ETICĂ ȘI INTEGRITATE

NOTE DE CURS

TEMA 3
POLIŢIA ŞI RELAŢIA CU MINORITĂŢILE

3.1. Conceptul de diversitate și prevenirea discriminării

Managementul diversității a devenit o problemă globală, abordată în diferite contexte și

practici organizaționale.
Până de curând, cele mai multe studii pe probleme de diversitate în organizații au fost
instrumentale, în sensul că ele au urmărit să furnizeze dovezi pentru un model de diversitate,
sau, din punct de vedere etic, pentru a evidenția inegalitatea la locul de muncă.
În prezent, la nivel mondial, în cadrul sistemului de ordine publică, în plan conceptual,
teoretic, dar și aplicativ, este adusă în discuție din ce în ce mai frecvent sintagma de
management al diversității.
Definițiile date diversității în cuprinsul Dicționarelor explicative ale limbii române
elaborate de-a lungul timpului, sunt în general similare și au același înțeles:
- “Caracterul sau însușirea a ceea ce este divers; varietate, felurime”;
- “Felurime, multiplicitate, multilateralitate, pluralitate, variație, varietate”;
- “Caracter divers; varietate”;
- “Starea lucrului divers”;
- “Varietate, diferență: diversitate de ocupațiuni, de religiuni”.
Pentru a aprecia diversitatea se pornește în primul rând de la a conștientiza existența
acesteia și se continuă cu demersul de înțelegere a semnificațiilor și valorilor existenței
diversității. Conceptul de diversitate circumscrie existența unui interval de variație larg al unui
atribut pe de o parte, iar pe de altă parte, conceptul de diversitate privit la nivelul societal
înseamnă a respecta diferențele de rasă, etnie, gen, religie, vârstă, cultură, abilitate, orientare
sexuală, statut social sau educație.
Diversitatea constituie un element crucial în organizațiile moderne de asigurare a ordinii
publice, dar și în plan social. În acest sens, dezbaterea cu privire la diversitate în cadrul
societăților europene este un subiect deosebit de actual.
Societățile actuale devin din ce în ce mai complexe. Problemele specifice care creează
situații abuzive legate de diversitate sunt: comunități multiculturale, minorități, rasismul și
revoltele. Se pare că aceste probleme cu care se confruntă serviciile de poliție sunt dintre cele
mai grave și ridică serioase dileme cu privire la soluționarea lor.
Diversitatea, așa cum este ea înțeleasă în multe organizații, presupune diferențele între
persoane, pe baza identificării lor cu grupuri specifice. Cu cât grupuri reprezentate în orice
organizație diferă, cu atât mai diversă este organizația respectivă.
Dimensiunile principale ale diversității includ cel puțin vârsta, originea etnică, genul,
abilitățile și caracteristicile mentale și fizice, rasa și orientarea sexuală. Aceste șase diferențe
sunt denumite dimensiunile de bază ale diversității, deoarece exercită un impact important
asupra socializării timpurii și un impact puternic, susținut pe experiențe, valori și așteptări pe
tot parcursul și în fiecare etapă a vieții.
Promovarea diversității în cadrul sistemului de ordine publică are drept obiectiv
primordial găsirea și menținerea unui echilibru între asigurarea securității, implementarea
strategiilor de ordine publică și respectarea drepturilor omului.
 Există dovezi care indică faptul că egalitatea, diversitatea și respectarea drepturilor
omului asigură obținerea următoarelor rezultate: construirea unei relații puternice și bazată pe
încredere cu comunitatea, cooperarea efectivă cu întreaga comunitate, reducerea criminalității
și identificarea persoanelor care comit infracțiuni cu un grad ridicat de celeritate.
În ceea ce privește diversitatea în managementul sistemului instituțional din sfera ordinii
publice, sunt aduse în discuție următoarele aspecte: reflectarea în componența autorităților din
punct de vedere al resursei umane a întregii societăți, inclusiv a grupurilor minoritare, a
femeilor, a persoanelor cu dizabilități etc.
De asemenea, prin diversitate se înțelege apartenența etnică, convingerile religioase,
orientarea sexuală și existența unor dizabilități.
Diversitatea trebuie să fie reprezentată peste tot la toate nivelurile și structurile de ordine
publică, cu un accent special pe cei care desfășoară activități concrete de asigurare a ordinii
publice, la nivel stradal ori în contact cu cetățeanul.
Unele state au adoptat la nivelul organizațiilor de poliție, strategii distincte care
promovează diversitatea în cadrul forțelor de poliție. Punerea în aplicare a acestor strategii
asigură, de la caz la caz, atingerea următoarelor obiective: o direcție strategică clară și o forță
de muncă bine condusă și administrată; o cultură organizațională în care persoanele se simt
susținute, valorizate și apreciate pentru munca depusă; îmbunătățirea accesibilității
oportunităților de angajare, de informare și servicii oferite de poliție; un loc de muncă în care
nu există discriminare, victimizare și hărțuire; condiții corecte și echitabile de lucru.
Minoritățile etnice și sexuale sunt încă sub-reprezentate în organizațiile de poliție, la fel
cum, pentru a găsi o femeie într-un funcție managerială în poliție este în mod frecvent o excepție
de la regulă constituită de prezența bărbaților în aceste funcții. Diversitatea în mod evident nu
este ceva care vine în mod automat, de la sine. Această sub-reprezentare este deseori explicată
de deficiențe ale grupurilor minoritare în sine: competențe lingvistice scăzute, slaba educație,
cultura deviantă (în cazul grupurilor de migranți), expresie a unui stil de viață deviant (de
exemplu, pentru persoane cu o orientare sexuală diferită), lipsa de ambiție (în cazul femeilor)
etc.
Dacă în trecut, profesia de polițist era considerată „o lume a bărbaților”, în care găseai
doar puține femei încadrate în instituția poliției, în prezent, munca de poliție și modificările
intervenite în peisajul infracțional fac din ce în ce mai necesară prezența acestora în poliție. Pe
lângă aspectele referitoare la egalitatea de șanse și aplicarea principiului nediscriminării în
privința accederii la profesia de polițist, există și situații concrete în munca de poliție, care
impun prezența femeii polițist nu doar în anumite birouri sau linii de muncă (desfășurând
activități neoperative, de lucru cu publicul ori de prevenire a criminalității, de redactare a unor
materiale, analize, studii etc.), ci și în teren, în „linia întâi” de luptă cu infractorii, în cadrul unor
patrule mixte de ordine și siguranță publică (exemplificăm printre altele situația în care este
necesară executarea unei percheziții corporale în stradă, asupra unei persoane de sex feminin,
autoare de infracțiuni) ori în anchetarea unor fapte în care victimele infracțiunilor sunt minori
ori persoane de sex feminin, care își doresc să comunice și să colaboreze cu un polițist femeie,
și nu bărbat. În altă ordine de idei, prezența femeii în poliție aduce în discuție îmbunătățirea
imaginii instituției și promovarea laturii umane a activităților desfășurate de poliție.
Diversitatea este crucială pentru toate autoritățile implicate în asigurarea ordinii publice
și pentru a asigura mai multă coerență între statele membre ale UE. Diversitatea poate fi
asigurată cu succes doar într-o perspectivă pe termen lung, care include o abordare integrată a
diversității.
Este recunoscut faptul că formarea este unul dintre cele mai importante instrumente ale
managementului pentru crearea unui serviciu polițienesc profe-sionist și pluralist, capabil să
construiască și să implementeze o relație eficientă cu toate grupurile care trăiesc în comunitățile
pe care le deservește, în scopul de a stimula încrederea lor în acțiunile poliției.
 Așa cum s-a menționat în cuprinsul Cauzei Stoica împotriva României, din 4 martie
2008, “… jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului asupra art.14 stabilește că
discriminare înseamnă a trata diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, persoane în
situații în mod relevant similare (Willis împotriva Regatului Unit, nr. 36042/97, alin. 48, CEDO
2002-IV). Violența rasială este un afront particular adus demnității umane și, prin prisma
efectului său, necesită din partea autorităților o vigilență specială și o reacție viguroasă. De
aceea autoritățile trebuie să utilizeze toate mijloacele disponibile spre a combate violența
rasială, prin aceasta consolidând viziunea democratică asu-pra societății, în care diversitatea
nu constituie un motiv de desconsiderare ci o sursă de îmbogățire culturală (a se vedea
Nachova și alții împotriva Bulgariei. [GC], nr. 43577/98 și nr. 43579/98, alin. 145, CEDO
2005-VII)…”.

3.2. Sistemul național în domeniul diversității

Egalitatea în drepturi, nediscriminarea şi protecţia minorităţilor şi-au găsit
reglementarea în detaliu în textul legii fundamentale, care acordă o importanţă deosebită
protejării acestora şi ridicării la rangul de principii generale ce stau la baza Constituţiei.
Egalitatea, aşa cum este definită de Constituţia României, constituie o garanţie pentru
toate drepturile subiective, fie ele prevăzute de Legea fundamentală, fie de legi sau alte acte
normative1.
Această egalitate include şi vizează toate domeniile în care persoana îşi poate desfăşura
activitatea, respectiv viaţa socială, economică, juridică, politică sau culturală. În aceste
domenii, nu se admite nicio formă de discriminare între cetăţeni, care în condiţii identice
trebuie trataţi în mod identic.
Egalitatea între cetățeni a fost proclamată în art. 4, alin. (2), care prevede că „România
este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică,
de avere sau de origine socială”.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor exprimă la nivelul acestei instituţii juridice, în
principal, realitatea că pe teritoriul României, în decursul dezvoltării istorice, s-au aşezat, au
locuit, au muncit şi au luptat cot la cot cu românii şi cetăţenii de altă naţionalitate (minorităţi
naţionale) precum maghiari, romi, germani, sârbi, turci, evrei, armeni etc. În unitate cu românii,
aceşti cetăţeni au luptat pentru dreptate socială, pentru libertate şi democraţie, pentru cucerirea
şi apărarea independenţei şi suveranităţii României.
Dreptul la identitate garantat şi recunoscut persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale, a fost înscris în categoria principiilor generale, respectiv în cadrul art. 6. Sub
denumirea marginală „Dreptul la identitate”, alin. (1) al art. 6 recunoaşte şi garantează
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la
exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. De asemenea, alin. 2
stipulează că „măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea
identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile
de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români”.
Titlul II din Constituţia României, intitulat „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale”, constituie unul dintre domeniile cele mai importante ale reglementărilor
constituţionale. Acesta cuprinde nu doar o enumerare clară şi corespunzătoare a drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale dar, în acelaşi timp, enunţă garanţii de natură a asigura
respectarea fermă a acestora. Elaborarea textelor a avut în vedere în primul rând convenţiile

1
Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Volumul 1, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.185.
internaţionale privind drepturile omului, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum
şi cele două Pacte internaţionale ale drepturilor omului2.
Titlul II este structurat în patru capitole, respectiv capitolul I „Dispoziţii comune”,
capitolul II „Drepturile şi libertăţile fundamentale”, capitolul III „Îndatoririle fundamentale” şi
capitolul IV „Avocatul Poporului”.
În legislaţia internă, sediul materiei privind egalitatea în drepturi se regăseşte în
cuprinsul art. 16 din Constituţie, care prevede următoarele:
„(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii,
de persoanele care au cetăţenia romană şi domiciliul în ţară. Statul român garantează
egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.
(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care
îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile
administraţiei publice locale”.
Textul legii fundamentale cuprinde şi alte dispoziţii care protejează şi garantează
următoarele drepturi: dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba
lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă, salarizarea egală, la muncă egală,
a femeilor cu bărbaţii, protecţia specială a persoanelor cu handicap.

Cadrul juridic specific în domeniul nediscriminării este reprezentat de Ordonanţa

Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de
discriminare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2002.
Prin discriminare, conform dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind
prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, se înțelege orice deosebire,
excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie,
categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică
necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt
criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau
exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a
drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice
alte domenii ale vieții publice.
Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează
sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un
grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități
atrage răspunderea contravențională conform Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, dacă nu
intră sub incidența legii penale.
În înțelesul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, categorie defavorizată este acea
categorie de persoane care fie se află pe o poziție de inegalitate în raport cu majoritatea
cetățenilor datorită diferențelor identitare față de majoritate, fie se confruntă cu un
comportament de respingere și marginalizare.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este autoritatea de stat în domeniul
discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar și totodată
garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația internă
în vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte.

2
Călinoiu, Constanţa; Duculescu, Victor, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2003, p. 148.
 În exercitarea atribuțiilor sale, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării își
desfășoară activitatea în mod independent, fără ca aceasta să fie îngrădită sau influențată de
către alte instituții ori autorități publice.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) îşi exercită atribuţiile în
următoarele domenii3:
 Prevenirea faptelor de discriminare prin realizarea de campanii de informare, de
conştientizare privind drepturile omului, efectele discriminării, principiul egalităţii,
cursuri de formare, de informare, proiecte şi programe la nivel local, regional şi
naţional, realizarea de studii, rapoarte etc.;
 Medierea faptelor de discriminare a părţilor implicate în cazul de discriminare, în
prezenta reprezentanţilor CNCD. CNCD urmăreşte reducerea şi eliminarea faptelor de
discriminare şi nicidecum să aplice amenzi;
 Investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare. Pentru
analizarea cât mai corectă a cazurilor şi pentru luarea deciziilor în cazul petiţiilor
primite sau autosesizărilor, Colegiul Director dispune de măsuri pentru a investiga
cazurile, în urma cărora acesta constată existenţa sau nu a faptei de discriminare şi după
caz, sancţionarea acesteia;
 Monitorizarea cazurilor de discriminare în urma constatării unor cazuri de
discriminare de către CNCD, prin supravegherea ulterioară a părţilor implicate;
 Acordarea de asistenţă de specialitate victimelor discriminării prin explicarea
legislaţiei celor interesaţi de către consilierii juridici ai CNCD, prin îndrumarea asistată
în ceea ce priveşte activitatea de depunere a petiţiei şi informaţii suplimentare ce decurg
din această procedură.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării își exercită competențele la
sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu.
Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul Național pentru
Combaterea Discriminării în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care
putea să ia cunoștință de săvârșirea ei. Consiliul soluționează sesizarea prin hotărâre a
Colegiului director.
Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării dispune
măsurile specifice constatării existenței discriminării, cu citarea obligatorie a părților. Citarea
se poate face prin orice mijloc care asigură confirmarea primirii. Neprezentarea părților nu
împiedică soluționarea sesizării.
Acțiunea de investigare întreprinsă de Colegiul director se desfășoară la sediul instituției
sau în alt loc stabilit de acesta. Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi
prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a
formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului
egalității de tratament. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă,
respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și
video sau date statistice.

Determinarea și angajamentul structurilor Poliției Române de a respecta diversitatea și

drepturile tuturor persoanelor, precum și protecția acestora împotriva discriminării, rezultă din
actele normative aplicabile instituției și personalului său, respectiv atât Legea nr. 218/2002, dar
și Legea nr. 360/2002 cuprind reglementări în această materie.
De asemenea, conducerea Ministerului Afacerilor Interne (MAI) a asigurat în repetate
rânduri reprezentanții ONG-urilor interesate în combaterea oricăror forme de discriminare
faptul că instituția promovează o politică de resurse umane axată pe respectarea drepturilor
constituționale ale egalității de șanse.
3
http://www.cncd.org.ro/
 Încă din primele sale articole, Legea nr. 360/2002 stabilește cadrul general de derulare
a activităților profesionale ale polițistului, care trebuie să se realizeze în interesul și în sprijinul
persoanei, comunității și instituțiilor statului, exclusiv pe baza și în executarea legii, cu
respectarea principiilor imparțialității, nediscriminării, proporționalității și gradualității. În
cuprinsul textului de lege se asigură înscrierea unor dispoziții de promovare și respectare a
diversității, egalității de șanse și nediscriminării, atât din perspectiva resurselor umane, dar și a
relaționării polițistului cu diferite categorii de persoane.
În aceeași ordine de idei, Codul de etică și deontologie al polițistului, instrument
juridic aflat la dispoziția polițiștilor români în vederea cunoașterii imperativelor, normelor,
valorilor și principiilor etice aplicabile în activitatea de poliție, cuprinde reglementări distincte
în domeniul diversității și nediscriminării. În acest sens, art. 4, alin. (4) dispune că “în cadrul
poliției se asigură dezvoltarea unui mediu organizațional bazat pe conștiință, integritate
profesională, nediscriminare, comunicare, transparență, prevenirea și combaterea corupției la
toate nivelurile ierarhice”. De asemenea, unul dintre principiile generale ce stau la baza
activității profesionale a polițiștilor îl reprezintă egalitatea, imparțialitatea și nediscriminarea.
În cuprinsul art. 15 al Codului privitor la raporturile în exercitarea profesiei, se instituie
obligația polițistului de a promova și dezvolta fără discriminare bunele raporturi între instituția
pe care o reprezintă și comunitate, asigurând cooperarea efectivă cu reprezentanții autorităților
publice centrale și locale, ai organizațiilor neguvernamentale și ai populației, ai grupurilor
minoritare, inclusiv ai celor etnice.

3.3. Relația cu minoritățile

În pofida angajamentului declarat al autorităților române de a respecta drepturile

minorităților naționale în activitatea organelor cu atribuții în domeniul judiciar ori al menținerii
ordinii și siguranței publice, în ultimii ani, în practica judiciară a CtEDO au fost înregistrate
mai multe cauze având ca obiect discriminarea romilor de către poliție, prin încălcarea
dreptului de a nu fi discriminat în exercitarea drepturilor și libertăților garantate de CEDO.
Așa cum reiese din analiza surselor deschise (informații publice postate pe pagina web
a IGPR), „…problematica cetățenilor de etnie romă este tratată la nivel intern din perspectiva
angajamentelor internaționale asumate de țara noastră. Poliția Română beneficiază de un
cadru legislativ și o experiență acumulată în timp pe problematica cetățenilor de etnie romă,
în ceea ce privește sectorul de ordine și siguranță publică. Pe baza experienței acumulate de
poliție și beneficiind de consultanța acordată de O.S.C.E., activitatea instituției este orientată,
în prezent, către patru domenii apreciate ca relevante pentru relația instituției cu minoritatea
romă: compatibilitatea legislației interne referitoare la respectarea drepturilor omului cu cea
internațională, în special Convenția Europeană a Drepturilor Omului; proceduri operaționale
ale Poliției Române; parteneriatul cu instituții guvernamentale și neguvernamentale; politici
în domeniul resurselor umane de atragere și menținere în rândul poliției a unor membri ai
minorităților etnice. Poliția Română are prevederi clare privind obligația lucrătorilor săi de a
acționa imparțial și nediscriminatoriu pe orice criteriu. Procedurile operaționale ale poliției
sunt și ele reglementate pe baza unor principii care asigură respectarea și garantarea
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului”.
Conform poziției oficiale a reprezentanților IGPR (subliniată cu ocazia lansării
manualului OSCE în limba română „Poliția, romii și sinti: bune practici în consolidarea
încrederii și înțelegerii”), parteneriatul este considerat o componentă strategică a
îmbunătățirii relației Poliție - comunitățile de romi, poliția luând măsuri de atragere a
structurilor guvernamentale și neguvernamentale în scopul realizării unor programe coerente
de prevenire a criminalității și a stărilor conflictuale în diferite comunități. În acest context,
„…programele parteneriale realizate au fost structurate pe mai multe domenii de activitate:
sprijinirea incluziunii sociale în vederea reducerii sărăciei și integrării efective pe piața muncii
și în societate a romilor; educație antiinfracțională și antivictimală în rândul populației de
etnie romă; îmbunătățirea relației poliție – comunități multiculturale prin creșterea gradului
de încredere a populației de etnie romă în autoritățile locale, eliminarea dificultăților de
relaționare a poliției cu romii; prevenirea, identificarea și aplanarea stărilor conflictuale între
persoane aparținând etniei rome, cât și între acestea și populația majoritară; respectarea și
apărarea demnității umane, înlăturarea oricăror forme de discriminare”.
Concluziile esenţiale ale studiului privind opririle efectuate de poliţie şi minorităţile,
realizat de Agenţia pentru Drepturi Fundamentale ale UE (FRA) în anul 2010, evidenţiază
următoarele aspecte4:
 În 6 din 10 state membre în care au fost intervievate grupuri minoritare şi majoritare
locuind în aceleaşi zone, respondenţii minoritari au fost opriţi de poliţie mai frecvent în
ultimele 12 luni;
 Anumite grupuri minoritare sunt supravegheate foarte strict de poliţie – de exemplu,
respondenţii de etnie romă din Grecia au fost opriţi, în medie, de 6 ori într-o perioadă
de 12 luni;
 Grupurile minoritare care consideră că au fost oprite de poliţie ca urmare a etniei sau a
statutului de imigrant prezintă un nivel mai scăzut de încredere în poliţie decât membrii
minorităţilor care consideră că oprirea nu s-a datorat statutului lor minoritar;
 Peste 1 din 5 din totalul respondenţilor aparţinând următoarelor grupuri au considerat
că au fost opriţi de poliţie în ultimele 12 luni deoarece erau imigranţi sau aparţineau
unei minorităţi etnice: romii din Grecia (39%); nord-africanii din Spania (31%); romii
din Ungaria (24%); africanii sub-saharieni din Franţa (24%); nord-africanii din Italia
(21%);
 Una din două persoane minoritare, victime ale unei agresiuni, ameninţări sau hărţuiri
grave a declarat că nu a raportat aceste incidente poliţiei deoarece nu are încredere în
capacitatea acesteia de a le rezolva;
 13% din persoanele minoritare, victimele ale unei agresiuni, ameninţări sau hărţuiri
grave au declarat că nu au raportat aceste incidente poliţiei deoarece nu o apreciază, se
tem şi/sau au avut în trecut o experienţă neplăcută cu aceasta.
De asemenea, provocările cu care se confruntă romii în relaţiile lor cu poliţia merg de
la profiling-ul etnic, utilizarea forţei în mod disproporţionat sau excesiv de către poliţie
împotriva romilor, până la lipsa intervenţiei efective a poliţiei în cazul romilor deveniţi victime
ale crimei şi violenţei rasiste. Mai mult, romii se confruntă adesea cu lipsa mijloacelor şi
cunoştinţelor necesare care să le permită să reclame şi să obţină despăgubiri pentru conduita
necorespunzătoare a poliţiei5.
În ceea ce priveşte activitatea de prevenire a criminalităţii, de promovare a drepturilor
minorităţilor şi combatere a discriminării derulată la nivelul unităţilor teritoriale de poliţie,
reprezentanţii IGPR au menţionat următoarele6:
 Întâlniri interactive, în unităţile şcolare, cu elevi, părinţi şi profesori, în vederea
prezentării unor teme cu caracter informativ-preventiv, destinate prevenirii discriminării
copiilor de etnie romă, prevenirii absenteismului şcolar, respectării drepturilor omului,
reducerii victimizării etc.
 Întâlniri cu reprezentanţii romilor, ai autorităţilor locale şi ai altor instituţii cu
atribuţii în problematica minorităţilor, în vederea identificării unor soluţii concrete

4
EU-MIDIS Sondajul Uniunii Europene privind minorităţile şi discriminarea. Raportul „Date în obiectiv”: Opririle efectuate
de poliţie şi minorităţile, Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA), 2010.
5
www.politiaromana.ro/stiri/images/stiri/11533/manual%20OSCE.doc
6
Elemente de interes privind relaţia Poliţie – comunitatea romă din România (material sinteză de lansare a
manulului OSCE „Poliţia, romii şi sinti: bune practici în consolidarea încrederii şi înţelegerii”), IGPR, 08.07.2011.
 de îmbunătăţire a situaţiei romilor, prevenirea săvârşirii de fapte ilegale şi asigurarea
respectării drepturilor minoritarilor.
 Activităţi cu caracter informativ-preventiv desfăşurate în locuri publice, constând
în distribuirea de pliante, broşuri, discuţii cu cetăţenii pe tema respectării prevederilor
legale şi adoptării unui comportament antidelictual şi antivictimal.
 Popularizarea în rândul etnicilor romi, a condiţiilor de participare la concursurile
de admitere în unităţile de învăţământ ale Poliţiei Române, precum şi a faptului că
există locuri separate pentru minorităţile naţionale.

3.4. Infracțiunile motivate de ură

Infracțiunile motivate de ură sunt fapte penale săvârșite cu un mobil bazat pe o
prejudecată. Acest mobil diferențiază infracțiunile motivate de ură de celelalte infracțiuni. O
infracțiune motivată de ură nu este o anumită infracțiune distinctă. Ea poate fi un act de
intimidare, amenințări, provocarea de pagube asupra bunurilor, un atac, omuciderea sau orice
altă infracțiune. Termenul „infracțiune motivată de ură” sau „infracțiune motivată de
prejudecăți” descrie așadar mai curând un tip de infracțiune, decât o anumită infracțiune
prevăzută de un cod penal. O persoană poate comite o infracțiune motivată de ură într-o țară
unde nu există nicio sancțiune penală specială pentru intoleranță sau prejudecată. Termenul
descrie mai degrabă un concept decât o definiție legală7.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a hotărât într-o serie de cauze că țările
trebuie să specifice clar motivația infracțiunilor rasiale sau a celor comise din cauza
convingerilor religioase ale victimei. Neluarea în considerare a motivației părtinitoare a unei
infracțiuni reprezintă o încălcare a articolului 14 din Convenția europeană a drepturilor omului.
CEDO pune un accent deosebit pe motivațiile părtinitoare ale infracțiunilor motivate de ură
deoarece infractorii care victimizează persoanele din cauza a ceea ce sunt sau a ceea ce sunt
percepute a fi transmit un mesaj deosebit de umilitor: și anume, că victima nu este o persoană
cu propria personalitate, propriile competenţe și propria experiență, ci doar un membru fără
identitate al unui grup cu o singură caracteristică. Infractorul insinuează astfel că drepturile
acelui grup pot – sau chiar ar trebui – să fie ignorate, ceea ce reprezintă o încălcare clară a
principiilor democrației și egalității care stau la baza Uniunii Europene. Constatările studiului
arată că victimele și martorii infracțiunilor motivate de ură sunt reticenţi în ceea ce priveşte
raportarea acestora fie autorităţilor de aplicare a legii, fie sistemului de justiție penală,
organizațiilor neguvernamentale sau grupurilor de sprijin al victimelor. Ca urmare, numeroase
infracțiuni rămân neraportate, neurmărite în justiție și, prin urmare, invizibile. În astfel de
cazuri, drepturile victimelor nu pot fi respectate sau protejate în totalitate, ceea ce înseamnă că
statele membre ale UE nu își respectă obligațiile față de victimele infracţiunilor8.
Cazuri de violență, abuz sau de incitare la violență împotriva romilor au fost înregistrate
în aproape toate statele membre ale UE, în special cele cu populații mari de romi. În multe țări
UE, inclusiv Estonia, Grecia, Italia, Polonia, Suedia și Regatul Unit, atacurile fizice cele mai
violente sunt comise împotriva oamenilor din Africa și Asia. În Suedia, de exemplu, s-au
înregistrat 980 infracțiuni motivate de ură față de africani. În plus, infracțiuni săvârșite de
membrii grupurilor de extremă-dreapta sunt supra-reprezentate (49%) în rândul infracțiunilor
motivate de rasism și în rândul grupurilor politice împotriva cărora au fost depuse plângeri. În
unele țări nu există un sistem oficial de colectare sistematică a datelor privind infracțiunile
motivate de ură rasială; iar în altele, informații despre rasa, etnia sau religia victimelor nu sunt
7
https://www.osce.org/ro/odihr/36428?download=true
8
Infracţiunile motivate de ură în Uniunea Europeană, FRA – Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii
Europene.
dezagregate. Doar o treime dintre statele membre ale UE au înregistrat și publicat informații
privind infracțiunile motivate de rasism pentru anul 2013. În plus, pentru că se simt rușinate,
nu au încredere în poliție sau cred că mărturia lor nu va schimba nimic, se întâmplă foarte des
ca victimele să nu depună plângeri cu privire la astfel de infracțiuni. Cercetarea și urmărirea
penală a infracțiunilor motivate de rasism este de asemenea problematică. Deși majoritatea
statelor membre ale UE incriminează infracțiunile motivate de ură rasială, modul în care acestea
sunt definite are deseori consecința de a face dificlă înregistrarea lor, anchetarea lor sau inițierea
de anchete penale eficiente cu privire la astfel de fapte. În Republica Cehă și în Italia, între 40%
și 60% de infracțiuni motivate de ură pe criterii de rasă care sunt raportate nu sunt pe deplin
investigate de poliție. Încadrarea juridică necorespunzătoare a infracțiunilor motivate de ură
rasială poate avea loc la toate nivelele sistemului de justiție, de la poliție până la cele mai înalte
instanțe9.

9
https://www.liberties.eu/ro/news/enar-raport-alternativ/3978