Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Șimleu Silvaniei – d.

5 februarie 1953, Sighetu Marmației,

Maramureș, România) a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Dieta de
la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie
1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-
Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet.
Este membru de onoare al Academiei Române (1919).

-În Imperiul Austro-Ungar :

Iuliu Maniu și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania.
Debutează totodată ca membru, iar apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind
cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în comitetul de conducere al PNR.
În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales, în 1906, deputat în Parlamentul din Budapesta, ca
deputat de Vințu de Jos
Împreună cu personalități de primă mărime ale Partidul Național Român din Ungaria și
Transilvania, precum Gheorghe Pop de Băsești și Ștefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu a participat
hotărâtor la pregătirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat. Imediat după întoarcerea din Italia,
Maniu a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania,
înființând, la 30 octombrie 1918, la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania.
A sosit la Arad în 14 noiembrie 1918, unde a pus capăt negocierilor dintre CNR și Oszkár Jászi,
reprezentantul guvernului Mihály Károlyi, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-
Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat).
Iuliu Maniu s-a numărat între organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie
1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvântarea pe care a ținut-o cu
ocazia Adunării naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unității noastre
naționale ca la un triumf al libertății românești”. Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcția de
ministru-prezident al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de
guvernator, îndeplinind, totodată, și funcția de ministru de interne.

- În Regatul României:
După dizolvarea Consiliului Dirigent la 4 aprilie 1920 relațiile dintre Iuliu Maniu și politicienii
din București s-au înrăutățit. Acuzând favorizarea PNL și împingerea intelectualității ardelene
într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituția din 1923, considerând-o prea
centralistă și invocând chestiuni de principiu. Partidul Național Român din Transilvania a
reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituției din 1866 putea fi făcută
doar prin alegerea unei Adunări Constituante. În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion
I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câștigase alegerile din martie 1922, și nevrând să
riște alegerea unei constituante, a pus Senatul și Camera Deputaților să voteze, la 26 martie
respectiv 27 martie 1923, o nouă constituție, folosindu-se, astfel, de majoritatea de care dispunea
în Parlament.
În mai multe rânduri, Iuliu Maniu a reclamat faptul că noua constituție nu ar fi făcut nimic
altceva, decât să cimenteze oligarhia din Vechiul Regat, oligarhie aflată sub influența PNL-ului.
Partidul Național Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Țărănesc al lui Ion
Mihalache, constituind Partidul Național Țărănesc. Iuliu Maniu a fost președinte al partidului
(1926-1933 și 1937-1947) și de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933.
Pentru a aduce PNȚ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva
guvernelor PNL (manifestațiile din mai 1928) și a plănuit efectuarea „Marșului asupra
Bucureștiului”, un marș al țăranilor ardeleni la București, după modelul Marșului asupra Romei
al lui Mussolini. Va reuși obținerea unei majorități favorabile PNȚ, în urma alegerilor din
decembrie 1928.

- În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea:

După cum explica Iuliu Maniu, Regența instaurată în 1926 era slabă, iar în țară se crease un
puternic curent de opinie favorabil reîntoarcerii în țară și pe tron a moștenitorului de drept al
tronului: ”Regența, care după moartea regelui Ferdinand a preluat prerogativele regelui Mihai
pe timpul minoratului său, era slabă.
Prințul Nicolae nu avea nici o tragere de inimă să-și îndeplinească rolul ce i se încredințase.
Patriarhul Miron se mulțumea să acumuleze bani și să-și protejeze acoliții. Regentul
Buzdugan, singurul demnitar care-și îndeplinea rolul cu convingere, nu putea face față, în
mod obiectiv, sarcinilor constituționale, fiind subiectiv și angrenat în sfera de interese a
partidului liberal.
În acele condiții, Maniu a negociat prin diverși interpuși condițiile reîntoarcerii în țară a
”prințului sacrificat de liberali”: ”intuind oarecum caracterul lui, am voit să-mi iau asigurări
eficiente pentru a stăvili excesele dintr-o încorsetare deliberată. I-am trimis, încă din 1928, în
mod discret, oameni de încredere, pe Popovici și pe Leucuția, care să trateze cu el condițiile
revenirii. I-am cerut să se despartă definitiv de Lupeasca. A acceptat. I-am cerut să se
reconcilieze cu Principesa Elena, mama copilului său, după ce m-am asigurat de acceptul
Principesei. A primit. I-am cerut angajamentul solemn că va domni, fără a încerca să
guverneze, că va respecta Constituția, legile țării și statutul civil al casei domnitoare și că va
renunța la răzbunări și favoritisme. A acceptat și această condiție. Desigur că asentimentul
pe care și l-a dat pentru respectarea condițiilor mele a fost doar formal. Influențat de
Lupeasca și de câțiva ciraci care-l cultivau în mod interesat, ca Manoilescu, Gavrilă
Marinescu, generalul Dumitrescu și Puiu Dumitrescu, Cesianu, Gatoski și alții, s-a hotărât să
revină fără știrea și concursul oficialității, pentru a nu contacta nici o obligație și nici un
angajament. Și-a organizat singur și destul de eficient revenirea, cu intenția de a ne pune în
fața faptului împlinit, contând, desigur, mai mult pe simpatia de care se bucura în țară, și
chiar în armată, despre care era bine informat, contând pe fratele său care i-a fost loial - și
puțin și pe complotul minor și destul de pueril, pe care-l încropise cu câțiva militari devotați.
După ce a sosit și a fost instalat de respectivii militari la Cotroceni, m-am prezentat la el și i-
am propus formula restaurației: angajamentul solemn de a respecta clauzele pe care le
cunoștea, intrarea în Regență în locul lui Sărățeanu, până la anularea divorțului și restabilirea
conviețuirii cu Principesa și până la trecerea prin Parlament a dispozițiilor de abrogare a
legilor legate de renunțarea lui la tron; până la urmă, proclamarea lui ca rege și încoronarea
cu Elena.”
În cadrul înțelegerilor privind întronarea succesorului regelui Ferdinand ar fi intrat și plănuita
încoronare a lui Carol la Alba Iulia, pentru care manifestele au fost imprimate în Ungaria.
Întreaga acțiune a fost dejucată de serviciile române de informații, care au obținut de la
guvernul englez expulzarea lui Carol din Marea Britanie. În schimb, Carol a dus imediat o
politică proprie, nu a mai recunoscut cele promise l-a înlăturat pe Maniu rapid de la
guvernare.
Iuliu Maniu s-a opus în permanență guvernării autocratice a regelui Carol al II-lea, iar în
particular înființării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renașterii Naționale, o formațiune
totalitară, care dădea startul unipartidismului român. În aceeași zi de 15 decembrie 1938, Iuliu
Maniu și alți cincizeci de membri importanți (ardeleni și bănățeni) ai Partidului Național
Țărănesc, au prezentat regelui Carol al II-lea un memorandum: Patria de lux. Memorandul
românilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crișana, Satu-Mare, Maramureș) prezentat M.S.
Regelui Carol II în 15 decembrie 1938, în care este sever criticată dictatura regală și
centralizarea excesivă a țării.
După eșecul politicii lui Carol al II-lea și pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat
colaborarea cu regimurile instalate după 6 septembrie 1940. În timpul dictaturii regale a lui
Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate nemulțumirile, criticile și întâlnirile dintre
Iuliu Maniu și regele dictator. În mai multe rânduri, Coposu insistă pentru a afla detaliile
legate de venirea ilegală în țară a prințului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al
guvernului României, Iuliu Maniu ar fi putut să-l aresteze, și vrea să afle motivele pentru care
nu s-a întâmplat acest lucru. Iată cum îi explica Maniu lui Coposu această decizie: ”Puteam
să-l arestez la 6 iunie. Nu ar fi fost oportun. Ar fi fost chiar o greșeală politică pe care partidul
ar fi plătit-o scump. În anul 1930, lumea românească, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie
evidentă pentru cel socotit atunci <<Prințul sacrificat de liberali.>> Țara îl dorea. El era
considerat o victimă a manevrelor lui Brătianu și încarna multe nădejdi. Opinia publică
trecea, cu destulă ușurință, peste aventurile lui anterioare. Ba chiar îi apreciau romantismul și
cavalerismul dovedit. Țara era pornită contra liberalilor, uzați de o guvernare prelungită și
destul de abuzivă, și îmbrățișa cu ostentație pe toți adversarii guvernanților și în primul rând
pe prințul moștenitor, prin a cărui îndepărtare din țară fusese întronat un copil, tutelat prin
regență”.
- În timpul celui de-al Doilea Război Mondial:
După 23 august 1944 Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști,
proces pe care a refuzat să-l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri
occidentale. La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr-o telegramă pe
vicemareșalului Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gând să predea
România Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ. Pe 8 noiembrie însă
ministrul de externe al Marii Britanii îi scria reprezentantului său la București
într-o telegramă strict confidențială că înțelegerea dintre Churchill și Stalin
privind Grecia și România orientează politica britanică. S-a opus instalării
guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării
democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut,
alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946,
rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști. În urma
înscenării de la Tămădău a fost arestat, la 14 iulie 1947, de autoritățile comuniste
și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin
sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe
viață. Avea 74 de ani și a fost trimis la penitenciarul din Galați. În august 1951
este transferat, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu,
Niculescu-Buzești, N. Carandino și alții din ”lotul Maniu”, la Sighet.

- În perioada comunistă, arestarea, întemnițarea:

Începând cu 1940, Maniu a fost un opozant al regimului lui Ion Antonescu, între Maniu, Brătianu
și Ion Antonescu existând un schimb extensiv de corespondență privitoare la deciziile politice ale
conducătorului statului.
Începând cu 1940, Maniu a fost un opozant al regimului lui Ion Antonescu, între Maniu, Brătianu
și Ion Antonescu existând un schimb extensiv de corespondență privitoare la deciziile politice ale
conducătorului statului.
Coposu povestește și explică în mod clar circumstanțele în care și motivele pentru care Iuliu
Maniu a refuzat să prezideze guvernul instalat după 23 august 1944; acel guvern ar fi fost sabotat
de către sovietici și complicii lor comuniști.