1

UNIVERSITATEA HYPERION
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE-DREPT, ID
ANUL 1

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

PROFESOR: IONESCU MIRCEA FELIX MELINEȘTI

STUDENT: CRĂCAN IOANA-RUXANDRA

TEMA: IZVOARELE DREPTULUI (FORMALE, MATERIALE ȘI DIN

PERSPECTIVĂ ISTORICĂ)
 2

Introducere

În limbaj juridic, termenul de „izvor”, în asociere cu termenul drept sugerează ideea de

sursă sau de origine a dreptului. Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor
sociale care generează norma juridică, indiferent de natura ei. (Gheorghe Boboș, Corina
Buzdugan, Veronica Rebreanu, “Teoria Generală a Statului și Dreptului”, editura ”Argonaut”,
Cluj-Napoca, 2008, pp. 255-275; Corina-Adriana Dumitrescu, “Introducere în Teoria
Izvoarelor Dreptului”, editura “Paideia”, Bucureşti, 1999).

Sunt luate în considerare două tipuri de izvoare, şi anume: „izvoare materiale” şi „izvoare
formale”. Prin „izvoare materiale” se înţelege, la modul general, ansamblul factorilor şi
condiţiilor de configurare, de determinare a dreptului: social-politici, istorici, economici,
materiali şi spirituali, inclusiv faptele, acţiunile, relaţiile interumane etc.

Izvoarele materiale ale dreptului – denumite si izvoare reale sunt concepute ca adevarate „dat”-uri
ale dreptului, realitati exterioare acestuia si care determina actiunea legiuitorului sau dau nastere unor
reguli izvorâte din necesitatile practice (daca este vorba de obicei). Analiza stiintifica a dreptului nu
poate ignora rolul izvoarelor materiale (sociale, economice, culturale, ideologice etc.). Ele reprezinta
factorii ce dau continut concret dreptului pozitiv, concentrând nevoile reale ale vietii si relevându-se
legiuitorului sub forma unor comandamente sociale (comenzi sociale).

Cealalta acceptiune a notiunii de izvor de drept ne intereseaza în acest moment în mod

deosebit, având în vedere faptul ca normele juridice nu se prezinta în forma nuda. Lor le este
caracteristica o anumita forma exterioara. Aceasta forma exterioara poarta si denumirea de izvoare
formale sau forme de exprimare a normei de drept. Sensul juridic al notiunii de izvor formal al dreptului
surprinde o multitudine de aspecte, de modalitati prin care continutul preceptiv al normei de drept
devine regula de conduita, se impune ca model de urmat în relatiile dintre oameni.

Clasificarea izvoarelor

Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeste izvoarele scrise de izvoarele

nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de izvoarele indirecte.
 3

Spre exemplu: obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de actul normativ care se
prezinta totdeauna sub forma scrisa: obiceiul si doctrina sunt considerate surse neoficiale, spre
deosebire de lege sau jurisprudenta care sunt surse oficiale; în acelasi timp, actul normativ sau
contractul normativ sunt considerate izvoare directe, pe când obiceiul sau normele elaborate
de organizatii nestatale, sunt izvoare mediate (indirecte), ele trebuind sa fie „validate” de o
autoritate statala pentru a deveni izvoare de drept.
S-a vorbit si despre izvoare creatoare si izvoare interpretative. Legea si cutuma sunt izvoare
creatoare întrucât creeaza norme noi, pe când jurisprudenta si doctrina, necreând norme noi, ci
doar interpretând pe cele existente, nu au caracter novator, ci doar interpretativ. În conformitate cu
asemenea cerinte, s-a propus clasificarea izvoarelor dreptului în doua categorii: izvoare potentiale si
izvoare actuale. Primele, izvoarele potentiale, exprima posibilitatea de a elabora, a modifica sau a
abroga norme juridice. Factorul potential îl constituie vointa sociala, conceputa unitar si cu posibilitati
exclusive realizate si exteriorizate prin stat. Cealalta categorie, izvoarele actuale, sunt, în aceasta
lumina, izvoare eficiente, determinate, operând pe relatii sociale concrete, constând în toate actele
normative în vigoare.

Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului

În sistemul de drept românesc izvoarele formale au fost clasificate după diferite criterii. Criteriile
cel mai frecvent
Invocate în clasificarea izvoarelor dreptului sunt:
o Ierarhia sau forţa juridică a actelor normative. Potrivit acestui criteriu, se disting:
izvoarele sau actele normative cu caracter de lege (legile constituţionale, legile
organice, legile ordinare; ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale guvernului);
izvoarele sau actele normative subordonate legii (hotărârile guvernului;
ordinele miniştrilor sau aleconducătorilor altor autorităţi centrale); izvoare cu caracter
subsidiar (contractul normativ; statutele sau regulamentele de organizare ale unor
organizaţii nestatale);
 4

o Ierarhia autorităţilor emitente. Potrivit acestui criteriu, se disting: izvoare sau acte
normative ale puterii legislative; actenormative ale puterii executive centrale; acte
normative ale autorităţilor locale.

Se observă că forţa juridică a actelor normative se stabileşte în funcţie de autoritatea

competentă să le emită. Ierarhia forţei juridice a actelor normative vizează raportul de
subordonare dintre actele normative respective, şi nu gradul lor de obligativitate, toate având
caracter obligatoriu, indiferent de autoritatea competentă să le emită.

Clasificarea actelor normative:

- după însemnătate şi forţa juridică (art. 73 constituţie): legi fundamentale sau constituţionale,
legi organice, legi ordinare;
- după conţinutul lor: materiale sau procesuale-procedurale
- după sfera de cuprindere: generale, speciale, de excepţie;
- după ramura de drept: civile, penale, administrative, de dreptul mediului
- în statele federale : legi federale şi legile statelor componente
- după cunoaşterea duratei de aplicare în timp: legi cu durata nedeterminată şi legi temporare sau
cu termen.

IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI ROMÂNESC

A. Actele normative
a) Legea.
Noţiunea de lege este cunoscută în sub două accepţiuni. Una în sens larg, potrivit căreia
prin lege se înţelege orice normă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu, provenind de la un
organ de stat şi exprimată într-un act normativ.
Potrivit accepţiunii juridice în sens restrâns, prin lege este desemnat actul normativ al
puterii legislative, care reglementează cele mai importante raporturi sociale şi are forţa juridică
superioară tuturor celorlalte acte normative.
 5

b) Ordonanţa Guvernului (conform art. 108 al. (3) din Constituţia României). Ordonanţele de
urgenţă ale Guvernului (conform art. 115 al. (4) din constituţia româniei). Atât ordonanţele, cât
şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului au putere de lege, dar pentru ca această putere să fie
deplină, ele trebuie să fie aprobate de Parlament.

c) Hotărârile de Guvern (conform art. 108 al. (2) din Constituţia României). Tot prin hotărâre
de Guvern se realizează aprobarea, aderarea sau acceptarea unor tratate internaţionale pentru care
este cerută această formulă în vederea producerii de efecte juridice, conform legii nr. 590/2003
privind tratatele.

d) Actele internaţionale. Prin tratat se înţelege actul juridic, indiferent de denumire sau de
forma, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel
departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi obligaţii juridice
sau de alta natură, guvernat de dreptul internațional public şi consemnat într-un instrument unic
ori în două sau în mai multe instrumente conexe [conform art. 1 lit. A) din Legea nr. 590/2003
privind tratatele]. Pentru ca acestea să devină izvoare ale dreptului românesc, după caz, unele
trebuie să fie ratificate printr-o lege de către Parlament, altele trebuie să fie aprobate, acceptate
sau să se adere la ele printr-o hotărâre de Guvern. (Constituţia României, art. 11, 20).
Art. 11 (2) din Constituția României prevede: ”tratatele ratificate de parlament, potrivit
legii, fac parte din dreptul intern.”
Art. 20 (2) din Constituția României prevede: ”dacă exist neconcordanțe între pactele și
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile
interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau
legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

e) Actele normative comunitare

 legislaţia primară - tratatele constitutive, cu modificările ulterioare;
 legislaţia secundară:
o regulamentul – obligatoriu în toate elementele sale;
o directiva – obligatorie numai cu privire la scopul final propus, lăsând la dispoziţia
statelor membre să aleagăformele şi mijloacele de îndeplinire;
 6

o decizia – obligatorie pentru destinatarii desemnaţi;

o recomandarea şi avizul – au doar rol orientate.
Conform prevederilor art. 148 alineatul (2) din Constituția României: ”ca urmare a aderării,
prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări
comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu
respectarea prevederilor actului de aderare.”

f) Ordinele, instrucţiunile şi alte acte ale conducătorilor ministerelor şi ai altor organe ale
administraţiei publice centrale de specialitate sau de autorităţile administrative autonome se emit
numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului (conform art.
75 din legea nr. 24/2000, republicată). Doar acele ordine constituie izvor de drept care
reglementează conduite, drepturi, obligaţii la modul generic (general și impersonal).

g) actele normative ale autorităţilor administraţiei publice locale, cuprind hotărârile,

dispoziţiile şi ordinele, şi constituie izvor de drept fiind emise sau adoptate pentru reglementarea
unor activităţi de interes local, în limitele stabilite prin constituţie şi prin lege.

h. Contractul normativ, recunoscut ca izvor de drept cu caracter subsidiar, este doar acela prin
intermediul căruia părţile stabilesc conduite, acţiuni, drepturi şi obligaţii cu caracter generic, nu
concret determinate. În această categorie intră, de exemplu, contractul colectiv de muncă la nivel
de ramură.

i. Statutele, regulamentele de organizare interioară ale unor organizaţii

neguvernamentale (sindicate, asociaţii, fundaţii etc.) constituie izvor de drept cu caracter
subsidiar.

j. Jurisprudenţa, sau practica judiciară, constă în totalitatea soluţiilor date de instanţele de

judecată în cauzele soluţionate, având ca obiect raporturile juridice dintr-un anumit domeniu (de
exemplu, succesiuni, divorţuri, omucideri, furturi etc.). Dreptul contemporan românesc nu
recunoaşte jurisprudenţei româneşti calitatea de izvor de drept. Jurisprudenţa poate
constitui sursă de inspiraţie pentru judecarea altor cauze similare, dar nu are caracter obligatoriu.
 7

Cu toate acestea, atunci când practica judiciară înregistrează o interpretare şi o aplicare

diferenţiată de la instanţa la instanţă pentru cauze similare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
întrunită în secţiuni reunite, are sarcina de a îndruma instanţele în aplicarea uniformă şi unitară a
legii, înlăturând posibilităţile de interpretare diferită a aceloraşi prevederi legale.
Au caracter obligatoriu pentru instanţele româneşti jurisprudenţa Curţii Europene de
Justiţie şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.

k. Cutuma sau „obiceiul juridic”. Norma cutumiară poate avea valoarea unui izvor de drept
numai dacă legea civilă face trimitere expresă la această normă (la obiceiul respectiv) ) – Codul
Civil. Art. 1 alineatul (3) . Aşadar, cutuma este obiceiul consacrat juridic sau „obiceiul juridic”
(Andrei Sida, Teoria Generală a Dreptului, 2004, p. 136).

l. Analogia (= asemănarea între două sau mai multe noțiuni, situații fenomene – dex, p. 38)
Analogia este o formă particulară de aplicare şi interpretare a dreptului. Analogia este o metodă
care constă în soluționarea unui caz neprevăzut în mod expres de vreo normă juridică, fie prin
aplicarea normei care prevede cazul cel mai asemănător (analogia legii), fie prin aplicarea
principiilor generale ale sistemului de drept respectiv (analogia dreptului). (Emil Derșidan, Pavel
Abraham, “Dicţionar de Termini Juridici”, Editura Național, București, 1999.)
Conform codului civil [art. 1, alineat (2)], în cazurile neprevăzute de lege se aplică
uzanţele, iar în lipsa acestora dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare şi doar când
nu există asemenea dispoziţii se recurge la principiile generale ale dreptului.
Potrivit art. 10. Interzicerea analogiei din codul civil, legile care derogă de la o
dispoziţie generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile
se aplică numai în cazurile expres și limitative prevăzute de lege.

m. Principiile generale ale dreptului.

Noul Cod Civil, în art. 1, alineat (1) prevede ca izvoare ale dreptului civil, alături de lege,
uzanţele şi principiile generale ale dreptului.
Sunt recunoscute ca izvoare de drept doar acele uzanţe care sunt conforme ordinii publice
şi bunelor moravuri - Codul Civil. Art. 1 alineatul (4).
 8

În art. 1 alineatul (6), Noul Cod Civil precizează înţelesul dat de lege uzanţelor, şi anume:
cutuma şi uzurile profesionale.

n. Doctrina.
Prin doctrină se înţelege ansamblul opiniilor exprimate în ştiinţa juridică având ca obiect
de studiu fenomenul juridic sub toate aspectele sale de manifestare. Se concretizează în opiniile,
teoriile, interpretările dreptului exprimate n articole, studii, monografii, cursuri universitare, alte
materiale care nu au caracter oficial, nu emană de la o autoritate statală, nu au caracter imperativ.
Cei mai mulţi neagă caracterul de izvor de drept al doctrinei, alţii, însă, îi recunosc această
funcţionalitate.

CONCLUZIE

În concluzie, izvoarele dreptului reprezintă unul din elementele definitorii ale oricărui
sistem de drept. Izvoarele dreptului diferă de la un sistem juridic la altul, însă majoritatea
sistemelor de drept cunosc o pluralitate de izvoare.
 9

Bibliografie

 Gheorghe Boboș, Corina Buzdugan, Veronica Rebreanu, “Teoria Generală a Statului și

Dreptului”, editura ”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2008, pp. 255-275; Corina-Adriana
Dumitrescu, “Introducere în Teoria Izvoarelor Dreptului”, editura “Paideia”,
Bucureşti, 1999
 https://www.studocu.com/ro/document/universitatea-din-bucuresti/teoria-generala-a-
statului-si-dreptului/lecture-notes/anul-i-sem-i-teoria-generala-a-dreptului-
copy/3719645/view
 Nicolae popa, mihail-constantin eremia, simona cristea, teoria generală a dreptului, ediţia
2, editura ”all beck”, bucureşti, 2005, pp. 161-178.
 - nicolae popa, mihail-constantin eremia, daniel-mihai dragnea, teoria generală a
dreptului. Sinteze pentru seminar, editura ”all beck”, bucurești, 2005, pp.137-152.
 Andrei Sida, Teoria Generală a Dreptului, 2004, p. 136
 Emil Derșidan, Pavel Abraham, “Dicţionar de Termini Juridici”, Editura Național,
București, 1999