STILURILE MANAGERIALE

ALE
CADRULUI DIDACTIC

Mocioc Florentina Diana EPM III

 Stilul educaţional. Definiţie. Delimitări conceptuale.

Conceptul de stil educaţional îşi are originea în aria cercetărilor privind comportamentul didactic al profesorului, relaţiile profesor-
elevi. Acest concept a apărut pe baza contactului interdisciplinar al cercetării pedagogice cu sociologia şi teoria conducerii şi, mai
ales, pedagogia socială şi organizaţională.
Unele aspecte particulare ale stilurilor educaţionale au fost abordate însă şi în cadrul pedagogiei clasice şi tradiţionale, în contextul
reflecţiilor teoretice.

În definirea stilului managerial există unele dificultăţi ce îşi au originea în dependenţa acestuia de o serie de variabile personale ce
nu pot fi descrise întotdeauna cu rigurozitate. Din acest motiv descrierile tipologice ale stilurilor manageriale au un caracter
descriptiv şi metaforic, existând o oarecare distanţă între acestea şi realitatea de fapt.

O cercetare a lui Fred Fiedler introduce o departajare între comportament şi stil. Comportamentul este înţeles ca un set de acte
specifice, care-l angajează pe individ în activitatea didactică atunci când direcţionează, conduce colectivul.

Stilul reprezintă trebuinţele fundamentale ale unui lider, care motivează comportamentul. Astfel, comportamentul se schimbă prin
modificarea situaţiilor externe, în timp ce stilul rămâne constant.

Stilul desemnează un sistem unitar de mijloace de acţiune (de concepţie şi de execuţie) cu un caracter relativ stabil prin care
organele decizionale şi de execuţie contribuie la realizarea obiectivelor.

Pornind de la această premisă pot fi evidenţiate o serie de caracteristici ale stilului educaţional (Iucu, R., 2000, p.128):

Stilul este o variabilă organizaţională, cu mare influenţă în planul relaţional, interacţional-pedagogic;


Pentru o schimbare a stilului nu este nevoie de o schimbare a trăsăturilor de personalitate, ci de o reconstrucţie şi de o reechilibrare între cele
existente deja;

Stilul are valoare atunci când este interpretat situaţional;

Nu există stil ideal, cel mult unul mai eficient decât celălalt, explicabil prin separarea variabilelor constitutive ale acestuia;

Raportarea stilului educaţional la situaţiile de criză educaţională şi abordarea sa în conformitate cu particularităţile concrete ale solicitărilor
câmpului educaţional.

Stilurile manageriale adoptate de cadrele didactice în diferite situaţii sunt noţiuni manageriale generale care se aplică şi în activitatea
managerială de orice tip. Componenta esentiala a aptitudinii pedagogice este capacitatea de instruire, care consta in posibilitatea de a
organiza materialul de invatat si de a-l preda intr-o forma accesibila. 

A preda inseamna „a prezenta fapte, exemple, modele, teme, exponate etc, a propune elevilor o activitate asupra acestora, adica a-i
conduce sa le analizeze, sa le compare - deci sa lucreze cu acest material - si sa extraga apoi esentialul, pe care sa-l fixeze in
definitii, legi, principii etc.”

Predarea se distinge prin doua ramuri intim controlate: instruirea (care uneste predarea cu invatarea altora); transformarea altora,
formarea personalitatii sale prin convertirea predarii in invatare, a informarii in formare. Ca forma de comunicare didactica, predarea
consta intr-un sistem de operatii de selectare, ordonare si adecvare la nivelul de gandire al elevilor, a unui continut informational si
de transmitere a lui, folosind anumite strategii didactice, in scopul realizarii cu eficienta maxima a obiectivelor pedagogice. În
realitate există un stil dominant care îşi are originea într-o combinaţie de stiluri, ceea ce face ca el să nu fie întotdeauna constanta
unei persoane, având o anumită relativitate. Acelaşi individ, în situaţii diferite, produce comportamente manageriale variate generate
de stilul personal de conducere, care este o îmbinare a variabilelor personale cu cele contextual-situaţionale.

Stilul reprezintă comportamentul real al managerului, adică felul în care îşi pune concret în aplicare concepţia de manager şi
calităţile.

Un bun manager se probează prin ceea ce face şi cum face, în acest caz analiza procesului managerial bazându-se pe
comportamentele caracteristice ale managerului: ce face el, cum transmite sarcinile, cum comunică cu subordonaţii şi încearcă a-i
motiva, cum îşi realizează sarcinile.

Astfel, stilurile de conducere pot fi surprinse prin modelul comportamentului, în funcţie de trei seturi de “forţe” care contribuie la
conturarea conducerii (Hoffman, O., 1996, p.240):

- forţele managerului, ce au în vedere cunoaşterea, valorile şi experienţa managerului

- caracteristicile subordonaţilor, care joacă un rol deosebit de important în alegerea, de către lider, a stilului de comportament. În
prealabil, managerul trebuie să schimbe climatul grupului, să-l direcţioneze spre noi valori, motivaţii şi comportamente, să-l
influenţeze, astfel încât să poată schimba eficient stilul de conducere. Rolul şi responsabilitatea managerului este de a adopta acel stil
ce poate fi cel mai performant pentru organizaţie

- forţele situaţionale: specificul grupului, natura sarcinilor, factorii de mediu etc.

E.E. Geissler consideră că numai anumite moduri de comportament, adică “cele preferate şi care revin cu o anumită regularitate”
devin stiluri de conducere şi nu toate reacţiile la mediu, nu toate atitudinile faţă de situaţiile care devin complementare stilului (apud
Joiţa, E., 2000, p.155).

Fred Fiedler face însă o departajare între comportament (înţeles ca un set de acte specifice care îl angajează pe individ în activitate)
şi stil (care reprezintă trebuinţele fundamentale care motivează comportamentul unui lider), susţinând că primul se schimbă în
funcţie de situaţiile externe, în timp ce stilul rămâne constant.

Din perspectivă organizaţională, stilul managerial reprezintă „modul în care managerul îşi asumă puterea cu care este investit prin
statusul său în şcoală şi arta de utilizare a puterii în practici manageriale care să permită atât realizarea obiectivelor organizaţiei
şcolare, cât şi asigurarea unui climat de participare şi manifestare personală a fiecărui membru al comunităţii şcolare” (Păun, E.,
1999, p.121).

Stilul managerial, subliniază Romiţă Iucu (2000, p.129), este „un proces prin care o persoană sau un grup de persoane identifică,
organizează, activează, influenţează resursele umane şi tehnice ale clasei de elevi în scopul realizării obiectivelor propuse”.

În conturarea stilului managerial un rol important îl au următorii factori (Joiţa, E., 2000, pp.159-162):

- factorii de personalitate;

- motivaţia;

- aşteptările, influenţele şi presiunile de rol ce se exercită asupra afirmării profesorului. Aceşti factori determinanţi asupra stilului
managerial al profesorului rezultă din specificul şcolii ca organizaţie “care învaţă şi produce învăţare”(Păun, E., 1999, p.87) prin
procese pedagogice specifice;

- climatul organizaţional care poate defini,întări sau adapta stilul managerial al profesorului.

Stilul este o variabilă cauzală de care depinde o mare parte a aspectelor de viaţă şi de muncă a oamenilor dintr-o organizaţie,
apreciindu-se că numai prin îmbunătăţirea stilului performanţa poate să crească cu 15-20%.
În concepţia lui Fred Fiedler, eficienţa procesului managerial depinde de (apud Iucu, R., 2000, p.129);

- personalitatea managerului – are în vedere faptul că există manageri motivaţi de relaţiile interpersonale şi manageri motivaţi de
sarcinile instructiv-educative;

- variabilele situaţionale – care au în vedere atât situaţiile favorabile, cât şi pe cele nefavorabile.

Cea mai simplă clasificare a stilurilor de conducere are trei componenţe: stilul de conducere autoritar, stilul de conducere democratic
şi stilul de conducere permisiv.

1. Stilul autoritar este cel în care elevii nu sunt consultaţi aproape în nicio privinţa la luarea hotărârilor, iar în cazul în care li se dă o
sarcină nu sunt întrebaţi cu cine ar dori să lucreze.

2. Stilul democratic este cel în care elevii sunt consultaţi în luarea hotărârilor, iar dacă li se dă o sarcină li se permite să-şi aleagă
colaboratorii.

3. Stilul permisiv este cel în care predomină rutină, elevii nu sunt consultaţi dar nici nu se iau hotărâri importante, iar activităţile
„merg de la sine”. Profesiunea de cadru didactic se deosebeşte de multe categorii de profesiuni prin faptul că include relaţia om-om,
o relaţie intersubiectivă, presupunând cerinţe psihologice specifice.

Cercetările experimentale au evidenţiat că fiind absolut necesare anumite capacităţi psihopedagogice şi psihosociale, aşa cum se
evidenţiază şi în lucrarea “Aptitudinea pedagogică” de Nicolae Mitrofan.

Dintre factorii psihosociali implicaţi, am reţinut: capacitatea de a adopta uşor diferite stiluri de conducere, capacitatea de a influenţa
uşor grupul de elevi, precum şi indivizii izolaţi, capacitatea de a comunica uşor şi eficient cu alţii, capacitatea de a utiliza adecvat
puterea şi autoritatea.

Disciplina se referă la acceptarea anumitor 2scopuri şi a normelor de conduită necesare pentru realizarea lor. Pentru viaţa şcolară se
are în vedere modul în care profesorul asigură un climat optim pentru desfăşurarea activităţilor de instruire, adică ordinea şi
comportarea disciplinată a elevilor. Părerile despre cum să realizăm acest deziderat diferă de la profesor la profesor şi nu numai. Am
încercat să răspund doar la două întrebări legate de acest subiect: ce stil de conducere adoptăm în activitatea cu elevii şi cum
procedăm în câteva situaţii concrete întâlnite în colectivul de elevi.

Una dintre primele tipologii a fost realizată în 1938 de către Lewin, Lippit şi White, care au impus trei stiluri manageriale devenite
clasice: - stilul autoritar – caracterizat printr-un control absolut al cadrului didactic asupra elevilor, pe impunerea unor decizii fără
consultarea colectivului de elevi; acest stil managerial are avantajul adoptării rapide a deciziilor;
Stilul autoritar-opresiv este cel în care cuvântul cheie este supunerea; profesorul poate avea o competenţa profesională scăzută în
domeniul respectiv. Comunicarea managerială are loc numai pe verticală, de sus în jos. În schimb, se va dezvolta comunicarea
neoficială între elevi. Stilul autoritar-obiectiv este cel în care cuvântul-cheie este competenţa. Profesorul nu are disponibilitate pentru
relaţii personale; el priveşte rezultatele in mod obiectiv si organizează cu precizie procesul de predare. Acest tip de profesor se
implica extrem de mult in activitate si de aceea nu deleagă autoritatea. Se situează la o oarecare distanta de colectivul elevilor, deci
se vor stabili relaţii separate conducător - fiecare membru al clasei; aceasta caracteristica se completează cu faptul ca ii priveşte pe
elevi ca pe nişte instrumente. Comunicarea manageriala se desfăşoară tot de sus in jos, dar nu mai exista atmosfera de ostilitate din
cazul anterior.

- stilul democratic – caracterizat prin participarea întregului colectiv de elevi în adoptarea deciziilor sau desfăşurarea activităţilor
comune;

Stilul democrat-consultativ are ca termen cheie relaţiile umane. In acest caz, funcţia de conducere se îmbină cu funcţia de execuţie;
consultările cu membrii grupului de elevi sunt periodice (desi sunt numai consultări oficiale, tip şedinţa ).

Sunt folosiţi motivatorii de ambele categorii (extrinseci si intrinseci), iar autoritatea se deleagă într-un mod cunoscut de către elevi.
Este un lider raţional, care insa nu pune accentul pe coeziunea grupului de elevi.

Fluxul comunicării manageriale are si sensul de jos in sus iar elevii participa parţial la decizie. Stilul democrat-participativ are ca
termen cheie ataşamentul fata de elevi. Profesorul e mai curând un mediator-organizator al clasei si al procesului de discuţie/decizie;
de fapt, clasa este cea care ia decizia, in problemele care o privesc.

Predomina relaţiile si comunicarea neoficiala; liderul intervine când apar conflicte, pentru a împăca părţile adverse. Se folosesc
motivatorii intrinseci, iar cei care greşesc sunt ajutaţi de ceilalţi colegi sa se corecteze. Autoritatea se deleagă adesea, nu într-un mod
clar. Este stilul de comunicare manageriala cel mai generos, insa comunicarea in acest caz se poate transforma in handicap pentru
colectiv (pierderea de timp in discuţii inutile).

Pe termen scurt, profesorii care au avut un stil de conducere democratic sau autoritar au obţinut o productivitate buna de la elevi, pe
când cei cu stil permisiv au obţinut o productivitate slaba.

1. satisfacţia elevilor este mai ridicata in cazul stilului democratic, profesorii fiind mai prietenoşi si mai orientată spre grup;

2. in cazul stilului de conducere autoritar, se înregistrează conflicte in colectivul de lucru si un stres mai pronunţat ( agresivitate
ascunsa);

3. eficienta stilului autoritar se menţine numai daca e completata cu un control sever; atunci când liderul autoritar părăseşte locul de
munca, lucrul încetează, ceea ce nu s-a întâmplat cu grupurile experimentale conduse democratic sau laissez-faire.
4- stilul laissez-faire – caracterizat prin lipsa totală a controlului din partea cadrului didactic şi printr-o atmosferă de lucru extrem de
permisivă. Are ca termen cheie structura prestabilita. Profesorul are rol de reprezentare in exterior a clasei si de simbol al clasei pe
plan intern. El se mărgineşte in a furniza materialele informative elevilor si a anunţa momentul de început si de sfârşit al unei sarcini
(ciclu productiv).Acest stil de conducere poate funcţiona pe o organigrama clara, cu poziţii, modalităţi de realizare a sarcinilor,
sistem de sancţiuni si recompense foarte clar. Comunicarea manageriala este predominant de jos in sus si intermitenta, iar intre elevi
nu poate fi stabilit un profil clar al comunicării (depinde exclusiv de sociabilitatea acestora)

„Modelul managerial situaţional”, dezvoltat de Hersey şi Blanchard (1977), propune patru niveluri manageriale: - managerul
delegator – realizarea sarcinilor şi luarea deciziilor sunt, în mare măsură, delegate către clasa de elevi; acest stil este aplicabil unor
clase în care elevii au performanţe la învăţătură şi sunt motivaţi, iar relaţiile profesor-elevi sunt foarte bune; - managerul participativ
– urmărirea scopurilor şi luarea deciziilor se realizează prin co-participarea profesorului şi a clasei; e un stil aplicabil colectivelor a
căror capacitate şi motivaţie pentru învăţare este la nivel mediu; - managerul persuasiv – profesorul încearcă să-şi convingă elevii
prin sugestii şi idei; este un stil aplicabil claselor care nu au capacităţi de învăţare ridicate, dar care au motivaţie; - managerul
directiv (autoritar) – profesorul îndrumă şi direcţionează îndeaproape activităţile şi controlează fiecare activitate a elevilor; e un stil
managerial aplicabil colectivelor de elevi care nu au nici capacitate, nici motivaţie pentru învăţare; 5Reddin a realizat o grilă de
analiză a comportamentului managerului, ce cuprinde următoarele dimensiuni: orientarea pe relaţie, orientarea pe sarcină, orientarea
pe eficienţă. Eficienţa conducerii colectivului de elevi depinde pe de-o parte de personalitatea profesorului, iar pe de altă parte de
variabilele situaţionale.

O tipologie pertinenta a stilurilor educaţionale este cea elaborata de Vroom. Dintre stilurile manageriale identificate de acesta,
enumeram:

1. autocrat I – adopta singur decizia pe baza informaţiilor deţinute pana atunci;

2. autocrat II – obţine informaţii suplimentare si apoi decide

3. consultativ I – prezintă problema unor membrii relevant ( eful clasei), apoi ș adopta singur decizia;

4. consultativ II – adesea, membrilor clasei lise permite sa adopte o decizie;

5. grup – implementează decizia luată în grup. Likert propune un alt model, identificând patru sisteme de guvernare si de conducere:

1. Autoritar exploatator: deţine putere , controlul, monopolizează decizia si este vârful ierarhic;

2. Autoritar binevoitor: dezvolta oportunităţi pentru constatare, are o productivitate si comunicare buna si o motivaţie economica;

3. Consultativ: se caracterizează prin încurajarea delegării si a consultaţii; dezvolta interacţiuni profunde, atitudini favorabile si un
grad mare de asumare a răspunderii;
 4. Participativ: conducătorul se raportează cu respect si interes la subordonaţi (elevi); încurajează comunicarea laterala si instituie
un climat favorabil bazat pe respect. Adoptarea unui stil managerial este condiţionată de staţiile educaţionale specifice.

Odată cu cercetările de psihologie socială a dinamicii grupurilor şcolare, profesorul a început să fie considerat “conducător de grup”,
care trebuie să asigure un anumit climat de disciplină şcolară. În calitate de conducător social, el se poate manifesta: democratic,
autoritar sau liber (laissez-faire), impunând un anumit model al relaţiilor interpersonale.

Stilul democratic, în consonanţă cu opţiunile social-politice ale democraţiei, are cei mai mulţi adepţi. Acest stil presupune:
disponibilitatea de comunicare, simţul echilibrului, firea deschisă, agreabilă, permisivă. Toate aceste calităţi vin pe fondul
competenţei profesionale, al unei pregătiri psihologice şi pedagogice solide a profesorului.

Disciplina de tip democratic are ca trăsături: raţiunea, umanismul şi libera acceptare din partea elevilor. Ea “oferă explicaţii, permite
discuţia şi invită la participarea copiilor în sensul stabilirii şi întăririi unor norme ori de câte ori se simt în stare s-o facă. Mai presus
de toate, aceasta implică respectul pentru demnitatea individului, face apel esenţial la autocontrol, repudiază formele de pedepsire
nemiloasă, abuzivă şi revendicativă, ca şi uzul sarcasmului, al ridiculizării şi intimidării”. Spre deosebire de disciplina de tip
autoritar-absolutistă, cea de tip democratic nu apare ca o preocupare specială a profesorului, ci decurge oarecum firesc din derularea
activităţii, fiind parte integrantă din viaţa clasei şi având ceva inefabil. Realizarea unor relaţii de tip democratic se leagă de
priceperea profesorului de a organiza activitatea de învăţare din clasă astfel încât fiecare elev să fie implicat, după posibilităţi, în
propria instruire. În felul acesta, elevii nu mai au timp pentru preocupări străine, evitându-se dezordinea şi instaurând o atmosferă de
lucru. Disciplina devine astfel mai mult preventivă, profesorul fiind un supraveghetor care poate înlătura tendinţele negative printr-o
simplă privire sau printr-o solicitare a elevului în cauză, iar dacă abaterea de la o comportare civilizată este mai gravă, se impune
analiza cazului în colectiv şi stabilirea măsurilor cu întreaga clasă. Un fenomen negativ specific adolescenţei şi tinereţii este
teribilismul care are numeroase forme de manifestare, fiind în vădită creştere după 1989, când libertatea a fost prost înţeleasă de
mulţi ca o nerespectare a nici unei constrângeri. Sprijinul acordat de educator sub forma îndemnului şi a intervenţiei directe,
ameliorative este salutar în momentele critice din viaţa unui elev, putând fi un punct de pornire pentru o comportare civilizată care
va continua şi când ochiul atent al adultului nu mai este aţintit asupra copilului. Referindu-se la rolul şcolii în această etapă, Bertrand
Schwartz spunea: ”Trebuie să-i pregătim să înfrunte o reală situaţie în care nu va exista un profesor lângă ei ca să le arate calea de
urmat. Dacă individul nu-şi poate asuma propria sa educaţie, dând dovadă de iniţiativă astăzi, la şcoală, în acest caz nu există nici un
mijloc ca el să ajungă aici printr-un fel de magie, atunci când se va găsi singur în faţă cu o problemă reală”. Până să ajungă
independent, copilul simte nevoia unui ajutor pe care ar trebui să-l primească în primul rând de la părinţi, aşa cum spune Goethe: ”S-
ar naşte şi copii crescuţi/ De-ar fi crescuţi părinţii”. Ei aşteaptă însă sprijin şi mai ales înţelegere de la profesori, aşa cum a reieşit
dintr-un sondaj pe care l-am realizat printre elevii de 17-18 ani: “Nu mă aştept ca de mâine să se schimbe totul datorită unor sondaje
ca acesta, pentru că aici e vorba de personalitatea fiecăruia şi de dorinţa de a ne înţelege bine, de a avea o relaţie mai strânsă”.(A.M.,
17 ani).

Stilurile manageriale se manifestă, aşadar, în cadrul „unui construct uman, pe baza relaţiilor de tip ciclic şi ierarhic, influenţa
reciprocă fiind o sursă de coeziune, autoreglare şi direcţionare a comportamentului elevilor” [7, p. 130]. Abilitatea de a dezvolta un
stil demonstrează capacitatea cadrului didactic de a selecta din particularităţile sale anume calităţile care influenţează pozitiv
activitatea profesională.
În concluzie, activitatea şcolară nu poate fi realizată fără să luăm în considerare climatul educativ, adoptarea unui stil sau a altuia de
către un profesor depinzând de diferite criterii. Când sistemul instructiv al lecţiei este centrat pe asimilarea unor informaţii ştiinţifice,
stilul autoritar e mai eficient decât cel democratic, în timp ce dacă se urmăreşte stimularea iniţiativei elevilor în rezolvarea unor
probleme, stilul democratic este mai adecvat.
Bibliografie
1. Cardon, A. Coaching şi leadership în procesele de tranziţie. Codecs, București, 2006.
2. Cojocaru V.Gh. Schimbarea în educație și schimbarea managerială. Lumina, Chișinău, 2004.
3. Cojocaru V., Socoliuc N. Managementul educațional. Cartea Moldovei, Chișinău, 2007.
4. Iosifescu, Ş. Manual de management educaţional pentru directorii de unităţi şcolare. ProGnosis, Bucureşti, 2000.
5. Prodan, A. Managementul de succes. Motivaţie şi comportament. Polirom, Iaşi, 1999.
6. Sălăvăstru, D. Științele psihologiei, Iași, 2006.
7. Zlate, M. Leadership şi management. Polirom, Iaşi, 2004