Diplomaţia şi sferele de influenţă în Europa (1944-1948)

Constantin Petru-Gabriel

La sfîrșitul celui de al doilea război mondial, aliații nu au fost de acord cu

privire la modul în care ar trebui să arate harta europeană și cum ar fi trasate
granițele, după război. Fiecare parte a avut idei diferite despre stabilirea și
menținerea securității postbelice. Unii savanți susțin că toți aliații occidentali
doreau un sistem de securitate în care să fie instituite guverne democratice cât mai
larg posibil, permițând țărilor să rezolve pașnic diferențele prin intermediul
organizațiilor internaționale.
Uniunea Sovietică a căutat să domine treburile interne ale țărilor din
regiunile sale de frontieră. În timpul războiului, Stalin a creat centre speciale de
instruire pentru comuniștii din diferite țări, astfel încât să poată înființa forțe
secrete de poliție loiale Moscovei de îndată ce Armata Roșie a preluat controlul.
Agenții sovietici au preluat controlul asupra mass-media, în special a radioului; au
hărțuit rapid și apoi au interzis toate instituțiile civice independente, de la grupuri
de tineri la școli, biserici și partide politice rivale. Stalin a căutat, de asemenea,
pacea continuă cu Marea Britanie și Statele Unite, sperând să se concentreze
asupra reconstrucției interne și creșterii economice.
În viziunea americană, Stalin părea un potențial aliat în realizarea
obiectivelor lor, în timp ce în abordarea britanică Stalin apărea ca cea mai mare
amenințare la îndeplinirea agendei lor. Având în vedere că sovieticii ocupau deja
cea mai mare parte a Europei Centrale și de Est, Stalin era într-un avantaj, iar cei
doi lideri occidentali se luptau pentru favorurile sale. Diferențele dintre Roosevelt
și Churchill au condus la mai multe acorduri separate cu sovieticii.
 În aprilie 1945, președintele Roosevelt a murit și a fost succedat de Harry S.
Truman, care nu avea încredere în Stalin și a apelat la sfaturi pentru un grup de
elită de intelectuali de politică externă. Atât Churchill, cât și Truman s-au opus,
printre altele, deciziei sovieticilor de a susține guvernul de la Lublin, rivalul
controlat de sovietici cu guvernul polonez în exil din Londra, ale cărui relații cu
sovieticii au fost întrerupte.
După victoria aliaților din mai 1945, sovieticii au ocupat efectiv Europa
Centrală și de Est, în timp ce forțele puternice ale SUA și ale aliaților occidentali
au rămas în Europa de Vest. În Germania și Austria, Franța, Marea Britanie,
Uniunea Sovietică și Statele Unite au stabilit zone de ocupare și un cadru liber
pentru controlul împărțit cu patru puteri.
Conferința din 1945 a aliaților din San Francisco, a stabilit multinațional
„Națiunile Unite” (ONU) pentru menținerea păcii în lume, dar capacitatea de
aplicare a acesteia a Consiliului de Securitate a fost paralizat efectiv de capacitatea
membrilor individuali de a-si exercita putere de veto. În consecință, ONU a fost
transformată în esență într-un forum inactiv pentru schimbul de retorică polemică,
iar sovieticii au considerat-o aproape exclusiv ca o tribună de propagandă.
La 9 februarie 1946, Stalin a pronunţat unul dintre discursurile ce marchează
debutul Războiului Rece, în care afirmă, între altele că „sistemul social sovietic a
rezistat cu succes încercării în focul războiului şi şi-a dovedit vitalitatea totală...
Sistemul social sovietic s-a dovedit a fi mai capabil de viaţă şi mai stabil decât un
sistem social nesovietic...” și „Marxiştii noştri declară că sistemul capitalist al
economiei mondiale ascunde în el elemente de criză şi de război”. Potrivit lui
Stalin, învingătorul are dreptul să impună propriul sistem social învinsului. Astfel,
am putea explica instaurarea brutală a comunismului în Bulgaria şi România, sub
patronajul Armatei Roşii.
 Stalin, a fost convins că, până la urmă, capitalismul va fi înlocuit cu
socialismul, şi coexistenţa celor două sisteme nu putea să fie veşnică dar era la fel
de convins că procesul de înlocuire nu era iminent. Roosevelt şi Churchill l-au
auzit pe Stalin spunând că nu era deloc simplu să impună lumii regimuri comuniste
şi că, de fapt, are alte probleme. Atitudinea fundamentală a URSS-ului în primii
ani de după încheierea celui de-al doilea război mondial n-a fost, în opinia unor
istorici, agresivă, ci una defensivă.
La 22 februarie un tânăr diplomat din cadrul ambasadei SUA la Moscova,
George F. Kenan, trimite faimoasa „Long Telegram” (Telegramă Lungă) în care a
descris politica externă sovietică ca având sursele adânci în însuşi sistemul
sovietic. În esenţă, el argumenta că politica sovietică era un amalgam de ideologie
comunistă şi expansionism ţarist de modă veche. La câteva zile, fostul premier
britanic şi „camarad de arme” al lui Stalin a lansat un dur rechizitoriu la adresa
politicii sovietice, în cadrul unei conferinţe ţinute în campusul universitar din
orăşelul Fulton, Missouri. Churchill a tras semnalul de alarmă în legătură cu
expansionismul sovietic, exprimându-şi convingerea „că nu există nimic care să fie
atât de admirat de către ei (ruşii) ca forţă şi că nimic nu respectă mai puţin decât
slăbiciunea militară” şi considera că „ar trebui ca popoarele de limbă engleză să se
unească de urgenţă pentru a înlătura orice ambiţie sau aventură”.
Presa şi alte mijloace de informare vor începe să reacţioneze în analiza
relaţiilor internaţionale în conformitate cu „sindromul Telegramei Lungi”. „Times”
a publicat în aprilie 1946 unele aricole arătând că Iranul, Turcia şi Manciuria „erau
infectate de virusul comunist”, iar Arabia Saudită, Egiptul, Afganistanul şi India
erau şi ele „ameninţate” de acelaşi virus. Revista „Life” publică în iunie 1946, sub
semnătura lui J. F. Dulles o serie de articole în care se atrăgea atenţia asupra
ameninţărilor pe care le ascundea „Pax Sovietica” şi a cerut concetăţenilor săi să
trimită forţe militare şi ajutoare materiale spre regiunile ameninţate de URSS.
 Telegrama lungă a dat naștere doctrinei de „containment” (din engleză),
numită și Politica de stăvilire, Politica de îngrădire sau Politica de izolare, care a
fost o politică a SUA, ce presupunea utilizarea numeroaselor strategii pentru a
preveni extinderea comunismului în lume. Această politică a fost o componentă a
Războiului Rece ca răspuns la o serie de acțiuni a URSS de a lărgi influența
comunismului în Europa de Est, China, Coreea și Vietnam.
În septembrie, partea sovietică a produs Telegrama lui Novikov, trimis de
ambasadorul sovietic în SUA, la cerere, „coautor” fiind Viaceslav Molotov.
Telegrama sovieticilor descria SUA ca fiind în ghearele monopolului capitaliștilor,
care au construit un arsenal militar „ca să pregătească condițiile pentru a câștiga
supremația mondială într-un nou război”.
La 6 septembrie 1946, James F. Byrnes a ținut un discurs în Germania,
respingând Planul Morgenthau (o propunere de împărțire și dezindustrializare a
Germaniei postbelice) și a avertizat sovieticii că SUA intenționează să mențină o
prezență militară în Europa la nesfârșit. După cum a recunoscut Byrnes o lună mai
târziu, „Nodul programului nostru a fost să câștigăm poporul german... a fost o
bătălie între noi și Rusia asupra minților...”. În decembrie, sovieticii au fost de
acord să se retragă din Iran după presiunea persistentă a SUA, un succes timpuriu
al politicii de izolare.
În 1947, președintele SUA Harry S. Truman a fost revoltat de rezistența
percepută a Uniunii Sovietice la cererile americane din Iran, Turcia și Grecia,
precum și de respingerea sovietică a Planului Baruch (de retragere a armelor
nucleare). În februarie 1947, guvernul britanic a anunțat că nu-și mai permite să
finanțeze Regatul Greciei în războiul civil împotriva insurgenților conduși de
comuniști. Guvernul SUA a răspuns la acest anunț adoptând o politică de izolare,
cu scopul de a opri răspândirea comunismului. Truman a ținut un discurs prin care
a solicitat alocarea a 400 de milioane de dolari pentru a interveni în război și a
dezvăluit Doctrina Truman, care a încadrat conflictul ca pe un concurs între
popoarele libere și regimurile totalitare. Factorii politici americani au acuzat
Uniunea Sovietică că a conspirat împotriva regaliștilor greci într-un efort de a
extinde influența sovietică, chiar dacă Stalin îi spusese Partidului Comunist să
coopereze cu guvernul susținut de britanici. (Insurgenții au fost ajutați de Josip
Broz Tito din Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, împotriva voinței lui
Stalin.)
Enunțarea Doctrinei Truman a marcat începutul unui consens bipartizian al
SUA în domeniul apărării și al politicii externe între republicani și democrați, axat
pe reținere și descurajare, care s-au slăbit în timpul și după războiul din Vietnam,
dar în cele din urmă au persistat după aceea. Partidele moderate și conservatoare
din Europa, precum și social-democrații, au acordat sprijin practic necondiționat
alianței occidentale, în timp ce comuniștii europeni și americani, finanțați de KGB
și implicați în operațiunile sale de informații, au aderat la linia Moscovei, deși
disidența a început să apară după 1956. Alte critici ale politicii de consens au venit
de la activiștii împotriva războiului din Vietnam, Campania pentru Dezarmarea
Nucleară și mișcarea anti-nucleară.
La începutul anului 1947, Franța, Marea Britanie și Statele Unite au încercat
fără succes să ajungă la un acord cu Uniunea Sovietică pentru un plan care să
prevadă o Germanie autosuficientă din punct de vedere economic, incluzând o
contabilitate detaliată a instalațiilor, bunurilor și infrastructurii industriale deja
eliminate de sovietici. În iunie 1947, în conformitate cu Doctrina Truman, Statele
Unite au adoptat Planul Marshall, un angajament de asistență economică pentru
toate țările europene care doresc să participe, inclusiv Uniunea Sovietică. Conform
planului, semnat de președintele Harry S. Truman la 3 aprilie 1948, guvernul SUA
a acordat țărilor din Europa de Vest peste 13 miliarde de dolari (echivalentul a
189,39 miliarde de dolari în 2016) pentru a reconstrui economia Europei. Ulterior,
programul a condus la crearea Organizației pentru Cooperare Economică
Europeană.
Politicile gemene ale Doctrinei Truman și ale Planului Marshall au dus la
miliarde de ajutoare economice și militare pentru Europa de Vest, Grecia și Turcia.
Cu ajutorul SUA, armata greacă și-a câștigat războiul civil. Sub conducerea lui
Alcide De Gasperi, creștin-democrații italieni au învins puternica alianță comunist-
socialistă la alegerile din 1948.
Toate puterile majore s-au angajat în spionaj, folosind o mare varietate de
spioni, agenți dubli și noi tehnologii, cum ar fi atingerea cablurilor telefonice. Cele
mai faimoase și active organizații au fost CIA americană, KGB-ul sovietic și MI6
britanic.
În septembrie 1947, sovieticii au creat Cominform, al cărui scop era
consolidarea ortodoxiei în cadrul mișcării comuniste internaționale și întărirea
controlului politic asupra sateliților sovietici prin coordonarea partidelor comuniste
din Blocul de Est. Cominform s-a confruntat cu un obstacol jenant în iunie
următoare, când despărțirea Tito-Stalin și-a obligat membrii să expulzeze
Iugoslavia, care a rămas comunistă, dar a adoptat o poziție nealiniată.
În afară de Berlin, orașul portuar Trieste a fost un accent deosebit după cel
de-al doilea război mondial. Până la ruptura dintre Tito și Stalin, puterile
occidentale și blocul estic s-au confruntat fără compromisuri. Pe lângă capitalism
și comunism, italienii și slovenii, monarhiștii și republicanii, precum și câștigătorii
și învinșii războiului s-au confruntat adesea ireconciliabil. Teritoriul liber al
statului tampon neutru din Trieste, fondat în 1947 cu Organizația Națiunilor Unite,
a fost împărțit și dizolvat în 1954 și 1975, din cauza disensiunii dintre Occident și
Tito.
 Crearea Cominformului de către Stalin apare ca răspuns la Planul Marshall
american, refuzat de „democrațiile populare” din Europa Centrală (sub presiunea
sovietică). În cursul acestei reuniuni a fost pronunțată Doctrina Jdanov.
Doctrina Jdanov a fost o doctrină culturală sovietică dezvoltată de secretarul
Comitetului Central Andrei Zhdanov în 1946. Propunea ca lumea să fie împărțită
în două tabere: „imperialistul”, condus de Statele Unite și „democratic”, în frunte
cu Uniunea Sovietică.
Principiul principal al doctrinei Zhdanov a fost adesea rezumat de sintagma
„Singurul conflict care este posibil în cultura sovietică este conflictul dintre bun și
cel mai bun”. Zhdanovismul a devenit curând o politică culturală sovietică, ceea ce
înseamna că artiștii sovietici, scriitorii și inteligența în general trebuiau să se
conformeze liniei de partid în lucrările lor creative. Conform acestei politici, artiștii
care nu au respectat dorințele guvernului și au riscat persecuția. Politica a rămas în
vigoare până la moartea lui Joseph Stalin în 1953.
În concluzie în perioada 1944-1948 acțiunile celor două sfere de influență au
marcat pană în ziua de azi continentul european prin deciziile luate de ambele părți
care încercau să impună lumii niște regimuri diferite și rivale dar care amândouă
aveau același scop, de a controla.
 Bibliografie:

- https://adevarul.ro/locale/targu-jiu/de-i-au-asteptat-zadar-romanii-americani-
45-ani-si-a-luat-Tarul-rosu-felia-influenta-romaniei-acordul-sua-
1_553d0756cfbe376e3592a768/index.html
- https://andreivocila.files.wordpress.com/2010/05/razboi-imagologic-si-
razboi-informational-in-timpul-celei-de-a-doua-conflagratii-mondiale.pdf
- https://ro.qaz.wiki/
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Harry_S._Truman