CURS 1.

CONCEPTE ŞI ABORDĂRI TEORETICE ASUPRA

ECONOMIEI MEDIULUI

OBIECTUL DE STUDIU ŞI IMPORTANŢA DISCIPLINEI

Protecţia mediului a devenit una din cele mai dezbătute probleme ale
contemporaneităţii şi una de prim ordin pentru gestiunea societăţi umane.
Mediul însuşi este definit prin prisma înţelegerii omului ca parte integrantă a
naturii şi al dezvoltării generale. Mediul reprezintă totalitatea factorilor naturali şi a
celor create prin activitatea umană, care în, strânsă interacţiune, influenţează
echilibrul ecologic, determină condiţiile de viată şi de muncă pentru om şi
perspectivele de dezvoltare a societăţii. Protecţia mediului este concepută ca fiind
asigurarea echilibrului ecologic dinamic, conservarea şi ameliorarea factorilor
naturali, dezvoltarea bogăţiilor naturale ale ţării, asigurarea unor condiţii de viaţă şi
activitatea tot mai bună pentru generaţiile prezente şi viitoare. Grija pentru protecţia
mediului a devenit o preocupare a tuturor sistemelor sociale şi a tuturor
subsistemelor sale.
Protecţia mediului natural presupune:
 cunoaşterea mediului şi a interacţiunilor dintre sistemul social-economic şi
sistemele naturale, cât şi prevederea consecinţelor mai apropiate şi mai
depărtate (pe termen scurt sau lung ale acestor interacţiuni;
 utilizarea raţională şi cu economicitate maximă a resurselor naturale,
indiferent de originea lor;
 prevenirea si combaterea degradării mediului, atât cea provocată de om, cât
şi a celei determinată de cauze naturale;
 armonizarea intereselor imediate pe termen scurt cu cele de lungă durată şi
permanente ale societăţii umane şi utilizarea cu chibzuinţă a factorilor naturali
de mediu: aer, apă, sol, subsol, floră, faună, rezervaţii si monumente ale
naturii, peisaj.
Pentru realizarea acestor obiective ale protecţiei mediului este necesar ca
toate proiectele economice-sociale să se bazeze pe cunoaşterea atentă a
implicaţiilor ecologice şi a consecinţelor în acest domeniu ale fiecărei variante de
dezvoltare, investiţii şi pe cercetarea cu grijă a contradicţiilor pe care le pot provoca
acestea, stabilind modalităţile cele mai eficiente de soluţionare a acestor contradicţii.
În acţiunea de programare a dezvoltării trebuie să se stabilească şi să se ţină
seama de priorităţile în domeniul protecţie mediului. Protecţia, ameliorarea,
conservarea mediului natural, cer eforturi însemnate atât pe plan ştiinţific, tehnic,
economic, financiar și cultural-educativ, cât şi o mare unitate de voinţă si acţiune din
partea tuturor membrilor societăţii. Efortul trebuie să stea la baza principiului
raţionalităţii şi eficienţei, atât din punct de vedere economic, cât şi ecologico-tehnic.
Programele de protecţia mediului se pot organiza şi realiza eficient numai pe baza
unui plan de ansamblu care include priorităţile decurgând din integrarea informaţiei
ştiinţifice, tehnice, economice şi sociale, proiectând şi măsurând influentele asupra
tuturor resurselor.
Cercetarea ecologică şi în legătură cu ea cercetarea de protecţie a mediului,
oferă economistului posibilităţi de:
 - îmbunătăţire a modului de înţelegere a sistemului de producţie, reproducţie şi
a creşterii economice;
- posibilitatea aprecierii echilibrului şi optimului economic (de colaborare şi
cooperare internaţională.
Economia mediului este o ramură a ştiinţelor economice, al cărui obiect îl
constituie gestionarea naturii din punct de vedere al îmbinării armonioase a
intereselor imediate, pe termen scurt, cu cele de perspectivă pe termen lung şi
permanent al societăţii omeneşti, în condiţiile maximizării efortului depus pentru
gestionarea sa.
Economistul ecologist are sarcina de a lupta atât contra celui lipsit de
perspectiva timpului, prădalnic, faţă de natură şi deci, dăunătoare societăţii cât şi
ecologistului abuziv, care uită ci însăşi protecţia naturii ne interesează din punct de
vedere al protejării omului, al existenţei şi progresului umanităţii.
Economistul, preocupat de problemele ecologice, se va strădui să îşi
armonizeze interesele şi obiectivele dezvoltării economico-sociale cu gestionarea
raţională şi prudentă a mediului natural.
Acest fenomen face necesară o lărgire a cercetărilor economice dar şi a nevoii
stringentă de îmbogăţire a viziunii asupra dezvoltării şi creşterii economice, ca şi a
instrumentului de investigare ştiinţifică a acestei dezvoltări. Această viziune porneşte
de la faptul că omul nu s-a dezvoltat în sfera legilor, care guvernează viata, ci ca
orice fiinţă de pe pământ, s-a format şi dezvoltat în interacţiune cu mediul.
Condiţiile naturale au influenţat întotdeauna dezvoltarea societăţii, dar modul
în care acesta s-a manifestat, a diferit de la o epocă la alta.
Protecţia, conservarea, apărarea şi ameliorarea calităţii mediului au devenit în
zilele noastre tot atâtea chemări pe care omenirea alertată de marile pericole pe care
le generează un anumit fel de desfăşurare a activităţii economice şi le adresează ei
însăşi.
Semnalul de alarmă l-au dat ecologiştii, însă preocuparea s-a extins continuu
în rândurile societăţii civile, ale organizaţiilor internaţionale şi guvernelor. Ştiinţele au
început cercetarea fenomenelor de protecţie a mediului, de depistare a cauzelor, de
măsurare a efectelor şi de căutare a soluţiilor. Protecţia mediului a devenit una din
cele mai dezbătute probleme ale contemporaneităţii şi una de prim ordin conducerea
societăţii,
Mediul este definit şi prin prisma înţelegerii omului ca parte integrantă a naturii
şi sens al dezvoltării generale. Mediul ambiant este considerat ca sistem geofizic şi
biochimic organizat prin legi de armonie evolutivă, ca mediu şi suport al vieţii, inclusiv
al omului ca fiinţă socială. Mediul constituie, în acelaşi timp, baza de resurse
minerale şi energetice, de resurse vegetale şi animale, iar deteriorarea acestora
echivalează cu însăşi subminarea bazelor dezvoltării economiei mondiale. Mediul
ambiant constituie, de asemenea, suportul vieţii şi sursa tuturor bunurilor de care
avem nevoie.
El reprezintă totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi umane
care, în strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile de
viaţă şi de muncă pentru om şi perspectivele de dezvoltare a societăţii.
Protecţia mediului este concepută ca asigurarea echilibrului ecologic, dinamic,
conservarea şi ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea bogăţiilor naturale,
asigurarea unor condiţii de viaţă şi activitate tot mai bune pentru generaţiile prezente
şi viitoare.
Oamenii s-au smuls din cercul vieţii îmboldiţi nu de nevoi biologice, ci de
organizarea socială pe care au născocit-o pentru a cuceri natura, un mijloc de a
dobândi bogăţii care satisfac cerinţe aflate în conflict cu cele care guvernează natura.
Rezultatul final este criza mediului ambiant, o criză a supravieţuirii, "Pentru a
supravieţui trebuie să învăţăm cum să restituim naturii bogăţia împrumutată de la ea"
(Barry Commener),
Ecosfera este sălaşul pe care viaţa şi l-a clădit pe suprafaţa pământului,
planeta noastră. Orice vieţuitoare, pentru a trăi pe pământ, trebuie să se încadreze în
ecosferă, căci altfel, piere. Criza mediului e un semn că legătura fin cizelată dintre
viaţă şi ambianţa ei, a început să se macine, interacţiunile dinamice care sunt
întregul, încep şi ele să cedeze şi pe alocuri să dispară.
În ecosferă fenomenele biologice au caracter ciclic; reziduurile biologice ale
unui animal devin hrană pentru bacteriile din sol, excreţiile bacteriene hrănesc lumea
vegetală, animalele consumă plantele etc.
Aceste cicluri ecologice sunt greu acceptate de experienţa umană în sfera
tehnici, când maşina A nu dă întotdeauna produsul B, iar produsul B, după folosire,
este aruncat, nemaiavând nici o utilitate pentru maşină, pentru producţie sau pentru
cel care l-a folosit.
Aici are loc prima mare greşeală din existenta omului ca parte a ecosferei. Noi
am distrus circuitul vieţii, transformând nenumăratele lui cicluri în fenomene liniare,
artificiale, create de om: petrol – distilare – ardere - motoare – energie – gaze nocive
- aer poluat.
Alte rupturi create de om duc la apariţia chimicalelor toxice, apelor uzate,
grămezilor de gunoaie, dovedind toate puterea omului de a sfâşia ţesătura ecologică
ce susţine de milioane de ani viaţa pe pământ.

RELAŢIA OM-NATURĂ, COMPONENTĂ A EXISTENŢEI ŞI

DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII

Omul nu se află în afara legilor care guvernează viaţa pe planeta noastră, ci

ca orice vieţuitoare, s-a format şi s-a dezvoltat în interacţiune cu mediul.
Dezvoltarea societăţii a fost influenţată de condiţiile vieţii pe planetă, dar
gradul de influenţă a variat de la o epocă la alta. Din punct de vedere economic
condiţiile naturale (mediul) se pot împărţii în doua mari categorii;
 avuţia naturală, sub forma mijloacelor de subzistenţă (fertilitatea solului, apa,
aerul, flora, fauna);
 avuţia naturală, în mijloace de muncă de felul mineralelor metalifere si
nemetalifere, combustibililor solizi, lichizi, gazoşi, energiei eoliene, hidraulice,
aburului, electricităţii.
Prima categorie de avuţii naturale a captat atenţia omului şi a jucat un rol
esenţial încă de la începuturile civilizaţiei.
A doua categorie a căpătat importanţă pe măsura descoperiri modului de
utilizare a lor, ajungând ca pe treptele înaintate ale civilizaţiei să primească o
importanţă covârşitoare. Întreaga mişcare este indisolubil legată de dezvoltarea
istorică a producţiei, de muncă.
Fiind un proces între om şi natură, în cursul ceea ce omul efectuează,
reglementează şi prin acţiunea sa, controlează schimbul de materii dintre el şi
natură, munca presupune atât unitatea dintre om şi natură, cât şi lupta dintre el şi
aceasta, deci contradicţia dintre ei.
Învingerea acestei contradicţii nu poate avea lac decât prin adaptarea şi
transformarea naturii potrivit nevoilor şi scopurilor societăţii omeneşti, şi desigur
numai pe măsura cunoaşterii de către om a naturii, a legilor ei şi a respectării
acestora. Contradicţia dintre om şi natură străbate întreaga existenţă a omenirii,
constituind o parte componentă de cea mai mare importanţă a istoriei omenirii.
Dezvoltarea economică are loc în contextul unor sisteme ecologice complexe.
Ecosistemul-unitatea dintre biocenoză (organisme vii aflate în interacţiune şi
legate de un anumit loc de viaţă, cu o componentă determinată şi autoreglabilă) şi
biotop, exprimând relaţiile indisolubile dintre organismele vii şi factorii abiotici-constă
în interacţiunea dintre comunitatea biotică şi mediul fizic ce este necesar existenţei şi
dezvoltării, în relaţia dintre organismele vii şi mediul lor de viaţă. Toate elementele
fizice ale mediului natural influenţează organismele vii iar acestea exercită la rândul
lor o anumită influenţă asupra elementelor mediului.
Funcţionarea ecosistemului presupune o combinaţie adecvată de componente
vii, fiecare având o funcţie specială.
Plantele verzi în prezenta energiei solare, aer şi apă-substanţe nutritive din
sol, prin fotosinteză produc substanţele organice (bioxid de carbon, aminoacizi) şi o
transformă în energie chimică înmagazinată în moleculele produselor care au fost
sintetizate.
Plantele verzi sunt organismele de care depinde existenţa celorlalte vieţuitoare
de pe Terra, inclusiv a omului.
Ecosistemul cuprinde şi organisme, capabile să descompună pe cele vegetale
şi animale ajunse la capătul existenţei lor şi sa restituie pământului componentele
chimice ale acestuia.
Fluxul de energie care parcurge ecosistemul are un sens unic. Energia solară
ajunge pe pământ fiind reţinută de plantele verzi, ia forma energiei chimice, materiilor
organice de lungă durată sau materiilor organice moarte, dar apărute de prin procese
complexe de descompunere şi formând acumulări cum sunt gunoaiele, turba, gaze
naturale, petrol, cărbune etc.
În cadrul unui ecosistem fiecare specie poate exista, prospera, decade sau
pieri, în funcţie de capacitatea respectivului sistem de a o asigura cu cele necesare
vieţii.
Odată cu amplificarea activităţii umane, economice şi sociale, proporţiile
modificărilor mediului au evoluat. Aceste modificări pot să nu prezinte un pericol
atâta timp cât nu deteriorează echilibrul ecologic al biosferei.
Menţinerea echilibrului dinamic cere ca transformările şi modificările produse
de om în mediul natural, felul, proporţiile şi repeziciunea lor să permită de fiecare
dată restabilirea in timp util a unui nou echilibru ecologic. Omul nu poate să scape
din vedere posibilităţile noi de adaptare a biosferei în dependenţă de intervenţia
omului.
Orice dereglare a echilibrului ecologic, mai ales atingerea punctului de unde
nu mai este posibilă întoarcerea pot provoca societăţii umane pagube imense, pot
frâna sau împiedica dezvoltarea economică şi socială, punând în pericol chiar
existenţa.
Adaptând şi transformând natura potrivit intereselor sale omul nu trebuie să
uite că el face parte din natură, să-i respecte legile şi în legătură cu ele, cerinţele
echilibrului ecologic dinamic.
Atât din punct de vedere general uman cât şi cel economic utilizarea cu grijă,
raţională, apărarea şi conservarea mediului natural şi respectarea exigenţelor
echilibrului ecologic constituie o condiţie fundamentală a creşterii economice.
Reproducţia presupune deci şi reproducerea condiţiilor echilibrului ecologic
dinamic, fără de care se îngustează condiţiile de bază ale desfăşurării ei.
 Progresul ştiinţelor naturii dă posibilitatea prevederii atât a consecinţelor
imediate şi directe cât şi a celor îndepărtate sau indirecte de intervenţie a omului în
mediul natural.
Nivelul şi complexitatea dezvoltării producţiei sociale determină varietatea şi
complexitatea legăturilor dintre om şi natură.
Omul se eliberează tot mai mult de sub puterea naturii dar aceasta nu
înseamnă depărtarea de ea, ci cunoaşterea ei mai profundă şi folosirea ei mai
eficientă în interesul lor.
Progresul nu duce deci la despărţirea sau dispariţia dependenţei omului de
resursele naturii, ci o creştere pe baza cunoaşterii, a influenţei sale asupra naturii.