ION.
CARACTERIZARE
Primul roman publicat de Liviu
Rebreanu (1920), „Ion” este considerat „cea mai
puternica creatie obiectiva a literaturii romane”
(E. Lovinescu). El deschide seria marilor romane
din literatura romana interbelica.
Romanul- de inspiratie rurala-
prezinta lupta unui taran sarac pentru a obtine
pamantul si consecintele actelor sale, in conditiile
satului romanesc din Ardeal, la inceputul
secolului XX.
Criticul N. Manolescu afirma ca
„in centrul romanului se afla patima lui Ion, ca
forma a instinctului de posesiune. Ion este
victima mareata a fatalitatii biologice”, ceea ce
fixeaza locul personajului in roman.
Actiunea romanului se desfasoara
pe mai multe planuri narative, avand personaje
numeroase. Specia literara privilegiaza
personajul, a carui evolutie in plan psihologic
constituie obiectul romanului. De aceea el este
constituit dintr-un ansamblu de trasaturi redate in
mod direct (portret, biografie, stare civila, statut
social) si indirect (fapte, gesturi, limbaj, atitudini,
raporturi cu alte personaje). Naratorul obiectiv si
omniscient isi lasa personajele sa-si dezvaluie
trasaturile in momente de incordare,
consemnandu-le atitudinile. El se detaseaza si
lasa viata sa curga ca un suvoi.
Trasaturile personajelor se
dezvaluie in evolutia conflictului. In functie de
rolul lor in actiune ele sunt puternic
individualizate, construite cu minutiozitate
(biografia, mediul, relatiile motivate psihologic)
sau portretizate succint.
Drama taranului lipsit de pamant,
conditiile satului romanesc din Ardeal, la
inceputul secolului XX, ii sunt cunoscute
autorului din copilarie.
Ion este personajul titular si
central din roman, dominand intreaga lume care
se desfasoara in legatura cu el. Celelalte
personaje principale (Ana, Baciu, Florica,
George) graviteaza in jurul sau, punandu-i in
lumina trasaturile, nazuintele. Personajele
secundare sunt numeroase, au roluri diferite in
actiune. Portretizate succint, sunt personaje
tipice, tipuri umane reprezentative pentru o
categorie sociala, de varsta.
Intregul roman este organizat in
doua parti, coordonate ale evolutiei interioare a
personajului principal: Glasul pamantului si
Glasul iubirii. Cele doua femei, conturate
antitetic si complementar, Ana si Florica,
reprezinta cele doua obsesii ale personajului
principal: averea si iubirea. Conflictul interior,
dintre cele doua chemari launtrice, nu il arunca
intr-o situatie-limita, pentru ca forta lor se
manifesta succesiv, nu simultan, dar se reflecta,
pe plan exterior, in confruntarile cu Vasile Baciu
si George Bulbuc.
Ion este personajul principal, un
personaj complex, cu insusiri contradictorii:
viclenie si naivitate, gingasie si brutalitate,
insistenta si cinism. Initial dotat cu o serie de
calitati, in goana sa patimasa dupa avere se
dezumanizeaza treptat, iar moartea lui este
expresia intentei moralizatoare a scriitorului
ardelean.
Este personaj realist, tipic pentru o
categorie sociala- taranul sarac care doreste
pamant: „Toti flacaii din sat sunt varietati de
Ion”. Personajul realist este determinat social si
are o psihologie complexa, urmarita in evolutie.
Prin destinul sau tragic, Ion depaseste caracterul
reprezentativ si se individualizeaza.
Exponent al taranimii prin
dragostea pentru pamant, el este o individualitate
prin modul in care il obtine. Singulara in satul
Pripas nu este casatoria sarantocului cu o fata cu
zestre, pentru ca Vasile Baciu si Ion Pop al
Glanetasului dobandisera averea in acelasi fel, ci
comportamentul sau: o face pe Ana de rusinea
satului inainte de nunta, iar apoi umbla dupa
nevasta lui George.
Fiind un personaj urmarit de
evolutie, calitatile initiale alimenteaza paradoxal
dezumanizarea lui Ion. Daca „romanul realist este
istoria unui esec”, destinul sau reflecta esecul in
planul valorilor umane, iar moartea ii este dictata
de un destin implacabil.
La inceputul romanului, i se comportament, relatii cu alte personaje,
constituie un portret favorabil.
Desi sarac, este „iute si harnic, ca
ma-sa”, iubeste munca „munca ii era draga” si
pamantul „pamantul ii era drag ca ochii din cap”.
Este infratit cu pamantul prin munca. De aceea
lipsa pamantului apare ca o nedreptate, iar dorinta
patimasa de a-l avea este motivata: „Toata
istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-
are si el pamant mult, mult...”
Istet, silitor si cuminte, trezise
simpatia invatatorului, care il considerase capabil
de a-si schimba conditia: „Cand a umblat la
scoala din sat a fost cel mai iubit elev al
invatatorului Herdelea, care mereu i-a batut capul
Glanetasului sa dea pe Ion la scoala cea mare din
Armadia, sa-l faca domn”. Baiatul renunta insa la
scoala, pentru ca pamantul ii este mai drag decat
cartea. Calinescu vorbeste aici despre lipsa de
ambitie, dar naratorul lauda in gestul sau conditia
omului teluric, „vesnic insostit cu pamantul”, mai
potrivit mentalitatii satului traditional.
Pentru ca il stiu impulsiv si
violent, este respectat de flacaii din sat si temut
de tigani, care canta la comanda si-l insotesc la
carciuma dupa hora, desi George este cel care-i
plateste.
Insultat de Vasile Baciu beat, in
fara satului, la hora, se simte rusinat si manios,
dorind sa se razbune. Vasile ii reproseaza ca
umbla dupa fata lui si il numeste sarantoc, talhar,
hot, fiinda este sarac. Orgolios, posesiunea
pamantului ii apare ca o conditie a pastrarii
deminitatii umane. La inceput, tot satul este de
partea lui si il condamna pe Baciu, mai ales
pentru ca este beat. Dar dupa bataia cu George,
preotul il dojeneste in biserica. Efectul nu este cel
asteptat si Ion, revoltat, se hotaraste „sa fie cu
adevarat netrebnic”. Dupa o scurta ezitare, alege
zestrea Anei si renunta la iubirea Floricai. Faptele
sale sunt tot atatea trepte ale dezumanizarii.
Lacomia de pamant si dorinta de
razbunare se manifesta cand intra cu plugul pe
locul lui Simion Lungu, pentru ca acesta fusese
inainte al Glanetasilor: „ Inima ii tremura de
bucurie ca si-a marit averea” (inceputul obsesiei).
Faptul ca taranul il cheama la judecata si ca
numai jalba scrisa de dascalul Herdelea il scapa
de inchisoare, nu-l sperie.
De la Simion Lungu luase cateva
brazde de pamant, dar el doreste mai mult. De
aceea vede in casatoria cu Ana solutia. Intrebarea
intamplatoare a lui Titu „Poti sa-l silesti?” este
luata de Ion ca un sfat pentru mijlocul prin care
sa-l determine pe Baciu sa accepte casatoria si sa-
i dea pamantul: dragostea Anei.
Este viclean cu Ana: o seduce,
apoi se instraineaza, iar casatoria o stabileste cu
Baciu cand fata ajunsese deja de rasul satului.
Este naiv, crezand ca nunta ii aduce si pamantul,
fara a face o foaie de zestre. Este randul lui
Vasile Baciu sa se arate viclean. Dupa nunta,
incepe cosmarul Anei, batuta si alungata de cei
doi barbati. Prin interventia preotului Belciug,
Vasile ii da toate pamanturile lui Ion, la notar.
Toata incordarea lui de pana
acum, ambitia si hotararea de a obtine pamantul
se domolesc. Brutatitatea fata de Ana esre
inlocuita cu indiferenta. Sinuciderea ei nu-i
trezeste vrun licar de constiinta si nici moartea
copilului. Vialor lor nu reprezenta decat o
garantie a propietatii asupra pamanturilor lui
Vasile Baciu (cinism).
Instincul de posesie asupra
pamantului fiind satisfacut, lacomia lui raspunde
altei nevoi launtrice: patima pentru Florica. Asa
cum ravnise la averea altuia, acum ravneste la
nevasta lui George. Are revelatia adevaratei
fericiri: iubirea, pe care o vrea cu orice pret.
Viclenia ii dicteaza modul de apropiere de
Florica: falsa prietenie cu George, in a carui casa
poate astfel veni oricand. Avertismentull Savistei,
personaj-simbol al traditiei incluzand normal
morala, aduce deznodamantul implacabil. George
il ucide cu lovituri de sapa pe Ion, venit noapte in
curtea lui, dupa Florica. Dominat de instincte, in
afara oricarei morale, incalcand succesiv toate
normele satului, aflat sub semntul fatalitatii, Ion
este o victima a lacomiei si a orgoliului sau.
Este caracterizat direct (de catre
narator, de alte personaje, autocaracterizare) si
indirect (prin fapte, gesturi, atitudini, limbaj,
vestimentatie).
Naratorul prezinta initial, in mod
direct, biografia personajului, iar pe parcursul
romanului, elemente de portret moral („mandru si
multumit ca orice invingator, Ion simtea totusi un
gol ciudat in suflet”).
Caracterizarea indirecta se
realizeaza prin faptele care evidentiaza trasaturile
sale. Limbajul apartine registrului popular, este
diferit in functie de situatie si de interlocutor.
Foloseste cu naturalete expresii populare („a sta
cu mainile-n san”, „a da cu piciorul norocului”)
sau invectiva. Este respectuos cu invatatorul si
preotul, dar ironic cu Vasile Baciu. Vestimentatia
ii reflecta conditia sociala de taran, iar numele
devine emblematic.
Comportamentul sau reflecta
intentiile fata de celelalte personaje. La hora, este
tandru: o „strange la piept pe Ana cu multa
gingasie, dar si mai prelung” decat ceilalti flacai,
apoi este batjocoritor, indiferent sau o loveste „cu
sange rece”. Fata de ea simte mai intai mila, apoi
dezgust si indiferenta.
In realtie cu Vasile Baciu sau cu
George Bulbuc adopta diferite atitudini, dar
scopul sau (obsesia) este razbunarea sau
smulgerea unei proprietati: pamantul sau femeia.
Este aspru, chiar brutal, cu cei pe
care-i considera vinovati pentru prorpria conditie,
aceea de taran sarac. Pe tatal sau il acuza ca i-a
baut averea, iar pe mama ca l-a „facut” sarac
(destina a fi sarac).
Dar relatia fundamentala se
stabileste intre protagonist si un personaj
simbolic mai puternic decat el: pamantul. Iubeste
pamantul mai presus de orice. Renunta la scoala
pentru ca ii este mai drag „sa fie vesnic insotit cu
pamantul..”. Renunta la Florica, pe care o iubea,
pentru ca „toata fiinta lui arde de dorul de a avea
pamant mult, cat mai mult...” . Instinctul de
posesiune a pamantului si lacomia care pune
stapanire pe el sunt motivate si de ipostaza
pamantului-ibovnica: „Il cuprinse o pofta
salbatica sa imbratiseze huma, s-o crampoteasca
in sarutati. Intinse mainile spre brazdele drepte,
zgrunturoase si umede”. Toate actiunile lui se vor
orienta spre a-l obtine, indiferent de mijloace.
Cand glasul pamantului tace, revine glasul iubirii.
Pamantul-stihie striveste in final omul, care nu
intamplator este ucis cu o sapa.
Ion este un personaj romanesc
memorabil si monumental, ipostaza a omului
teluric, dar suspus destinului tragic de a fi strivit
de forte mai presus de vointa lui neinfranta:
pamantul-stihie si legile nescriese ale satului
traditional.