. Desigur că în ceasul
acela cinstitul neguţător din Puzzuoli se va fi căit de ambiţia pe
care o avusese pentru fiul său şi va fi constatat că-1 costă bani
grei să facă dintr-însul un om politic. Caelius, pe de altă parte, nu
era omul care să îndure cu una cu două mustrările ; părăsi casa
părintească şi sub pretextul de a fi mai aproape de for şi de
centrul afacerilor, închine cu zece mii de sesterţi o locuinţă pe
Colina Palatină, în casa vestitului tribun Appius Clodius. A fost
un eveniment grav în viaţa lui, deoarece acolo o cunoscu pe
Clodia.
Dacă ne-am lua numai după mărturia lui Cicero, ne-am făuri o
părere execrabilă despre Clodia ; Cicero însă e un martor prea din
cale afară de pătimaş spre a fi întru totul drept, şi ura furioasă pe
care o purta fratelui ni-1 face tare suspect cînd vorbeşte de soră.
Dealtfel, se dezminte el însuşi, cînd ne spune că ea rămăsese în
relaţii de prietenie cu oameni dintre cei mai cumsecade, ceea ce-i
de mirare dacă ar fi săvîrşil toate crimele pe care tot el i le pune
în cîrcă. Ne vine tare greu a crede că personali tăţi însemnate ale
republicii grijulii de renumele lor ar fi continuat s-o primească in
casele lor, dacă ar fi crezut că într-adevăr şi-a otrăvit bărbatul şi
că a fost amanta fraţilor ei. Zvonul acesta, totuşi, nu Cicero îl
născocise ; circula, iar el îl repetă doar, cu plăcere. Multă lume la
Roma îi dădea crezare, duşmanii Clodiei îl susţineau şi a fost chiar
şi prilej de versuri răutăcioase mîzgălite pe mai toţi pereţii.
Reputaţia Clodiei era aşadar cît se poate de proastă, şi ne vedem
siliţi să recunoaştem că, în ciuda cîtorva exagerări, o merita în
parte. Nimic nu dovedeşte că şi-a ucis soţul, potrivit învinovăţirii
ce i se aducea : acuzaţiile acestea de otrăvire erau pe atunci
răspîndite şi acceptate cu o uşurinţă de necrezut, dar e sigur că-i
făcuse
o viaţă foarte nenorocită şi nu se arătase prea întristată
la moartea lui. Este de asemenea foarte îndoielnic, orice ar spune
Cicero, să fi fost amanta fraţilor ei. dar pare dini nefericire cit se
poate de sigur că avea mulţi amanţi. Singura scuză ce i se poate
găsi e că un atare mod de viaţă era pe atunci destul de obişnuit.
Nicicînd nu fuseseră scandalurile de felul acesta mai râspîndite în
rîndul femeilor din înalta societate romană. Dar şi societatea ro -
mană trecea printr-o criză ale cărei cauze, cu obîrşia într-un trecut
îndepărtat, merită să fie cunoscute. Se cade să vorbim pe scurt
despre ele, ca să ne putem da seama de grelele lovituri primite de
morala publică.
într-o ţară unde familia era respectată ca la Roma, nu se putea
ca femeile să nu aibă mare însemnătate. Era cu neputinţă. ca
influenţa lor, şi aşa considerabilă în cămin, să nu încerce a se
manifesta în afară, iar locul de cinste pe care-1 ocupau în viaţa
particulară trebuia să le dea într-o bună zi dorinţa de a năpădi şi
viaţa publică. Vechii romani, atît de geloşi de autoritatea lor,
presimţi- seră acest pericol, şi au făcut tot posibilul spre a se
apăra împotriva primejdiei. Se ştie cum ţineau să trateze femeile :
nu există răutăţi pe care să nu le fi spus despre ele, pun teatrul în
slujba campaniei lor defăimătoare şi pînă şi în cuvîntările politice
1
îşi bat joc de ele ; nu trebuie să ne înşelăm însă asupra
înţelesului acestor zeflemele şi nici să le deplîngem din cale afară
de mult pe femeile vizate. Ele nu-s astfel atacate decît pentru că
sînt temute şi toate glumele vremii nu sînt atît insulte cît mai ales
precauţii. Soldaţii aceia aspri, ţăranii aceia grosolani au aflat,
trăind în tovărăşia femeilor, cît sînt de răzbătă toare şi dezgheţate,
şi din cîte puncte de vedere îi întrec ;
1
în vremea Gratiilor, cenzorul Metellus se exprima astfel într-un discurs în
care cu multă asprime îi ataca pe celibatari : „Cetăţeni, dacă am putea trăi fără
femei, cu toţii ne-am lipsi de beleaua aceasta (omnes ea molcstia careremus); dat
fiind însă că natura a vrut să fie tot atît de cu neputinţă să ne lipsim de ele pe cît ne
e dc neplăcut să trăim cu ele, se impune să jertfim plăcerile unei vieţi atît de scurte
intereselor republicii care trebuie să dăinuiască în veci." Un astfel de mijloc de a-i
îndemna pe oa meni să se căsătorească trebuie să fi fost luat drept foarte eficace, de
vreme ce în momentul cînd se efectuau mai puţine căsătorii decît orieînd. August
găsi de cuviinţă să pună a fi recitit în faţa poporului discursul bătrîmilui Metellus.

153
drept care se şi trudesc să le îngrădească în gospodăriile lor. dar
asta încă nu-i de ajuns spre a-şi dobîndi liniştea ; ■mai trebuie ca
şi în, gospodărie să fie supuse şi înfrmaţe. Bărbaţii se arată a crede
şi se fac a spune că femeile sînt fiinţe slabe şi nestăpînite
(indomita animalia) incapabile de a se cîrmui singure şi de aceea
se grăbesc a lua măsuri în vederea diriguirii lor. Femeile sînt
ţinute, sub pretextul acesta, în stare de perpetuă tutelă ; tatăl,
fratele ori soţul le au mereu sub mînă ; nu pot nici vinde, nici
cumpăra, nici neguţători, nici face nimic fără un consiliu de
familie care stă pe lîngă ele ; procedîndu-se astfel, se spune că li
se vine în ajutor ; de fapt, bărbaţii se apără pe ei înşişi împotriva
femeilor. Cato, marele lor vrăjmaş, o mărturiseşte cu naivitate
într-o clipă de sinceritate. „Aduceţi-vă aminte, îl pune Titus
Livius să spună în legătură cu legea Oppia, de toate reglementările
întocmite de străbunii noştri pentru a le supune pe femei bărbaţilor
lor. Aşa înlănţuite cum sînt, tot vă este greu să le stăpîniţi. Ce s-ar
întîmpla dacă le-aţi reda libertatea, dacă le-aţi în gădui să se
bucure de aceleaşi drepturi ca şi voi ? Credeţi că le veţi mai putea
fi atunci stăpîni ? în ziua cînd vor deveni egalele voastre, vă vor fi
superi oare. “ 1 Ziua aceea venise tocmai în epoca de care ne
ocupăm noi. în toiul slăbirii vechilor datini, legile împotriva
femeilor n-au fost respectate mai mult decît celelalte. Cicero
spune că jurisconsulţi curtenitori le-au pus la dispoziţie mijloace
ingenioase spre a scăpa de chinga legilor fără a părea că le
încalcă. 2 Totodată lumea se obişnuia cu situaţia în care femeile
jucau un rol din ce în ce mai important în societate’ şi-şi exercitau
considerabila influenţă la cîrmuirea republicii. Mai toţi bărbaţii de
stat ai vremii sînt diriguiţi de nevestele ori de către ibovnicele lor.
Astfel îneît nenumăratele aventuri amoroase ale lui Cezar
— ca şi, mai tîrziu, oele ale lui August — aveau să treacă în ochii
multor oameni drept una din adîncile lui iscusinţe ; se putea
presupune că el nu căuta să placă nevestelor decît spre a-i duce pe
soţii lor de nas.

1
T. Liv., XXXIV, 3.
2
Pro Muraen., 12.

154
 Şi-aşa, prin abrogarea vechilor legi. prin schimbarea vechilor
precepte, femeile deveniseră libere. Se ştie insă că primul lucru ce
se face de obicei cu redobindita libertate este de a abuza de ea. Nu
te poţi bucura în mod cumpătat de drepturile de care ai fost mult
timp lipsit, şi-n totdeauna in primele clipe se produce un fel de
beţie care-i greu de potolit. Aşa s-a întîmplat şi cu societatea
romană din vremea aceea, şi toate excesele ce pot fi constatate
atunci in purtarea femeilor se lămuresc în parte prin atracţia şi
exaltarea pricinuite de căpătarea proaspetei libertăţi. Cele care
îndrăgesc banii, ca Terenţia, soţia lui Cicero, se grăbesc a folosi
dreptul ce le-a fost redat, de a dispune de averea lor, se asociază
cu liberţi şi cu oameni de afaceri în vederea unor beneficii
dubioase, îşi pungăşesc fără a sta mult pe gînduri bărbaţii şi se
avîntă în specule şi negoţuri în care aduc, odată cu un
nemaipomenit instinct al rapacităţii, acea pornire înspre
economiile meschine şi-nspre strîngerea banilor la ciorap, care
face parte din firea lor. Cele ce pun plăcerile înaintea averii se
dedau împlinirii tuturor poftelor cu o rîvnă nesăţioasă. Cele mai
.puţin îndrăzneţe se folosesc de uşurinţa divorţului pentru a trece
de la o iubire la alta. sub acoperămîntul legii. Altele nici nu-şi dau
măcar silinţa aceasta şi sfidează societatea cu scandalurile lor.
Clodia era una dintr-acestea ; printre toate viciile ei, însă, pe
care nu se ostenea cîtuşi de puţin să şi le ascundă, sîntem negreşit
siliţi să-i recunoaştem şi unele calităţi. Nu era ahtiată de bani ; era
mereu gata să-şi ajute prietenii, şi Caelius n-a şovăit să recurgă la
dînsa. Iubea oamenii de duh şi-i atrăgea în casa ei. La un moment
dat a vrut să-l convingă pe Cicero, pentru al cărui talent avea
multă admiraţie, să renunţe de dragul ei la neghioaba de Terenţia
şi să o ia de nevastă. Terenţia însă, prinzînd de veste, izbuti să-i
învrăjbească de moarte. Un vechi scoliast spune că dansa mai bine
decît i se cade unei femei cinstite. 1 N-a fost singura artă care o
atrăgea şi s-a crezut că dintr-un pasaj al lui Cicero se poate deduce
că scria şi versuri. 2 Dragostea pentru literatură,

1
Schol., Bob., p. Sext., fd. Or., p. 304.
* Schwab, Qvaest. Catulîp. 77. ,

155
dorinţa de a fi in preajma oamenilor superiori, predilecţia pentru
plăcerile delicate şi distinse, acestea toate, la prima vedere, nu par
să fie întru nimic vrednice de osîndă ; dimpotrivă, reprezintă
pentru noi calităţile pe care o femeie din lumea bună e presupusă a
le avea ori măcar a se preface că le are. La Roma lucrurile erau
văzute altfel şi, dat fiind că numai curtezanele se bucurau pe
atunci de privilegiul vieţii aceleia elegante şi libere, orice femeie
care vroia să-şi însuşească spiritul şi cultura lor risca să fie luată
drept una dintr-însele şi privită de opinia publică în mod tot atît de
sever ; Clodiei însă prea puţin îi păsa de opinia publică. Ea
dovedea în viaţa ei particulară, în legăturile sale amoroase, aceeaşi
nestăpî- nire de sine şi aceeaşi înflăcărare ca şi fratele ei în viaţa
publică. Gata la toate excesele şi oricînd dispusă a le mărturisi,
iubind şi urînd la fel de năvalnic, incapabilă de a se înfrîna şi
potrivnică oricărei constrîngeri, nu dezminţea ilustra şi mîndra
familie din care cobora şi, pînă şi-n viciile ei, stirpea se
recunoştea într-însa. Intr-o ţară unde se făcea caz de respectarea
datinilor, pe acel clasic tărîm al grijii pentru decorum (şi lucrul şi
cuvîntul sînt romane), Clodia se distra de minune sfruntînd legile
încetăţenite ; ieşea în oraş cu prietenii ei, le cerea s-o însoţească în
grădinile publice ori pe via Appia, construită de străbunicul său.
Se apropia fără sfială de bărbaţii cu care se cunoştea ; în loc de a-
şi pleca ruşinoasă ochii, cum s-ar fi cuvenit să facă o matroană
bine crescută, cuteza să le vorbească (ba Cicero zice că uneori îi şi
săruta) şi-i invita la masă. Oamenii serioşi, aşezaţi, rigizi erau
revoltaţi ; tinerii însă, netulburaţi de îndrăznelile acestea, erau
fermecaţi şi se duceau să cineze în casa Clodiei. 1
Caelius era pe atunci la Roma unul dintre tinerii ce se bucurau
de mare trecere. îşi şi câştigase reputaţia de orator ; era temut
pentru forţa zeflemitoare a cuvîntului său. Era curajos pînă la
temeritate, mereu gata să se avînte în treburile cele mai
primejdioase. Cheltuia fără socoteală şi tîra după el un întreg
convoi de prieteni şi

1
Toate amănuntele acestea şi cele ce urmează sînt luate din Pro Caelio de
Cicero.

156
de clienţi. Puţini erau cei ce dansau mai bine ca el l , nimeni nu-1
întrecea în privinţa eleganţei vestimentare şi lumea vorbea la
Roma de frumuseţea şi lăţimea fîşiei de purpură care-i împodobea
toga. Toate însuşirile acestea, şi cele serioase ca şi cele frivole,
erau menite s-o cucerească pe Clodia. Vecinătatea le uşură
cunoştinţa şi în curînd ea deveni ibovnica lui Caelius.
Viaţa pe care. au dus-o atunci, Cicero ne îngăduie s-o
întrezărim, oricît ar fi de rezervat. El vorbeşte pe ocolite de
strălucitoarele serbări pe care Clodia le dădea în cinstea iubitului
ei şi a tineretului din Roma în grădinile sale de pe malul Tibrului ;
se pare însă că scena dragostelor ei a fost Baiae. De cîtva timp
Baiae devenise obişnuitul loc de întîlnire al protipendadei din
Roma şi din Italia. Izvoarele de ape termale, atît de numeroase,
jucau rol de prilej ori pretext al acelor întruniri. Cîţiva bolnavi
care veneau spre a se tămădui justificau prin prezenţa lor
mulţimea de oameni sănătoşi aflaţi doar în căutare de distracţii.
Lumea dădea năvală acolo încă din aprilie, şi-n timpul verii se
înnodau la Baiae mii de vremelnice legături despre care se auzea
pînă la Roma. Oamenii serioşi aveau grijă să nu fie văzuţi în
iureşul acela şi, mai tîrziu, Clodius îl acuză pe Cicero ca de o
crimă pentru simplul fapt că trecuse prin Baiae ; Caelius însă şi
Clodia nu ţineau să se ascundă : drept care se dedară fără oprelişte
tuturor plăcerilor ce puteau găsi în ţinutul acela pe care Horaţiu îl
numeşte cel mai frumos din lume. Roma toată vorbi despre
plimbările lor pe ţărm, despre splendoarea şi vuietul ospeţelor pe
care le dădeau şi despre excursiile lor în larg, cu bărci în care luau
Ioc cîntăreţi şi muzicanţi. Iată tot ceea ce ne relatează Cicero ori'
mai curînd tot ce ne îngăduie să întrezărim, deoarece, contrar
obiceiului său şi spre marea noastră părere de rău, a înţeles de
data aceasta să fie discret, spre a nu-1 compromite pe amicul său
Caelius. Sîntem însă din fericire în măsură de a şti mai mult şi a
pătrunde mai adine în societatea aceea pe care curiozitatea noastră
ar dori s-o cunoască mai bine ; nu avem nevoie în acest scop decît
să ne adresăm celui ce-a fost, împreună cu Lucreţiu, cel mai mare
poet al

1
Macr., Sat., II, 10.

157
timpului aceluia, lui Catul. Calul a trăit printre oamenii la care ne
ret'erim, dealtminteri atît de vrednici de a fi studiaţi şi a întreţinut
cu ei relaţii cave i-au îngăduit să-i zugrăvească fără greş. Toată
lumea & cunoştea pe Lesbia căreia versurile lui i-au dăruit
nemurirea ; ceea ce se ştie însă mai puţin e că Lesbia nu a fost una
din acele închipuiri adesea zămislite de poeţii elegiaci. Ovidiu ne
spune că numele acesta îl ascundea pe al unei matroane, probabil
din inalta societate romană de vreme ce nu vrea să-l dezvăluie, şi
din felul cum îl pomeneşte se vede clar că toată lumea, pe atunci,
îl cunoştea. 1 Apuleius, care a trăit mult mai tîrziu, e mai puţin
discret şi ne arată că Lesbia nu-i alta decît Clodia 2 . Catul aşadar a
fost iubitul Clodiei şi rivalul lui Caelius ; a vizitat şi el casa de pe
Colina Palatină şi frumoasele grădini ale Tibrului, iar versurile
sale ne descoperă în întregime societatea aceea în care a deţinut un
rol principal.
Spuneam mai sus că banii, pentru Clodia, nu reprezen tau ceea
ce au reprezentat pentru femeile uşoare ale vremii aceleia şi ale
tuturor vremurilor. Povestea lui Catul 6 dovedeşte pe deplin.
Tînărul acesta originar din Verona, deşi de familie bună, nu era
prea bogat şi după ce a dus cîtva timp la Roma o viaţă de risipă şi
destrăbălări, nu mai rămăsese cu nimic. Sfoara de moşie pe care o
avea fu în curînd împovărată de ipoteci. ,,Nu-i expusă, spune el
glumind, nici turbatului vînt dinspre miază-noapte, nici furiilor
austrului : ci din toate părţile se prăvăleşte asupră-i un viscol de
datorii. O ! vînt oribil şi împuţit !“ 3 După felul cum îi prezintă pe
unii din amicii lui mai săraci şi mai înglodaţi în datorii decît el, se
vede că nu pe dînşii- se putea bizui şi că punga lui „plină de
păianjeni" nu se putea aştepta la cine ştie ce sprijin din partea lor.
Nu averea ori nobila obîrşie le putea aşadar iubi Clodia Ia Catul,
ci inteligenţa şi talentul. Ceea ce-1 cuceri pe poet în persoana ei a
fost distincţia şi graţia. însuşirile acestea

1
Ovid., Trist., II, 427.
2
Apul, De Mag., 10. Un savant german, domnul Schwab, în tr-o carte recent
tipărită despre Catul (Quest. Catnll, 1862), pare a fi risipit orice îndoială cu privire la
adevărul acestei afirmaţii a lui Apuleius.

3
Catull, Carm-, 26.

158
nu sini; îndeobşte cele ale femeilor care duc viaţa Clodiei la ea
însă, oricît de jos ar fi coborît, puteai totuşi regăsi palrieiana. O
spune Catul într-o epigramă unde o asemuieşte pe Lesbia cu o
vestită frumuseţe a vremii :
,,Quinlia-i frumoasă în ochii multora. Mie unuia mi se pare
voinică, albă, neadusă de spate : iată-i calităţile, pe toate le
recunosc. Că împreunarea lor alcătuieşte frumuseţea, o neg. Nu-i
cîtuşi de puţin graţioasă şi-n tot trupul acela mare nu-i pic de
minte ori de farmec. Lesbia e cea frumoasă, mai frumoasă decît
toate, şi într-atîta şi-a însuşit graţia, încît n-a mai rămas ceva şi
pentru celelalte." 1
1
femeie cum era Clodia, atît de mult atrasă de oa menii
inteligenţi, trebuia să se simtă fericită în societatea în sinul căreia
trăia Catul. Putem uşor constata, după cîle ne povesteşte el, că nu
se afla la Roma nici o altă socie tate mai spirituală şi mai plăcută.
Se înlîlneau în casă la ea şi oameni politici, poeţi şi mari seniori
cu fel de fel de ranguri şi de averi, însă care mai de care iubitor de
literatură şi de plăceri. Astfel erau Cornificius, Quintiiius Varus,
Helvius Cinna, ale cărui versuri se bucurau pe atunci de mare
faimă, Asinius Poli io, care nu era încă decît un copil ce
promitea ; şi e de menţionat mai ales Licinius Calvus, om de stat
şi poet în acelaşi timp, una din personalităţile cele mai originale
ale vremii aceleia, care — la numai douăzeci şi unu de ani — îl
atacase pe Vatinius cu atlta vigoare şi talent, încît Vatinius,
îngrozit, se întorsese către judecători spunîndu-le : ,,Dacă
adversarul meu e un mare orator nu înseamnă că eu sînt vinovat ! :<
Trebuie să mai aşezăm în acelaşi grup pe Caelius, întru totul
vrednic de a-i aparţine prin mintea şi gusturile sale şi, mai sus, pe
Cicero, protectorul tuturor tinerilor acelora inteligenţi, mîndri de
geniul şi gloria maestrului, şi care salutau în persoana sa, potrivit
spusei lui Catul, pe cel mai elocvent fiu al lui Romulus.
In acele reuniuni ale oamenilor de duh, dintre care mulţi erau
personalităţi politice, politica nu era exclusă : atmosfera era cit se
poate de republicană şi de acolo au pornit cele mai virulente
epigrame împotriva lui Cezar.

1
Catull. Carm., 86.

159
Se ştie pe ce tun sînt scrise cele ale lui Caiul , Calvus făurise şi el
altele, care s-au pierdut şi care, zice-se, erau mult mai crude.
Literatura, se-nţelege, ocupa un loc cel puţin tot atît de important
ca şi politica. Prilejul de a rîde de cîte un scriitor prost nu se
pierdea, ba dimpotrivă
— spre a da un exemplu, au fost arse-n foc poemele lui Volusius.
Uneori, pe la sfirşitul ospăţului, cînd vinul şi rîsul încingeau
minţile, urmau provocări la întreceri poetice : tăbliţele treceau din
mînă în mînă şi fiecare scria pe ele versurile cele mai isteţe la care
se putea gîndi. Mai presus de orice îi preocupa însă plăcerea. Toţi
poeţii şi politicienii aceia erau tineri şi îndrăgostiţi şi, oricîtă
bucurie le-ar fi făcut să-l ia în tărbacă pe Volusius ori să-l
ponegrească pe Cezar, mai degraba îşi cîntau dragostele lor. De
unde le-a şi venit, dealtfel, faima. Poezia elegiacă latină n-are cu
ce face concurenţă acelor scurte şi fermecătoare bucăţi pe care
Catul le-a scris penii u Lesbia. Properţiu adaugă prea multă
mitologie suspinelor sale ; Ovidiu nu-i decît un destrăbălat de
duh ; numai Catul găseşte accente pătrunzătoare. Poate pentru că
numai pe el îl lovise săgeata unei iubiri sincere şi adînci. Pînă
atunci dusese o viaţă împrăştiată şi nesăbuită, şi inima-i era
obosită de legături vremelnice ; dar în ziua în care a cunoscut-o pe
Lesbia a ştiut ce înseamnă patima. Orice părere am avea despre
Clodia, dragostea lui Catul o înalţă, şi nimic nu-i vine mai mult în
ajutor decît de a fi întrezărită prin poezia aceea admirabilă.
Serbările pe care le dădea în cinstea tineretului din Roma, şi
asupra cărora ne exprimam mai sus părerea de rău că nu avem
destule amănunte, versurile lui Catul le însufleţesc şi pai- a ni le
reda vii ; căci oare nu pentru întrunirile acelea încîntătoare şi
pentru cinele acelea libere şi bogate şi-a scris cele mai frumoase
opere ? Acolo desigur, sub umbrarele de pe malul Tibrului, a fost
cîntată fiumoasa imitaţie pe care o lăcuse pentru Lesbia după cea
mai înflăcărată odă a lui Sapho. Poate 'că pe ţărmul mării de la
Baiae, faţă în l'aţă cu Neapole şi Ca-pri, sub un cer îmbietor la
dragoste, în mijlocul seducţiilor unui ţinut fermecat, au fost citite
pentru întîia oară versurile acestea unde alîta graţie se îmbie cu
atîta patimă, şi care sînt

160
vredpice de minunatul peisaj în cadrul căruia îmi place să le aşed :
,,Să trăim, să iubim, Lesbia mea dragă, şi împreună să rîdem
de mustrările moşnegilor aspri. Soarele piere ca să renască ; noi
însă, cînd vremelnica noastră lumină s-a stins, avem de dormit o
noapte veşnică fără de trezire. Dă-mi o mie de sărutări, apoi o
sută, apoi o mie, apoi o sută, apoi iar 6 mie şi altele o sută. După
care, cînd ne vom Ji sărutat de mii de ori, vom zăpăci socotelile
spre a nu le mai şti şi a nu le da pizmaşilor prilej să ne pizmuie,
aducîndu-le la cunoştinţă cîte sărutări ne-am dat unul altuia. “ 1
E un ceas osebit pentru societatea romană, ceasul acestor
adunări elegante unde sînt luate în discuţie subiec tele cele mai
felurite, unde stările sociale se amestecă, unde scriitorii îşi găsesc
locul alături de oamenii de stat, unde se vădeşte cu îndrăzneală
dragostea pentru literatură şi artă, iar inteligenţa e tratată ca o
putere în stat. Putem spune, spre a întrebuinţa o expresie cu totul
modernă, că începuse viaţa mondenă. La vechii romani nici
pomeneală nu era de una ca asta. Ei trăiau în for sau acasă. între
mulţime şi familie cunoşteau prea puţin acel soi de mediu
intermediar care se numeşte „lumea", altfel spus acele delicate şi
alese întruniri, numeroase dar fără învălmăşeală, unde omul se
simte totodată mai liber ca-n mijlocul necunoscuţilor din piaţa
publică şi totuşi mai puţin la largul său decît în intimitatea
familiei. Mai înainte de a se ajunge aici, a fost nevoie ca Roma să
se fi civilizat şi ca literatura să-şi fi dobîndit locul ei, ceea ce nu
s-a întîmplat decît în vremea ultimului • veac al republicii. Ba
poate că se cuvine să nu exagerăm. „Lumea“ aceea care se
încropeşte pe atunci pare uneori încă tare grosolană. Catul ne face
cunoscut că la mesele acelea plăcute, unde se citeau poezii atît de
frumoase, unii dintre comeseni furau şervetele. 2 Conversaţia lua
adeseori o întorsătura ioarte vulgară, de-ar fi să ne luăm după
unele epigrame ale marelui poet. Clodia, care aduna la ea acasă
oameni de duh, se purta cîteodată foarte ciudat.

1
Catul. Curm., 5.
2
Catvl. Carin., 12.

161
II — Cicero şi prietenii săi
Alesele plăceri care atrag pe-o femeie de lume nu-i ajungeau
defel, şi pînă la urmă se prăvăli în excese ce-i făceau să se
ruşineze pe vechii săi prieteni, şi care, la rîndu-le, eroi la modă
cum se aflau, al căror bun gust era lăudat pretutindeni, vorbind
atît de frumos şi făcători de versuri atît de gingaşe, nu se purtau
mai grozav decît ea şi nu erau cu mult mai fini. Au avut de ce se
căi Cîtă vreme a dăinuit legătura lor cu Clodia ; după ce s-a
terminat, au săvîrşit greşeala cea fără de iertare de a nu respecta
trecutul şi de a nu păstra cuviinţa pe care întot deauna o datorezi
femeii iubită cîndva. Catul a terfelit cu epigrame grosolane pe
aceea care-i inspirase cele mai frumoase versuri. Caelius,
referindu-se la preţul plătit curtezanelor celor mai ordinare, o
numi în plin for femeia de-un sfert de as ' (quadranţaria) şi porecla
aceasta crudă i-a rămas. De bună seamă că societatea aceea mai
avea încă multe progrese de făcut ; dar le va face repede, datorită
monarhiei care stă să înceapă. Totul se schimbă, odată cu August.
Sub un regim nou, aceste rămăşiţe de vulgaritate cu vechi iz
republican dispar ; au loc îndreptări atît de nete şi oamenii devin
atît de pretenţioşi, încît rafinaţii ajung în curînd să-şi bată joc de
Calvus şi de Catul, iar Plaut e socotit barbar.
Societatea se lustruieşte, se subţiază, dar totodată îşi pierde
originalitatea. Literatura galantă adoptă un aer de curte, iar
schimbarea e atît de rapidă încît nu-i nevoie de mai mult de-un
sfert de veac pentru ca de la Catul să se ajungă la Ovidiu.
Dragostea dintre Clodia şi Catul sfîrişeşte jalnic. Clodia nu
pretindea că-i este credincioasă şi-şi îndreptăţea intru totul iubitul
cînd acesta îi scria : „Făgăduinţele pe care le face o femeie trebuie
încredinţate vîntului ori scrise pe apa călătoare". 2 Catul, care se
ştia înşelat, îşi purta sieşi pică pentru că suferă. Se chema la mai
multă înţelepciune, se dojenea, şi nu se îndrepta. în pofida
strădaniei depuse pentru a-şi da curaj, dragostea din el era mai
tare. După lupte dureroase ee-i sl'îşiau inima, se întorcea mîhnit şi
supus la picioarele celei pe care nu putea uneori să n-o

1
As : monedă de bronz a vechilor romani. (NUr.)
2
Cat., Carm., 70.

162
 dispreţuiască, dar pe care o iubea mereu. „Iubesc şi urăsc, spunea
el ; mă întrebaţi cum de se poate, nu ştiu ; îmi dau însă bine
seama că aşa stau lucrurile, şi sufletul mi-este chinuit. 14 1 Atîta
suferinţă şi resemnare n-o înduioşau pe Clodia, care se afunda
din ce în ce mai mult în iubiri de rând, şi nu s-a putut ca bietul
poet, pierzînd orice speranţă, să nu se îndepărteze pentru
totdeauna de dînsa. Rupturş dintre Clodia şi Caelius a fost
neasemuit mai tragică. Deznodământul dragostei lor a luat forma
unui proces penal. De data aceasta, cel dintîi s-a săturat Caelius.
Clodia care, precum s-a văzut, făcea de obicei ea însăşi primii
paşi, nu era obişnuită cu un astfel de sfîrşit. Furioasă de a fi fost
părăsită, s-a înţeles cu duşmanii lui Caelius — care numai de
duşmani nu ducea lipsă — şi-l puse, printre alte crime, sub
învinuirea de a fi vrut s-o otrăvească. Iată, de ce n-am
recunoaşte-o ?
o jalnică încheiere a delicioaselor serbări de ia Baiae ! Procesul
trebuie să fi fost deosebit de amuzant, şi e de crezut că-n ziua
aceea curioşii n-au lipsit din for. Caelius veni însoţit de cei ce
fuseseră protectorii, prietenii şi maeştrii lui, bogatul Crassus şi
Cicero. îşi împărţiseră apărarea, şi Cicero luă asupră-şi tot ce-o
privea pe Clodia. Deşi declară, începîndu-şi discursul, „că nu e
vrăjmaşul femeilor, şi cu atît mai puţin al unei femei care e
prietena tuturor bărbaţilor",, este de crezut că n-a lăsat să-i scape
un atît de minunat prilej de a se răzbuna pentru tot î’ăul pe care i-
1 pricinuise familia aceea. în ziua pomenită, Clodia plăti pentru
toţi ai săi. Dar şi Cicero n-a fost niciodată mai usturător şi mai viu
; judecătorii trebuie să se fi prăpădit de rîs, iar Caelius fu achitat.
în Cuvîntarea sa, Cicero făgăduise în mod solemn că
împricinatul avea să-şi schimbe purtarea. Venise într-a- devăr
timpul, de nu şi ceasul al unsprezecelea, ca să se potolească ;
tinereţile şi le prelungise din cale afară de mult. Avea atunci
douăzeci şi opt de ani şi trebuia să se pregătească negreşit să
devină edil ori tribun, dacă vroia să joace cu adevărat rolul politic
pe care tatăl său îl jin- duise pentru el. Nu se ştie dacă după aceea
a respectat întocmai obligaţiile luate de Cicero în numele său :
poate

1
Cat., Carm., 85.

163
-13
că de-atunci încolo a evitat să se facă de basm în scanda luri prea
răsunătoare şi că neplăcutul sfîrşit al dragostei dintre Clodia şi el
1-a vindecat de asemenea aventuri cu alai. Să fi devenit însă o
personalitate austeră, să fi trăit vreodată după modul de viaţă al
vechilor romani — ne vine tare greu a o crede. Vedem că la vreo
cîţiva ani după aceea, fiind edil, e preocupat de treburile cele mai
serioase, dar găseşte totuşi răgazul de a cunoaşte şi povesti toate
bîrfelile galante ale Romei. Iată ce-i scria lui Cicero, pe atunci
proconsul al Ciiiciei :
„Nu s-a petrecut nimica nou, în afara cîtorva mici aventuri de
care sînt sigur că-ţi va face plăcere să ştii. Paula Valeria, sora lui
Triarius, a divorţat fără nici un motiv de soţul ei în chiar ziua cînd
el urma să sosească din provincia lui ; are să se mărite cu Decimus
Brutus. N-ai bănuit-o niciodată ? De cînd lipseşti s-au întîmplat
multe alte asemenea lucruri de necrezut. Servius Ooella n-ar fi
convins pe nimeni că e bărbat cu noroc în dragoste, dacă n-ar fi
fost prins de două ori în fapt, în interval de trei zile. Mă vei
întreba unde ? Adevărul este că tocmai acolo unde nu aş fi vrut',
dar îţi dau de ştire despre celelalte. Nu-mi displace ca un
proconsul biruitor să întrebe în dreapta şi-n stînga cu ce anume
femeie a fost surprins un bărbat." 2
De bună seamă că insul cate a scris rîndurile acestea
fermecătoare nu s-a convertit nicicînd, aşa cum lăsa Cicero de
înţeles, şi-mi pare că tînărul fără minte care isca tărăboi noaptea
pe străzile Romei şi ibovnicul Clodiei tot mai reapar în omul de
duh care povesteşte cu atîta haz aventuri uşuratice. Putem aşadar
îndrăzni să afirmăm, deşi începînd din momentul acela viaţa lui
particulară ne scapă, că n-a renunţat cu desăvîrşire la petrecerile
tinereţilor sale şi că, dregător şi om politic ce se afla, a tot îmbinat
pînă la sfîrşit plăcerile cu treburile publice.

1
Probabil cu o femeie pe care o iubea Caelius. Cicero, răs punzând la scrisoarea
aceasta, îi spune că zvonul isprăvilor sale a poposit la poalele muntelui Taurus. Mulţi
cred că-i vorba de isprăvi amoroase.

2
Aci fam., VIII, 7.

.164
165

II

Caelius n-a fost însă numai eroul unor aventuri galante şi nu s-a
mulţumit numai cu gloria frivolă de a fi dat Ionul manierelor
elegante tineretului din Roma. El avea şi însuşiri mai serioase.
Datorită lecţiilor lui Cicero, devenise în scurt timp un orator de
seamă. Puţin timp după ce ieşise de sub acest preacinstit patronaj,
debutase in chip strălucitor într-un proces în care i se împotrivea
lui Cicero însuşi, şi de data aceea ucenicul l-a învins pe maestru.
Succes în urma căruia faima i-a crescut fără încetare. Erau la
Roma oratori pe care oamenii rafinaţi îi admirau mai mult şi al
căror talent îl socoteau mai desăvîrşit ; însă nu era nici unul mai
temut decît el, într-atîta se dovedea de aprig în .atacuri şi de
usturător în zeflemele. Se pricepea ca nimeni altul să prindă
partea ridicolă a potrivnicilor săi şi să schiţeze pe tema aceasta
cîte unul din acele portrete ironice şi nemiloase ce nu mai pot fi
date uitării. Ne-a rămas un atare portret, pe care Quintilian îl
citează ca pe un model al genului şi care ne dovedeşte cu
prisosinţă talentul acestui teribil ironist. E vorba în bucata aceea
de Antoniu, cel care fusese colegul de consulat al lui Cicero şi
care, cu toate că ni se înfăţişează copleşit de laude în Catilinare,
n-a fost decît un intrigant fără valoare şi un dezmăţat de rînd.
După ce, potrivit datinei, jefuise Macedonia pe care o cîrmuia,
atacase cîteva populaţii învecinate spre a-şi asigura drep tul la
triumf. Se bizuia pe o izbîndă uşoară, cum însă mai mull se
îngrijea de plăceri decît de război, mîncase o papară ruşinoasă.
Caelius, care l-a atacat cînd s-a întors în Urbe, povestea ori mai
degrabă închipuia în pledoaria sa una din acele orgii în cursul
căreia generalul beat- mort era surprins de inamic.
„Femeile, obişnuiţii lui ofiţeri, umpleau sala ospăţului, întinse
pe toate paturile ori culcate ici şi colo pe jos. Cînd află că soseşte
inamicul, pe jumătate moarte de frică, încercară să-l trezească pe
Antoniu ; îl strigă pe nume, îl ridică de ceafă. Unele îi susură
vorbe dulci la ureche, altele se poartă mai cu asprime, ba îl şi
lovesc ; el însă, recunoscîndu-le vocea şi dezmierdările, întinde
braţele ca de obicei, o prinde şi vrea s-o sărute pe cea dintîi care-i
iese in cale. Nu poate nici dormi de cît de tare strigă însă toate
spre a-1 trezi, nu se poate nici trezi de cît e de beat. In sfîrşit, fără
a fi în stare să iasă din acea toropeală, e dus pe braţele sutaşilor şi
ibovnicelor." 1
Cînd te învredniceşti de-un talent atît de caustic şi de tăios, e
firesc să ai şi un caracter agresiv. Drept care nimic nu i se potrivea
mai bine lui Caelius decît luptele personale. îndrăgea şi căuta
dinadins discuţia, pentru că era sigur că va izbîndi, capabil fiind
de atacuri^ violente cărora nimeni nu le putea rezista. Dorea să fie
contrazis, deoarece contradicţia îl însufleţea şi-i dădea puteri.
Seneca povesteşte că odată unul din clienţii săi, om paşnic de felul
lui, şi care desigur pătimise de pe urma violentelor ieşiri ale lui
Caelius, se abţinea în timpul unei cine de a-i răspunde ; Caelius se
supără foc, pentru că nu i se da prilejul a se supăra. „Hai,
îndrăzneşte să mă contrazici, îi spuse furios celuilalt, ca să fim doi
aici.“ 2 Talentul lui Caelius, aşa cum l-am zugrăvit, era cum nu se
poate mai nimerit pentru epoca în care a trăit. Aşa se lămureşte pe
deplin renumele de care se bucura şi însemnătatea rolului pe care
ajunsese să-l joace printre contemporanii lui. Bătăiosul acesta
oricînd gata să verse flăcări pe gură, zeflemitorul acesta
necruţător, acest acuzator vehement n-ar fi fost cu adevărat la
locul lui în nişte vremi normale ; în plină revoluţie însă devenea
un auxiliar preţios, după care umblau toate partidele. Caelius
dealtfel era nu numai orator, ci şi om de stat. Acesta-i elogiul pe
care Cicero i-1 dă de cele mai multe ori. „Nu cunosc pe altcineva,
îi spune el, care să fie mai bun politician decît tine.“ 3 Cunoştea
oamenii ca nimeni altul ; desluşea limpede situa ţiile ; se hotăra
iute, calitate pe care Cicero o preţuia în deosebi la alţii, fiindcă era
cea care-i lipsea lui mai mult decît oricare alta, iar odată ce se
hotăra, se purcea pe treabă cu o vigoare şi o impetuozitate care-i
cîştigaseră simpatia mulţimii. într-o epocă în care puterea
aparţinea celor care îndrăzneau să o ia, insolenţa lui Caelius părea
să-.i chezăşuiască un viitor politic strălucit.

1
Quint., Inst. or.. IV, 2
2
De ira. III, 8.
» Ad fam., II, 8.

166
 Avea totuşi şi mari cusururi, izvorîte uneori din înseşi •
calităţile lui. îi cunoştea bine pe oameni, ceea ce fără îndoială
constituie un avantaj real, dar în felul cum îi studia era mereu
izbit mai ales de laturile, rele ale firii lor. Tot iscodindu-i,
înfricoşătoarea lui putere de pătrundere izbutea pînă Ia urmă să
dea pe faţă cîte un viciu. Şi-şi menea asprimea nu numai
potrivnicilor. Prietenii lui cei mai buni nu scăpau de analiza aceea
peste măsură de perspicace. Se vede, din corespondenţa sa intimă,
că e la curent cu toate defectele lor şi că nu se sfieşte să le spună
pe nume. Dolabella, tovarăşul lui de petreceri, e un flecar
oarecare, „incapabil de a păstra un secret, nici clacă indiscreţia ar
fi să-l ducă de rîpă“. 1 „Curion, obişnuitu-i soţ in urzelile politice,
nu-i decît un zăpăcit fără tărie, schimbător ca o morişcă de vînt şi
care nu ştie să facă nici un lucru chibzuit." - Şi totuşi, Curion şi
Dolabella, în ceasul cînd îi făcea astfel cu ou şi cu oţet, exercitau
asupră-i destulă influenţă pentru a-1 convinge să intre odată cu ei
în partidul lui Cezar. Cît despre Cezar însuşi, nu-1 vorbeşte mai
de bine, cu toate că pare di«pu.s să-i susţină cauza. Acest fiu al lui
Venus, cum îi zice, nu-i pare a fi „decît un egoist care-şi bate joc
de interesele republicii şi- nu se sinchiseşte decît de ale sale“ :l , şi
nu-i greu a constata că în tabăra lui, căreia totuşi are de gînd să i
se alăture, nu-s decît „oameni necinstiţi care toţi au de ce se teme
în trecut şi care nutresc speranţe ticăloase pentru viitor“ *. Cu o
astfel de stare sufletească şi o predispoziţie atît de aprigă în a
judeca pe toţi oamenii cu asprime, era firesc ca îndîrjitul Caelius
să nu se încreadă nimănui cu desăvîrşire şi ca nimeni să nu
îndrăznească a se bizui întru totul pe el. Spre a sluji cu folos o
cauză trebuie să i te dedai pe de-a-ntregul. Dar cum ai putea-o
face dacă nu eşti în stare a te amăgi niţel asupră-i şi a mai închide
ochii în privinţa părţilor ei rele ? Oamenii chibzuiţi şi
clarvăzători, urmăriţi numai şi numai de teama de a nu fi traşi pe

1
Ad fam., VIrt, C>.
2
Ad fam., VIII, 4.
Ad fum., VII f, 5. înţelesul frazei acesteia e schimbat la
Orei li.
4
Ad fum., VIII, 14.
sfoară şi care niciodată nu pierd din vedere păcatele celorlalţi, nu
pot fi decît prieteni căldicei şi aliaţi zadarnici. Fără a inspira
încredere partidului în a cărui slujbă se pun, pentru că-1 slujesc
cu reţinere, nu sînt îndeajuns de capabili de entuziasm spre a
înjgheba ei înşişi un partid şi duc mereu lipsă de acea intensitate a
înflăcărării ce singură determină marile acţiuni. De aceea se şi
întîmplă că neputînd fi nici conducători, nici soldaţi şi nefiind în
stare nici să-i urmeze cu trup şi suflet pe alţii ori de a-i face pe
alţii să-i urmeze cu trup şi suflet pe ei înşişi, ajung pînă la urmă a
se trezi însinguraţi.
Să nu uităm de asemenea că el, Caelius, care nu-şi făcea iluzii
cu privire la oameni, nu pare să fi avut nici preferinţe în legătură
cu opiniile. Niciodată nu urmărise să-şi cîştige ren urnele unui om
cu principii ori de a pune niscaiva ordine şi consecvenţă în
activitatea sa politică. Şi aici, aidoma ca-n viaţa particulară, trăia
din expediente. Prilejul, interesul, prietenia îi făureau cîle o
convingere ocazională căreia nu se străduia să-i rămînă mult timp
credincios. Trecuse de la Cicero la Catilina cînd i se păruse
Catilina mai tare ; s-a întors la Cicero, cînd Cicero birui. A fost
prietenul lui Clodius, cîtă vreme a rămas ibovnicul Clodiei ; îl
părăsi pe frate, în clipa cînd s-a rupt legătura cu sora, şi luă pe loc
partea lui Milo. A trecut de mai multe ori, fără a se simţi deloc
stingherit. ori a sta mult pe gînduri, de la popor la senat şi de la
senat la popor. De fapt, prea puţin îi păsa de doctrina al cărei
căuzaş se făcea, şi n-avea nevoie de prea multă străduinţă spre a se
depărta de ea. Tocmai atunci cînd s-ar fi zis că se face luntre şi
punte pentru a o susţine, te pomeneai că vorbeşte despre ea de
parcă i-ar fi fost cu totul străină. Pînă şi în treburile cele mai grave
şi .cînd e vorba de soarta republicii, nu pare a crede că lucrurile 51
privesc întrucîtva şi că ar fi interesat în salvarea ori pieirea ei. „E
treaba voastră, zice, e treaba voastră, moşnegi bogaţi." 1 Lui, ceH
pasă ? Deoarece e mereu pe drojdie, n-are niciodată ce pierde. Iată
de ce toate regimurile sînt o apă şi-un pămînt pentru el, şi doar
curiozitatea e aceea care-1 îmboldeşte să ia parte

1
Ad jcim., VIII, IX

168
la luptele unde joacă totuşi un rol hotărîtor. De s-a
cufundat cu atita patimă în viitoarea vieţii publice, apoi faptul se
datoreşte numai putinţei de a vedea mai de
aproape evenimentele şi oamenii, de a face reflecţii
interesante şi de a fi de faţă la spectacole amuzante. Cînd, cu
remarcabilă perspicacitate, îi vesteşte lui
Cicero războiul civil care se apropie şi nenorocirile ce vor veni,
adaugă": „Dacă nu te-ar ameninţa unele primejdii, aş spune că
norocul îţi pregăteşte un mare şi curios spec tacol. 11 1 Cruntă
vorbă, pentru care Caelius a plătit din gros mai tîrziu. căci nu fără
risc poţi lua parte la jocurile acestea sîngeroase, şi cine crede că
nu va fi decît spectator se prea poate să pice victimă.
Cînd războiul pe care-1 vestea astfel lui Cicero sta tocmai să
izbucnească, Caelius fusese de curînd numit edil şi marea lui grijă
era să aibă pantere din Cilicia pentru jocurile pe care vroia să le
ofere poporului. în ceasul acela, după ce zăbovise oarecare vreme
în toate partidele, se declara apărător al cauzei senatului, ceea ce
înseamnă că vorbind despre senatori spunea : „prie tenii noştri“ şi
că nu pierdea prilejul de a-i numi „bunii cetăţeni' 1 ; nu înceta, cu
toate acestea, potrivit obiceiului său, de a urmări cu atenţie
greşelile pe care le-ar putea săvîrşi bunii cetăţeni şi de a-şi lua
fără cruţare în derî- dere prietenii, atunci cînd se ivea prilejul.
Cicero îl considera nehotărît şi rece ; ar fi vrut să-l vadă mai
dăruit cauzei. înainte de a pleca în Cilicia nu înceta de a-i lăuda
marile însuşiri ale lui Pompei : „Crede-mă, îi spunea,
încredinţează-te mîinilor acestui mare om, te va primi cu
bucurie". 2 Caelius însă de una .ca asta se ferea mai ales. îl
cunoştea pe Pompei, al cărui portret l-a schiţat cu mult haz în
repetate rînduri ; îl admira prea puţin şi nu-1 îndrăgea deloc. De
vreme ce se ţinuse departe de el cînd fusese în culmile puterii, e
uşor de înţeles că n-avea de gînd să i se arunce în braţe atunci
cînd puterea aceea era primejduită. Pe măsură ce prevăzuta criză
se apropia, grija lui de a sta în rezervă şi în aşteptarea
evenimentelor se accentua.

1
Ad fam., II, 14.
* .Ad fam., II, &.

169
 Pe atunci, dealtfel, şi oamenii cei mai cinstiţi şovăiau.
Nehotărîrile acelea, care la vremea lor nu par să fi surprins pe
nimeni, au fost tratate cu multă asprime în zilele noastre. Sînt
totuşi lesne de înţeles. Problemele nu se pun contemporanilor cu
aceeaşi limpezime ca posterităţii. Cînd le priveşti de departe, cu
mintea slobodă de orice preocupări, cînd, dealtfel, vezi totodată
consecinţele şi începuturile şi eşti în măsură de a desluşi cauzele
după rezultate, nimic nu-i mai uşor decît a te pronunţa ; nu tot aşa
însă stau lucrurile cînd trăieşti în mijlocul evenimentelor şi prea
aproape de ele spre a le contura ansamblul, cînd mintea ţi-e
influenţată de făgăduinţele anterioare ori de preferinţele personale
şi cînd hotărîrea pe care o vei lua îţi pune-n pericol siguranţa şi
averea. Atunci nu-ţi mai e cu putinţă să priveşti cu tot sftîta
fermitate. Ceea ce mărea în ceasul acela vălmăşeala era starea de
anarhie în care se aflau vechile partide ale republicii romane. La
drept vorbind, nu mai existau partide, ci doar coaliţii. în ultimii
cincizeci de ani luptele nu se mai dăduseră pentru principii, se
dăduseră numai pentru interese personale. Părerile nemaifiind
statornice ca altădată, rezultatul era că temperamentele sfioase,
care au nevoie să se agaţe de vechile tradiţii pentru a se cîrmui,
pluteau la întîmplare şi adeseori schimbau direc ţia. Rătăcirile
acestea de mirare ale unor persoane onorabile şi respectate
semănau îndoiala în conştiinţele şovăielnice şi îmbrăcau dreptatea
în ceţuri. Cezar, căruia nehotărîrile elitei îi erau cunoscute şi care
trăgea nădejde să se folosească de ele, făcea tot ce-i sta în putinţă
spre a le agrava pricinile. în clipa chiar cînd se pregătea să
distrugă constituţia ţării, se pricepea să pară a o respecta mai mult
decît orice pe lume. Un expert în domeniul acesta, şi căruia legile
romane îi sînt temeinic cunoscute, a declarat după o cercetare
atentă că Cezar avea legalitatea de partea lui şi că pretenţiile sale
erau întemeiate. 1 Se ferea desigur, atunci, de a-şi dezvălui toate
proiectele şi de a vorbi cu acea deplină sinceritate la care va
recurge cînd va fi stăpîn. Ba se prezenta ca urmaşul

1
v. excelentul studiu al domnului Th. Mommsen intitulat Die Rechlsfmgc
zivisvheii Caesar und dem Senat. (Problema de drept dintre Cer.nr şi senat), Breslau,
1857.

170
Gratiilor şi apărătorul drepturilor populare : ba ţinea să declare, ca
să-i liniştească pe toţi, că republica nu era implicată în
controversa pe care o reducea la un conflict de influenţă între doi
rivali puternici. In vreme ce-şi aduna legiunile în oraşele din
nordul Italiei, nu pomenea decît de voinţa lui de a păzi pacea
publică ; pe măsură ce adversarii deveneau mai violenţi, el se
arăta mai moderat şi niciodată n-a propus condiţii mai acceptabile
decît atunci cînd a fost încredinţat că senatul nu vrea să audă de
ele. De partea cealaltă, dimpotrivă, în tabăra unde şe găseau de
bună seamă moderaţii şi înţelepţii, nu se vădea decît furie şi
neîndeminare. Toţi cei care nu se arătau încîntaţi de perspectiva
războiului civil erau consideraţi inamici publici ; se vorbea numai
de proscrieri şi de confiscări, şi pilda lui Sulla era invocată de
către toţi. Se întîmpla aşadar, datorită unei stranii contradicţii, că
tocmai în tabăra unde profesiunile de credinţă se înte- meiau
numai pe apărarea libertăţii să fie cerute cu deose bită stăruinţă
măsuri excepţionale, şi pe cînd omul care-şi punea nădejdea toată
în război şi a cărui armată era gata propunea pacea, cei care nu
dispuneau nici măcar de un singur soldat sub arme se întreceau în
a o respinge. Astfel, de amîndouă părţile rolurile erau inversate, şi
s-ar fi zis că fiecare vorbeşte şi acţionează contrar inte reselor ori
principiilor sale. Să fie de mirare că-n mij locul unor asemenea
confuzii şi printre atîtea temeiuri de a şovăi, oameni cinstiţi ca
Sulpicius şi Cicero, devotaţi ţării lor, dar mai potriviţi s-o
slujească în vremuri de linişte decît în clipe de criză violentă, să
nu se fi hotărît din prima clipă ?
Caelius şovăia şi el, dar nu chiar pentru aceleaşi motive ca
Cicero şi Sulpicius. Pe cînd ei se întrebau unde e drep tatea,
Caelius se întreba numai unde e forţa. Aşa mărtu risea el însuşi, cu
stranie sinceritate. „în certurile interne, îi scria el lui Cicero, atîta
vreme cît lupta se duce pe căi legale şi fără a se recurge la arme,
datori sîntem să ţinem cu partidul cel mai cinstit ; cînd se ajunge
însă la război, trebuie să ne alipim de cei mai puternici şi să
considerăm partidul cel mai sigur drept cel mai bun.‘ 1 Din clipa

1
Ad fam., VIII, 14.

171
cînd s-a mărginit să compare forţele celor doi rivali, alegerea îi
devenea mai uşoară ; spre a se hotărî, ii ajungea să deschidă ochii.
De o parte vedea unsprezece legiuni sprijinite de auxiliari încercaţi
şi comandate de cel mai mare general al republicii, înşirate pe
fruntarii şi gata să intre în campanie la cel dinţii semnal 1 ; de alta,
prea puţine trupe instruite, de nu chiar deloc, numai un însemnat
număr de tineri de neam mare. pe atit de puţin apţi să comande pe
cît erau de incapabili să asculte, si multe din acele nume ilustre
care mai mult fac cinste unui partid decît îi sînt de folos ; ici un
regim întru totul militar şi o disciplină ca de tabără, dincolo certuri,
discuţii ranchiune, rivalităţi de influenţă, deosebiri de păreri, pe!
scurt toate obiceiurile şi toate inconvenientele pieţn publice
transferate într-o tabără. Acestea-s obişnuitele necazuri ale unui
partid care susţine că apără libertatea, căci e greu să impui tăcere
unor oameni care se bat ca să păstreze dreptul de a vorbi şi orice
autoritate curînd devine suspectă, atunci cînd ai recurs la arme
pentru a te împotrivi unui abuz autoritate. Ceea ce marca însă mai
ales deosebirea dintre cele două partide era carac terul celor doi
conducători. Cezar le părea tuturor, pîna şi vrăjmaşilor cei mai
îndîrjiţi, înzestrat cu o energie şi
o chibzuinţă de-a dreptul miraculoase. Cît despre Pompei, era
limpede că nu săvîrşise decît greşeli, şi purtarea sa nu putea fi
explicată mai raţional atunci decît astăzi. Războiul nu-1 luase prin
surprindere ; îi spunea lui Cicero că-1 prevestise de mult 2 . Dar nu
numai că-1 prevestise, s-ar fi zis că-1 doreşte ; potrivit părerii lui
fuseseră respinse propunerile lui Cezar, şi majoritatea senatului
nu înfăptuise nimic fără a-i cere sfatul. Văzuse prin urmare din
vreme apropierea crizei, şi-n tot cursul acelui lung război
diplomatic care a precedat ostilităţile propriu- zise, avusese
răgazul trebuincios ca să- se pregătească. Astfel, deşi nu se
spunea nimic, toată lumea credea că e

1
Se vede, la sfîrşitul cărţii a opta din De bello gallico, că Cezar avea opt legiuni
în Galia, una în Galia Cisalpina şi- doua pe care i le-a dat lui Pompei. De îndată ce se
ivi primejdia de război, el porunci celor care se aflau în Galia să se apropie de
fruntarii. După cucerirea oraşului Corfinium, avea trei din yo* chile sale legiuni cu el.

2
A A Alt., VII, 4.

172
gata. Cînd declara cu obişnuita-i trufie că nu are decît a da din
picior pentru a scoate legiuni întregi din pământ, se credea că
vorbeşte de recrutări ascunse, de alianţe neştiute, care în ultima
clipă îi vor aduce trupe.. Avea o încredere în sine care aprindea
din nou curajul în inima celor mai spăimîntaţi. Intr-adevăr, o
încredere aşa de stranie, în faţa unui pericol atît de real, la un om
care cucerise întregi regate şi ocupase situaţii atît de înalte,
depăşeşte orice închipuire.
De unde îi puteau veni oare lui Pompei simţămintele acelea de
absolută siguranţă ? îi lipseau cumva infor maţiile precise asupra
forţelor adversarului ? Credea cu adevărat, aşa precum declara, că
trupele aceluia sînt nemulţumite, că generalii nu-i sînt credincioşi
şi că nimeni nu-1 va urma în războiul pe care are de gînd să-l
pornească împotriva ţării ? Ori poate că se bizuia pe norocul de
care avusese parte la început, pe faima numelui său, pe acele
fericite întîmplări care-i asiguraseră atîtea biruinţe ? Sigur e
numai faptul că în clipa cînd veteranii Alesiei şi Gergoviei se
adunau la Ravena şi se apropiau de Rubicon, imprudentul Pompei
făcea paradă de mare dispreţ pentru general şi pentru trupele lui,
vehementer contemnebat hune hominem ! 1 Fanfaronada aceasta
însă nu ţinu mult; la ştirea că Cezar venea în
marş asupra Romei, ea pieri dintr-o dată şipe acelaşi om
pe care Cicero ni-1 arăta puţin înainte dispreţuindu-şi rivalul şi
prezieîndu-i înfrîngerea, ni-1 prezenta, după ce au trecut cîteva
zile, îngrozit şi luînd-o la sănătoasa pînă-n fundul Apuliei, fără a
cuteza să se oprească ori să se întărească undeva. Ne-a rămas
scrisoarea pe care Pompei a trimis-o atunci consulilor şi lui
Domitius, care cel puţin încerca să reziste 1a- Corfinium : „Aflaţi,
le spune, că sînt cît se poate de neliniştit (scitote me esse in
summw sol- licitudine)“ . 2 Ce contrast faţă de cuvintele insolente
de mai înainte ! Iată într-adevăr stilul unui om care, trezind u-se
brusc din nişte speranţe nemăsurate, trece pe nerăsuflate de la o
extremă la alta. Nu pregătise nimic, pentru că era prea sigur de
izbîndă ; nu îndrăzneşte să facă nimic, pentru că e prea sigur de
înfrîngere. Nu mai

1
Ad Att., VII, 8.
8
Ad Att., VIII, 12.

173
axe încredere şi nu-şi pune nădejdea în nimeni ; orice împotrivire i
se pare inutilă ; nici măcar nu se mai bizuie pe redeşteptarea
spiritului patriotic şi nu-i trece prin gînd să adreseze un suprem
apel tineretului republican din municipiile italiene. Cu fiecare pas
făcut de inamic, el se dă şi mai muilt înapoi. Nici Brindisi, cu
puternice- le-i metereze, nu-i mai dă simtămîntul siguranţei ; vrea
să părăsească Italia şi nu se crede în siguranţă decît dacă izbuteşte
să aşeze marea între el şi Cezar.
Caelius nu întîrziase atît de mult cu luarea unei hotă- rîri. Mai
înainte chiar ca lupta să fi început, îi venise uşor să vadă de ce
parte e forţa şi a cui va fi victoria. Făcuse atunci, fără şovăire,
stînga-mprejur şi trecuse în primul rînd al prietenilor lui Cezar. îşi
preciză atitudinea, sprijinind cu obişnuita-i înflăcărare propunerea
lui Calidius care cerea ca Pompei să fie retrimis în provincia lui,
adică în Spania. Cînd speranţa unei soluţii paşnice se risipi cu
desăvîrşire, părăsi Roma împreună cu prietenii săi Curion şi
Dolabella şi se duse să i se alăture lui Cezar, la Ravena. îl urmă pe
acesta în biruitoru-i marş de-a lungul Italiei ; văzu cum Cezar îl
iartă pe Domitius, care fusese prins la Corfinium şi apoi cum îl
urmăreşte pe Pompei şi-l împresoară de aproape în Brindisi.
Ameţit de aceste succese rapide, îi scria lui Cicero : „Văzut-ai om
mai nerod decît acest Pompei al vostru care ne bagă în asemenea
grele necazuri şi se poartă atît de copilăreşte ? Ce crezi "“despre
soldaţii noştri care, în toiul iernii, în ciuda greutăţilor unui ţinut
sălbatic şi îngheţat, au pus capăt războiului plimbîndu-se ?“ 1
Odată înrolat în partidul cezarian, Caelius nu s-a mai gîndit la
nimic altceva decît să-l tragă şi pe Cicero Jupă el. Ştia că nu poate
făptui ceva mai pe placul lui Cezar. Biruitor cum se afla, Cezar,
care nu-şi făcea iluzii asupra celor puşi în slujba lui, îşi dădea
toluşi bine seama că-i lipsesc cîţiva oameni de vază spre a da
partidului său o înfăţişare mai acătării. Marele nume ,al lui Cicero
ar fi fost de ajuns pentru a îndrepta proasta impresie produsă de
cei ce-1 înconjurau. Din nefericire, nu era uşor să-l determini pe
Cicero a lua o hotărîre. El şi-a petrecut toată vremea care desparte
trecerea Rubiconului de cuce

* Ad fum., VIU, 15.

174
rirea portului Brindisi schimbîndu-şi în fiece zi părerea. De
amîndouă părţile se depuneau strădanii pentru a-1 atrage şi înşişi
cei doi conducători îl solicitau, dar în chip foarte diferit. Pompei,
neîndemînatic ca-ntotdeauna, îi trimitea scrisori scurte,
poruncitoare : „Ia-o cît mai repede pe Via Appia, vino după mine
la Luceria, la Brindisi, ai să fii în siguranţă 11 . 1 Ciudat limbaj al
unui învins care se încăpăţînează a vorbi ca un stăpîn ! Cezar era
mult mai iscusit : „Vino, îi spunea el, să mă ajuţi cu sfaturile, cu
numele, cu faima ta !“ 2 Aceste atenţii, aceste măguliri ale unui
general biruitor, care solicita cu umi linţă atunci cînd ar fi avut
dreptul să poruncească, nu-1 puteau lăsa nepăsător pe Cicero.
Totodată, ca să fie şi mai sigur că-1 va cîştiga de partea "sa,
Cezar îi punea pe amicii lui cei mai dragi să-i scrie : pe Oppius,
pe Balbus, pe Trebatius, şi mai ales b e Caelius, care se pricepea
atît de bine cum să-l ia cu duhul blîndeţii. Era simultan atacat în
toate punctele lui slabe ; i se zgîndărea vechea-i ranchiună
împotriva lui Pompei ; îi era stîrnită mila prin zugrăvirea
nenorocirilor care-i ameninţau familia ; i se aţîţa trufia arătîndu-i-
se că poate dobîndi onoarea de a împăca partidele şi de a pacifica
republica.
Toate asalturile acestea nu puteau să nu zdruncine pină la
urmă un caracter atît de slab. In ultima clipă, părea hotărît să
rămînă în Italia, la ţară, într-o casă izolată ori într-un oraş neutru,
şi să trăiască în afara politicii, fără a lua partea cuiva, dar
predicînd tuturora cumpătarea şi pacea. Ba şi începuse un frumos
tratat despre concordia cetăţenilor ; voia să-l termine în acel loc
retras şi dat fiind că avea cea mai bună părere despre propria-i
elocinţă, era convins că tratatul său va smulge armele din mîinile
cele mai îndîrjite. Era desigur o iluzie ; nu se cuvine a uita însă,
că unui om pe care nu-1 putem bănui, Cato, îi părea rău că Cicero
renunţase atît de iute la proiectul său. Il certa de a fi venit la
Pharsalos, unde prezenţa lui nu era de mare folos luptătorilor, în
vreme ce, rămînînd neutru, ar fi fost în măsură să-şi păstreze
ascendentul asupra celor doi rivali şi să joaoe

1
Ad Att., VIII, 11.
:
Ad AU., IX, 0.

175
intre ei rolul de mijlocitor. O singură zi fu însă deajuns pentru a
nărui toate aceste frumoase proiecte. Cînd Pompei a plecat din
Brindisi, unde nu se mai socotea a fi în siguranţă, Cezar, care se
bizuia pe o atare ştire pentru a-1 reţine pe Cicero, se grăbi să i-o
aducă la cunoştinţă. Dar tocmai aceasta îl determină pe Cicero să-şi
schimbe părerea. Nu era, precum Caelius, unul dintre oamenii aceia
care se schimbă după împrejurări şi trec de partea celui norocos. Se
simţi, dimpotrivă, apropiat de Pompei, deîndată ce-1 văzu în
nenorocire. „N-am ţinut niciodată să fiu părtaş al izbînzilor lui ; ce
n-aş da să fiu părtaş al nenorocirii lui.“ 1 Cînd află că armata repu-
blicană a plecat şi odată cu ea aproape toţi foştii lui prieteni politici
; cînd îşi dădu seama că pe glia strămo şească a Italiei nu mai există
dregători, nu mai există consuli, nu mai există senat, îl cuprinse o
adîncă durere ; i se păru că în juru-i s-a făcut un gol şi că soarele
însuşi, precum singur se exprimă, a dispărut din lume. Mulţi
veneau să-l felicite pentru prudenţa lui, dar el şi-o imputa ca pe-o
crimă. îşi învinovăţea amarnic slăbiciunea, vîrsta, dragostea de
tihnă şi de pace. Nu-1 mai stăpînea decît •un singur gînd, acela de a
pleca pe cît mai repede se va putea. „Nu-mi pot îndura căinţele,
spunea el ; cărţile, studiile, filozofia nu-mi sînt de nici un folos.
Sînt ca o pasăre ce vrea să zboare şi nu privesc decît înspre mare.“
2

Din clipa aceea, hotărîrea era luată. Zadarnic se strădui

Caelius să-l reţină în ultima clipă, printr-o scrisoare înduioşătoare,
unde îi înfăţişa averea pierdută şi viitorul fiului primejduit.
Cicero, deşi foarte mişcat, s-a mulţumit să răsipundă cu o tane
oare nu-i era obişnuită . „Sînt fericit să văd că te îngrijorezi de
soarta fiului meu ; dar dacă republica dăinuie, va fi mereu
îndeajuns de bogat cu numele tatălui său ; dacă va trebui să piară,
va îndura şi el aceeaşi soartă ca toţi cetăţenii". 3 (Curînd apoi, stră-
bătu marea spre a se duce în tabăra lui Pompei. Nu pen tru că ar fi
crezut în succes ; alăturîndu-se unui partid

1
,4d Alt., IX. 12. t 1 Ad Att;
IX, 10. 5 Ad /am., II, 16.

176
căruia îi cunoştea toate slăbiciunile, ştia limpede ca lumina zilei
că se duce să ia de bună voie parte la un dezastru. ,,Vin, spunea el,
aidoma lui Amphiaraus, să mă arunc de viu în genune." 1 Era o
jertfă pe care credea că-i de datoria lui s-o aducă patriei, şi se
cuvine să o socotim cu atît mai de ‘preţ cu cît o aducea fără iluzii
şi fără speranţă.
Pe cînd Cicero pornea astfel să i se alăture lui Pompei,
Caelius îl însoţea pe Cezar în Spania. Orice legături între ei
deveneau acum imposibile ; drept care şi corespondenţa lor, pînă
atunci intensă, se curmă la data aceea. A rămas totuşi o scrisoare,
ultima pe care şi-au scris-o şi care prezintă un straniu contrast cu
toate cele premergătoare. Caelius o adresa lui Cicero abia la cîteva
luni după evenimentele pe care le-am pomenit, dar în împrejurări
cu totul diferite. Deşi nu ne-a ajuns decît foarte ciuntită, iar
înţelesul tuturor frazelor nu-i uşor de restabilit, se vede limpede că
cel care o scria era pradă unei violente iritaţii. Acest partizan al
lui Cezar, care încerca să-i convingă pe ceilalţi de părerea sa, s-a
prefăcut peste noapte în duşman neînduplecat ; cauza pe care mai
adineaori o apăra cu atîta căldură, n-o mai numeşte decît
o cauză execrabilă şi consideră „că-i mai bine să mori decît să
râmîi în rîndurile ei“. 2 Ce se petrecuse oare în răstimp ? Pentru
care pricină îşi schimbase Caelius din nou părerea şi care au fost
urmările ? Se cade s-o arătăm, deoarece relatarea aceasta va putea
arunca oarecare lumină asupra politicii dictatorului şi ne va ajuta
îndeosebi să-i cunoaştem mai bine pe cei din jurul său.

111

în al său tratat Despre Prietenie, Cicero afirmă că un tiran nu

poate să aibă prieteni ' J . Grăind astfel, se gîndea la Cezar, şi
trebuie să recunoaştem că pilda aceasta pare să-i dea dreptate. Nu-
ţi lipsesc curtenii cînd eşti stăpîn,

1
Ad fam., VI. 6.
* Ad fam., VIII,
17. s Dii amic.,
15.

177
12
iar Cezar, care-i plătea bine, a avut în juru-i mai mulţi decît oricine
altcineva ; prieteni sinceri şi devotaţi nu-i ştim însă. Poate să fi
avut dintr-aceştia în rîndurile slujbaşilor săi mai puţin cunoscuţi, a
căror amintire istoria n-a păstrat-o\ dar nici unul din cei pe care-i
aşeza la locuri de frunte, chemîndu-i să ia parte la biruinţa lui, nu i-
a rămas credincios. De pe urma generozităţii nu s-a ales decit cu
nerecunoscători, clemenţa sa n-a îmbunat pe nimeni şi a fost trădat
de cei pe care-i copleşise cu hatîruri. Singurii ce pot cu adevărat fi
numiţi prieteni erau soldaţii, veteranii rămaşi din marele război al
Galiei ; erau sutaşii, pe care-i ştia pe toţi pe nume şi care mergeau
atît de vitejeşte la moarte sub ochii^ lui . acel Scaeva al cărui scut,
la Dirrachium, a fost străpuns de două sute de suliţe 2 , acel
Crastinus care în dimineaţa bătăliei de la Pharsalos îi spunea :
„Diseară îmi vei mulţumi, de voi fi mort sau de voi fi viu“. 3 Aceia
l-au slujit cu credinţă, el îi cunoştea şi se bizuia pe ei ; dar îşi dădea
cît se poate de bine seama că nu li se poate încredinţa generalilor
săi. Deşi-i umpluse de bani şi de onoruri după victorie, erau
nemulţumiţi toţi cîţi se aflau in juru-i. Unii, cei mai cinstiţi, se
simţeau amărîţi la gîndul că nimiciseră republica şi-şi vărsaseră
sîngele pentru a instaura puterea absolută. Cei mai mulţi nu aveau o
conştiinţă atît de exigentă, dar socoteau că nu li se plătise îndeajuns
pentru serviciile făcute. Mărinimia lui Cezar, oricît de mare ar fi
fost, nu izbutise să-i mulţumească. Li se dăduse republica pe mîini,
erau pretori şi consuli, cîrmuiau provinciile cele mai bogate, şi
totuşi nu încetau a se plînge. Toate cele erau pentru dînşii prilej de
cîrtire. An.ton.iu îşi adjudecase pe preţ de nimic casa lui Pompei ;

1
Ar Ci nedrept să trecem sub tăcere numele lui Matius, de L-l care ne-a rămas o
atît de frumoasă scrisoare cu prilejul moi- tii lui Cezar (Ad fam., XI. 28). Acesta a
fpst pentru Cezar un prieten adevărat: dar să nu uităm că nu se număra printre cei pe
care Cezar îi făcuse pretori sau consuli şi ale căror datorii le-a plătit de atîtea ori.
Matius n-a ocupat niciodata o funcţiune politică însemnată şi de n-ar fi fost
corespondenţa pe care a purtat-o cu Cicero, numele lui n-ar fi ajuns pma la noi.

2
De beli civ., III, 53
3
De beli. civ.. III, 91.

178
cînd portăreii veniră după bani, se rnînie tare şi-i plăti cu
înjurături. De bună seamă că în ziua aceea s-a simţit ultragiat şi a
fost convins de ingratitudinea lui Cezar. Nu rareori se întîmplă că
războinicii, atît de bravi în faţa duşmanului şi minunaţi în ziua
bătăliilor, să redevină, în viaţa de toate zilele, nişte bieţi ambiţioşi
vulgari, roşi de pizme josnice şi de nesăţioase pofte. Au începui
cu plîngeri şi cîrtiri şi au sfîrşit mai toţi trădînd. Printre cei care l-
au ucis pe Cezar se aflau generalii lui poate cei mai buni :
Sulpicius Galba, învingătorul nan- tuaţilor, Basilius, unul din cei
mai străluciţi ofiţeri de cavalerie, Decimus Brutus şi Trebonius,
eroii asediului Marsiliei. Cit despre cei care nu făceau parte din
complot, nu s-au purtat nici ei mai bine în ziua aceea. Cînd citim
în Piu tar h povestea morţii lui Cezar, ni se strînge inima văzînd
că nimeni n-a încercat- să-l apere. Conjuraţii nu erau decît vreo
şaizeci, iar numărul senatorilor se ridica la opt sute. Cei mai mulţi
făcuseră parte din armata lui ; toţi îi datorau onoarea prezenţei lor
în incinta curiei, de care nu erau însă vrednici, şi nemernicii aceia,
care numai lui îşi datorau averea şi funcţia, care-i cerşeau
ocrotirea şi trăiau de pe urma dărniciei lui, s-au uitat cum e omorît
fără a sufla o vorbă. Toată vremea cit Unu îngrozitoarea luptă, pe
cînd „asemenea fiarei atacată de vînători. el se zbatea împotriva
spadelor trase împofcrivă-i“, toţi au rămas nemişcaţi la locurile lor
şi nu-şi dovediră vitejia decît luind-o la goană cînd Brutuş, de
lîngă leşul însîn- gerat. încercă să ia cuvîntul. Cicero îşi amintea
de scena aceea, al cărei martor fusese, cînd spunea mai tîrziu : „în
ziua cînd pier opresorii patriei, se vede limpede că ei nu au
prieteni “. 1
Dacă generalii lui Cezar, care aveau atîtea pricini de a-i
rămîne fideli, l-au trădat, se putea oare bizui mai temeinic pe
aliaţii aceia îndoielnici, recrutaţi în for şi care, înainte de a-1 sluji
pe el, se făcuseră slujitorii tuturor cauzelor ? Spre a-şi aduce
planurile la îndeplinire, avea nevoie de oameni politici : îi
trebuiau în număr cît mai mare, pentru ca noul guvern să nu pară a
fi un regim întru totul militar. Iată de ce nu era pretenţios şi-i lua

1
De amic,, 15. —

179
fără a mai sta să-i aleagă. Veniseră mai ales la eUcursonle tuturor
partidelor. îi primea bine, dtşi le purta pi puţină consideraţie, şi-i tîra
peste tot locu dupa el. Pe rwVro il speri ară de-a bmelea, cmd Ce/ar
veni sa 1 vadă, cu ei cu tot. la Formiae : „în toata Italia, spunea, nu
există un derbedeu care sa nu fie cu el , iai Atlu. ,
atît de rezervat îndeobşte, nu se putea opri de a califica cortegiul
drept o trupă infernală-. Orieit de obişnui; ' fi să vedem iniţiativa
unor asemenea revoluţii luata de oameni care n-au mare lucru de
pierdut, nu putem totuşi să nu fim surprinşi că Cezar n-a găsit
câţiva aliaţi mai onorabili. Cei care îi sînt cu desăvirşire ostdi sm
fai^ doar si poate constrînşi să admita ca in cec.a ce vroia sa
distrugă nu totul era vrednic să fie păstrat. Revoluţia asupra căreia
îşi concentrase gîndunle avea, tememn «-l ioase era firesc să aiba
şi partizani sincera Cum se face aşadar că totuşi printre cei care l-
au ajutat sa schimbe un regim de care mulţi se plîngeau, din
pricina caruia toată lumea suferise, să fi fost atît de puţini cei care
sa dea impresia că acţionează din convingere şi ca, dim potrivă,
mai toţi nu-s decît uneltitori cu Simbiie^ ca lucrează fără
sinceritate pentru un om caruia nu-i_poaita iubire şi în sprijinul
unei opere pe care o judeca diept
rCJ
Poate că alcătuirea partidului lui Cezar trebuie explicată prin
mijloacele de care se folosea îndeobşte spie a-si recruta partizanii.
Nu cunoaştem cazuri cin pc
I cîstiea un aderent să-şi fi pierdut vremea demonstnn- du-i
cusururile vechiului guvemămmt şi meritele cclui ne care vroia să-l
pună în locu-i. întrebuinţa argumente mai simple si mai sigure :
plătea. înseamna ca-i cunoştea bine pe oamenii timpului său, şi nu
se înşela crezmd ca, îXo P sSetaTe cu totul dedată luxului ţi
placenlor, convingerile slăbite cedează pasul intereselor materiale.
Cezar a pus în funcţiune un vast sistem de corupţie Gilia îi procură
mijloacele de care av<?a nevoie. O piadc cu tot atîta înverşunare
cît dovedise învingînd-o, ,P™rid
- cnime Suetoniu, pe tot ce putea gasi in templele zeilor si
luînd orăşele cu asalt, nu atît pentru a le pedepsi,

A
d

180
eît mai ales pentru a găsi pretextul să le jefuiască". ' Cu banii
aceia şi-a recrutat partizani. Cei ce veneau să-l vadă, nu plecau
niciodată cu mina goală. Nu uita nici să facă daruri sclavilor şi
liberţilor care exercitau oarecare influenţă asupra stăpînilor lor.
Cît timp lipsea din Roma, iscusitul spaniol Balbus şi bancherul
Oppius, care erau oamenii săi de afaceri, distribuiau din belşug
bani şi daruri in numele său şi veneau cu discreţie în ajutorul
senatorilor strîmtoraţi ; se prefăceau în vistieri ai tine rilor de
neam mare, cînd le sleiseră veniturile părinteşti. Acordau
împrumuturi fără dobîndă, dar se ştia cît se poate de bine prin ce
servicii urmau să se achite într-o bună zi debitorii. Astfel l-au
cumpărat pe Curion, care s-a vîndut pe preţ bun : avea datorii de
peste şaizeci de milioane de sesterţi. Caelius şi Dolabella,'Care nu
se puteau cîtuşi de puţin făli cu o situaţie financiară mai
strălucitoare, au fost probabil cuceriţi cu aceleaşi mij loace.
Nicicînd nu a fost corupţia aplicată pe o scară mai mare şi nu s-a
dat în vileag mai fără de ruşine. Aproape în fiece an, în timpul
iernii, Cezar revenea în Galia Cisalpină aducînd cu el comorile
galilor. Tîrgul chiverniselilor era atunci deschis şi marile
personaje soseau la el unul cîte unul. O dată, la Lucca, au dat
năvală atît de mulţi dintr-o dată încît au fost prezenţi două sute de
senatori în odăi şi o sută douăzeci de lictori la poartă.
De obicei, fidelitatea oanjenilor cumpăraţi nu durează mult
mai mult decît banii ce le-au fost daţi ; iar banii, în mîinile lor, nu
ţin cine ştie cît, şi-n ziua cînd nu le mai poţi acoperi risipele, se
cade să începi a te feri de ei. Mai exista în cazul nostru, penlru toţi
aceşti prieteni politici ai lui Cezar, o anume pricină care urma să-i
preschimbe cîndva în nemulţumiţi. Crescuseră în mij locul
furtunilor republicii ; se azvîrliseră de tineri în viaţa aceea activă
şi tumultuoasă şi prinseseră gust de ea. Nimeni nu uzase şi
abuzase mai mult ca ei de libertatea cuvîntului ; îi datorau
influenţa, puterea, renumele lor. Datorită unei ciudate coincidenţe,
oamenii aceia care se străduiau din răsputeri să dureze un
guvernămînt absolut erau aceiaşi care mai puţin ca oricine se
puteau

1
Suet., Caes., 54.

181
lipsi de luptele din for, de iureşul activităţii politice, de emoţiile
tribunei, adică de ceea ce nu există decît in cuvemămintele libere.
Nu se afla cineva căruia puterea despotică să nu-i fi părut în curînd
mai nesuferită, decît celor care nu fuseseră în stare să îndure nici
macar jugu uşor şi drept al legii. Aşa încît nu trecu mult, pmă ce-şi
dădură seama de greşeala săvîrşită. Au înţeles că ajutind un stăpîn
să confişte libertatea celorlalţi, şi-o predasera pe a lor Le era
totodată Uşor de constatat că noul regim pe care-1 instauraseră cu
propriile mîini nu le putea reda ceea ce le-ar fi asigurat vechiul
regim. Ce erau de lap. acele dregătorii şi acele onoruri pe care, cică,
le primeau drept răsplată, de vreme ce un singur om deţinea m mod
real puterea ? Mai existau desigur pretori şi consuli ; cum puteau fi
însă asemuiţi demnitarii aceştia, depmzmd de autoritatea lui,
întunecaţi de nu şi şterşi de gloria sa, cu cei din fosta republică ? De
aici trebuiau sa se işte fără doar şi poate dezamăgiri, păreri de rău,
ba adeseou şi trădări. Iată cum aliaţii aceia pe care Cezar 11
recrutase din diverse partide politice, după ce i-au fost de mare
folos i-au pricinuit pînă la urmă toţi numai necazuri. Nici unul din
caracterele acelea nestatornice şi nesupuse, nedisciplinate din fire şi
din obişnuinţă, nici unul nu s-a resemnat din toată inima să asculte.
Deindata ce nu se mai aflau sub ochii stăpînului şi înfrânaţi de mina
lui puternică, vechile instincte redeveneau în sinea lor pre -
cumpănitoare ; la primul prilej, iată-i dm nou răzvrătiţi ca şi altă
dată, şi-n urbea aceea potolita de puterea abso lută ori de cîte ori
lipsea Cezar, tulburările o luau de la capăt. Iată cum se face că
Caelius, Dolabella, Antoniu au distrus liniştea publică pe care aveau
tocmai sarcina de a o păstra. Curion, conducătorul tineretului trecut
de partea noului guvernămînt, a murit prea de timpuriu ca să aibă
răgazul de a fi nemulţumit ; dar după felul uşuratic şi nestingherit în
care şi începuse a pomeni despre Cezar în convorbirile lui intime,
după prea puţinele iluzii ce părea a-şi face asupra acestuia, ne
putem uşor închipui că — de i s-ar fi dat prilejul — ar fi fost şi el
aidoma celorlalţi. 1

1
Ad Atl., X. 4.

182
 Ne este acum uşor să înţelegem ce pricini avea Caelius de a se
plînge şi cum o ambiţie pe care demnităţile repu blicii n-o
mulţumiseră s-a aflat pînă la urmă stinghei'ită în noul regim. Ne
putem atunci explica şi ciudata scrisoare pe care a trimis-o lui
Cicero şi acea declaraţie de război pe care o adresa lui Cezar şi
partidului său. Nemulţumirea
i se cuibărisg curînd în suflet. încă din primele timpuri ale
războiului civil, cînd era felicitat pentru izbînzile alor săi,
răspundea cătrănit : „Ce-mi pasă de gloria aceasta, care nu ajunge
pînă la mine ?“ 1 începea omul să priceapă că în noul guvern nu va
mai fi loc decît pentru un singur ins şi că numai acelui ins îi vor
aparţine de-acum încolo şi gloria şi puterea. Cezar l-a luat cu el în
expediţia din Spania, fără a-i da, pare-se, prilejul de a se
evidenţia, înapoiat la Roma, a fost numit pretor, dar n-a avut parte
de pretura urbană, care era mai de vază ; i-a fost preferat
Trebonius. Preferinţa aceasta, pe care a privit-o drept o jignire, îi
pricinui o supărare amarnică. Luă hotărîrea de a se răzbuna şi nu
mai aşteptă decît prilejul oportun. I se păru că L-a găsit, cînd văzu
că Cezar pleacă cu toate oştirile sale în Thesalia, în urmărirea lui
Pompei. Crezu că în lipsa dictatorului şi a soldaţilor săi, în mij -
locul frămîntărilor din Italia, unde circulau mii de zvo nuri
contradictorii asupra rezultatelor luptei, va putea în cerca să dea o
lovitură hotărîtoare. Momentul era bine ales ; dar şi mai bine pusă
era însăşi chestiunea în jurul căreia Caelius voia să pornească
lupta. Nimic nu-i mai grăitor pentru isteţimea lui politică decît
faptul de a fi desprins atît de limpede părţile slabe ale partidului
victorios şi de a fi văzut dintr-o singură căutătură poziţia optimă
ce putea fi luată spre a-1 lovi cu succes.
Deşi Cezar era stăpîn pe Roma şi pe Italia, şi cu toate că se
prevedea că ar mata r epublicană n-avea să-l oprească; îi mai
rămîneau încă multe piedici de înfrînt. Caelius o ştia cum nu se
poate mai bine ; şi nu-i scăpa faptul că în luptele politice izbînda
constituie adeseori o încercare plină de primejdii. După ce ai
învins vrăjmaşul, mai trebuie să-i stăvileşti pe ai tăi, ceea ce
cîteodată e şi mai greu. Trebuie să te opui unor pofte pe care pînă
atunci

1
Ad fam., VIII, 15.

183
le tolerai ori chiar parcai a le aţîţa cînd ceasul potolirii lor sc arăta
îndepărtat ; trebuie mai cu seamă să te aperi împotriva «peranţelor
exagerate pe care biruinţa le stîr- neşte în inimile celor care au
obţinut-o şi pe care nu le va putea împlini. De obicei, cita vreme nu
eşti cel mai tare şi vrei să-ţi faci partizani, nu cruţi făgăduinţele ; în
ziua cînd ajungi însă la putere, e tare greu să ţii toate făgăduinţele
făcute şi frumoasele programe din opoziţie, asumate şi trîmbiţate,
devin adevărate belele. Cezar era conducătorul recunoscut al
partidului democratic , de aici îşi trăgea întreaga forţă. Lumea îşi
amintea că, pătrunzînd în Italia, spusese că vine să redea libertatea
republicii înrobite de un pumn de aristocraţi. Dai paiti- dul
democrat, al cărui mandatar se proclama astfel, îşi avea programul
gata întocmit. Nu mai era identic cu al Grahilor. După un veac de
lupte adeseori sîngeroase, duşmăniile se ascuţiseră, iar nesăbuitele
împotriviri ale aristocraţiei făcuseră poporul şi mai exigent, fiecare
dintre conducătorii care,- după Caius Gracchus, îşi pro puseseră să-l
ducă la luptă, pentru a fi mai sigur că va fi urmat, formulase cîte o
cerere nouă. Clodius voise să proclame dreptul de asociaţie
nelimitat şi să conducă republica prin societăţile secrete. Catilina
făgăduia confiscarea şi jaful ; drept care amintirea-i rămăsese vie în
popor. Cicero vorbeşte de ospeţele funerare în onoarea lui şi de
florile mereu împrospătate pe mormîntul său. 1 Cezar, care se
înfăţişa drept urmaşul lor, nu le putea tăgădui întru totul moştenirea
; era nevoit să tăgăduiască împlinirea operei lor şi a ţelurilor
democraţiei. In ceasul acela, aceasta nu urmărea de fapt realizarea
unor reforme politice ; vroia altceva, o revoluţie socială. Să fie
hrănită nefăcînd nimic, pe socoteala statului, prin distribuiri
gratuite de alimente, foarte deseori repetate ; să pună mina pe cele
mai bune pămînturi ale aliaţilor, trimiţînd colonii în cele mai
bogate oraşe italiene ; să obţină un fel de împărţire a bunurilor sub
pretext de a se relua de sub stăpînirea aristocraţiei domeniul public
pe care şi-l însuşise : iată care era în general idealul plebei. Dar
ceea ce pretindea mai stăruitor, ceea ce devenise cuvîntul

1
Pro Flacco, 38

184
de ordine al întregului partid era anularea datoriilor,
2
i cum se spunea distrugerea registrelor creditorilor (tabulae
novae), cu alte cuvinte violarea legitimată a încrederii publice’ şi
falimentul general decretat pe cale de lege. Programul acesta,
oricît de violent era, Cezar păruse că-1 acceptă prodamîndu-se
căpetenia democraţiei. Cită vreme lupta rămăsese îndoielnică, se,
ferise ca de foc să facă unele rezerve, de teamă de a nu-şi slăbi
partidul prin dezbinări programatice. Iată de ce se credea că,
deîndată ce va fi biruitor, se va pune pe treabă pentru a-1 aduce Ia
îndeplinire.
Cezar însă nu venise numai spre a nimici un guver- . namînt,
ci vroia să întemeieze un altul, şi nu era neştiutor al adevărului că
spolierea şi falimentul nu pot dura nimic trainic. După ce, fără pic
de remuşcare, s-a folosit de programul democraţiei spre a răsturna
republica, a înţeles că-i revine acum un rol nou. în ziua în care se
văzu stăpîn al Romei, ■ instinctul său de om de stat şi interesul de
suveran îl preschimbară în conservator. în vreme ce întindea mîna
oamenilor moderaţi din vechile partide nu şovăia să reia adesea
tradiţiile vechiului regim.
Este sigur că opera lui Cezar, luată în totalitatea ei, e departe
de a fi aceea a unui revoluţionar; cîteva din legile lui au fost
lăudate de Cicero după idele din martie j asta e de ajuns, pentru a
ne convinge că nu erau conforme’ dorinţelor şi speranţelor
democraţiei. A trimis optzeci de mii de^ cetăţeni săraci în colonii,
dar peste mare, în Africa şi în Grecia. Nu se putea gîndi să
desfiinţeze cu desăvîrşire daniile făcute de stat poporului din
Roma ' ~ ar î e-a redus. în loc de trei sute ‘ douăzeci de mii de
cetăţeni care beneficiau de ele sub republică, n-a mai admis decît
o sută cincizeci de mii ; a poruncit <?a numărul acesta să nu fie
depăşit şi ca în fiece an pretorul să-i înlocuiască pe aceia dintre
privilegiaţi care vor fi decedat m cursul anului. Nu numai că n-a
adus vreo schimbare regimului prohibitiv în vigoare sub republică,
ci a mai introdus şi alte taxe vamale asupra mărfurilor străine, A
promulgat o lege somptuoară mult mai aspră decît cele anterioare,
care reglementa în amănunţime felul cum trebuie să te îmbraci şi
să te hrăneşti — şi legea aceasta o aplică cu o despotică străşnicie.
Pieţele erau

185
păzite de gărzi militare, de teama ca nu cumva să fie puse în
vînzare bunuri a căror cumpărare legea o interzicea, iar soldaţii
erau autorizaţi să intre în case şi să confişte pînă şi de pe masă
alimentele prohibite. Măsurile acestea care stînjeneau comerţul şi
industria şi care aşadar dăunau intereselor poporului, Cezar le
luase din stocul tradiţional al guvernelor aristocratice. Ele nu
puteau fi cîtuşi de puţin populare ; şi mai puţin populare încă
puteau fi îngrădirile aduse de el dreptului de întrunire. Dreptul
acesta, la care democraţia ţinea mai mult_ decît la oricare altul,
fusese respectat pînă pe la sfîrşitul republicii şi tribunul Clodius
se folosise cu îndemînare de el, spre a îngrozi senatul şi a
introduce teroarea în for. Sub cuvînt de a cinsti pe zeii lari ai
fiecărui cartier, se înjghebaseră asociaţii de cartier (collegia
compitalicia) care cuprindeau cetăţeni săraci şi sclavi. Mai întîi
religioase. societăţile acestea deveniseră în curînd politice, în
vremea lui Clodius, ele alcătuiau un fel de armată regulată a
democraţiei şi jucau acelaşi rol în răzmeriţele de la Roma ca, la
noi, secţiunile în 17&3. Pe lîngă aceste asociaţii permanente şi
toate pe acelaşi tipar, se înjghebau altele temporare ori de cîte ori
avea loc vreo alegere mai importantă. Oamenii erau înrolaţi pe
cartiere, împărţiţi pe decurii şi centurii, li se dădeau comandanţi
care-i conduceau milităreşte la vot şi cum de obicei poporul nu-şi
dădea sufragiile pe gratis, era dinainte desemnat un personaj
important, denumit sequester, în mîinile căruia er'-i depusă suma
făgăduită de candidat, şi cîţiva distribuituri .(dfwisores)
însărcinaţi, după votare, să o împartă între triburi. Iată cum se
exercita la Roma sufragiul universal la sfîrşitul republicii şi-n ce
fel neamul acela, din fire iubitor de disciplină, izbutise să
disciplineze dezordinea, Cezar, care se folosise adeseori de
asociaţiile secrete şi datorită lor dirigui.se alegerile şi dominase
deliberările din for, n-a mai vrut să ştie de ele, cînd nu i-au mai
fost de' trebuinţă. îşi spuse că un guvern legal nu va dăinui mult
timp, dacă va îngădui să funcţioneze în preajmă-i guvernul acela
ocult. Nu şovăi aşadar sa ia măsuri aspre pentru a se descotorosi
de această dezordine organizată. Spre indignarea prietenilor săi,
desfiinţa d intr-o dată toate societăţile politice, nelăsîndu-le
decît pe cele mai vechi, care nu prezentau nici un pericol. Era o
măsură riguroasă şi care de bună seamă n-a fost pe placul
multora ; de aceea nici nu îndrăznise să o ia decît mai tîrziu, după
Munda şi Thapsus, cînd autorita- lea-i nu mai era contestată de
nimeni şi cînd s-a simţit destul de tare ca să se împotrivească
democraţiei, fosta lui aliată. Cînd a pornit spre Pharsalos, mai
avea încă de cruţat multe susceptibilităţi ; prudenţa îi cerea să nu-
şi nemulţumească prietenii, cîtă vreme mai avea atîţia duşmani.
Dealtfel, existau anumite chestiuni ce nu puteau
ii amînate, într-atîta şi le însuşise democraţia cerînd neîntîrziata
lor rezolvare. Aşa era mai ales cu anularea datoriilor. Cezar se
ocupă de problemă îndată după înapoierea din Spania ; dar nici în
privinţa aceasta, în pofida situaţiei sale delicate, n-a procedat aşa
de radical pe cît se credea că o va face. Prins între instinctele sale
de conservator şi cerinţele partidului său, se opri la a soluţie
mijlocie : în loc de a suprima cu desăvîrşire datoriile, se mulţumi
să le reducă. Dispuse mai întîi ca toate sumele plătite pînă atunci
drept dobînzi să fie scăzute din capital ; apoi, spre a uşura plata
sumei astfel reduse, hotărî că proprietăţile debitorilor vor fi
evaluate de arbitri şi că li se va statornici nu valoarea lor actuală,
ci valoarea avută înainte de.războiul civil; creditorii urmau să fie
obligaţi a le lua la preţul acela. Suetoniu spune că în felul acesta
creanţa era redusă cu mai mult de un sfert. Fireşte că nouă
măsurile acestea ni se par totuşi foarte revoluţionare. Nu
înţelegem intervenţiile puterii politice în vederea spolierii fără
motiv a particularilor, lipsiţi astfel de o parte din averea lor ; şi
nimic nu ni se pare mai nedrept decît de a vedea că legea însăşi
rupe contractele încheiate sub oblăduirea sa ; dar impresia pro dusă
n-a fost atunci aceeaşi. Creditorii, care se temeau că nu li se va
lăsa nimic, s-au socotit foarte norocoşi că nu pierd totul, iar
debitorii, care fuseseră încredinţaţi că vor fi cu totul liberaţi, s-au
plîns amarnic pentru că li se impunea să plătească totuşi ceva. De
unde şi decepţii şi cîrtiri : „în ceasul acesta, scria Caelius, cu
excepţia cîtorva cămătari, toată lumea aici e pentru Pompei". 1

1
Ad fam.. VIII, 17.

187
 Unui duşman ascuns, cum era Caelius, prilejul de a-şi vădi
simţămintele era bine venit. Se grăbi să-l folosească si să
exploateze nemulţumirea aceea al cărei martor era. Aplică o
tactică îndrăzneaţă. Să ia asupră-şi rolul de vajnic democrat, ori
cum s-ar spune astăzi de socialist, pe care Cezar nu-1 voia, să
formeze cu toţi nemulţumiţii aceia un partid mai radical şi să se
proclame conducător al lui, iată planul pe care şi-] făuri el. în
vreme ce arbitrii numiţi pentru a preţui bunurile debitorilor se
străduiau să ducă la bun sfîrşit gingaşa lor însărcinare, iar preto rul
urbei, Trebonius, judeca contestaţiile introduse împo triva
arbitrajelor, Caelius dispuse să i se aşeze propriul scaun curul
alături de tribunalul lui Trebonius şi, înal ţi ndu-se cu de la sine
putere la rangul de judecător al hotărîrilor colegului şi
superiorului său, vesti că va sprijini plingerile celor care s-ar
declara nemulţumiţi de ele ; fie însă că Trebonius mulţumea pe
toată lumea, fie (mai curînd) că oamenii se temeau de Cezar,
nimeni nu cuteză să se prezinte. Această primă înfrîngere nu-1
descumpăni pe Caelius ; chibzui, dimpotrivă, că pe măsură ce
situaţia devenea mai grea, trebuia să dea mai multă dovadă de
indrăzneală şi cu toată împotrivirea consulului Servilius şi a
tuturor celorlalţi demnitari, promulgă două legi absolut temerare,
una care scutea pe toţi locatarii de plata chiriei pe un an, cealaltă
care anula în întregime toate datoriile. De data aceasta poporul
păru dispus a sări în ajutorul celui care îi lua cu atîta hotărîre
partea : s-au produs tulburări ; a curs sînge, ca altădată, în for ;
Trebonius, atacat de o gloată mînioasă' a fost răsturnat de pe
estrada sa judecătorească şi n-a scăpat decît prin minune. Caelius
nu-şi mai încăpea în piele de bucurie şi credea, pesemne, că o
nouă revoluţie începe. Printr-o ciudată coincidenţă avea să cadă
victimă aceleiaşi greşeli care mai tîrziu îl va pierde şi pe Brutus.
în cauze cu totul opuse, aceşti doi oameni atît de feluriţi se înşelau
în acelaşi mod : amîndoi se bizuiseră prea mult pe locuitorii
Romei. Unul le reda libertatea şi-i socotea vrednici de a o dori şi a
o apăra, celălalt îi chema la arme făgăduin- du-le să împartă
averea bogătaşilor ; dar poporul, apăsător, nu dădu ascultare nici
unuia, nici altuia, căci

188
 nu era cu mult mai capabil de patimi josnice decît de aspiraţii
nobile. îşi terminase rolul şi-şi dădu seama de acest lucru : în
ziua în care abdicase în favoarea puterii absolute, părea să fi
pierdut cu desăvîrşire amintirea trecutului. De-atunci încolo
constatăm că renunţă la orice iniţiativă politică şi că nimic nu-1
mai poate scoate din apatie. Drepturile acelea dorite cu atîta
înflăcărare şi cucerite CU'> atîta trudă, poftele acelea aţîţate cu
atîta grijă de fruntaşii populari, tribunatul şi ligile agrare, totul îi
devine indiferent. Avem încă de pe atunci de-a face cu poporul
din vremea imperiului, atît de minunat descris de Tacit, cel mai
mîrşav dintre toate popoarele, d"mdu-se în vînt pentru orice
biruitor, crud pentru toţi înfrînţii, care întîmpină pe toţi cei ce
vin în triumf cu aceleaşi aplauze şi al cărui singur rol în toate
revoluţiile constă în a forma, cînd lupta s-a terminat, cortegiul
învingătorului.
Un asemenea popor nu putea fi sprijin serios pentru nimeni şi
Caelius greşea avînd .încredere în el. Dacă, printr-o rămăşiţă a
vechilor obişnuinţe, păruse odată simţitor la făgăduinţele care-1
răscoliseră de atîtea şi atîtea Ori cînd era slobod, răscolirea
simţămintelor n-a fost decît trecătoare şi s-a dovedit de ajuns ca
Roma să fie străbătută din întîmplare de'cîţiva cavaleri, pentru ca
totul să reintre în ordine. Consulul Servilius fu învestit de senat cu
faimoasa formulă care suspenda toate puterile legale şi concentra
autoritatea în mîinile unuia singur. Ajutat de aceste trupe în
trecere, el i-a interzis lui Caelius.să-şi exercite funcţiunea şi,
fiindcă Caelius se împotrivea, a pus să fie spart scaunul curul 1 şi
l-a smuls de pe estrada de unde nu vroia să coboare. De data
aceasta poporul rămase liniştit şi nici o voce nu răspunse celui
care încerca să trezească în acele suflete stinse vechile patimi.
Caelius se înapoie acasă spumegînd de mînie. După ce fusese
astfel ruşinat în văzul tuturor, nu mai

1
Un foarte ciudat amănunt, transmis de Quintilian, ne arată că-n toiul acestor
grave întîmplări, care-i puneau în joc viata, Caelius îşi păstra uşurătatea şi pornirea
spre zeflemea. După ce i-a fost spart scaunul curul, a pus să i se facă altul, numai din
curele şi l-a adus consulului. Toţi cei de faţă s-au prăpădit de rîs. Se spunea că
Servilius, în tinereţe, fusese pedepsit cu biciui rea (şi biciul, fireşte, era alcătuit din
curele).

189
putea rămîne la Roma. Drept care se grăbi să plece, spunînd în
dreapta şi-n stînga că se duce să limpezească situaţia cu Cezar ;
avea însă cu totul alte proiecte. De vreme ce Roma îl părăsea,
Caelius avea să încerce să răscoalc Italia şi să reia războiul social.
Era o acţiune cutezătoare ; totuşi, cu ajutorul unui om curajos al
cărui sprijin şi-l asigurase, nu deznădăjduia de a o duce la bun
sfîrşit. Trăia pe atunci în Italia un vechi conspirator, Milo, care se
făcuse temut prin violenţele sale în vremea anarhiei ce-a urmat
consulatului lui Cicero. Osîndit mai apoi pentru asasinat, se
refugiase la Marsilia. Cezar, rechemînd pe toţi izgoniţii, făcuse o
excepţie pentru acesta, de a cărui temeritate fără leac se temea ; la
invitaţia lui Caelius, însă, se înapoiase în taină şi aştepta
desfăşurarea evenimentelor. Caelius s-a dus să-l vadă şi amîndoi au
trimis scrisori stăruitoare municipiilor italiene făgăduindu-le marea
cu sarea şi îmboldindu-le să pună mîna pe arme. Municipiile
rămaseră liniştite. Caelius şi Milo se văzură astfel siliţi să apuce pe
ultima cale ce le mai rămînea deschisă. Părăsiţi de cetăţenii liberi
ai Romei şi Italiei, s-au adresat sclavilor, scoţîndu-i din închisori
pe cei întemniţaţi şi chemînd la luptă păstorii din Apulia şi
gladiatorii din jocurile publice. După ce, prin mijloacele acestea,
îşi adunaseră, cîţiva partizani, s-au despărţit spre a-şi încerca
fiecare norocul ; dar nici unul din ei nu izbuti. Milo, care'cutezase
să atace un oraş de seamă, apărat de un pretor cu o legiune, a murit
ucis de-o lovitură de piatră. Caelius, după ce zadarnic a încercat să
ridice Neapolul şi Campania la răscoală, a fost constrîns să dea
înapoi pînă la Thurium. Acolo întîlni nişte cavaleri gali şi spanioli
trimişi de la Roma ; ieşindu-le înainte spre a le vorbi şi a le făgădui
bani dacă-1 vor urma, aceştia îl omorîră.
Astfel pieri la treizeci şi patru de ani acest tînăr curajos care
nădăjduise să pună în cumpănă soarta lui Cezar. Nicicînd pianuri
mai vaste n-au avut un sfîrşit atît de jalnic. După ce vădise o
îndrăzneală de necrezut şi înjghebase proiecte din ce în ce mai
temerar e, pe măsura ce primele proiecte dădeau greş, după ce în
interval de cîteva luni încercase, pe rînd, să ridice la răscoală
Roma. Italia, sclavii, a murit fără glorie, de mîna unor barbari

190
 morală : ,,A fost un om care ar fi meritat să se poarte mai bine şi
să trăiască mai mult, dignus vir cui rriens melior et vita longior
contigissel !“ 1
La data morţii lui Caelius, tineretul acela elegant al cărui
model era şi pe care versurile lui Catul şi scrisorile lui Cicero ne-
au îngăduit să-l cunoaştem, dispăruse în bună parte. Nu mai era în
viaţă nici unul dintre tinerii care străluciseră la serbările din Baiae
şi care fuseseră aplaudaţi în for. Catul murise cel dinţii, atunci
cînd talentul său, de mult pîrguit, devenea mai convingător şi mai
plin de relief. Prietenul lui, Calvus, avea să-l urmeze în curînd,
răpus la treizeci şi cinci de ani, istovit de viaţa publică. Curion
fusese ucis de soldaţii lui Pompei, aşa cum şi pe Caelius l-au
omorît cei ai lui Cezar. Dolabella mai trăia, dar n-avea să le
supravieţuiască vreme îndelungată celorlalţi ; va pieri şi el în mod
tragic. A fost o generaţie pe care evenimentele agitate au secerat-
o, căci avem dreptul să spunem, potrivit vestitei zicale, că în toate
epocile ca şi în toate ţările acestea îi sfîşie pe cei ce i se
împotrivesc.

*.v 1 Inst. orat., X, 1.