Epoca pașoptistă aparține, din punct de vedere cronologic, perioadei dintre

anii 1830 și, care a pregătit, printr-o mișcare social-culturală largă evenimentele
revoluționare de la 1848.
La începutul perioadei pașoptiste, în anul 1840, Mihail Kogalniceanu scoate
revista „Dacia literară”, care are rol orientativ pentru literatura acestei epoci.
Ideile subliniate, care vor sta la baza operelor pașoptiste sunt : originalitatea,
respectiv combaterea imitațiilor și traducerilor; îndrumarea scriitorilor spre
constituirea unei literaturi originale românești, bazată pe frumusețile naturii,
istoriei si folclorului. Un alt principiu elaborat a fost realizarea unei literaturi
unitare, cu specific național, care să unească cultura Țarilor Române, și ,nu în
ultimul rând, dezvoltarea și cultivarea spiritului critic, rezultând în împarțirea
valorilor de non-valori.
O trăsatură dominantă a literaturii pașoptiste este, fără îndoială, caracterul
dominant al romantismului, scriiitorii pașoptiști bazându-se pe principiile
romantice în vederea creării operelor. Romantismul se diferețiază de alte curente
literare prin : alegerea, primatului unui sentiment în detrimentul rațiunii; stilul
calofilic, încarcat artistic si prin apariția elementelor selenare (luna, seara,
noaptea ), respectiv prin inserarea elementelor dimensiunii fantasticului; dorința
de evadare și de depășire a limitărilor impuse de timp; contrastarea constantă
prin intermediul antitezei si prin eterogenitatea speciilor si genurilor literare.
Opera „Zburătorul ” aparținându-i lui Ion Heliade Rădulescu, apăruta în
anul 1844 se încadrează într-una din direcțiile de orientare promovate de
literatura pașoptistă, fiind inspirată din folclorul românesc, bazându-se pe mitul
Zburătorului.
Caracteristic epocii, poezia surprinde și îmbina principiile romantismului,
prin primarea sentimentului de iubirea, folosirea elementelor selenare și
fantastice, viziunea mitică, dar și prin îmbinarea genurilor si speciilor literare.
Opera este alcătuită din trei secvențe lirice : monologul Floricăi adresat mamei,
discursul liric obiectiv, cu rol descriptiv si caracter de pastel și, a treia secvența
lirica, descrierea Zburătorului.
Ca specie literară, opera este o balada care abordează tema iubirii surprinse
din perspectiva mitului Zburătorului.
 Prima secvența lirica este înfățișată de monologul Floricăi adresat mamei,
cerând o explicație pentru ceea ce simte, fiind primul contact al fetei cu starea de
îndragostire. Deși pe tot parcursul poeziei primează iubirea, în prima parte este
văzută ca o boala, care se manifestă nu numai psihic, dar și fizic („Vezi, mamă, ce
mă doare ! şi pieptul mi se bate, // Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;”). Din
aceasta cauză se instaurează o stare de teamă, respective confuzie, iubirea fiind
percepută antitetic (“Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit !” , “Şi cald, şi rece, uite,
că-mi furnică prin vine, ”) .
A doua secvență lirica, descrie, conform unui pastel, cadrul natural pe
parcursul serii, instaurându-se nocturnal treptat într-un stil incarcat artistic prin
uitlizarea figurilor de stil cum ar fi personificarea („A puţurilor cumpeni ţipând
parcă chema”), comparația(“ ş-a laptelui fântână // Începe să s-auză ca şoaptă în
susur ”) , epitetul („Zglobii sărind viţeii ” , “E noapte naltă, naltă ” , “Vesmântul
său cel negru, de stele semănat ”) și antiteza (“Încântec sau descântec ” ). Cadrul
natural descris este unul bucolic, rustic, pus sub semnul nopții, respectiv al lunii.
Cu ajutorul acestei secvențe se pregătește apariția fantasticului din următoarea
secvență.
Ultima secvență conturează portretului Zburătorului si valorifică mitul
folcloric. Înfățișarea creaturii mitice este surprinsă într-o manieră contrastantă, cu
ajutorul oximoronului „Balaur de lumina”, fiind evidențiată îmbinarea dintre
respingerea si plăcerea acceptării iubirii si contrastul dintre înfățișarea angelica
(“Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel, // Bălai, cu părul d-aur ! ”) și
personalitatea demonica(„O ! biata fetişoară ! mi-e milă de Florica // Cum o fi
chinuind-o ! ”).
În concluzie, Ion Heliade Rădulescu valorifică folclorul românesc, căutându-
și inspirația în mitul Zburătorului, devenind un reper al romantismului românesc,
dar și al pașoptismului prin susținerea si promovarea principiilor pașoptiste.