SINTEZĂ 5 – 6

D E S T I N D E R E A R E L A T I VĂ (1962-1975)
În cursul anilor ’60:
- se constată bipolarizarea crescândă a vieţii internaţionale şi o eroziune a
monolitismului celor două blocuri
- Coeziunea NATO şi a Tratatului de la Varşovia a slăbit
- o schismă a apărut între URSS şi China populară, cele două superputeri au început un
dialog care viza limitarea cursei înarmărilor: este era destinderii
Anul 1962 a deschis o eră nouă de apropiere şi cooperare.
Bipolarismul americano-sovietic
Această perioadă:
- este marcată de voinţa de pacificare a celor doi mari, care au renunţat la o strategie a
tensiunii şi s-au angajat pe calea destinderii
- corespunde cu apogeul puterii americane, pe plan strategic şi economic
- corespunde cu intruziunea unui satelit sovietic (Cuba) în emisfera occidentală
După căderea lui Hruşciov (1964), criticat pentru eşecurile în politica agricolă dar, de
asemenea, în politica externă a început o lungă perioadă de guvernare a lui Brejnev. În timpul
guvernării acestuia, URSS a făcut proba unui dinamism extern contrastant cu imobilismul
intern, penetrând adânc Lumea a Treia, întărind integrarea „ţărilor frăţeşti” şi mai ales
obţinând un dialog privilegiat cu SUA, care au sfârşit prin a le recunoaşte puterea.

Destinderea n-a însemnat dezarmarea:

- în tabăra sovietică s-a observat o creștere considerabilă a armamentelor deoarece a
rămas în urmă față de SUA
- în 1962 Washingtonul dispunea de o netă superioritate
- cei doi mari ajung, la sfârşitul anilor ’70, la acumularea unui arsenal impresionant,
însă evită cu cea mai mare grijă orice înfruntare directă şi se menajează
Avansul american în domeniul tehnologic: americanii au fost primii care au ajuns pe Lună
(21 iulie 1969) şi ei au lansat primul laborator spaţial în 1973.

Reducerea tensiunilor internaţionale:

Anii ’60 au fost marcaţi de reluarea tratativelor între USA şi Uniunea Sovietică.
Perioada ’69 – ’73:
 - este faza cea mai fecundă a destinderii
- corespunde venirii la putere în Washington a preşedintelui Richard Nixon şi a
consilierului său pentru securitate naţională, Henry Kissinger.
SUA se consideră prima putere mondială, dar nu vor să mai conducă singuri, așa că
acceptă paritatea nucleară cu URSS şi în curând se va ajunge la o diplomaţie triunghiulară,
ceea ce explică atât acordurile privind domeniul ştiinţific şi comercial, cât şi în domeniul
militar. Un fel de înţelegere, de acceptare, s-a stabilit între americani şi sovietici, care a dus la
apariţia unei co-gestiuni a afacerilor internaţionale: fiecare din cei doi mari recunoaşte dreptul
celuilalt de a face să domnească ordinea în tabăra sa şi să evite cu grijă orice confruntare
directă.

Tratatul de la Moscova:
- din 1958 se pune problema interzicerii testelor nucleare în atmosferă
- ca urmare a crizei cubaneze, SUA şi URSS au ajuns la un punct final, după ani de
negocieri, ele fiind inițiatorii Tratatului de la Moscova (5 august 1963), semnat pentru
mai mult de 100 de ani, care interzice experienţele nucleare în atmosferă
- Franţa şi China, care şi-au pus la punct echipamentele lor atomice, au refuzat să adere.
- Tratatul de la Moscova n-a limitat arsenalul militar al celor doi mari, care au
conservat, fără posibilitatea de control, stocuri enorme şi pe care le sporeau.
- SUA și URSS invitau alte ţări să adere la el, privându-le de mijloace de a poseda ele
arme nucleare.
- însemnătatea militară a tratatului este nulă, dar cea politică este imensă, astfel el
concretizează o schimbare de climat între cei doi mari, care încheie un acord ce
respinge cu indignare China din tabăra estică şi Franţa din tabăra occidentală.

Tratatul asupra non-proliferării armelor atomice:

- în iulie 1968 se încheie un Tratat asupra non-proliferării armelor atomice, semnat de
SUA, URSS şi Marea Britanie
- acest tratat a fost respins din nou de Franţa şi China, care experimentează bomba cu
hidrogen în 1967-1968 şi refuză să adere la un tratat care le interzice să adere la clubul
atomic

Politica controlului armamentului:

- s-a creat (anunţată la 20 iunie 1963) o legătură între Washington şi Moscova (a apărut
telefonul roşu).
- la 27 ianuarie s-a semnat un tratat de nemilitarizare a spaţiului, a lunii şi a corpurilor
celeste şi interdicţia de a lansa pe orbită armele nucleare.
- 14 februarie 1967- tratatul de la Tlateloloco, trebuia să ducă la crearea unei zone libere
de arme nucleare în America Latină

Limitarea armamentelor strategice:

- Statele Unite şi URSS erau în curs de a acumula arme din ce în ce mai perfecţionate şi
erau îngrijorate de costul tot mai ridicat al rachetelor antibalistice
- ABM, al căror cost este considerabil, sunt capabile să oprească în zbor rachetele inamice
înainte să-şi atingă obiectivul – sovieticii le-au construit în jurul Moscovei şi
americanii în jurul Washingtonului
- al doilea progres a fost apariţia rachetei cu capete multiple sau MIRV, care permitea
atingerea mai multor obiective o singură dată.

Acordurile SALT I

- în iunie 1968 au început negocierile asupra limitării armelor strategice, SALT (Strategic
Arms Limitation Talks)
- la 26 mai 1972 s-au semnat acordurilor SALT, care erau compuse din două părţi: un
acord provizoriu şi un tratat
- acordul consistă din îngheţarea pentru cinci ani a armamentelor strategice, încetarea
construirii de rampe de lansare fixe pentru ICBM, rachetele intercontinentale şi a
lansatoarelor balistice pe submarine (SLBM)
- a fost pentru prima dată când cele două puteri, depăşind problema controlului, au
încheiat un acord privitor la armamente, care nu cere nimic de la alte ţări. Acordul
limita producţia la anumite tipuri de arme.

Întâlnirile între cei doi mari

1. Cu ocazia vizitei lui Nixon la Moscova (mai 1972), care a fost cea dintâi vizită
oficială a unui preşedinte american în URSS, s-a semnat o declaraţie comună, în 12
 puncte, care a „definit bazele raporturilor reciproce între SUA şi URSS”, un veritabil
cod de conduită.
2. În toamna anului 1972, o comisie consultativă permanentă instituţionalizează
dialogul sovieto-american. Este vorba de a transforma acordul provizoriu într-un tratat
definitiv. Acesta s-a făcut cu ocazia vizitei lui Brejnev în SUA (18-25 iunie 1973). Noi
acorduri, convenţii sau declaraţii au fost semnate, care angajau cele două ţări să
prevină războiul nuclear, nu numai între ele, ci şi între ele şi alte ţări.
3. A treia întâlnire la vârf (27 iunie-3 iulie1974) i-a permis lui Nixon şi Brejnev diferite
acorduri privitoare la limitarea experienţelor nucleare subterane. Întâlnirea Acord de la
Vladivostok, din 23-24 noiembrie 1974, este ultima întâlnire la vârf a destinderii. El
prevedea, pentru ambii, un plafon de 2400 lansatoare de rachete, care trebuiau să
servească de cadru pentru viitorul tratat SALT 2. Dar negocierile destinate să
pregătească un acord definitiv s-au împotmolit după aceasta.

Destinderea în Europa şi Östpolitikul

Trei chestiuni nu-şi găsiseră o soluţie în timpul perioadei războiului rece:

- situaţia teritorială moştenită din război,
- statutul Berlinului
- existenţa a două entităţi politice germane, simbol al diviziunii lumii: RFG şi RDG.
Reglementarea problemei teritoriale
- Până în anul 1969 politica externă a RFG a fost cea definită de cea a cancelarului
Adenauer, fondată pe alegerea Occidentului.
- Ea reia din 1955 relaţiile diplomatice cu URSS şi a început o apropiere prudentă faţă de
Polonia
- greutăţile politice, cea a refugiaţilor şi a repatriaţilor, au constrâns-o la o mare prudenţă
şi a imprimat o anumită rezervă politicii externe vest-germane.
- Această politică este fondată pe două principii contradictorii: voinţa de a ancora RFG la
Occident şi, în particular, ancorarea în construcţia europeană şi, în acelaşi timp,
revendicarea unei Germanii unificate şi pretenţiile RFG de a-i reprezenta pe toţi
germanii.

Östpoltikul (politica pentru est):

 - Ca urmare a eforturilor de destindere americano-sovietică şi politicii pentru est a
generalului de Gaulle, RFG s-a deschis pentru est.
- Östpolitikul, schiţat din 1966, de guvernele „marii coaliţii” (înţelegând aici pe creştin-
democraţi, social-democraţi şi liberali), a fost dezvoltat, începând cu 1969, de Willy
Brandt, care iese învingător în alegeri în fruntea unei coaliţii restrânse a social-
democraţilor şi a liberalilor.
- El va duce o politică de apropiere de est, imitând ceea ce a făcut preşedintele de Gaulle
şi Nixon.

Acordul RFG-URSS
Germanii au început negocierile cu sovieticii, care au condus la acordul de la Moscova,
din 12 august 1970. Părţile au declarat că obiectivul cel mai importat al lor este pacea şi
destinderea, recunoscând inviolabilitatea frontierelor europene şi menţinând drepturile celor
patru puteri asupra Berlinului.

Recunoaşterea frontierelor germano-poloneze

Au avut loc discuţii cu Polonia, pe chestiunea linia Oder-Neisse, pe care Germania
federală n-a vrut niciodată să o recunoască. Tratatul semnat la 7 decembrie 1970 afirmă
intangibilitatea acestei frontiere. Imaginea cancelarului W. Brandt, îngenuncheat în faţa
monumentului ridicat în memoria victimelor Ghetoului din Varşovia, dă o dimensiune umană
reconcilierii germano-poloneze.

Statutul Berlinului
Între cele două Germanii rămâne problema Berlinului, libertatea de acces în Berlinul de
vest. Lungi negocieri au permis încheierea la 3 septembrie 1971 a unui acord cvadripartit
asupra Berlinului, stipulând menţinerea drepturilor celor patru puteri ocupante şi un nou
statut. Occidentalii acceptă ca oraşul să nu mai fie considerat un land al RFG.

Recunoaşterea celor două Germanii:

- Cele două state s-au recunoscut şi şi-au schimbat reprezentaţii diplomatici. Până în acest
moment, RFG s-a considerat reprezentanta celor două Germanii.
- Tratatul cu Germania de Est recunoaşte explicit că nici unul din cele două state n-au
suveranitate în afara frontierelor actuale.
- Tratatul între cele două Germanii a fost finalmente notificat la 21 decembrie 1972. Una
din consecinţele esenţiale ale acestui tratat a fost de a obţine recunoaşterea RDG de
către numeroase state occidentale şi admiterea celor două Germanii în ONU
Urmările conferinţei de la Helsinki asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale
- Conferinţa de la Helsinki a fost punctul de maximă importanţă al destinderii, chiar dacă
a existat o anumită ambiguitate a Actului final.
- URSS era preocupată de garantarea frontierelor europene, născute din război, cerând o
conferinţă asupra securităţii europene.
- Occidentalii, care n-au acceptat formal situaţia de fapt a Europei după conferinţa de la
Yalta şi cortina de fier, au pus condiţiile lor, în special încheierea unui acord asupra
Berlinului, la care să participe SUA şi Canada.
- Această conferinţă asupra securităţii şi cooperării în Europa (C.S.C.E.), la care erau
reprezentate 35 de state europene, a adoptat la 1 august 1975 un act final semnat de
numeroşi şefi de state şi guverne, între care Leonid Brejnev şi Gerald Ford.
Subîmpărţit în trei capitole sau „coşuri”, Actul final consacră marile principii:
egalitatea statelor, ne-amestecul în afacerile interne ale altui stat, autodeterminarea
popoarelor, inviolabilitatea frontierelor şi renunţarea la recurgerea la forţă pentru
reglarea conflictelor.
- El prevedea dezvoltarea cooperării economice, ştiinţifice şi tehnice. În sfârşit, garanta
apărarea drepturilor omului şi, în special, noţiunea de liberă circulaţie a persoanelor
şi ideilor.
- Negocierile diplomatice ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare (C.S.C.E.) în
Europa au marcat profund relaţiile internaţionale, vorbindu-se de o Europă până la
conferinţa de la Helsinki şi o Europă după Conferinţa de la Helsinki.
- În interiorul blocului sovietic s-au creat condiţiile apariţiei unor revendicări ale
drepturilor omului, recunoscute de statele comuniste în teorie. Acest fapt va încuraja
vocile dizidenţilor.

O LUME DESTABILIZATĂ (1979 - 1989)

- Cu toată criza anului 1973, destinderea a continuat până în anul 1975, considerat ca un
punct de echilibru într-o lume în evoluţie.
 - În 1975, Conferinţa de la Helsinki a consacrat status-quo-ul teritorial al Europei şi
participanţii au afirmat voinţa de a aprofunda destinderea.
- Căderea Saigonului, la 30 aprilie 1975, semnifică terminarea războiului de 30 de ani,
dar şi părăsirea politicii americane de îndiguire.
- Puterea americană părea condamnată la doliu, pierzându-şi toată influenţa în
Indochina, dă înapoi în America centrală. Uniunea Sovietică profită de această
pierdere a prestigiului de către americani. Conflictele vechi renasc sau apar altele noi,
cum au fost: creşterea integrismului islamic, revoluţia iraniană, aventurismul Libiei lui
Gadafi, războiul din Vietnam, conflictele din America Latină şi Africa, sunt
manifestări ale acestei destabilizări.
- Caracteristicile acestei perioade sunt creşterea problemelor în sud, apariţia tensiunilor
în părţi ale planetei cunoscute pentru calmul lor

Diferitele aspecte ale crizei

Dezordinea monetară internaţională s-a produs în urma căderii dolarului, adevărat
etalon monetar, minat de decizia luată de preşedintele Nixon de a detaşa dolarul de aur, la 15
august 1971.

Şocurile petroliere
Declanşarea şocului petrolier din 1973 se datorează deciziilor luate de ţările arabe
producătoare de petrol în 16 şi 17 octombrie 1973 asupra embargoului vânzării de petrol spre
anumite state, reducerea producţiei şi, mai ales, creşterea preţurilor.

Creşterea petrolului în consumul mondial de energie este remarcabilă. În 1950 el

reprezenta 37,8% faţă de 55, 7% pentru cărbune. În anul 1967 petrolul şi gazul reprezentau
64,4% din total. Aşadar, petrolul a urcat la 64,4%, adică de la o treime la două treimi, în
condiţiile în care consumul de energie anuală s-a triplat.
Al doilea motiv este voinţa crescândă a statelor producătoare de petrol de a obţine cele
mai mari avantaje.
În vest producţia este concentrată în Venezuela şi Nigeria, în Indonezia şi mai ales în
Golful Persic,în Arabia Saudită, Iran, Irak, Behrein,Kuweit şi Qatar. Cinci dintre aceştia:
Venezuela, Iran, Irak, Arabia Saudită şi Kuweit au creat, la 15 septembrie 1960, la Bagdad,
Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.), la care au aderat treptat alte state. De
acum îniante ţările din OPEC au căutat an de an să obţină avantaje în ce priveşte drepturile lor
şi apoi naţionalizarea totală a producţiei de petrol.
La 16 octombrie 1973, ţările din OPEC decideau ca preţul barilului de petrol să treacă
de la 3 la 5 $. La 17 octombrie producătorii arabi au făcut un embargou împotriva ţărilor care
ajutau Israelul, în special SUA şi Olanda. Ele decid, de asemenea, să reducă producţia, în
raport cu cea din septembrie, de la 15 la 20% şi apoi cu 5% până când Israelul va elibera
teritoriile ocupate. Din 1974 acest sistem a fost abandonat. În martie 1974, preţul petrolului se
mărise de patru ori.
În timp ce efectul primului şoc se atenua, efectul cererii de petrol provoca un al doilea
şoc, marcat prin dublarea preţului în 1979, de revoluţia iraniană urmată de o a treia dublare
datorată războiului dintre Iran şi Irak. Preţul petrolului a ajuns la 34 de dolari pe baril la
sfârşitul anului 1981.

Consecinţele crizei
Au fost grave mai ales asupra ţărilor industrializate, ele remodelând fizionomia
planetei.
Ameninţate de penurie, Europa Occidentală şi Japonia, ale căror economii se bazau pe
petrol, au fost cuprinse de panică. S-a accentuat inflaţia, combătută în unele ţări (SUA,
Germania şi Japonia), prin planuri de austeritate, care au provocat scăderea producţiei şi a
nivelului de trai. Creşterea PIB a fost negativă în ţări ca SUA, Marea Britanie şi Germania.
Între efecte se mai pot adăuga dificultăţi pentru întreprinderi, falimente, şomaj în creştere.

Criza raporturilor sovieto-americane

Între 1975-1985, lumea a traversat o nouă fază a tensiunilor internaţionale atât din
cauza crizei economice, cât şi a dificultăţilor din raporturile dintre SUA şi URSS. A avut loc o
eroziune a influenţei americane în lume. Afacerea Watergate, traumele provocate de războiul
din Vietnam, demisia lui Nixon (8 august 1974), au dus, pe de o parte, la pierderea influenţei
şi la o criză de conştiinţă a politicii externe americane.
În 1973 şi 1974, obsedaţi de ideea de a evita orice nouă intervenţie, americanii par să
fi renunţat la exerciţiul responsabilităţii în lume.
Alegerea lui Ronald Reagan (1980-1988) a însemnat reafirmarea Americii din nou ca
lider al lumii libere, decis să se redreseze, pentru a se reînarma masiv şi a restabili autoritatea
SUA în lume, în faţa ameninţărilor Uniunii Sovietice, „imperiul răului”.
 Cursa înarmărilor
Din 1973 sovieticii au experimentat cu succes rachete cu capete multiple (MIRV).
Între altele, sovieticii au pus la punct o rachetă cu rază medie de acţiune 4-5000 de km, este
SS 20, care putea lovi orice punct din Europa occidentală.
La începutul anilor ’80, URSS apărea ca prima putere militară din punct de vedere
nuclear şi al armelor convenţionale de pe glob. Forţa de lovire a URSS şi SUA era uriaşă,
împreună puteau să distrugă de câteva zeci de ori întreaga viaţă de pe pământ.
Negocierile privitoare la limitarea armamentelor au fost mai dificile. În ciuda tuturor
acestor împrejurări nefavorabile s-a semnat, la Viena (15-18 iunie 1979), Tratatul SALT 2.
Brejenv şi Carter au semnat un acord care prevedea limitarea numărului la 2250 şi a tipului de
rachetă lansatoare nucleare pentru fiecare ţară. Tratatul n-a redus cursa înarmărilor, ci doar a
încetinit progresul acesteia.

Euro-rachetele (SS 20)

Instalarea progresivă a euro-rachetelor SS 20 în Europa de Est a dus la alarmarea
europenilor. Ele ameninţau direct Europa şi nu intrau în calculele militare ale armelor
strategice, deoarece raza lor de acţiune era mai mică de 5500 de km.
NATO denunţă instalarea rachetelor SS 20 şi ia, în decembrie1979, o dublă decizie: să
facă negocieri cu URSS sau în absenţa sa, să întărească şi să modernizeze armamentul NATO
în Europa. Americanii au instalat rachete cu rază medie de acţiune în Europa de vest, Pershing
II, cu o singură ogivă şi o rază de acţiune de 1800 km şi 464 rachete de croazieră de 2500 de
km, expunând teritoriul sovietic la o lovitură nucleară din apropiere. În această situaţie,
americanii au lansat ideea opţiunii zero, propusă de Reagan la 18 nov. 1981 ( îndepărtarea
rachetelor sovietice SS20 în contrapartidă cu îndepărtarea celor americane Pershing şi
Cruise). Între 1981-1983 un val de pacifism s-a afirmat în întreaga Europă dar, ca urmare a
victoriei CDU şi aliaţilor ei,la alegerile din martie 1983, primele rachete Pershing II au fost
instalate în Germania de Vest. Uniunea Sovietică s-a retras din toate negocierile pentru
dezarmare şi a anunţat o masivă creştere a arsenalului său nuclear. A urmat o perioadă de
confruntare, cursa înarmărilor fiind reluată. Prezentată ca un mijloc de a pune capăt
echilibrului terorii, ea a fost relansată de SUA, sub numele de „războiul stelelor” (star wars).
Iniţiativa de Apărare Strategică (IDS), anunţată în 23 martie 1983 de preşedintele
Reagan, a constat într-un proiect de instalare a unui scut spaţial de protecţie împotriva
rachetelor balistice. Ideea era de a crea un sistem defensiv care trebuia, în anul 2000, să facă
ineficiente armele nucleare ofensive sovietice, interceptându-le şi distrugându-le înainte de
atinge solul SUA.
Cursa înarmărilor n-a fost oprită sau limitată, cheltuielile militare fiind în 1981 de 450
de miliarde de dolari. Vânzările de arme au fost afacerea cea mai importantă în comerţul
mondial.
SFÂRȘITUL LUMII BIPOLARE
CURSUL VII

Președintele Nixon a urmărit crearea unei relații aparte între SUA – URSS – China.
Consecințe: sfârșit războiului din Vietnam, acordul care garanta accesul în Berlinul divizat,
reducerrea influenței sovietice în Orientul Mijlociu, începutul procesului de pace arabo-
israelian, Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa.

Destinderea a dat o nouă eficiență diplomației care a fost înghețată timp de două decenii.

Războiul din Afganistan (eșec al strategiei militare sovietice) a anulat efectul înțelegerii SALT
2, de neproliferare a armelor atomice, semnată la Viena de către președinții Brejnev și Carter.

Mihail Gorbaciov și Ronald Reagan au marcat relațiile internaționale de la sfârșitul secolului

trecut: în timp ce Gorbaciov a înțeles că Imperiul sovietic va rezista doar reformat, Reagan a
fost primul președinte american de după război care a preluat ofenisva pe plan mondial.
Gorbaciov a elaborat un program de reforme – glasnost (deschidere spre negocieri și discuții)
și perestroika (restructurarea ce a îndreptat regimul sovietic spre democratizare). Diplomația
sovietică nu a înțeles la timp că reformarea comunismului în URSS nu era posibilă de realizat,
astfel republicile din marele imperiu roșu au început mișcări de secesiune. Statele satelite
treptat au renunțat la trecutul comunist, dintre care Polonia a fost liderul mișcării protestatare
din blocul est-european.

1989 a fost anul prăbușirii comunismului. Căderea comunismului în statele satelit a antrenat și
căderea comunismului în URSS și dezmembrarea acesteia. Blocul politic și militar occidental
s-a întârit. Tratatul de la Varșovia s-a desființat în 1991. Căderea Zidului Berlinului a fost
semnalul prăbușirii regimului comunist.
Întâlnirea de la Malta din decembrie 1989 dintre Gorbaciov și Reagan a marcat sfârșitul
,,războiului rece”. A urmat destrămarea Uniunii Sovietice ce a adus schimbări radicale în
politica internațională: la 12 sept. 1990 la Moscova a fost semnat Tratatul asupra
regrelementării definitive pricvind Germania, între S.U.A, Marea Britanie și Franța. Puterile
ocupante – SUA, URSS, Marea Britanie și Franța au semnat la New York declarația prin care
erau suspendate drepturile și obligațiile acestor țări privind Germania .

În martie 1990, Lituania a fost prima republică care și-a proclamat independenșa, dar prezența
Armatei Roșii a stopat procesul de eliberare. În 1991, Estonia și-a cerut independența. Puciul
din august 1991 nu a putut opri procesul de cucerire a independenței republicilor baltice și al
Ucrainei, astfel în sept. 1991, guvernul sovietic a recunoscut independența celor 3 republici
baltice, iar în dec. 1991, la referendumul din Ucraina, 90% au votat pentru independenț. În
sept. s-a afirmat dizolvarea URRS și înlocuirea acesteia cu Comunitatea Statelor
Independente.

Prăbușirea sistemului sovietic a însemnat sfârșit ,,războiului rece”, marcat prin summitul
sovieto-american din iulie 1991, între Gorbaciov și Gerge Bush. Războaiele apărute după
căderea comunismului au deschis drumul SUA spre rolul de ,,jandarm mondial”, implicându-
se în conflicte precum războiul din Golf și cel din Iugoslavia.

În 1991 s-a autodizolvat CAER, iar în martie 1991, Tratatul de la Varșovia a încetat să existe
în mod oficial.

După căderea comunismului, SUA au început să se implice tot mai accentuat în problemele
ONU, astfel că evenimentele din 1989-1990 au adus din nou NATO în centrul politicii
internaționale. În 1991 a fost adoptată la Roma Declarația de pace și cooperare (NATO a
devenit o alianță deschisă, sursă de stabilitate și garant al securității internaționale).

Diplomaţia sovietică, în 1991, în perioada lui Gorbaciov şi apoi a lui Boris Elţîn, s-a lovit de
procesul de destructurare definitivă a U.R.S.S., făcând mari eforturi de consolidare a
Comunităţii Statelor Independente.
În Iugoslavia au izbucnit războaie, ca urmare a imposibilităţii găsirii unei alte soluţii
diplomatice pentru convieţuire: Slovenia, Croaţia, şi în Bosnia, Comunitatea internaţională a
recunoscut independenţa Bosniei şi Herţegovinei în aprilie 1992. Acordurile de pace s-au
semnat în noiembrie 1995, la Dayton, după negocieri îndelungate, sub egida S.U.A.

O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ

Aspectul care a influenţat semnificativ relaţiile internaţionale a fost prăbuşirea regimurilor

comuniste din centrul şi sud-estul Europei, destrămarea Uniunii Sovietice, care a decăzut din
statutul de super putere,

Globalizarea și-a pus amprenta asupra evoluției economice, politice, militare a statelor lumii.
Aceasta a însemnat realizarea unui sistem economic și informațional unic. Se prefigura
aparația unui sistem mondial unipolar, cu SUA drept lideri. Metamorfoza relațiilor
internaționale s-a concretizat în dezvoltarea unui sistem multipolar. Rolul cel mai important
revine organismelor internaţionale, care stabilesc regulile diplomatice şi supraveghează
respectarea lor: ONU, OSCE, NATO, Uniunea Europeană.

ONU ar fi trebuit să fie organizaţia cea mai importantă. Tribuna de la care statele membre,
mari sau mici, îşi puteau spune cuvântul, trebuia făcută funcţională. Disputele S.U.A. şi
U.R.S.S. din Consiliul de Securitate au dus, în timp, la pierderea credibilităţii organizaţiei.
SUA dominau NATO, fiind cea mai mare putere militară şi economică a lumii, având puterea
să impună orientările sale, chiar dacă acestea au dus la anumite divergenţe în sânul alianţei, în
timpul războaielor din fosta Iugoslavie (1991-1995 şi 1999).

CSCE, care era o alianţă regională, europeană, s-a adaptat repede la noile realităţi de după
căderea comunismului şi s-a transformat într-un organism regional de securitate, redenumit
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare din Europa (OSCE), care a promovat, după 1995,
cooperarea cu toate statele lumii.

Comunitatea Economică Europeană s-a transformat în Uniunea Europeană, dezvoltând o nouă

perspectivă în relaţiile sale cu statele Europei centrale şi de sud-est, dar şi cu state din alte
părţi ale lumii. Realizând neputinţa sa de a interveni eficient în Balcani, U. E. a început să-şi
construiască „braţul militar”, care să-i permită să joace un rol mai activ în timpul conflictelor.

ORGANIZAREA CONFERINȚEI DE PACE ȘI RELAȚIILE DINTRE

STATELE PARTICIPANTE. ORGANISME DE LUCRU ÎN CADRUL
CONFERINȚEI. TRATATELE DE FACE (PARIS-VERSAILLES, SAINT-
GERMAIN, SEVRES, TRIANON)

Imaginea lumii în urma Primului Război Mondial

Primul Război Mondial (1914-1918) a lăsat în urmă o lume ruinată în plan social, dar cu atât
mai zdruncinată în plan politic, dintre cele patru imperii dinainte de război, nu mai exista
niciunul, iar în plan moral, toate valorile tradiționale au fost puse sub semnul întrebării de
uriașul masacru și de cheltuielile materiale.

Ca urmare a Primul Război Mondial a fost modificată substanțial harta Europei prin trasarea
unor noi frontiere și reconstituierea unor state independente, au fost înființate noi organizații,
au apărut și s-au dezvoltat noi idei politice, culturale, economice, sociale.

Conferința de pace de la Paris (1919): organizarea și relațiile dintre statele participante

Înainte de încheierea Primului Război Mondial, un impact deosebit asupra Europei, l-au
avut ,,Decretul asupra păcii”, elaborat de guvernul bolșevic în noiembrie 1917 și ,,Cele 14
puncte”, elaborate de președintele american, Woodrow Wilson. Cele două documente
cuprindeau câteva aspecte importante: dreptul la autodeterminare, diplomația deschisă, pacea
democratică. De asemenea, programul american prevedea: libertatea comerțului, reducerea
înarmărilor, egalitatea între state, libertatea navigației pe mare, printre altele.

Din data de 12 ianuarie până la 28 iunie 1919 are loc Conferința de pace de la Paris, care
adună delegați din aproximativ 30 de țări și unde au participat exclusiv țările învingătoare,
aliate și asociate. De menționat este faptul că nu au fost invitați la Paris nici reprezentanții
statelor învinse (Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia), nici cei ai Republicii
sovietelor.

Conferința își propunea să soluționeze problemele dificile și numeroase rezultate în urma

Primului Război Mondial, la care s-au adăugat părerile contradictorii ale diferitelor state și
divergențele dintre învingători. În esență, adoptarea deciziilor revine ,,Consiliului celor Zece”,
alcătuit din șefii de guvern și miniștrii afacerilor externe a celor cinci țări învingătoare: Statele
Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia. Rolul conducător în cadrul
Conferinței de la Paris, îl ocupă ,,Consiliul celor patru”, din care fac parte: Clemenceau,
britanicul Llyod George, italianul Orlando și președintele Woodrow Wilson, ce a sosit la Paris
cu scopul de a-și apăra principiile ,,noii sale diplomații”.

Woodrow Wilson urmărea totodată, crearea Societății Națiunilor, organism internațional care
să mențină pe viitor pacea în lume și eliminarea barierelor economice și a diplomației secrete,
pe cât posibil.

Clemenceau vede lucrurile dintr-o altă perspectivă: susține principiul securității pe care
Franța era îndreptățită să o pretindă. Prim-ministrul francez afirma că Franța a avut cel mai
mult de suferit în timpul războiului, iar singura vinovată pentru acest fapt era Germania. Unul
dintre scopurile principale ale francezilor era recuperarea teritoriilor Alsacia și Lorena,
interzicerea unei uniuni între Germania și Austria, primirea unor indemnizații de război. Mai
mult decât atât, Clemenceau urmărea ca Franța să dețină o frontieră sigură, astfel dorea să
obțină de la aliați recunoașterea ,,graniței militare” a Rinului.

Prim-ministrului englez, Lloyd George pe de-o parte se temea de hegemonia franceză și pe de

altă parte, urmărea menținerea unui stat german puternic care să constituie o barieră înaintea
regimului comunist. Marea Britanie, de asemenea, urmărea și alte aspecte legate de: controlul
asupra flotei germane, obținerea unor teritorii coloniale în Africa, Asia și Orientul Apropiat și
nu în ultimul rând, indemnizații economice.
O altă problemă ce a intervenit este reprezentată de refuzul lui Woodrow Wilson de a respecta
angajamentele adoptate în timpul războiului (invocate de reprezentanții Japoniei, Italiei,
Greciei, României) ce fac referire la Tratatul de la Londra și cel de la Saint-Jean-de-
Maurienne. Această situație va provoca plecarea temporală a lui Orlando din cadrul
Conferinței de la Paris și va trezi un sentiment de nemulțumire, frustare și ură, în rândurile
italienilor.

Între aceste poziţii ale Marilor Puteri, delegaţiile statelor mai mici au încercat, pe cât a fost cu
putință, să obţină concretizarea revendicărilor lor, în timp ce delegaţiile ţărilor învinse
încercau să limiteze pierderile.

Tratatele de pace (Versailles, Sain-Germain, Sevres, Trianon)

1. Tratatul de la Versailles - semnat pe 28 iunie 1919 în Sala Oglinzilor, hotărăște
destinul principalului inamic al Franței și anume Germania. Principalele puncte ale
tratatului aveau în vedere următoarele aspecte: din punct de vedere teritorial,
Germania era obligată să cedeze Franței, Alsacia și Lorena, Eupen și Malmedy,
Belgiei și Danemarcei, iar Poloniei îi revenea coridorul Dantzig-ului. În plan militar,
Germaniei i se interzicea serviciul militar obligatoriu, iar armata era redusă la 100.000
de soldați și 5.000 de ofițeri. Pe de altă parte, statul german era nevoit să recunoacă
independența Cehoslovaciei, Austriei, Poloniei și să plătească reparații de război
extrem de ridicate învingătorilor.
2. Tratatul de la Sain-Germain - din 10 septembrie 1919, semnat între învingătorii din
Primul Război Mondial și Austria, a confirmat destrămarea Imperiului Austro-Ungar.
Pe de altă parte, tratatul cuprinde câteva puncte referitoare la cedarea Transilvaniei de
către Ungaria, României, fapt ce s-a concretizat mai târziu prin Tratatul de la Trianon.
O clauză importantă a tratatului a fost interdicția de a revizui sau revoca independența
Austriei, aceasta pentru a preveni o uniune politică sau economică cu Germania fără
autorizația Societății Națiunilor
3. Tratatul de la Trianon - din 4 iunie 1920 cu Ungaria a fost încheiat de 23 de state. În
principiu, Tratatul consfințea includerea teritoriului Croației-Slavoniei (partea de nord
a Republicii Croația) și Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul
Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (Republica Slovacia
și, respectiv, Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a
Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în
cadrul Republicii Austriei.
 4. Tratatul de la Sevres - semnat la data de 10 august 1920, a prevăzut limitarea
teritorială a Imperiului Otoman, care potrivit prevederilor actului cuprindea doar
Instambulul și o parte a Asiei Mici. De asemenea, tratatul cuprindea aspecte legate de
împărțirea posesiunilor din Orientul Mijlociu între Franța (Siria, Liban) și Marea
Britanie (Palestina, Irak) sub forma unor mandate ale Societății Națiunilor.

Diplomaţia şi sferele de influenţă în Europa (1944-1948)

La sfârșitul celui de al doilea război mondial, aliații nu au fost de acord cu privire la modul în
care ar trebui să arate harta europeană și cum ar fi trasate granițele, după război. Fiecare parte
a avut idei diferite despre stabilirea și menținerea securității postbelice.

Uniunea Sovietică a căutat să domine chestiunile interne ale țărilor din regiunile sale de
frontieră. În timpul războiului, Stalin a creat centre speciale de instruire pentru comuniștii din
diferite țări, astfel încât să poată înființa forțe secrete de poliție loiale Moscovei de îndată ce
Armata Roșie a preluat controlul. Stalin a căutat, de asemenea, pacea continuă cu Marea
Britanie și Statele Unite, sperând să se concentreze asupra reconstrucției interne și creșterii
economice.

În aprilie 1945, președintele Roosevelt a murit și a fost succedat de Harry S. Truman, care nu
avea încredere în Stalin. După victoria aliaților din mai 1945, sovieticii au ocupat efectiv
Europa Centrală și de Est, în timp ce forțele puternice ale SUA și ale aliaților occidentali au
rămas în Europa de Vest. În Germania și Austria, Franța, Marea Britanie, Uniunea Sovietică
și Statele Unite au stabilit zone de ocupare și un cadru liber pentru controlul împărțit între
patru puteri.

Conferința din 1945 a aliaților din San Francisco, a stabilit „Națiunile Unite” (ONU) pentru
menținerea păcii în lume, dar capacitatea de aplicare a Consiliului de Securitate a fost
paralizat efectiv de capacitatea membrilor individuali de a-si exercita putere de veto. În
consecință, ONU a fost transformată într-un forum inactiv, iar sovieticii au considerat-o
aproape exclusiv ca o tribună de propagandă.
La 9 februarie 1946, Stalin a pronunţat unul dintre discursurile ce marchează debutul
Războiului Rece. Potrivit lui Stalin, învingătorul are dreptul să impună propriul sistem social
învinsului. Astfel, am putea explica instaurarea brutală a comunismului în Bulgaria şi
România, sub patronajul Armatei Roşii. Stalin, a fost convins că, până la urmă, capitalismul
va fi înlocuit cu socialismul, şi coexistenţa celor două sisteme nu putea să fie veşnică dar era
la fel de convins că procesul de înlocuire nu era iminent.
La 22 februarie un tânăr diplomat din cadrul ambasadei SUA la Moscova, George F. Kenan,
trimite faimoasa „Long Telegram” (Telegramă Lungă) în care a descris politica externă
sovietică ca având sursele adânci în însuşi sistemul sovietic. În esenţă, el argumenta că
politica sovietică era un amalgam de ideologie comunistă şi expansionism ţarist de modă
veche. La câteva zile, fostul premier britanic şi „camarad de arme” al lui Stalin a lansat un dur
rechizitoriu la adresa politicii sovietice, în cadrul unei conferinţe ţinute în campusul
universitar din orăşelul Fulton, Missouri. Churchill a tras semnalul de alarmă în legătură cu
expansionismul sovietic.

Presa şi alte mijloace de informare vor începe să reacţioneze în analiza relaţiilor internaţionale
în conformitate cu „sindromul Telegramei Lungi”. „Times” a publicat în aprilie 1946 unele
aricole arătând că Iranul, Turcia şi Manciuria „erau infectate de virusul comunist”, iar Arabia
Saudită, Egiptul, Afganistanul şi India erau şi ele „ameninţate” de acelaşi virus. Revista
„Life” publică în iunie 1946, sub semnătura lui J. F. Dulles o serie de articole în care se
atrăgea atenţia asupra ameninţărilor pe care le ascundea „Pax Sovietica” şi a cerut
concetăţenilor săi să trimită forţe militare şi ajutoare materiale spre regiunile ameninţate de
URSS.

Telegrama lungă a dat naștere doctrinei de „containment” (Politica de stăvilire). Politica de

îngrădire sau Politica de izolare dusă de SUA presupunea utilizarea numeroaselor strategii
pentru a preveni extinderea comunismului în lume.

La 6 septembrie 1946, James F. Byrnes a ținut un discurs în Germania, respingând Planul

Morgenthau (o propunere de împărțire și dezindustrializare a Germaniei postbelice) și a
avertizat sovieticii că SUA intenționează să mențină o prezență militară în Europa.
În 1947, președintele SUA Harry S. Truman a fost revoltat de rezistența percepută a Uniunii
Sovietice la cererile americane din Iran, Turcia și Grecia, precum și de respingerea sovietică a
Planului Baruch (de retragere a armelor nucleare). În februarie 1947, guvernul britanic a
anunțat că nu-și mai permite să finanțeze Regatul Greciei în războiul civil împotriva
insurgenților conduși de comuniști. Guvernul SUA a răspuns la acest anunț adoptând o
politică de izolare, cu scopul de a opri răspândirea comunismului.

Enunțarea Doctrinei Truman a marcat începutul unui consens bipartizian al SUA în domeniul
apărării și al politicii externe între republicani și democrați, axat pe reținere și descurajare,
care s-au slăbit în timpul și după războiul din Vietnam, dar în cele din urmă au persistat după
aceea. Partidele moderate și conservatoare din Europa, precum și social-democrații, au
acordat sprijin practic necondiționat alianței occidentale, în timp ce comuniștii europeni și
americani, finanțați de KGB și implicați în operațiunile sale de informații, au aderat la linia
Moscovei.

În iunie 1947, în conformitate cu Doctrina Truman, Statele Unite au adoptat Planul Marshall,
un angajament de asistență economică pentru toate țările europene care doresc să participe,
inclusiv Uniunea Sovietică. Conform planului, semnat de președintele Harry S. Truman la 3
aprilie 1948, guvernul SUA a acordat țărilor din Europa de Vest peste 13 miliarde de dolari
pentru a reconstrui economia Europei. Ulterior, programul a condus la crearea Organizației
pentru Cooperare Economică Europeană.

În septembrie 1947, sovieticii au creat Cominform, al cărui scop era întărirea controlului
politic asupra sateliților sovietici prin coordonarea partidelor comuniste din Blocul de Est.
Crearea Cominformului de către Stalin apare ca răspuns la Planul Marshall american, refuzat
de „democrațiile populare” din Europa Centrală (sub presiunea sovietică). În cursul acestei
reuniuni a fost pronunțată Doctrina Jdanov.

bDoctrina Jdanov a fost o doctrină culturală sovietică dezvoltată de secretarul Comitetului

Central Andrei Zhdanov în 1946. Propunea ca lumea să fie împărțită în două tabere.
Zhdanovismul a devenit curând o politică culturală sovietică, ceea ce înseamna că artiștii
sovietici, scriitorii și intelectualii trebuiau să se conformeze liniei de partid în lucrările lor.
Politica a rămas în vigoare până la moartea lui Stalin în 1953.
 Conferința de la Yalta

Conferința de la Ialta, numită și Conferința din Crimeea a fost întâlnirea din 4-11 februarie
1945 dintre liderii SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Delegațiile au fost conduse de
către Roosevelt, Winston Churchill, și Stalin.

Fiecare dintre cele trei superputeri avea obiective aparte. Marea Britanie voia să-și
mențină imperiul colonial, Uniunea Sovietică dorea să obțină mai mult teritoriu și să-și
consolideze poziția în teritoriile cucerite, iar Statele Unite doreau să se asigure de participarea
URSS la războiul din Pacific și să negocieze aranjamentele situației postbelice. Roosevelt mai
spera să obțină din partea lui Stalin conlucrarea în cadrul Organizației Națiunilor Unite.

Primul punct pe agenda Uniunii Sovietice a fost Polonia. Stalin: „Pentru poporul sovietic,
Polonia nu este doar o chestiune de orgoliu, ci și una de securitate. De-a lungul istoriei,
Polonia a fost coridorul prin care inamicul a atacat Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă
de viață și de moarte”. Stalin a subliniat faptul că unele dintre dorințele sale în privința
Poloniei nu erau negociabile: URSS va păstra estul Poloniei, iar aceasta va fi compensată prin
extinderea graniței de vest și mutarea forțată a milioane de germani. Cu privire la participarea
Uniunii Sovietice la operațiunile militare din Pacific, Stalin era nerăbdător să se răzbune
pentru înfrângerea din războiul Ruso-Japonez, din anii 1904-1905, în care sovieticii au pierdut
influența în Manciuria. De fapt, el își propunea câștigarea unei influențe chiar mai mari în
estul Asiei.

Roosevelt a acceptat condițiile lui Stalin, sperând că va reuși să tempereze pretențiile

Uniunii Sovietice prin intermediul ONU. Unii consideră că Ialta a fost o trădare, din cauza
faptului că nehotărârea Americii și a Marii Britanii a încurajat extinderea sferei de influență
sovietice în Japonia și Asia, dar și din cauză că Stalin a încălcat în cele din urmă clauzele
înțelegerii prin formarea blocului sovietic.

Cei trei mari au ratificat înțelegerile anterioare privind divizarea Germaniei: urmau să
fie formate patru zone de ocupație, una pentru fiecare din cele trei națiuni dominante, plus una
pentru Franța. Capitala Berlin urma să fie împărțită tot în patru sectoare, deși se afla în zona
sovietică de ocupație. Orașul a devenit un simbol major al Războiului Rece din cauza divizării
orașului prin ridicarea zidulului Berlinului (1961), construit și menținut de guvernul est-
german, sprijinit de sovietici.

Ulterior, Rusia a dobândit Insulele Sahalin și Kurile și partea nordică a provinciei germane
Prusia Orientală.

Principalele puncte ale convorbirilor au fost:

 S-a stabilit drept principală prioritate predarea necondiționată a Germaniei naziste.

După război, Germania urma a fi împărțită în patru zone de ocupație. Urma să aibă loc
și o divizare a Berlinului în patru sectoare.
 Stalin a fost de acord ca Franța să preia cea de-a patra zonă de ocupație în Germania și
Austria. Franței i se acorda și un loc în Consiliul Aliat de Control.
 Germania urma să fie supusă unei operațiuni de demilitarizare și denazificare.
 Crearea unui consiliu aliat de reconstrucție, cu sediul la Moscova.
 A fost discutat statutul Poloniei, chestiune complicată de faptul că în acel moment
Polonia era ocupată de armata sovietică. S-a stabilit reorganizarea guvernului
provizoriu polonez care fusese instalat de Armata Roșie prin includerea a diverse
grupări politice, prin organizarea de alegeri democratice. Prin aceasta a fost înlăturat,
practic, guvernul polonez legitim exilat din 1939 în Occident.
  Granița estică a Poloniei urma să fie de-a lungul Liniei Curzon, Polonia urmând să fie
compensată teritorial în vest cu teritorii importante din Germania de est.
 Cetățenii Uniunii Sovietice și ai Iugoslaviei urmau să fie repatriați, indiferent dacă ei
doreau sau nu acest lucru.
 Roosevelt a obținut de la Stalin acordul de a participa la Națiunile Unite, după ce s-a
convenit ca fiecare din cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate să
aibă drept de veto.
 Stalin a fost de acord să participe la războiul împotriva Japoniei în 90 de zile de la
înfrângerea Germaniei. Uniunea Sovietică urma să primească, după înfrângerea
Japoniei, partea sudică a insulelor Sahalin și Kurile.
 Milioane de ruși din Europa au fost forțați să se reîntoarcă în URSS.

Ialta a fost ultima mare conferință înainte de sfârșitul războiului și ultima călătorie a lui
Roosevelt în străinătate. Observatorii l-au descris cu această ocazie ca fiind bolnav și foarte
slăbit. Se crede că principalul obiectiv a fost de a asigura participarea Uniunii Sovietice la
Națiunile Unite, lucru pe care, de altfel, l-a realizat, însă cu prețul acordării dreptului de veto

fiecărui membru permanent al Consiliului de Securitate, ceea ce a slăbit semnificativ

Organizația Națiunile Unite.

SINTEZĂ SEMINAR
„CREAREA CELOR DOUĂ BLOCURI, LOVITURA DE LA PRAGA, RUPTURA
SOVIETO-IUGOSLAVĂ.

- După încheierea WWII a început conturarea celor două blocuri politico-militare.

- Principalii protagoniști: SUA (lumea liberă, capitalistă, democrație, liberalism clasic,

domnia legii) și URSS (lumea totalitară, revoluționară, „progresistă”, socialistă, comunistă).
Conflictul numit „Războiul rece” a avut ca țel obținerea supremației politice, militare și
economice a lumii.

- URSS – securizarea granițelor din toate punctele de vedere.

- Războiul Rece a izbucnit cu problema Germaniei. După Yalta și Posdam (dezarmarea
Germaniei) s-au iscat dispute despre situația țării în cauză. Fiecare țară avea propria părere
despre organizarea politică și administrativă a Germaniei. Britanicii – un stat unitar; rușii –
federație.

- URSS – avantajul ocupării Berlinului în 1945. Și-a consolidat poziția acolo prin
subordonarea poliției etc. Iritați că în vest occidentalii puneau pe picioare un sistem
democratic, au procedat la blocada Berlinului. Au stopat circulația rutieră și feroviară dintre
Berlin și vest. Ulterior, șinele de tren pe care urma să treacă un tren militar american au fost
scoase și puse perpendicular în fața garniturii.

- Stalin a condamnat Berlinul la foamete, blocând și căile de alimentație cu partea vestică.

Dictatorul sovietic încerca să folosească înfometarea pe căi politice. Dar occidentalii au pus în
practică o amplă operațiune de alimentare a Berlinului pe cale aeriană.

- Crezând că operațiunea va eșua, sovieticii au lăsat avioanele americane să survoleze și să

livreze alimente în Berlinul ocupat. Dar au calculat greșit, pentru că occidentalii au ajuns la o
impresionantă cantitate de 8.000 de tone de alimente transportate pe zi pentru oamenii
condamnați la foamete de către regimul sovietic.

- URSS a cedat. La 4 mai 1949 s-a decis ridicarea blocadei pentru 12 mai.

Crearea NATO

- La finalul evenimentului prezentat mai sus, ca urmare a loviturii de la Praga, a luat naștere
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, alianță militară care a adunat mai multe state
democratice pentru contracararea tendințelor hegemonice ale URSS.

- Tratatul a fost semnat pe 4 aprilie 1949 la Washington D.C., iar membrii fondatori sunt:
SUA, Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Portugalia,
UK, Țările de Jos. Sediul principal – Belgia, Bruxelles.

Tratatul de la Varșovia

- Răspuns pentru inițiativa occidentalilor. Apare Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, ca

pondere pentru Planul Marshall
- Întrevederi la Conferința Statelor Europene pentru Asigurarea Păcii și Securității în Europa.
La 14 mai 1955 s-a semnat Tratatul de Prietenie, Cooperare și Asistență Mutuală (Tratatul de
la Varșovia). Membri: URSS, România, RDG, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria și
Albania.

- Obiective: întrajutorarea economică și militară și apărarea idealurilor comunismului.

România l-a ratificat la 30 mai 1955.

- După încheierea Războiului Rece, Tratatul de la Varșovia a fost desființat, NATO reușind să
înglobeze toate fostele aliate ale URSS și trei state sovietice.

Lovitura de la Praga

- După ocuparea nazistă Cehoslovacia a avut un guvern în exil condus de Eduard Beneș. El s-
a îndreptat spre sovietici, dezamăgit fiind de occidetali în urma acordului de la Munchen.

- Beneș s-a dus la Moscova în 1943 unde a semnat un tratat de alianță. („Armata Roșie este
deci aceea care-mi va elibera țara de germani. În consecință, pentru a-mi putea stabili
administrația, Stalin este cel cu care trebuie să mă înțeleg. Tocmai am făcut-o și în condițiuni
care nu ipotechează independența Cehoslovaciei.”)

- 1945 alegeri în Cehoslovacia. Comuniștii obțin 40% în Boemia și Moravia și 31% în

Slovacia. Au expulzat germanii din regiunea Sudetă și au început comunizarea țării.

- Stalin nu e mulțumit că guvernul cehoslovac era format și din elemente burgheze.

Comuniștii organizează o lovitură de stat. Preiau sindicatele, armata, poliția. Nosek (MAI
comunist) a revocat 8 funcționari necomuniști și i-a înlocuit cu obedienți.

- Protest – cei 12 miniștri necomuniști demisionează pentru a atrage atenția asupra problemei.
PC a continuat și primește sprijin sovietic. Zorin (MAI rus) sosește la Praga și îi avertizează
pe social-democrați să renunțe la solidarizarea cu burghezii.

- Beneș cedează sub presiunea amenințărilor armate. Locurile din guvern, completate de
comuniști. Singurul necomunist din guvern – Jan Masaryk (MAE) a fost găsit mort în
apartament.
- Lovitura de la Praga – avertisment pentru socialiștii europeni. Aceștia au realizat pericolul
sovietic și au trecut definitv în barca occidentală.

Ruptura sovieto-iugoslavă

- Iugoslavia – excepție între statele comuniste – Tito preluase puterea fără sprijin sovietic.

- Iosip Broz Tito aveau în plan crearea unei confederații comuniste în balcani – cel mai
important factor al tensiunilor sovieto-iugoslave.

- Ruptura, origini mai vechi. Tito – abordare dură față de occidentali. URSS însă avea relații
cu unii dintre occidentali în timpul războiului. Sovieticii tratau Iugoslavia ca pe o țară
cucerită. Tito, personalitate puternică, nu agreează acest lucru.

- Confederația trebuia să unească Iugoslavia, Bulgaria și alte state. Stalin fusese de acord
inițial. Dar a realizat că un astfel de proiect i-ar oferit lui Tito posibilitatea de a concura cu el
pentru poziția de lider al lumii comuniste.

- Apar disensiuni între bulgari și iugoslavi. Deși au discutat despre o abordare treptată de
constituire a confederației, Dimitrov (lider bulgaria) spusese la București, în cadrul unei
vizite, că ideea e una prematură.

- Au loc întrevederi la Kremlin. Tito refuză să participe trimițându-l pe adjunct. Urmează

întruniri ale Comitetelor și Cominformului. În 1948 la Buc. partidele comuniste condamnă PC
iugoslav pe care l-au acuzat de caracter despotic, rușinos, de renunțarea la teoria marxist-
leninistă a luptei de clasă, de naționalism etc.

- Iugoslavia nu mai beneficia de schimburi comerciale cu sovietele. Tito se apropie de

Occident. Ajutorul occidental a fost crucial pentru supraviețuirea statului iogoslav în fața
boicotului URSS.