IDEOLOGIA INDIVIDUALISMULUI ȘI

IDEOLOGIA INTEGRĂRII LA DOSTOIEVSKI?

Fiodor Mihailovici Dostoievski este, alături de Lev Tolstoi, Nikolai gogol sau Anton
Pavlovici Cehov, unul dintre cei mai reprezentativi scriitori care aparțin „vârstei de aur a
literaturii ruse”, operele acestora ilustrând realismul literar, mai ales datorită faptului că
pledează pentru prezentarea cu fidelitate a unor aspecte din viața și din societatea
contemporană lor, anume cea a secolului al XIX-lea. Prin profunzimea analizei psihologice și
prin ampla problematică morală a operelor sale, Dostoievski a reușit să influențeze o parte
importantă din literatura secolului al XX-lea.

În numeroasele sale scrieri, Dostoievski prezintă figuri de oameni necăjiți (Oameni

sărmani, Umiliți și obidiți) sau de indivizi ajunși pe ultima treaptă a degradării, cum sunt
ocnașii (Amintiri din casa morților), cu o mare compasiune și adâncă înțelegere, evidențind
scânteia de omenie existentă în sufletele cele mai pervertite. Individualismul constituie o
ideologie care își îndreaptă atenția asupra valorii morale a individului sau, în cazul de față,
asupra personajelor literare. Criticul rus Mihail Bahtin evidențiază în studiile sale caracterul
polifonic al operei scriitorului, notând că eroii lui Dostoievski sunt conștiințe individuale,
neînfrânate de voința creatorului. Termenul de polifonie a fost introdus în literatură de Mihail
Bahtin, cel care observa că, în proza lui Dostoievski, conflictele de idei și de personaje sunt
lăsate să evolueze într-un mod independent și haotic.

Lecturând opera dostoievskiană, fie ca cititor avizat (profesor, crtic literar, filozof) ori ca
simplu lector, se observă cu ușurință faptul că scriitorul polemizează cu tipuri umane extrem
de eterogene și distincte, toate fiind înzestrate cu o viziune proprie, respectiv cu o gândire
independentă. Tocmai de aceea, marele scriitor rus este considerat și un reprezentant ori chiar
unul dintre inițiatorii existențialismului literar și filozofic.

Caracterele/ Personajele au libertate maximă din toate punctele de vedere: opțiunea de a

alege între bine și rău, indiferent de condițiile istorice, de ereditate (= originea familială) sau
de condiția socială. În ceea ce mă privește, atenția mea se îndreaptă asupra personajului
Mîșkin din romanul „Idiotul”, roman publicat în anul 1874. Odată citită această carte, se
observă că ea respiră o sforțare uriașă de a spune ceva despre om, transfigurând suferința
unică într-un lirism neverosimil. În acest sens, criticul Valeriu Cristea (2007, p. 281) notează:
„Ideea romanului constă în zugrăvirea unui om întru totul minunat”. O idee din care răzbate
nevoia de umanitate și o carte dorită, magnifică din care autorul nu mai recunoaște decât ideea
din absolutul întunericului omenesc, aspect pe care îl observă și criticul Ion Ianoși atunci când
analizează tragedia din subteranul conștiinței umane.

Astfel, în haosul amoralității, chinuit de principii, Mîșkin întruchipează aspirația tragică

înspre puritatea originară. El trăiește într-un complex de relații care simbolizează corupția
spirituală: frumusețea este profanată, moartea iminentă unește contrariile, iubirea devine ură.
Un adevărat infern liric, dus până la cruzime, este, în esență, universul romanului. Mîșkin,
epilepticul idiot, fermecător în inocența sa, se detașează pe fundalul complexității existențiale
ca o fire deschisă, imprevizibilă, dispusă la compromisuri din rațiuni pur umanitare.

1
 Pe de altă parte, prințul este idiot, pentru că este diferit, fiind obiectul care se lasă judecat de
către ceilalți, o prezență nedorită, într-o lume odioasă care îl respinge, întrucât îi reflectă
imaginea. Idiotul face figură de nebun – citește „înțelept” – la curtea micului nobil rus. Astfel,
idioțenia sfârșește prin a deveni opera sa de artă, care marchează destinele celorlalți. Opera
înghite omul, răpindu-i acel „ceva” pe care omul a vrut să-l dăruiască. Odată încheiat
romanul, parafrazându-l pe Dostoievski, putem spune că am asistat la sfârșitul unei existențe
mult prea „originale”. Căci – să ne amintim – „.... originali sunt numai idioții”, cum nota,
cândva, Petre Țuțea.

Alt mare gânditor existențialist, francezul Jean Paul Sartre, analizează, în eseul său
„Existențialismul este un umanism”, individualismul personajelor lui Dostoievski, iar criticul
român Valeriu Cristea reușește să cuprindă în volumul său (Dicționarul personajelor lui
Dostoievski) absolut toate personajele dostoievskiene, la fel cum o face și în ceea ce privește
personajele lui Ion Creangă. Sartre, consideră că punctul de plecare al crizei existențiale
pornește de la afirmația din romanul Frații Karamazov: „Dacă Dumnezeu nu există, totul va
fi permis”. În vidul moral creat de ateism prin expulzarea lui Dumnezeu se nasc monștri
nihiliști, precum Svidrigailov (Crimă și pedeapsă), Stavroghin (Demonii) sau Smerdiakov
(Frații Karamazov).

BIBLIOGRAFIE ȘI SITOGRAFIE
1. Bahtin, Mikhail, (1970), Problemele poeticii lui Dostoevski, Traducere de S. Recevschi, Editura
Univers, București.
2. Bahtin, M., (1979), Poetică, estetică, sociologie, Editura Univers, București, 420 pag.
3. Cristea, Valeriu, (2007), Dicționarul personajelor lui Dostoievski, Ediția a II-a, Editura POLIROM,
B ucurești.
4. Ianoși, Ion, (2013), Dostoieski. Tragedia subteranei și Dostoievski și Tolstoi. Poveste cu doi necunoscuți,
Editura Ideea Europeană, București.
5. www.google.com.