Pluralitatea de faptuitori

De obicei infractiunea se savarseste de o singura persoana, dar nu sunt rare

acele situatii cand la realizarea unei infractiuni concura mai multe persoane, caz in
care exista pluralitate de faptuitori.
Pluralitatea de faptuitori presupune cooperarea mai multor persoane, cu
vinovăţie la săvârşirea unei infracţiuni. Ea îmbracă mai multe forme: pluralitatea
naturala sau necesara si pluralitate constituita sau legala.
Pluralitatea naturală/necesara este forma pluralităţii de infractori în care
cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei este cerută de însăşi natura
acesteia, acestea fiind aşa-numitele infracţiuni bilaterale (ca de exemplu
infracţiunea de bigamie - art. 376 CP).
Pluralitatea constituită/legala este forma pluralităţii de infractori ce pre-
supune gruparea mai multor persoane pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 366
C.pen. – constituirea unui grup infractional organizat).
Aceasta pluralitate este creata prin vointa legiuitorului, pentru ca scopul
urmarit de catre cei care s-au asociat prezinta un mare pericol social
O asemenea asociere, prezentând pericol prin însăşi programul său, se
impunea a fi reprimată prin mijloace de drept penal.
Grupul infracţional organizat este grupul strucutrat, format din trei sau mai
multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în
mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multe infracţiuni. Participanţii
au toţi calitatea de autori şi răspund penal indiferent dacă infracţiunile propuse de
grup au fost săvârşite sau nu, în cazul săvârşirii lor aplicându-se regulile de la
concursul de infracţiuni.
Pluralitatea ocazională/participaţia penală este forma pluralităţii de infractori
în care, la comiterea faptei prevăzută de legea penală participă un număr mai mare
de persoane decât era necesar. Chiar dacă infracţiunea în discuţie poate fi săvârşită
prin natura sa de către o singură persoană, prin cooperarea mai multor participanţi
executarea devine mai uşoară, iar şansele realizării rezultatului cresc.

Aspecte generale privind pluralitatea ocazionala sau participatia penala

Participaţia penală sau pluralitatea ocazională de infractori desemnează situaţia
în care la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală au participat mai multe
persoane decât era necesar potrivit naturii acelei fapte.
 Contribuţia făptuitorilor la săvârşirea faptei poate fi prin acte de executare
directă şi nemijlocită – de autor ori prin înlesnire, sprijinire materială şi morală – de
complice sau de determinare la săvârşirea infracţiunii – de instigator.
Infracţiunea trebuie să fie una şi aceeaşi pentru toţi participanţii, ea neputând fi
apreciată pentru unii ca faptă consumată, iar pentru alţii ca tentativă.
Felurile participaţiei penale
A. După criteriul atitudinii psihice faţă de rezultatul faptei comise cu voinţa
comună de a coopera se disting: participaţia proprie şi participaţia improprie.
• Participaţia proprie se mai numeşte şi participaţia propriu-zisă sau perfectă şi
se caracterizează prin aceea că toţi participanţii la săvârşirea infracţiunii acţionează
cu aceeaşi formă a vinovăţiei – intenţie sau culpă.
• Participaţia improprie sau imperfectă se caracterizează prin aceea că
participanţii nu acţionează cu aceeaşi formă a vinovăţiei. Astfel, unii acţionează cu
intenţie şi alţii din culpă, sau unii cu intenţie şi alţii fără vinovăţie.
B. După criteriul contribuţiei participanţilor la comiterea infracţiunii se face
deosebirea între:
 activitatea de executare directă şi nemijlocită a faptei – activitate specifică

autorului şi coautorilor;
 activitatea de determinare la comiterea unei fapte – activitate proprie
instigatorului;
 activitate de înlesnire, de ajutare la săvârşirea faptei – activitate de complice.

C. După importanţa contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei şi pro-

ducerea rezultatului se face deosebire între forme principale de participaţie şi
forme secundare de participaţie.
 Participaţia este principală când prin contribuţia participantului se realizează

conţinutul infracţiunii. Aceasta este o contribuţie specifică autorilor şi coautorilor.

 Participaţia este secundară când contribuţiile participanţilor nu se înscriu în

realizarea acţiunii sau inacţiunii ce reprezintă fapta incriminată. Aceasta este

contribuţia specifică instigatorilor şi complicilor.
D. După felul contribuţiei distingem:
 participaţie omogenă în care toţi participanţii au aceeaşi calitate
(posibilă doar dacă toţi au calitatea de coautori);
 participație eterogenă în care participanții au calităţi diferite (de autor,
instigator, complice).
E. După momentul efectuării:
 participaţie anterioară, specifică instigatorului sau complicelui,
 participație concomitentă.
 Formele participatiei penale
Formele participaţiei au caracter absorbant, în sensul că cele mai grave le
absorb pe cele mai puţin grave. De exemplu, actele de autorat le absorb pe cele de
complicitate.

Autoratul este forma de participaţie penală în care o persoană săvârşeşte prin

acte de executare fapta prevăzută de legea penală, în mod nemijlocit, indiferent de
forma de vinovăţie cu care acţionează (intenţie, culpă - dacă fapta se incriminează
când este săvârşită din culpă, sau praeterintenţie).
Autoratul, însă, ca formă de participaţie, presupune cooperarea şi a altor
persoane la comiterea infracţiunii în calitate de instigatori ori de complici.

Coautoratul este forma de participaţie în care, la săvârşirea unei fapte

prevăzute de legea penală, şi-au adus contribuţia în mod nemijlocit două sau mai
multe persoane.
Codul Penal defineşte explicit coautorii, în art. 46 alin. (2), prevazând că
aceştia sunt „persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea
penală”.
Coautoratul nu înseamnă doar mai mulţi autori, ci importantă este legătura
subiectivă dintre aceştia, alături de cooperarea cu acte materiale de executare.
Există unele infracţiuni ce nu pot fi comise în coautorat. Sunt astfel:
- infracţiunile ce presupun inacţiunea, când obligaţia de a îndeplini o acţiune, o
activitate de a ieşi din pasivitate, este personală (spre ex.: nedenunţarea unor
infracţiuni– art. 266 C.Pen.).
- infracţiunile ce presupun un subiect calificat (de ex. gestionar, funcţionar). În
acest caz coautoratul nu devine o formă imposibilă, ci este condiţionată de situaţia
ca toţi făptuitorii să aibă calitatea cerută de lege.
- infractiunile savarsite din culpa sau cu praeterintentie.

Instigarea este forma participaţiei penale ce constă în fapta de determinare cu

intenţie, prin orice mijloace, de către o persoană numită instigator a altei persoane
numită instigat, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Instigatorului îi
aparţine hotărârea de a săvârşi o infracţiune, hotărâre pe care o transmite altei
persoane numită instigat, care va săvârşi infracţiunea.
Datorită aspectului că hotărârea de a săvârşi infracţiunea aparţine
instigatorului, acesta mai este denumit şi „autor moral” al infracţiunii spre a-l
deosebi de instigat care este „autorul material” al infracţiunii.
 Existenţa instigării este condiţionată de:
a) efectuarea unei activităţi de determinare din partea unei persoane, numită
instigator, faţă de o altă persoană, numită instigat;
b) activitatea de determinare să privească săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală;
c) activitatea de determinare să fie anterioară luării hotărârii infracţionale.
d) instigatorul să acţioneze cu intenţie. Instigarea nu este posibilă din culpă.
e) instigatul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat ori să fi realizat cel puţin o
tentativă pedepsibilă.
Instigarea poate fi de mai multe feluri:
1) în raport de eficienţa activităţii de determinare:
- instigare urmată de executare sau perfectă, dacă s-a început executarea
infracţiunii;
- instigare neurmată de executare sau imperfectă, atunci când nu s-a
început executarea.Această formă de instigare nu va mai fi pedepsită în Noul Cod
Penal.
2) în raport de forma de vinovăţie cu care acţionează instigatul:
- instigare proprie, caracterizată prin realizarea legăturii subiective între
instigator şi instigat, ambii acţionând cu intenţie;
- instigare improprie, atunci când numai instigatorul acţionează cu intenţie,
iar instigatul din culpă sau fără vinovăţie.
3) în raport de numărul instigatorilor:
- instigare cu un singur instigator;
- instigare cu mai multi instigatori sau coinstigare.
4) în raport de numărul persoanelor instigate:
- instigare individuală, când este vorba despre un singur instigat;
- instigare colectivă, dacă instigarea este adresată unui număr nedeterminat
de persoane.

Complicitatea este forma participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane

care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte prevăzută
de legea penală ori promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui
bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe infractor, chiar dacă, după
săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.
Spre deosebire de celelalte forme de participaţie – coautorat şi instigare –
complicitatea reprezintă o contribuţie indirectă, mediată la săvârşirea infracţiunii,
de aceea este considerată formă de participaţie secundară în raport cu celelalte.
 Săvârşirea actelor de ajutor sau de înlesnire se realizează numai cu intenţie
directă sau indirectă. Astfel, complicele trebuie să prevadă că prin toate actele sale
contribuie la săvârşirea unei fapte penale şi să dorească, ori, cel puţin, să accepte
acest lucru.
Complicitatea îmbrăca mai multe forme:
1) în raport de natura ajutorului acordat:
- complicitate materială, cum ar fi procurarea de arme, de instrumente
necesare executării, înlăturarea obstacolului, asigurarea pazei;
- complicitate morală, ce constă în acordarea de sprijin moral, ca de
exemplu promisiunea de tăinuire şi favorizare, procurarea de date ori informaţii etc.
2) în raport de momentul acordării ajutorului:
- complicitate anterioară, înainte de începerea executării, în faza actelor
preparatorii;
- complicitate concomitentă, în timpul desfăşurării acţiunii sau inacţiunii.
3) în raport de forma de vinovăţie cu care acţionează autorul:
- complicitate proprie, atunci când atât complicele, cât şi autorul
acţionează cu intenţie;
- complicitate improprie, dacă numai complicele acţionează cu intenţie, în
timp ce autorul săvârşeşte fapta din culpă sau fără vinovăţie.
4) în raport de modalitatea desfăşurării activităţii:
- complicitate comisivă, realizată printr-o acţiune;
- complicitate omisivă, realizată printr-o inacţiune.
5) în raport de modul în care se realizează ajutorul:
- complicitate nemijlocită, ce constă într-un sprijin direct acordat autorului
faptei;
- complicitate mijlocită sau mediată, acordată prin intermediul altui
participant, cum ar fi un instigator sau un alt complice.
Sancţionarea participanţilor
Pentru stabilirea pedepselor ce vor fi aplicate coautorilor, instigatorilor sau
complicilor la săvârşirea unei infracţiuni, s-au propus două teorii.
Teoria parificării pedepselor, teorie adoptată şi de Codul Penal Român,
presupune că participanţii la infracţiune vor fi sancţionaţi cu aceeaşi pedeapsă ca şi
autorul infracţiunii, în timp ce sistemul diversificării pedepselor porneşte de la ideea
că există atâtea infracţiuni câţi participanţi sunt, astfel încât se disociază
contribuţiile participanţilor la săvârşirea infracţiunii, iar pedeapsa prevăzută de lege
pentru complici este diferită de cea pentru autori.
 În conformitate cu art. 49 C.Pen.: „instigatorul şi complicele la o faptă
prevăzută de legea penală săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru autor”..
Potrivit art. 52 C.Pen., sunt prevăzute două modalităţi ale participaţiei
improprii:
- modalitatea intenţie-culpă, unde participantul acţionează cu intenţie, iar
autorul din culpă. Pedeapsa prevăzută de lege pentru complici, instigatori ori
coautori este pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie, iar cea
pentru autor va fi cea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită din culpă. Dacă fapta
nu este sancţionată la săvârşirea ei din culpă, atunci autorul nu va raspunde.
- modalitatea intenţie-lipsă de vinovăţie, unde participantul acţionează cu
intenţie, iar autorul fără vinovăţie. Sancţiunea pentru participanţi va fi pedeapsa
prevăzută de lege pentru acea infracţiune, în timp ce autorul nu va fi pedepsit,
deoarece a acţionat fără vinovăţie.
În art. 50 C.Pen. sunt prevăzute circumstanţele personale şi reale. Acestea pot
fi definite ca stări, situaţii, calităţi sau împrejurări care însoţesc fapta ori se referă la
situaţia personală a infractorului.
Circumstanţele personale sunt acele stări, situaţii sau împrejurări ce ţin
exclusiv de persoana participantului, ele nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi
şi nu aduc atingere calificării sau încadrării juridice a faptei. Acestea se pot referi la
gradul de vinovăţie, starea de recidivă, lipsa antecedentelor, situaţia familială,
scopul urmărit, raporturile personale cu victima, starea de beţie, starea civilă,
reputaţia socială etc.
Circumstanţele reale au un caracter exterior şi nu au legătură cu persoana
participanţilor. Ele caracterizează conţinutul infracţiunii şi se răsfrâng asupra
autorului şi a participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-
au prevăzut. Asemenea circumstanţe sunt: săvârşirea faptei de trei sau mai multe
persoane împreună, în timpul nopţii, în mijloace de transport în comun, prin
mijloace care pun în pericol viaţa mai multor persoane, într-un loc public etc.