Anglia

Istorie

Preistorie și antichitate

Oasele și uneltele din piatră (cremene) găsite în Norfolk și Suffolk dovedesc că Homo erectus a
trăit pe teritoriul Angliei de azi acum 700.000 de ani. La acea vreme, Marea Britanie era legată
de continentul European. Ceea ce astăzi este Canalul Mânecii (English Channel) era atunci un
fluviu ce curgea spre vest și era alimentat de afluenți care mai târziu au devenit Tamisa și
Sena(Seine). Această zonă a fost depopulată în perioada Marii Glaciațiuni, așa cum au fost și alte
regiuni ale Insulelor Britanice. În timpul recolonizării, după dezgheț, cercetarea genetică arată că
Anglia de azi a fost ultima zonă a Insulelor Britanice care a fost repopulată, cam acum 13.000 de
ani. Popoarele migratoare care au ajuns în această perioadă contrastează cu ceilalți locuitori ai
Insulelor Britanice, venind de pe continent din sud-estul Europei, în timp ce locuitorii care au
venit mai devreme au sosit din nord de-a lungul coastei din Iberia. Acești migratori au adoptat
cultura Celtică care a devenit dominantă în mare parte a Europei vestice.

Până la 43 d.Hr., momentul marii invazii romane, Britania fusese deja ținta unor frecvente
invazii, plănuite de forțele Republicii Romane și ale Imperiului Roman. A fost invadată pentru
prima oară de dictatorul roman Iulius Cezar în 55 î.Hr., dar a fost pe deplin cucerită de împăratul
Claudius în 43 d.Hr. Ca și alte regiuni aflate la marginea imperiului, Britannia s-a bucurat o
perioadă lungă de legături comerciale cu romanii, și influența lor economică și culturală a avut o
semnificație deosebită asupra epocii de fier pre-romană a britanicilor, în special în sud. Odată cu
căderea Imperiului Roman 400 de ani mai târziu, romanii au părăsit Provincia Britannia, teritoriu
care în mare parte a stat la baza a ceea ce s-a numit apoi Anglia.

Evul Mediu

O cască ceremonială din perioada Regatului Angliei de Est, găsită la situl arheologic Sutton Hoo

Istoria Angliei anglo-saxone acoperă Anglia medievală timpurie de la sfârșitul Britanniei romane
și stabilirea regatelor anglo-saxone din secolul al V-lea până la Cucerirea normandă din 1066.

Din jurul anului 500 d.Hr. se crede că Anglia era împărțită în 7 regate mici, cunoscute ca
„Heptarhia”: Northumbria, Mercia, East Anglia, Essex, Kent, Sussex, Wesse. Temele dominante
din secolul al VII-lea până în secolul al X-lea au fost răspândirea creștinismului și unificarea
politică a Angliei. Creștinismul a pătruns din trei direcții: de la Roma în sud, și respectiv Scoția
și Irlanda în nord și vest.
Aceste regate anglo-saxone tindeau să se unească prin război. Încă de pe timpul lui Ethelbert din
Kent, un rege nu putea fi recunoscut ca Bertwalda („Lord of Britain”). În general, titlul a revenit
regilor din Northumbria, în secolul al VII-lea; în secolul al VIII-lea, celor din Mercia; în secolul
al IX-lea, lui Egbert a Wessex-ului, care în 825 a învins pe Merciani în Bătălia de la Ellendun. În
secolul următor, familia sa a domnit în Anglia.

Inițial Anglia a fost mai degrabă un termen geografic care a descris partea Britaniei ocupată de
anglo-saxoni, decât un nume dat unui stat cu o națiune individuală. A devenit unită politic prin
expansiunea regatului Wessex, al cărui rege Athelstan a adus pentru prima dată toată Anglia sub
un singur conducător în 927, deși unificarea nu a devenit permanentă până în 954, când Edred l-a
înfrânt pe Eric Bloodaxe și a devenit Regele Angliei.

Bătălia de la Azincourt a avut loc pe data de 25 octombrie 1415, la Azincourt, Franța în timpul
Războiului de O Sută de Ani.

În 1016, Anglia a fost cucerită de regele danez Canute cel Mare și a devenit centru
guvernamental pentru imperiul său, care a durat foarte puțin. Odată cu ascensiunea lui Edward
Confesorul, moștenitor al dinastiei engleze autohtone, în 1042, Anglia a devenit din nou un regat
separat. Legăturile și natura sa au fost total schimbate după Cucerirea Normandă din 1066. Cele
câteva sute de ani ce au urmat au poziționat Anglia ca o parte majoră a expansiunii și decăderii
imperiilor; în Franța, Regii Angliei au folosit Anglia ca o sursă de trupe timp de ani de zile
pentru a-și mări proprietățile personale în Franța (Războiul de 100 de Ani) începând cu Edward
al III-lea; de fapt, coroana engleză nu a renunțat la ultimul ei punct de sprijin pe continent, în
Franța, până când nu a fost pierdut Calais-ul în 1558, în timpul domniei Mariei Tudor (insulele
Canalului sunt încă dependente de coroană, dar nu sunt parte a Regatului Unit).

În secolul al XIII-lea, Țara Galilor (Wales) a fost luată prin cucerire sub controlul monarhilor
englezi. Acestei cuceriri i s-a dat o formă prin Statutul lui Rhuddlan din 1284 și astfel Țara
Galilor a fost anexată legal Regatului Angliei prin Actele Legilor din Wales, din 1535-1542.
Țara Galilor a împărțit cu Anglia o identitate legală deoarece entitatea care s-a alăturat a fost
inițial numită Anglia iar apoi Anglia și Țara Galilor.

În vara anului 1348, "Moartea Neagră", epidemia de ciumă, a lovit întâi Anglia, apoi Europa.
Ciuma a ucis între o treime și două treimi din populația Europei. Anglia singură a pierdut 70%
din populația ei, care a trecut de la 7 milioane la 2 milioane în 1400. Molima s-a întors în
repetate rânduri în Anglia, bântuind-o de-a lungul secolelor al XIV-lea–al XVII-lea. Marea
Ciumă din Londra (The Great Plague) din anii 1665-1666 a fost ultima care a izbucnit.
Modernism

Henric al VIII-lea al Angliei a devenit Conducătorul suprem al Bisericii Angliei.

În timpul Reformei engleze din secolul al XVI-lea, autoritatea externă a bisericii Romano-
Catolice din Anglia a fost abolită și înlocuită cu Actele (Hotărârile) Supremației Regale și
întemeierea Bisericii Anglicane sub guvernarea supremă a monarhului englez. Aceasta s-a
întâmplat în timpul domniei lui Henric al VIII-lea. Reforma engleză a fost diferită de celelalte
reforme din Europa prin faptul că-și avea rădăcinile în politică mai mult decât în teologie.

Reforma engleză a netezit calea spre răspândirea anglicanismului în biserică și alte instituții.
Perioada cunoscută ca Războiul Civil (1642-1651) a fost martora uneltirilor politice și
conflictelor armate între suporterii Parlamentului Lung (Roundheads) și regele Carol I
(Regaliștii) între 1642-1645 și 1648-1649, urmată de conflictul dintre suporterii Parlamentului
Rump și regele Carol al II-lea între 1649-1651. Războiul s-a terminat cu victoria parlamentară
prin Bătălia de la Worchester la 3 septembrie 1651. Ea a condus la procesul și execuția lui Carol
I, exilul fiului său Carol al II-lea, înlocuirea monarhiei engleze cu Commonwealth-ul Angliei
(1649-1653) și conducerea țării de Oliver Cromwell pe timpul Protectoratului (1653-1659).

Regele Carol al II-lea al Angliei a restaurat monarhia și pacea după Războiul Civil Englez.

După moartea lui Oliver Cromwell în 1659, o scurtă revenire, o încercare condusă de fiul lui
Cromwell, un om slab, la conducerea Commonwealth-ului a avut loc înainte ca Parlamentul să-l
invite pe Carol al II-lea să se reîntoarcă în Anglia în 1660 și să restaureze monarhia. În timpul
acestui interregn, monopolul bisericii din Anglia asupra creștinismului s-a sfârșit și influența
dominantă Protestantă s-a consolidat în Irlanda.

Din punct de vedere constituțional, războaiele au stabilit un precedent ca monarhii britanici să nu

poată guverna fără aprobare parlamentară, deși lucrul acesta va deveni bine consolidat abia în
secolul următor odată cu Revoluția Glorioasă.

Deși aflate în conflict de secole, Regatul Angliei și Regatul Scoției se apropiaseră tot mai mult
de la Reforma Protestantă a secolului al XVI-lea și în 1603, cu urcarea pe tronul Angliei a
regelui scoțian Iacob al VI-lea, cele două țări au intrat într-o uniune personală, fiind conduse de
aceeași dinastie Stuart. După câteva încercări de a uni regatele, s-a căzut de acord asupra unui
Tratat de Uniune la 22 iulie 1706 de către parlamentarii englezi și cei scoțieni și a fost pus în
aplicare prin Actele Unirii care a dus la unirea politică a celor două state și crearea Regatului
Unit al Marii Britanii la 1 mai 1707. Irlanda s-a unit în 1801, iar Regatul Unit al Marii Britanii și
al Irlandei a existat până în 1922, când Irlanda, cu excepția Irlandei de Nord, a devenit
independentă, ceea ce a avut drept rezultat numele de azi al Regatului Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord.