EUGENE IONESCO

 Sinele acesta care este, este el absolut, e relativ? Acest eu ( care gandește desigur ),
eul acesta ... nu l pot defini. Aceasta gandire a mea e poate o gandire determinata de
altii. Putem fi oare, fiecare dintre noi, schimbati unul cu altul, sau suntem de
neinlocuit ?
 Nu simt ca apartin intru totul lumii. Nu stiu cui ar trebuie sa i apartina lumea, si cu
toate astea nu m as vinde si nici n as vinde lumea nimanui. Daca ma simt totusi
oarecum de aici e doar pentru ca, tot exsitand, m am obisnuit cu existenta. Am mai
degraba impresia ca sunt din alta parte. Daca as sti care e aceasta alta parte, lucrurile
ar merge mult mai bine. Faptul ca sunt stapanit de o nostalgie de neinteles ar fi
tottusi semnull ca exista un altundeva. Acest altundeva este, poate, dac pot spune
asa, un aici pe care nu l regasesc; poate ca ceea ce caut eu nu i aici. Unii au raspuns
sau au crezut ca pot sa raspunda si sa dea solutia. Ma bucur pentru ei si i felicit.
 Eu sunt : dar cine este acest eu ? Greu de stiut, cum am spus. E o conventie. Totusi
mai putin imprecis decat noi si decat impersonalul se.
 Exista totusi ceva. Exista niste lucruri. Putem folosi lucrurile putem face un alt lucru
cu lucrurile. Putem lucra, putem face, putem scrie. Eu pot sa fac, pot sa scriu. Se
construiesc edifici. Exista masini care ne transporta etc. E tot ce pot sti cat de cat mai
precis. Putem calcula. Adica, pentru a simplifica, putem sa ne deplasam, putem
ramane pe loc, putem manui niste obiecte/ Stiu de asemenea ca tot ce este si tot ce
se face, tot ce ni se pare ca este si se face n a fost dintotdeauna, ca ceea ce se face se
va desface. Prunul asta nu i un cires. Ba poate, cine stie, va deveni un cirres in urma
unor altoiri dibace. Si prunul asta o sa fie candva un fost prun : nimic
 Am impresia ca nimic nu are temei si ca numai o putere de neinteles ne imboldeste.
Nimic nu are temei.
 Cred ca sunt mai autentic atunci cand exprim in mine uimirea si confuzia. Tocmai in
uimirea asta se afunda radacinile vietii. In strafundul meu ceea ce descopar este
noaptea ..., noaptea, sau mai degrava o lumina orbitoare.
 In ce ma priveste nu am inteles niciodata deosebirea care se face dintre comic si
tragic. Comicul fiind intuitie a absurdului, mi se pare mai deznadajduitor decat
tragicul. Comicul nu ofera nicio iesire.
 Tragic si farsa, prozaic si poetic, realism si fanatism, cotidian si insolit, iata poate
principiile contradictorii ( nu exista teatru decat daca exista antagonisme ) care
constituie bazele unei constructii teatrale posibile. Probabil ca, in felul acesta,
nefirescul poate sa apara, in violenta sa, firesc, iar prea naturalul sa apara ca
nenaturalist.
 N am reusit niciodata sa ma obisnuiesc, intru totul, cu existenta, nici cu cea a lumii, a
celorlalti, nici, mai ales, cu a mea. Mi se intampla sa simt ca formele se golesc, dintr
odata, de continutul lor, realutatea e ireala, cuvintele nu sunt decat niste zgomote
lispite de sens, aceste case, cerul acesta - nu sunt decat faptele nimicului; oamenii imi
par ca se misca automat, fara motiv; totul pare ca se volatilizeaza, totul e amenintat -
inclusiv eu - de o prabusire iminenta, tacuta, in nu stiu ce abis, dincolo de zi si de
noapte.
 Tare mi ar placea, in clipa de fata, sa stiu sa pictez: ceea ce incerc sa reprezint eu e
tocmai viata si moartea. Si asta si vad uitandu ma la ce am facut; ce am facut asa cum
am putut, asa cum n am putut. Dar revolta mea e mai degraba pasnica, prea
pascnica, in ciuda infatisarii tipatoare a chipurilor mele, fara indoiala din lipsa
mijloacelor si a tehnicii . Sunt demoni cu duiumul.
 Totusi, desenez cu placere, cu bucurie. Poate ca universul este ceva care trebuie luat
in ras. Nu uit insa ca sunt realist. Sa te distrezi, sa te joci inseamna sa fii realist. Si sa
fii tragic tot realsm inseamna. Pentru asta, e nevoie de alte mijloace. Spanzuratii din
desenele mele sunt caraghiosi. Trebuie sa plec de la atelier. Voi face altii si voi vorbi
despre ei maine.
 In final nu e nimic de facut, revii, mereu la alb si la negru, la rau, la cruzime, fie ele
chiar si derizorii. Binele lipseste din desenele mele, sau, cine stie, fara voia mea,
aceasta lumina aparuta singura ...
 Sa ajungi la varsta mea ca sa intelegi in sfarsit ca eu sunt ceilalti, ca ceilalti sunt eu, ca
nu exist decat prin ceilalti, ca ceilalti traiesc prin mine. Eu ii creez, ei ma creeaza:
ceilalti, adica celalalt. De asemenea: lucrurile sunt celalalt. Caietul acesta ... Cum poti
sa concepi un suflet absolut? Cum poit spune ce este un suflet absolut? Un suflet
netraind, neexistand decat prin sine? Sau un sulfet in sine... Ma repet, bat pasul pe
loc, nici o cale spre a ajunge la sufletul in sine. Eu insumi imi sunt celalalt.
 Aceste rani ale neantului, aceste hauri ale vidului, aceste riduri ale Nimicului, aceste
uitari. In casa mea de oase, prin ferestrele deschise, prin golurile cascate, se-
nvârtejes vânturile, furtunile absenței, ale nopții fără stele, cea neagră, sau o neagră
eternitate, o neagră eternitate a absenței.
 despre scaunele: lumea imi apare in anumite momente ca si cum ar fi golita de
semnificatie, iar realitatea - ireala. Tocmai acest sentiment de irealitate, de cautare a
unei relatii esentiale, uitate, nenumite - in afara careia nu ma simt fiintand - am vrut
sa l exprim prin personajele mele ce ratacesc in incoerenta, neposedand nimic in
afara de angoasele, de remuscarile, de esecurile lor, de golul vietii lor Niste fiinte
inecate in lipsa de sens nu pot fi decat grotesti, suferinta lor nu poate fi decat
derizoriu tragica.
 A umple tot mai mult scena cu acest vid, a infasura necontenit, ca in niste vesminte
de vorbe, absentele unor persoane, gaurile realitatii, caci batranii nu trebuie lasati
niciodata sa vorbeasca in afara prezentei acestei absente, la care trebuie sa se refere
in mod constant, pe care trebuie sa o intretina in mod constant, s o imbratiseze, caci
in lipsa acestora irealismul n ar putea fi sugerat.
 Teatrul actual este aproape numai psihologic, social, cerebral sau... poetic.
 Teatrul burghez e un teatru magic, care subjugă, un teatru care le cere spectatorilor
sa se identifice cu eroii dramei, un teatru al paticiparii. Teatrul antiburghez e un
teatru al neparticiparii. Publicul burghez se lasa prins in mrejele spectacolului.
Publicul neburghez, publicul popular, are alta mentaliate: intre eroii piesei pe care o
vede, pe de o parte, si el, pe de alta parte, stabileste o distanta. El se desprinde de
reprezentatia teatrala ca s o priveasca lucid, s o judece.
 Sustin ca insusi Avraam era burghez. Nu crestea el oi? Cu siguranta ca avea fabrici de
textile.
 În stema orasului putem afla, cred, una dintre cheile esentiale ale gandirii lui Kafka.
Este vorba despre o interpretare pe cat de scurta pe atat de patrunzatoare a legendei
Turnului Babel. De ce trebuie distrus Turnul, conform acestei interpretari? De ce
provoaca el mania cereasca? Nu, cum s ar putea crede, pentru ca oamenii au vrut sa
construiasca Turnul, ci, dimpotriva, pentru ca nu mai vor cu adevarat sa l
construiasca.: oameniii se dezintereseaza de scopul pe care si l propusesera, totusi, ei
insisi. Ei se opresc din drum si se organizeaza pentru un provizorat pe care vor sa l
faca sa dureze cat mai mult cu putinta. Se gandesc prea mult la stalpii indicatori, la
talmacitori, la adaposturile pentru lucratori. Se invesc conflicte: fiecare breasla voia
sa aiba cartierul cel mai frumos si in legatura cu asta urmeaza lupte sangeroase.
Teluri secundare mascheaza asadar Telul principal, iar preocuparile pentru
infrumusetarea orasului si pentru confort fac, in cele din urma, sa se piarda cu totul
din vedere esentialul, problema scopurilor ultime. Telul este uitat: nu se mai stie de
ce s-a pornit construirea Turnului, omenirea s a impotmolit, s a ratacit intr un labirint,
labirintul lumii. Tema aceasta a omului ratacit intr un labirint, fara fir conducator,
este primordiala, cum se stie, in opera lui Kafka: daca omul nu are un fir conducator,
este pentru ca el insusi nu mai voia sa l aiba. De unde sentimentul lui de vinovatie,
nelinistea lui, absurditatea istoriei. Este absurd ceea ce nu are un scop: iar acest scop
final nu se poate afla decat dincolo de istorie, el este ceea ce trebuie sa calauzeasca
istoria omeneasca, adica sa-i dea semnificatia. Vrem nu vrem, acest fapt dezvaluie
caracterul profund religios al lui Kafka in intregimea sa; rupt de radacinile sale
religioase sau metafizice, omul e pierdut, intregul sau demers devine smintit, inutil,
inabusitor. Dar pentru ce sufera omul kafkian? Pentru ca, la urma urmelor, el exista
pentru altceva decat pentru confortul material, decat pentru ceea ce e trecator:
adevarata lui vocatie, de la care s a abatut, nu poate fi decat cautarea
necoruptibilului. Lumea pe care o denunta Kafka este lumea desacralizata; si tocmai
ea e lumea fara Tel; in labirintul intunecos al lumii, omul nu mai cauta decat in mod
inconstient si pe pipaite o dimensiune pierduta, pe care n o mai poate nici macar
intrevedea. Fara indoiala, Kafka nu privea cu ochi buni o anumita identificare sociala
a omului cu o functie alienanta , cea care umileste, respnige o intreaga parte
( considerata esentiala de catre Kafka) a fiintei umane. Intr adevar, atunci cand
generalul sau judecatorul sau functionarul de birou e redus la functia lui de general
( sau de judecator etc ), la uniforma lui; cand se culca in uniforma, cand nu mai
viseaza decat unfiorma, cand nu mai stie ca e si altceva decat o uniforma; cand
functionarul de birou nu mai e decato masina de inregistrat cereri; cand fiecare
dintre noi este impiedicat sa fie altceva decat o funcctie in administratie, el este
dezumanizat sau despiritualizat. Dar cum realitatea profunda a omului, libertatea lui,
desi supusa umilirilor, nu poate fi cu totul nesocotita si distrusa, ea se razbuna:
neintegrata in cetate, ea se revolta, se intoarce impotriva cetatii, si tocmai ea va fi
aceea care va sfarsi prin a distruge cetatea. Organizarea cetatii nu poate fi
adevaratul, ultimul Scop; ea poate, cel mult, sa fie unul dintre mijloacele folosite in
vederea Scopului care este realizarea personalitatii pluridimensionale a fiintei umane.
omul nu e inginerul, mecanicul, pandarul, primarul, notarul etc. , el este cel care doar
indeplineste, intre altele, functia de mecanic etc, functie care nu l cuprinde, care nu
poate sa l absoarba in intregime.