Neînchipuite

mă uimeşti îţi zic

şi-mi cade întuneric stupid
peste ochi
cade și peste ferestre
fără tine nimic nu mai sunt
nici lună nici măcar chip
armate de îngeri
armate terestre
năpăstuiește somnul
frumoasei metrese

oricât mă străduiesc
îmi este greu să mă deschid
mă prind de gând şi trag de mâner
până când se face noapte
sau până când se face iar dimineaţă
în neliniştea mea

când pleci
laşi uşa de la intrare deschisă
pe unde intră aerul rece
intră și poştaşul
cumva prins într-o stângace uimire
cu mâna pe clanţă...
tu tot mai speri c-am să-ți scriu
versul nepereche
deși e deja prea târziu
chef nu mai am
și nici bine nu-mi este

din cuvintele neînțelese încă

vor răsări sub tălpile noastre
păsări mari păsări măiestre
cusute de mână
pe preşul de gumă de sub ferestre

se pare că sunt bântuit

de cuvinte nescrise
sunt cumva și norocos
deşi doar tu mai ajungi
pe furiș în ochiul meu stâng
orbit prea devreme
de neputință de furie și soartă

în ochiul drept mi-a sărit

sânul tău stâng
și am tresărit ca lovit de năpastă