OPINII

„NIMIC DE GLUMĂ SĂ NU VĂ PARĂ!”:

AUTORITATEA DOMNEASCĂ ŞI PERICOLUL DERIZIUNII

OANA RIZESCU

Adresându-se în scris sătenilor din Jibleni şi Călimăneşti la 12 mai 1646, Matei

Basarab le impută că strică ordinea în ţară şi nesocotesc autoritatea domnească prin atitudinea
lor batjocoritoare şi calomnioasă faţă de egumenul mănăstirii Cozia. Nu numai că sătenii ară
abuziv – „v-aţi ridicat de intraţi în moşiia sfintei mănăstiri de o araţi unde vă i voia, fără dă
ştirea egumenului”1 -, dar şi încearcă să-l denigreze pe egumen pe cale juridică - „v-aţi sculat
cu pâră asupra lui” -, cu scopul de a schimba un raport ierarhic şi de putere la nivel local:
„[...]i-aţi aruncat prihană şi-i faceţi multe lucruri şi amestecături, ca nişte câini ce v-aţi
îngrăşat. Iar acum, voi veţi să-i râdicaţi coarne, ca să fie în voia voastră şi de ce vă dă poruncă
şi învăţătură, voi nu ascultaţi de părintele, ci umblaţi voi, dân capetele voastre, ca nişte
oameni neînţelegători”. Că este vorba de calomnie, o spune chiar domnul după ce-şi manifestă
indignarea faţă de această lipsă de respect: „De care lucru, ce feciori de câine sânteţi voi, de
vă sculaţi asupra egumenului? Că bine ştiu domniia mea că acest egumen easte de treabă şi
om bun”. Informaţiile deţinute de domn sunt suficiente pentru a tranşa cazul. Domnul face uz
de autoritatea personală şi de ameninţarea cu o pedeapsă drastică, pentru a preîntâmpina
eventuale contestaţii din partea sătenilor. El le cere acestora din urmă să respecte obligaţiile
ce le revin faţă de egumen -„voi să căutaţi să aveţi a asculta de toate lucrurile de ce vă va da
părintele Ştefan, egumenul, învăţătură” - şi îi descurajează să mai înceapă vreun proces pe
viitor: „şi să nu mai înţeleg domniia mea că vă sculaţi asupra egumenului cu pâră, că voiu să
trimiţ domniia mea pre toţi să vă spânzure pre dânaintea caselor. Nimic de glumă să nu vă
pară!”
Recunoscut pentru maniera sa de adresare directă, Matei Basarab îmbogăţeşte
vocabularul documentelor emise cu „însăşi spusa domnului”, deci a poruncilor administrative
şi executărilor judecătoreşti, cu expresii şi termeni noi, al căror sens nu este întotdeauna
foarte clar. Am mai remarcat şi cu un alt prilej acest fapt, atunci când am analizat funcţia
punitivă a cuvântului scârbă, reliefând importanţa dispoziţiei personale a domnului, a stării
lui sufleteşti, pentru circumstanţele derulării procesului de judecată 2. În cazul de faţă, sătenii
„aruncă prihană” asupra egumenului (strică o reputaţie), fac „multe lucruri şi amestecături”
(instigă la nesupunere sau chiar acţionează negativ), şi o fac precum nişte „câini” ce s-au

1
Documenta Romaniae Historica, Seria B, Ţara Românească, vol. XXXI (1646), întocmit de Violeta
Barbu, Gheorghe Lazăr, Constanţa Ghiţulescu, Andreea Iancu, Oana Rizescu, Bucureşti, 2003, doc. 141.
2
Un termen punitiv din poruncile şi sentinţele de judecată domneşti: scârba, în „Revista istorică”, t.
XIII, 2002, nr. 3-4, p. 261-270.

„Revista istorică”, tom XVI, 2005, nr. 5 – 6, p. 163 – 166

164 Opinii 2
„îngrăşat” şi vor să „ridice coarne” egumenului, „umblând din capul lor”, ca să fie „în voia
lor”! Poruncile domneşti sunt clare pentru fapte de acest fel, care implică nerespectarea
autorităţii domnului: „cine se va ispiti a sări peste ceastă carte a domni<i>i mele, bine să ştie
că de mare pradă va fi şi bătaie”3. Tot astfel, slujbaşii ce abuzează de funcţie, luând, de
exemplu, rumâni pentru a-i face călăraşi, îşi riscă poziţia pe care o ocupă: „că apoi bine să ştii
că rea scârbă vei avea de cătră domnia mea”4.
Nu cunoaştem sigur care era finalitatea acestor ameninţări, însă poruncile domneşti
mai fac referire, tot pentru nesupunere, şi la „tăiatul urechilor” 5, ca şi cum organul urechii ar
fi răspunzător pentru această lipsă de comunicare. Pravila bizantină tradusă în româneşte
prevede pedepse exemplare dure6, însă nu avem certitudinea punerii în aplicare a acestor
prevederi. Şi nu cunoaştem nici gradul de eficienţă al acestor ameninţări sau reacţiile
întâmpinate de executorii domneşti din partea celor penalizaţi. Duritatea tonului întrebuinţat
ar sugera că, la nivelul practicii, ordinele nu erau atât de uşor de impus. Cum altfel ar fi putut
preciza domnul că cele spuse de el nu sunt o glumă? Este adevărat însă şi că societatea nu-şi
manifestă dezacordul într-o formă activă, preferând calea pasivă 7 sau pe cea a procesului
purtat de mai multe ori în faţa divanului, care, cu procedura sa acuzatorială, oferea
posibilitatea confruntării părţilor şi reluarea procesului ori de câte ori probe noi puteau fi
aduse în discuţie. Această cale, a „pârii” la divan, teoretic deschisă oricui, este cea blocată în
cazul analizat mai sus, unde se vădeşte incapacitatea mediului judiciar de a oferi forme
alternative de recurs. „Învăţătura” domnească nu va fi corectată decât mai târziu, când
principiul argumentării în sfera judiciarului va câştiga teren, contrapunându-se judecata divină
sancţiunii domneşti.
Astfel, mult mai târziu decât momentul Matei Basarab, ca răspuns la destituirea sa
de către Constantin Brâncoveanu, Antim Ivireanul va opune „pohtei” domneşti argumente
juridice, făcând o adevărată pledoarie8 care, în mod asumat, se vrea un exemplu: „să se afle la
cei de pre urmă, spre aducere-aminte şi să cunoască fieştecine şi nevinovăţia noastră”9. El
aminteşte domnului sursele autorităţii sale, punându-l pe beneficiarul graţiei divine în afara

3
DRH, vol. XXXI, doc. 176, 30 mai 1646.
4
Ibidem, doc. 72, 31 martie 1646 pentru Paul căpitan; vol. XXXII (1647), întocmit de Violeta Barbu,
Gheorghe Lazăr, Oana Rizescu, Bucureşti, 2001, doc. 202, 10 iulie 1647 pentru Gherghie vistier, ispravnicul
scaunului Bucureşti; Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. V (1640-1644),
întocmit de Marcel Dumitru Ciucă, Doina Duca-Tinculescu, Silvia Vătafu-Găitan, Bucureşti, 1985, doc.
339, 2 aprilie 1641.
5
DRH, vol. XXXI (1646), doc. 252, 19 august 1646.
6
Îndreptarea legii, 1652, ed. Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1962, bătaie cu toiege, gl. 302, zac. 55-56;
pe uliţă, prin târg, când vinovatul este purtat gol şi bătut: gl. 237, zac. 2, gl. 357, zac. 1.
7
Florin Constantiniu, Aspecte ale mentalului colectiv sătesc în societatea medievală românească, în
„Studii şi Materiale de Istorie Medie”, vol. VII, 1974, p. 90: „Pentru a supravieţui tuturor „răutăţilor” pentru a
răspunde challenge-ului lor, ţăranul român al evului de mijloc a recurs la o detaşare, amestec de înţelepciune,
indiferenţă, ironie şi condamnare. Şi totuşi, dincolo de această desprindere de realitate ca atitudine mentală, s-a
manifestat din plin şi refuzul de a accepta injustiţia unui sistem-ca cel feudal - care, condamnându-l să ţină pe
umerii săi o întreagă societate, îl excludea de la împărţirea privilegiilor”.
8
Scrisoare ce au scris vlădica Anthim cătră măriia-sa Constantin vodă Brâncoveanu, la leat 7220
[1712], în luna lui ghenarie 13, şi Duminică la fevruarie 3 zile, răspunsul ce am dat a doa oară, în vol. Antim
Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1972, p. 226-234.
9
Ibidem, p. 206.
3 Opinii 165
dreptului proclamat chiar de către el: „Şi cum că poţ măriia-ta să faci ce vei vrea, după pohta
măriei-tale, iaste lucru adevărat; iar eu încă zic să faci şi după pohta lui Hristos” 10.
Mitropolitul este parte activă la judecăţile domneşti şi la conducerea ţării, astfel că apelul la
moderaţie pe care îl susţine vizează şi modul de administrare generală a ţării: „Şi precum nu
te pripeşti la cele politiceşti a face răsplătire pentru cinstea domniei, aşa nu te pripi nici la
cele besericeşti, pentru cinstea lui Dumnezeu; că răul a se face iaste lesne, iar a să desface
iaste cu nevoie” 11.
Din nou, este invocată „gluma”, într-un context în care judecata umană este raportată
la modelul judecăţii celei de pe urmă: „Iară pentru paretisis ce mi-au venit poruncă de la
măriia-ta ca să fac, zic că nu îndrăznesc [...] să facem paretisis înşine noi, de voia noastră,
căci călcăm porunca şi făgăduiala, şi Dumnezeu nu glumeşte [s.n.]. Că zice marele Pavel:
fiecare, unde a fost chemat, acolo să rămână. Iar pentru dragostea măriei tale, de ne vei
porunci, vom face, pentru ca să nu socoţi că-ţ stăm împotrivă”.
La sfârşitul secolului al XVII-lea, „Oglinzile principilor” oferă domnitorilor modele
de comportament cotidian, contribuind la civilizarea moravurilor şi la reprimarea unor gesturi
în spaţiul public. Alexandru Duţu semnala anumite faze în evoluţia mentalităţilor, pe care le
dezvăluie „cărţile de înţelepciune”, subliniind raportul dintre tradiţie şi inovaţie. Poruncile lui
Matei Basarab se plasează într-o epocă a mentalului tradiţional românesc, am spune
„neafectat” încă de asemenea evoluţii. Va fi nevoie ca dezvoltarea retoricii să influenţeze
păturile educate ale societăţii româneşti12, ca instituţiile judiciare să dezvolte tehnica
anaforalei iar cărţile populare să se răspândească mai profund în societate13, pentru ca maniera
de adresare directă, ce presupune un spaţiu de dialog şi prezenţa fizică a doi protagonişti, să
se atenueze în sistemul judiciar.
Gluma, râsul şi derizoriul sunt invocate, în exemplele de mai sus, în contexte
punitive, ale sancţiunii. Semnificaţiile psihologice şi culturale ale binomului râs-plâns au fost
studiate în cadrul sistemului cultural global al Evului Mediu occidental, remarcându-se
asocierea glumei cu păcatul14. S-ar părea că Antim Ivireanul face şi el, indirect, o asemenea
asociere, atunci când îl atenţionează pe domn că, în clipa Judecăţii de Apoi, Dumnezeu nu mai
glumeşte.
După toate aparenţele, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, adresarea directă
exprimă încă un raport mai direct şi un contact aproape fizic între domn şi supuşi, ce poate fi
privit ca un reflex al procedurii de judecată. Atunci când admonestarea se face pe cale scrisă,
aceasta se întâmplă doar pentru că domnul nu o poate face personal, ca în cazul unei judecăţi
derulate în faţa sa, la divan. Limbajul actelor emise de domn reflectă şi ele procedura de
judecată orală, acuzatorie, în care părţile se confruntă „de faţă”. În divan, măcar că o parte
„asuprieşte, căce are gură multă şi plânge, iar nu e cum zici el”15, cealaltă, „dacă i se pare cu

10
Ibidem, p. 231-232.
11
Ibidem, p. 233.
12
Cărţi româneşti de artă oratorică, ed. Mircea Frânculescu, Bucureşti, 1990, p. V-LXIV.
13
Alexandru Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, 1972, „Drumul sinuos al
civilităţii”, p. 83-89; Daniel Barbu, O economie politică a lecturii, în Scrisoare pe nisip, Timpul şi privirea în
civilizaţia românească a secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1997, p. 59-76.
14
Jacques LeGoff, Une enquete sur le rire, în „Annales, HSS”, t. 52, 1997, nr. 3, p. 449-455.
15
DRH, vol. XXXII (1647), doc. 75, 12 martie 1647.
166 Opinii 4
strâmbu”, are posibilitatea să se apere. De aceea considerăm că şi referirile la manifestări
corporale ale împricinaţilor pot fi puse în legătură cu aceeaşi procedură orală de judecată.
Asocierea glumei, în plan imediat, cu ideea de pedeapsă, are rolul de a preîntâmpina
deriziunea faţă de autoritatea domnească. Din perspectiva domniei, situaţia ar deveni comică
dacă, ameninţând încontinuu cu spânzurătoarea, tăierea urechilor, plimbarea ruşinoasă prin
târg, domnitorul nu ar mai fi luat în serios de supuşii tentaţi să desconsidere ameninţările
tocmai din cauza grozăviei lor, ce pare să nu mai ţină de domeniul realului. Supuşii ar putea
crede că domnul nu este capabil să-şi pună în aplicare decizia, suspectându-l chiar că practică
un discurs dublu. Desigur că nu râsul ce provine din fericirea comuniunii cu natura16, din
„dragoste frăţească” asociată cu banchetul şi petrecerea17, expresie a unei bucurii
împărtăşite18, este cel vizat de limbajul poruncilor domneşti, ci râsul duplicitar, făţarnic şi
viclean.

16
Viaţa Sfântului Vasile cel Nou şi vămile văzduhului, ed. Maria Stanciu-Istrate, în Cele mai vechi cărţi
populare în literatura română, vol. IV, Bucureşti, 2004, p. 182.
17
Istoria lui Poliţion şi a Militinei, ed. Florina Racoviţă-Cornet, în Cele mai vechi cărţi populare, vol.
VII, 2003, p. 59 şi 109: „mult s-au vesălit cu Poliţionu şi mare bencheturi au făcut, pentru ca să poată face pe
Poliţionu să-i uite jalea lui”.
18
Violeta Barbu, Viaţa lui Esop. Studiu critic, Bucureşti, 1999, p. 197.