.

Ce înțeles dau frumuseții Sfinții Părinți atunci când vorbesc despre

creație?

Cosmos= frumusețe; creație unitară prin „țesătura sa rațională”

fundamentată pe Logosul-Hristos

„Cel ce nu rămâne de dragul simțirii la figurile lucrurilor văzute, ci caută cu

mintea rațiunile lor, ca tipuri ale realităților inteligibile sau contemplă rațiunile
făpturilor sensibile, învață că nimic din cele văzute nu este necurat. Căci toate sunt
bune foarte prin fire” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3)

Sf Dionisie Areopagitul învață că făpturile materiale se găsesc într-o

„asemănare neasemănătoare” cu cele cerești, simbolism prin care el afirmă, pe de
o parte, valoarea materiei, deoarece „și ea își are existența de la Cel cu adevărat
bun și în toate ale ei înfățișează niște trăsături frumoase (subl. n.) ale ființelor
înțelegătoare” , dar și posibilitatea de a urca prin cele sensibile la cele inteligibile,
ca „modele nemateriale” , pe de altă parte, idee prin care susține unitatea celor
materiale cu cele spirituale. „Simbolismul ființelor reprezintă capacitatea lor de a
manifesta intențiile creatoare care se află la originea existenței lor, aptitudinea lor
de a revela măreția și frumusețea Creatorului și planul Lui de iubire cu privire la
omenire”

„Capacitatea făpturii de a fi simbol, apoi taină, este restaurată în cel de-al

doilea Adam: în Întruparea Sa și apoi în Paștile Sale mântuitoare, Hristos apare
simbolul prin excelență, precum și marea și unica taină a Noii Creații, cea spre
care tinde și la care participă orice limbaj, orice simbol și orice făptură” (Pr. B.
Bobrinskoy, Împărtășirea Sf. Duh, p. 115)
 Hristos a refăcut simbolismul creației, dar a și redat acesteia capacitatea de
a fi mediu prin care omul să se poată împărtăși de harul necreat al lui Dumnezeu:
„Restaurarea simbolismului cosmic se înfăptuiește în Biserică, aceasta fiind
locul comuniunii regăsite: în ea, simbolurile naturale își regăsesc limbajul, se
unifică, se prefac în taine, devin adică instrumente ale mântuirii, semne și mijloace
ale nașterii din nou, ale comuniunii la viața dumnezeiască, ale iubirii lui
Dumnezeu revărsată în inimile noastre” (Pr. B. Bobrinskoy, Împărtășirea Sf. Duh,
p. 115-116) – rostul final al creației non-umane nu este folosirea practică, ci
preaslăvirea lui Dumnezeu (pentru cei ajunși la o stare de sensibilitate
duhovnicească)

„Prin intermediul cerului şi al pământului şi al mării, prin intermediul lemnului şi

al pietrei, prin intermediul moaştelor şi al bisericilor, şi al Crucii, şi al îngerilor şi
al oamenilor – prin toată creaţia, cea văzută şi cea nevăzută, aduc închinare
Creatorului şi Stăpânului şi Ziditorului tuturor. Întrucât creaţia nu laudă pe
Ziditorul în mod direct şi prin sine, ci prin mine cerurile spun slava lui Dumnezeu;
prin mine luna se închină lui Dumnezeu, prin mine stelele Îl laudă, prin mine apele
şi ploaia, roua şi întreaga creaţie, se închină lui Dumnezeu şi Îi aduc slavă”
(Leonțiu al Ciprului) -