Curs Tehnica Criminalistica

CĂTĂLIN TOADER
TEHNICĂ CRIMINALISTICĂ
________________________
Îndrumar teoretic și practic
CURS UNIVERSITAR
Editura……………..
BUCUREŞTI, 2016
ISBN GENERAL:
Prezentul material a fost elaborat după cum urmează:
Prezenta lucrare a fost aprobată în Comisia metodică a disciplinei conform procesului verbal din data
de 10.10.2016
Editura ……. este acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior
din cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului pentru editare de carte ştiinţifică la
poziţia………..
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
TOADER CĂTĂLIN
© 2016 Editura ……………..

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reproducere, totală sau parţială a
conţinutului acestei lucrări fără acordul scris al editorului, este ilicită şi constituie o contrafacere.
CUVÂNT ÎNAINTE
În ultima perioadă de timp, consecventă în a prelua cele mai noi cuceriri ale științei și tehnicii,
criminalistica s-a apropiat și a întrepătruns tot mai mult cu domeniul informaticii, strânsa legătură dintre
aceste două științe fiind dată de aplicațiile criminalisticii clasice, care au fost transferate analizei și procesării
calculatoarelor. Tocmai de aceea, astăzi, criminalistica trebuie abordată și percepută în sens larg, ca o sumă
de procedee folosite în examinarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, probe care sunt folosite și
dirijate apoi pentru administrarea probatoriului pe parcursul urmăririi penale, precum și în instanța de
judecată.
Desprinsă din cele trei mari ramuri ale criminalisticii, tehnica criminalistică, prin metodele și
mijloacele moderne specifice pe care le folosește, constituie ,,principalul izvor” de descoperire, relevare,
fixare, ridicare, conservare și exploatare a urmelor infracțiunii, probe care apoi sunt valorificate prin
efectuarea constatărilor și expertizelor, completând astfel probatoriul pe parcusul cercetării unei fapte
penale. Ca atare, în administrarea probatoriului, aportul criminalisticii este absolut necesar și obligatoriu, ca
argument al autorității statului (argumentum ab auctoritate) atât în faza de cercetare penală, cât și în faza
de judecată.
Cursul de tehnică criminalistică, cuprinde într-o formă sintetizată, atât noțiuni de ordin teoretic, cât
și practic, care au în vedere ultimele modificări ale legislației actuale în materie, precum și cerințele Uniunii
Europene în domeniu, conform standardelor și procedurilor actuale, fiind recomandat atât studenților, cât și
personalului autorităților judiciare, indiferent de structura ori specializarea de care aparține, pentru a se
cunoaște corespunzător, aportul criminalisticii la soluționarea cauzelor penale.
AUTORUL
CUPRINS
CAPITOLUL I ………….. 15
1. CRIMINALISTICA, ASPECTE GENERALE ………….. 15
1.1 CRIMINALISTICA, SCURT ISTORIC ………….. 15
1.2 STRUCTURA CRIMINALISTICII ………….. 17
1. 1.3 NOŢIUNEA, PRINCIPIILE ŞI METODELE CRIMINALISTICII ………….. 18
1.4 PRINCIPIILE CRIMINALISTICII ………….. 19
1.5 LEGĂTURA CRIMINALISTICII CU ALTE ŞTIINŢE ………….. 22
1.6 ORGANIZAREA ACTIVITĂŢI DE CRIMINALISTICĂ ÎN ………….. --
ROMANIA 24
CAPITOLUL II ………….. 29
2. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ, CONSIDERAȚII ………….. 29
GENERALE ………….. --
2.1. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ, NOŢIUNE, OBIECT, ………….. 29
PRINCIPII ………….. 29
2.2 NOŢIUNEA DE IDENTIFICARE CRIMINALISTICĂ ………….. 30
2. 2.3 OBIECTUL ŞI PRINCIPIILE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE ………….. 32
2.4 ETAPELE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE ………….. 33
2.5 DETERMINAREA APARTENENŢEI GENERICE SAU DE GEN ………….. 33
2.6 ETAPA IDENTIFICĂRII INDIVIDUALE ………….. 34
2.7 GENURILE ȘI DOMENIILE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE ………….. 35
2.8 METODELE ȘI ETAPELE PROCESULUI DE IDENTIFICARE ………….. 37
2.9 FORMULAREA CONCLUZIILOR ………….. 37
CAPITOLUL III 39
3. MANAGEMENTUL ACTIVITĂȚILOR CRIMINALISTICE, ………….. --
STANDARDIZAREA ȘI CALITATEA ………….. 39
3.1. MANAGEMENTUL CALITĂȚII ………….. 39
3.1.1 STANDARDIZAREA ȘI CALITATEA ………….. 39
3.1.2 STANDARDE UTILIZATE ÎN DOMENIUL CRIMINALISTICII ………….. 42
3.1.3 STANDARDUL ISO 17025 UTILIZAREA ACESTUIA ÎN ………….. --
3. CRIMINALISTICĂ ………….. 43
3.2. RENAR, ORGANISM ROMÂN DE ACREDITARE ………….. 43
3.3. MANAGEMENTUL CALITĂȚII ÎN ACTIVITATEA ………….. --
CRIMINALISTICĂ ………….. 44
3.4. CERTIFICAREA SISTEMULUI DE MANAGEMENT AL ………….. --
CALITĂȚII ………….. 46
3.5. MANAGEMENTUL RISCURILOR ÎN ACTIVITATEA ………….. --
CRIMINALISTICĂ 46
CAPITOLUL IV ………….. 49
4. 4. NOŢIUNI DE TEHNICĂ FOTOGRAFICĂ, FOTOGRAFIA ………….. --
5. JUDICIARĂ ………….. 49
4.1 SCURT ISTORIC DESPRE FOTOGRAFIE ………….. 49
4.2 NOŢIUNEA IMPORTANȚA ȘI CLASIFICAREA FOTOGRAFIEI ………….. --
JUDICIARE ………….. 51
4.3 NOȚIUNI DE OPTICĂ FOTOGRAFICĂ ………….. 53
4.4 APARATUL FOTOGRAFIC CLASIC, ELEMENTE COMPONENTE ………….. --
ȘI ROLUL LOR ………….. 54
4.5 METODE DE EXECUTARE A FOTOGRAFIEI OPERATIVE ………….. 57
4.6 GENURILE DE FOTOGRAFII EFECTUATE CU OCAZIA ………….. --
CERCETĂRII LOCULUI FAPTEI ………….. 59
4.7 FOTOGRAFIA DE FIXARE A REZULTATELOR ………….. --
RECONSTITUIRII, PERCHEZIȚIEI, SEMNALMENTELOR, ………….. --
PRECUM ȘI FOTOGRAFIA DE SUPRAVEGHERE OPERATIVA ………….. 65
4. 4.8. FOTOGRAFIEREA CADAVRELOR ………….. 68
4.9. FOTOGRAFIEREA INSTRUMENTELOR DE SPARGERE ………….. 69
4.10. FOTOGRAFIEREA URMELOR DE PICIOARE (PLANTARE) ………….. 70
4.11. FOTOGRAFIA DE EXAMINARE (DE LABORATOR) ………….. 70
4.12. FOTOGRAFIA DE EXAMINARE ÎN RADIAŢII VIZIBILE ………….. 71
4.13. FOTOGRAFIA DE EXAMINARE ÎN RADIAŢII INVIZIBILE ………….. 75
4.14. CAMERA SPHERONCAM HDR ………….. 77
4.15. CAMERA DIGITALĂ, FUNCȚIONAREA ACESTEIA ………….. 79
4.16. ÎNTOCMIREA PLANȘELOR FOTOGRAFICE ………….. 82
CAPITOLUL V ………….. --
5. BAZELE DE DATE CRIMINALISTICE ………….. 83
5.1. SISTEMUL AFIS-MORPHOTRAK ………….. 83
5.2. BAZA DE DATE A SISTEMULUI DE RECUNOAȘTERE ………….. --
5. FACIALĂ IMAGETRAK ………….. 85
5.3. BAZA DE DATE A SISTEMULUI CDN ………….. 87
5.4. BAZA DE DATE A SISTEMULUI IBIS ………….. 88
5.4.1 BAZA DE DATE A SISTEMULUI IBIS ÎN ROMANIA ………….. 88
5.5. SISTEMUL NAȚIONAL DE DATE GENETICE (SNDG) ………….. 92
CAPITOLUL VI ………….. --
6. CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI ………….. 95
6.1. NOȚIUNEA ȘI BAZA LEGALĂ A CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ………….. 95
6.2. CARACTERISTICILE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ………….. 96
6.3. REGULI PRIVIND ACTIVITĂȚILE DE CERCETARE LA FAȚA ………….. --
LOCULUI, PROTEJAREA ȘI CONSERVAREA URMELOR ………….. --
INFRACȚIUNII ………….. 99
6.
6.4. DESFĂȘURAREA CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ………….. 101
6.4.1. FAZA STATICĂ SAU CERCETAREA DETALIATĂ ………….. 102
6.4.2. FAZA DINAMICĂ SAU CERCETAREA GENERALĂ ………….. 107
6.5. FIXAREA REZULTATELOR CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ………….. 110
6.5.1.PROCESUL-VERBAL DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI ………….. 111
6.5.2. ÎNTOCMIREA PROCESULUI-VERBAL DE CERCETARE LA ………….. ---
FAȚA LOCULUI ………….. 111
CAPITOLUL VII ………….. 111
7. CONSTATAREA ȘI EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ ………….. 111
7.1. ASPECTE GENERALE, DEFINIȚIE, BAZA LEGALĂ ………….. 111
7.1.1 CONSTATAREA CRIMINALISTICĂ ………….. 114
7.2. EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ ………….. 115
7.3. CLASIFICAREA CONSTATĂRILOR ȘI EXPERTIZELOR ………….. 120
7.3.1 CRITERII DE CLASIFICARE A EXPERTIZELOR ………….. 120
7.3.2 MODALITĂȚI DE REALIZARE A DEMONSTRAȚIILOR ȘI DE ………….. ---
7.
ILUSTRARE A RAPORTULUI DE EXPERTIZĂ ………….. 121
7.4. DISPUNEREA CONSTATĂRILOR ȘI A EXPERTIZEI ………….. ---
CRIMINALISTICE ………….. 122
7.5. FORMULAREA CONCLUZIILOR ………….. 123
7.6. APRECIEREA ȘI VALORIFICAREA RAPORTULUI DE …………. ---
CONSTATARE ȘI DE EXPERTIZĂ CRIMINALISTICĂ …………. 124
7.7. ERORI CE POT APĂREA ÎN CONSTATAREA/EXPERTIZA …………. ---
CRIMINALISTICĂ …………. 125
CAPITOLUL VIII ………….. 127
8. TRASEOLOGIE JUDICIARĂ, CERCETAREA-CRIMINALISTICĂ ………….. ---
A URMELOR ………….. 127
8.1. NOŢIUNEA, PRINCIPIILE ŞI SARCINILE TRASEOLOGIEI ………….. ---
8.
8.2. NOŢIUNEA DE URMĂ A INFRACŢIUNII ………….. 127
8.3. PRINCIPIILE TRASEOLOGIEI JUDICIARE ………….. 128
8.4. SARCINILE TRASEOLOGIEI JUDICIARE ………….. 129
8.5. URMELE, CLASIFICAREA URMELOR INFRACŢIUNII ………….. 129
8.6. CERCETAREA URMELOR INSTRUMENTELOR DE ………….. ---
EFRACŢIE ………….. 134
8.6.1 URME FORMATE PRIN ÎNȚEPARE/ÎMPUNGERE ………….. 134
8.6.2 URME FORMATE PRIN LOVIRE ………….. 135
8.6.3 URME FORMATE PRIN TĂIERE ………….. 136
8.6.4 URME FORMATE PRIN APĂSARE ………….. 136
8.6.5 URME DE FRECARE/ALUNECARE ………….. 136
8.6.6 URME DE TOPIRE/ARDERE ………….. 136
8.7. CĂUTAREA, DESCOPERIREA, FIXAREA, INTERPRETAREA ………….. ---
URMELOR DE EFRACȚIE ………….. 137
8.8. OBŢINEREA MODELELOR PENTRU COMPARAŢIE ………….. 138
8.9. URMELE OBIECTELOR DE ÎMBRĂCĂMINTE ………….. 139
8.10. OBŢINEREA MODELELOR PENTRU COMPARAŢIE ………….. 139
8.11. CERCETAREA URMELOR LĂSATE DE CORPUL UMAN ………….. 140
8.12. CERCETAREA URMELOR LĂSATE DE PICIOARE ………….. 140
8.13. DESCOPERIREA URMELOR DE PICIOARE ………….. 141
8.14. FIXAREA ŞI RIDICAREA URMELOR DE PICIOARE ………….. 141
8.15. ELEMENTELE DE GEN ŞI INDIVIDUALE, MĂSURAREA ………….. ---
URMELOR DE PICIOARE ………….. 142
8.16. CĂRAREA DE URME ………….. 143
8.17. DESCRIEREA ÎN PROCESUL VERBAL DE CERCETARE LA ………….. ---
FAŢA LOCULUI A URMELOR DE PICIOARE ………….. 144
8.18. INTERPRETAREA URMELOR ŞI OBŢINEREA MODELELOR ………….. ---
DE COMPARAŢIE ………….. 145
8.19. ÎNSEMNĂTATEA CERCETĂRII URMELOR DE PICIOARE ………….. ---
PROBLEME CARE POT FI REZOLVATE PRIN EXPERTIZĂ ………….. 146
8.20. URMELE DE DINŢI ………….. 146
8.21. FORMAREA ELEMENTELOR DE INDIVIDUALIZARE ALE ………….. ---
DENTIŢIEI, ANOMALIILE APARATULUI DENTAR ………….. 146
8.22. CĂUTAREA, DESCOPERIREA ȘI FIXAREA URMELOR DE ………….. ---
DINȚI ………….. 148
8.23. EXPERTIZA ODONTOLOGICĂ, PROBLEME CE SE POT ………….. ---
REZOLVA PRIN EXPERTIZA URMELOR DE DINŢI ………….. 149
8.24. URMELE DE BUZE ………….. 151
8.25. DESCRIEREA URMELOR DE BUZE, MECANISMUL DE ………….. ---
FORMARE ………….. 151
8.26. DESCOPERIREA ŞI EVIDENŢIEREA URMELOR DE BUZE, ………….. ---
METODE DE RELEVARE A URMELOR DE BUZE ………….. 152
8.27. CARACTERISTICILE GENERALE ŞI INDIVIDUALE ALE ………….. ---
URMELOR DE BUZE ………….. 153
8.28. INTERPRETAREA URMELOR DE BUZE, OBŢINEREA ………….. ---
MODELELOR PENTRU COMPARAŢIE ………….. 154
8.29. EXPERTIZAREA URMELOR DE BUZE ………….. 155
8.30. URMELE DE URECHI ………….. 156
8.31. NOŢIUNI GENERALE ………….. 156
8.32. CĂUTAREA, DESCOPERIREA, FIXAREA ȘI RIDICAREA ………….. ---
URMELOR DE URECHI ………….. 156
8.33. INTERPRETAREA URMELOR DE URECHE, OBŢINEREA ………….. ---
8.34. EXPERTIZA URMELOR DE URECHE ………….. 158
8.35. URMELE ALTOR PĂRȚI ALE CORPULUI UMAN ………….. 159
8.35.1. URMELE DE NAS ………….. 159
8.35.2. URMELE RIDURILOR FEŢEI ………….. 159
8.35.3. URMELE DE GENUCHI ŞI COT ………….. 159
8.35.4. URME LĂSATE DE BĂRBIE, COATE, FESE, GENUNCHI ………….. 160
8.36. URME ALE VOCII ȘI VORBIRII ………….. 160
8.36.1. ASPECTE GENERALE; ………….. 160
8.36.2. CARACTERISTICILE VOCII ȘI VORBIRII ………….. 161
8.36.3. METODELE DE IDENTIFICARE A VORBITORULUI ………….. 163
8.37.CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR ………….. ---
MIJLOACELOR DE TRANSPORT ………….. 164
8.37.1. MODUL DE FORMARE A URMELOR ………….. 164
8.37.2. EFECTUAREA INVESTIGAŢIEI CRIMINALISTICE ………….. 166
8.37.3. METODE ŞI MIJLOACE DE FIXARE A URMELOR ………….. ---
MIJLOACELOR DE TRANSPORT ………….. 167
8.37.4. EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ A URMELOR MIJLOACELOR ………….. ---
DE TRANSPORT ………….. 167
8.38. URMELE PROVENITE DIN INCENDII ………….. 168
8.38.1. INCENDII PROVOCATE DIN CAUZE NATURALE ………….. 169
8.38.2. INCENDII PRODUSE ACCIDENTAL ORI DIN CELE MAI ………….. ---
DIVERSE CAUZE TEHNICE ………….. 170
8.38.3. INCENDII PREMEDITATE SAU PROVOCATE ………….. 171
8.39. URMELE BIOLOGICE DE NATURĂ UMANĂ ………….. 171
8.39.1. CONSIDERAŢII GENERALE ………….. 171
8.39.2. CLASIFICAREA URMELOR BIOLOGICE ………….. 172
8.39.3. REGULI PRIVIND RECOTAREA ȘI MANIPULAREA ………….. ---
PROBELOR BIOLOGICE ………….. 173
8.39.4.REGULI PRIVIND AMBALAREA ȘI DEPOZITAREA ………….. ---
URMELOR BIOLOGICE ………….. 174
8.40. URMELE DE SÂNGE ………….. 175
8.40.1. CERCETAREA URMELOR DE SÂNGE ………….. 175
8.40.2. CĂUTAREA ŞI RIDICAREA URMELOR DE SÂNGE ………….. 176
8.40.3. INTREPRETAREA URMELOR DE SÂNGE ………….. 177
8.40.4. CATEGORII DE EXPERTIZE CE SE POT EFECTUA ŞI ………….. ---
PROBLEME CE POT FI REZOLVATE PRIN EXPERTIZĂ ………….. 178
8.40.5. INTENTIFICAREA BIOCRIMINALISTICĂ PE BAZA ………….. ---
PROFILULUI A.D.N ………….. 178
8.40.6. LABORATOARE DE EXPERTIZE GENETICE ………….. 179
8.41. URMELE DE SALIVĂ, TRANSPIRAȚIE ȘI SECREȚII NAZALE ………….. 180
8.41.1. DESCOPERIREA URMELOR, COLECTAREA ȘI ………….. ---
CONSERVAREA ACESTORA ………….. 180
8.41.2. EXPERTIZA URMELOR DE SALIVĂ ………….. 181
8.42. URMELE DE SPERMĂ ȘI SECREȚII VAGINALE ………….. 182
8.42.1. CĂUTAREA, RIDICAREA ŞI EXAMINAREA URMELOR ………….. ---
DE SPERMĂ/SECREȚII VAGINALE ………….. 182
8.43. URMELE DE NATURĂ PILOASĂ ………….. 183
8.43.1. DESCOPERIREA, RIDICAREA ŞI OBŢINEREA ………….. ---
8.43.2. AMBALAREA, CONSERVAREA URMELOR ………….. 184
8.43.3. EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ A FIRELOR DE PĂR ………….. 185
8.44. URMELE DE MIROS UMAN (OLFACTIVE) ………….. 185
8.44.1. URMELE DE MIROS UMAN, CĂUTAREA ACESTORA ………….. 186
8.44.2. IDENTIFICAREA URMEI DE MIROS, EXPLOATAREA ………….. ---
ACESTEIA ………….. 187
CAPITOLUL IX ………….. 189
9. INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A SISTEMELOR ………….. ----
INFORMATICE ………….. 189
9.1. EFECTUAREA INVESTIGAȚIEI ………….. 189
9.
9.2. PROBELE DIGITALE, COLECTAREA ACESTORA ………….. 190
9.3.RIDICAREA SITEMELOR INFORMATICE, PROCEDURA ………….. ---
RIDICĂRII ACESTORA ………….. 192
9.4. DOVEZILE ELECTRONICE, ACCEPTAREA LOR ÎN INSTANȚĂ ………….. 194
10. CAPITOLUL X ………….. 197
10. TEHNICA POLIGRAF ………….. 197
10.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND TESTAREA POLIGRAF ………….. 197
10.2. UTILIZAREA POLIGRAFULUI ÎN CADRUL POLIȚIEI ROMÂNE ………….. 197
10.3. BAZELE ȘTINȚIFICE ALE DETECȚIEI COMPORTAMENTULUI ………….. ---
SIMULAT, CONSIDERAȚII DE ORDIN LEGISLATIV ………….. 198
10.4. REGULI PENTRU EXAMINAREA POLIGRAF ………….. 199
10.4.1. REGULI PRIVIND PERSOANA TESTATĂ, ÎNTREBĂRILE, ………….. ---
ACTELE DE DISPUNERE, SPECIALISTUL CARE VA ………….. ---
EFECTUA TESTAREA ………….. 199
10.5. CAMERA DE TESTARE ȘI APARATUL POLIGRAF ………….. 202
10.6. TESTELE POLIGRAF, TIPURI DE ÎNTREBĂRI ………….. 202
10.7. ETAPELE EXAMINĂRII POLIGRAF ………….. 204
10.7.1. ETAPA PREGĂTITOARE, ………….. 204
10.7.2. ETAPA INTERVIULUI PRETEST ………….. 204
10.7.3. TESTAREA PROPRIU-ZISĂ ………….. 204
10.7.4. EVALUAREA REZULTATELOR, DISCUȚIA POST-TEST ………….. 205
10.7.5. REALIZAREA EXPERTIZEI, UTILITATEA TEHNICII ………….. ---
POLIGRAF ………….. 205
10.7.6. ERORILE ÎN EXAMINĂRILE POLIGRAF ………….. 206
CAPITOLUL XI ………….. 207
11. DACTILOSCOPIE JUDICIARĂ ………….. ---
11.1. DEFINIŢIE, OBIECTUL, SCOPUL DACTILOSCOPIEI ………….. 207
11.2. OBIECTUL DACTILOSCOPIEI JUDICIARE ………….. 208
11.3. CONSTRUCȚIA DESENELOR PAPILARE ………….. ---
11.3.1.STRUCTURA ANATOMICĂ A PIELII, FORMAREA ………….. 208
DESENULUI PAPILAR …………. ---
11.4. PROPRIETĂȚILE IDENTIFICATIVE ALE DESENULUI ………….. 209
PAPILAR ………….. ---
11.5. CLASIFICAREA DESENELOR PAPILARE, DETALIILE ………….. 212
CARACTERISTICE ALE ACESTORA ………….. 212
11.5.1.CRITERII DE CLASIFICARE ………….. 212
11.6. REGIUNILE PALMEI ………….. ---
11.7. TIPURILE, SUBTIPURILE ŞI VARIETĂŢILE DESENULUI ………….. 215
PAPILAR ………….. 215
11.7.1. TIPUL ARC (ADELTIC) ………….. 216
11.7.2. TIPUL LAŢ (MONODELTIC) ………….. 217
11.7.3. TIPUL CERC (BIDELTIC) ………….. 219
11.7.4. TIPUL COMBINAT (POLIDELTIC) ………….. 220
11.7.5. TIPUL AMORF ………….. ---
11.8. ELEMENTELE INDIVIDUALE DE IDENTIFICARE ÎN ………….. 220
DACTILOSCOPIE ………….. 222
11.9. POROSCOPIA ŞI CRESTOSCOPIA ………….. ---
11.10. PROCEDEE ȘI TEHNICI FOLOSITE PENTRU CĂUTAREA, ………….. ---
DESCOPERIREA, RELEVAREA, FIXAREA, RIDICAREA ȘI ………….. 225
CONSERVAREA URMELOR PAPILARE ………….. 225
11.10.1.FORMAREA URMELOR PAPILARE ………….. 225
11.10.2.CĂUTAREA URMELOR PAPILARE LA FAȚA LOCULUI ………….. ---
11.10.3.RELEVAREA URMELOR PAPILARE RĂMASE LA LOCUL ………….. 225
FAPTEI, METODE ȘI PROCEDEE ………….. 227
11.
11.11. METODE OPTICE DE RELEVARE A URMELOR PAPILARE ………….. 229
11.12. METODE FIZICE DE RELEVARE ………….. 231
11.13. METODE CHIMICE DE RELEVARE ………….. 233
11.14. FIXAREA URMELOR PAPILARE LA FAŢA LOCULUI ………….. 234
11.15. RIDICAREA URMELOR PAPILARE DESCOPERITE ………….. 235
11.16. TRANSPORTAREA URMELOR PAPILARE ………….. 235
11.17. INTERPRETAREA URMELOR PAPILARE ………….. 235
11.18. OBŢINEREA IMPRESIUNILOR PAPILARE DE COMPARAŢIE ………….. ---
11.18.1. ACTE NORMATIVE CARE REGLEMENTEAZĂ ………….. 235
AMPRENTAREA PERSOANELOR ………….. ---
11.19. SITUAŢIILE ÎN CARE ESTE NECESARĂ AMPRENTAREA ………….. 237
PERSOANELOR ………….. 237
11.20. AMPRENTAREA PERSOANELOR, TEHNICA AMPRENTĂRII ………….. 240
11.21. AMPRENTAREA CADAVRELOR ………….. 240
11.21.1. RIGIDITATEA CADAVERICĂ ………….. 241
11.21.2. DESHIDRATAREA ŞI ÎMBIBAŢIA HIDRICĂ ………….. 241
11.21.3. PUTREFACŢIA ………….. 243
11.21.4. MUMIFICAREA ………….. 243
11.22. PROCEDURI SPECIFICE DIN DOMENIUL DACTILOSCOPIEI
11.22.1 PROCEDURA ACE-V ȘI POD ………….. 243
11.23. DISPUNEREA EFECTUĂRII CONSTATĂRILOR ŞI A ………….. ---
EXPERTIZELOR DACTILOSCOPICE ………….. 245
11.24. DISPUNEREA CONSTATĂRILOR ȘI EXPERTIZELOR ………….. ---
DACTILOSCOPICE ………….. 245
11.25. ETAPELE EFECTUĂRII EXPERTIZEI ………….. 246
11.26. CUPRINSUL RAPORTULUI DE CONSTATARE ŞI ………….. ---
EXPERTIZĂ DACTILOSCOPICĂ ………….. 247
11.27. VALOAREA PROBATORIE A EXPERTIZELOR ŞI ………….. ---
CONSTATARILOR DACTILOSCOPICE 247
CAPITOLUL XII ………….. 249
12. BALISTICĂ JUDICIARĂ ………….. 249
12.1. CONSIDERAȚII GENERALE ………….. 249
12.2. SARCINILE BALISTICII JUDICIARE ………….. 250
12.3. CLASIFICAREA ARMELOR DE FOC ȘI A MUNIȚIEI, NOȚIUNI ………….. ---
TEHNICE ………….. 250
12.4. CLASIFICAREA ARMELOR DE FOC ………….. 251
12.5. CLASIFICAREA MUNIȚIEI ………….. 254
12.6. ELEMENTELE COMPONENTE ALE ARMEI ………….. 256
12.6.1. ȚEAVA ………….. 256
12.6.2. CALIBRUL ………….. 257
12.6.3. MECANISMUL DE DARE AL FOCULUI ………….. 257
12.6.4. MECANISMUL DE ALIMENTARE ȘI ÎNCĂRCĂTORUL ………….. 258
12.6.5. ÎNCHIZĂTORUL ………….. 258
12.6.6. MECANISMUL DE EXTRAGERE ȘI ARUNCARE A ………….. ---
TUBURILOR ………….. 258
12. 12.6.7. MECANISMUL DE SIGURANȚĂ ………….. 258
12.6.8. PATUL ARMEI ȘI ACCESORIILE ………….. 259
12.7. MUNIȚIA, PĂRȚILE COMPONENTE ALE MUNIȚIEI ………….. 259
12.7.1. CARTUȘUL ………….. 260
12.8. FUNCȚIONAREA ARMELOR DE FOC ………….. 263
12.9. URMELE REZULTATE PRIN UTILIZAREA ARMELOR DE FOC ………….. 263
12.10. URMELE ÎMPUȘCĂTURII ………….. 265
12.10.1. URMELE PRINCIPALE ALE ÎMPUŞCĂTURII ………….. 265
12.10.2. URMELE SECUNDARE ALE ÎMPUŞCĂTURII ………….. 269
12.10.3. DISPOZITIVE CE POT INFLUENŢA ACŢIUNEA URMELOR ………….. ---
SECUNDARE ALE ÎMPUŞCĂTURII ………….. 274
12.11. CĂUTAREA, DESCOPERIREA, RELEVAREA, FIXAREA, ………….. ---
RIDICAREA ŞI INTERPRETAREA URMELOR ÎMPUŞCĂTURII ………….. 275
12.12. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A LOCULUI UNDE S-AU ………….. ---
FOLOSIT ARMELE DE FOC, RIDICAREA, FIXAREA ȘI EXAMI- ………….. ---
NAREA URMELOR TRAGERII ………….. 275
12.13.INTERPRETAREA URMELOR CREATE DE ARMELE DE FOC ………….. 278
12.14. EXPERTIZA/CONSTATAREA BALISTICĂ JUDICIARĂ ………….. 279
12.15. EXPERTIZA/CONSTATAREA URMELOR CREATE DE ………….. ---
ARMELE DE FOC ………….. 279
12.15.1. ANALIZA ȘI SINTEZA …………... 280
12.15.2. EXPERIMENTELE …………... 281
12.15.3. EXAMENUL COMPARATIV …………... 281
12.16. CUPRINSUL RAPORTULUI DE EXPERTIZĂ …………… 282
12.17. FIXAREA REZULTATELOR EXAMINĂRILOR …………… 282
12.18. CONCLUZIILE RAPORTULUI DE EXPERTIZĂ …………… 284
12.19. UNELE PROBLEME CARE POT FI REZOLVATE PRIN …………… ---
EXPERTIZA/CONSTATAREA BALISTICĂ …………… 284
12.19.1. STABLIREA TIPULUI MODELULUI, MĂRCII ȘI …………… ---
CALIBRULUI ARMEI CU CARE S-A TRAS …………… 284
12.19.2. STABILIREA DISTANȚEI, UNGHIULUI ȘI DIRECȚIEI DE …………… ---
TRAGERE …………… 285
12.20. SISTEME AUTOMATE DE IDENTIFICARE BALISTICĂ …………… 287
12.21. EVOLUŢIA SISTEMELOR AUTOMATE …………… 287
12.22. SISTEME AUTOMATE COMPUTERIZATE …………… 288
12.22.1. PE PLAN INTERNAȚIONAL …………… 288
12.22.2. SISTEMUL AUTOMAT COMPUTERIZAT …………… ---
DRUGFIRE (S.U.A.) …………… 288
12.22.3. SISTEMUL AUTOMAT I.B.I.S. TRAX-HD3D …………… 288
CAPITOLUL XIII ………….. 291
13. IDENTIFICAREA PERSOANELOR ŞI CADAVRELOR DUPĂ ………….. ---
SEMNALMENTE, METODA PORTRETULUI VORBIT, ………….. ---
CONSTATAREA ŞI EXPERTIZA DE PORTRET. ………….. 291
13.1. IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SEMNALMENTELE ………….. ---
EXTERIOARE, DEFINIREA ACESTORA ………….. 291
13.2. FUNDAMENTUL ŞTINŢIFIC AL IDENTIFICĂRII ………….. 292
13.3. PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA PORTRETULUI VORBIT ………….. 293
13.4.PARTICULARITĂŢILE RASIALE ALE FEŢEI, DIVIZAREA ………….. ---
SPECIEI ÎN RASE UMANE ………….. 294
13.5. DESCRIEREA SEMNALMENTELOR DUPĂ METODA ………….. ---
PORTRETULUI VORBIT ………….. 296
13.5.1. DESCRIEREA SEMNALMENTELOR ANATOMICE ………….. ---
(STATICE) ………….. 296
13.5.2. DESCRIEREA FORMEOR LINIEI DE CONTUR ALE ………….. ---
CORPULUI ȘI CAPULUI FIGURII UMANE ………….. 297
13.5.3. DESCRIEREA DETALIILOR CARACTERISTICE ALE ………….. ---
13. FIGURII UMANE ………….. 297
13.5.4. DESCRIEREA SEMNALMENTELOR FUNCŢIONALE ………….. ---
(DINAMICE) ………….. 299
13.5.5. SEMNELE PARTICULARE ………….. 302
13.5.6. ARTICOLELE DE ÎMBRĂCĂMINTE ȘI ACCESORIILE ………….. 304
13.6. METODE ŞI MIJLOACE TEHNICE DE IDENTIFICARE A ………….. ---
PERSOANEI DUPĂ SEMNALMENTE ………….. 305
13.7. SCHIȚA DE PORTRET, PORTRETUL SCHIŢAT ………….. 305
13.8. PORTRETUL ROBOT COMPUTERIZAT ………….. 306
13.9. EXPERTIZA FOTOGRAFIEI DE PORTRET, PROCEDEE DE ………….. ---
REALIZARE ȘI ILUSTRARE A ACESTEIA ………….. 307
13.9.1. EXPERTIZA FOTOGRAFIEI DE PORTRET ………….. 307
13.9.2. ALTE PROCEDEE DE REALIZARE A EXAMINĂRII …………… ---
COMPARATIVE …………… 309
13.9.3. FORMULAREA CONCLUZIILOR …………… 311
13.10. IDENTIFICAREA ANTROPOLOGICĂ …………… 312
13.11. RECONSTRUCȚIA FACIALĂ …………… 313
CAPITOLUL XIV …………… 317
14. IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SCRIS (GRAFOSCOPIE …………… ---
JUDICIARĂ) …………… 317
14.1. NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA CERCETĂRII CRIMINALISTICE …………… ---
A ÎNSCRISURILOR …………… 317
14.2. TRĂSĂTURILE SCRISULUI DE MÂNĂ …………… 318
14.3. FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ SCRISUL …………… 319
14.4. PRINCIPIILE SCRISULUI DE MÂNĂ, PRECUM ȘI CELE CARE …………… ---
STAU LA BAZA IDENTIFICĂRII ACESTUIA …………… 321
14.4.1. PRINCIPIILE SCRISULUI DE MÂNĂ …………… 321
14.
14.4.2. PRINCIPIILE IDENTIFICĂRII SCRISULUI DE MÂNĂ …………… 323
14.5. CARACTERISTICILE GENERALE ȘI INDIVIDUALE ALE …………… ---
SCRISULUI …………… 325
14.5.1. CARACTERISTICILE GENERALE ALE SCRISULUI …………… 325
14.5.2. CARACTERISTICILE INDIVIDUALE ALE SCRISULUI …………… 330
14.6. EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ A SCRISULUI DE MÂNĂ …………… 332
14.6.1.OBŢINEREA MODELELOR DE SCRIS PENTRU …………… ---
COMPARAŢIE …………… 333
14.6.2. PROBLEME CE POT FI REZOLVATE PRIN EXPERTIZĂ …………… 334
14.7. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A SEMNĂTURILOR …………… 334
CAPITOLUL XV …………… 339
15. TEHNICA DOCUMENTELOR, EXAMINAREA …………… ---
CRIMINALISTICĂ A DOCUMENTELOR FALSIFICATE …………… 339
15.1. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A INFRACȚIUNII DE FALS …………… 339
15.2. FALSUL PARŢIAL ŞI FALSUL TOTAL ÎN ÎNSCRISURI …………… 340
15.2.1. FALSUL PARȚIAL ÎN ÎNSCRISURI …………… 340
15.2.2. FALSUL TOTAL ÎN ÎNSCRISURI …………… 340
15.3. MODALITĂȚI DE FALSIFICARE A ÎNSCRISURILOR …………… 341
15.3.1. FALSUL PRIN ÎNLĂTURARE DE TEXT PE CALE MECANICĂ …………… 341
15.3.2. FALSUL PRIN ÎNLĂTURARE DE TEXT PE CALE CHIMICĂ …………… 342
15.3.3. FALSUL PRIN ADĂUGARE DE TEXT …………… 343
15.4. FALSUL CU AJUTORUL COP. ȘI TEHNICII DE CALCUL …………… 344
15.4.1. FALSUL CU AJUTORUL COPIATOARELOR …………… 344
15.4.2. FALSUL EXECUTAT CU AJUTORUL TEHNICII DE CALCUL …………… 346
15.5. FALSUL ÎN ACTELE DE IDENTITATE ȘI CĂLĂTORIE …………… 347
15.5.1. FALSIFICAREA CĂRȚILOR DE IDENTITATE …………… 347
15.5.2. EXAMINAREA CRIMINALISTICĂ A CĂRȚII DE IDENTITATE …………… 347
15.6. CONȚINUTUL CĂRȚII DE IDENTITATE …………… 348
15. 15.7. ELEMENTELE DE SIGURANȚĂ ALE CĂRȚII DE IDENTITATE …………… 348
15.8. FALSIFICAREA PAȘAPOARTELOR …………… 349
15.8.1. CONTRAFACEREA PAȘAPOARTELOR. ELEMENTE DE …………… ---
SIGURANȚĂ DESTINATE PREVENIRII CONTRAFACERII …………… ---
ORI FALSIFICĂRII PAȘAPORTULUI …………… 349
15.8.2. MĂSURILE DE SIGURANȚĂ DESTINATE PREVENIRII …………… ---
CONTRAFACERII ORI FALSIFICĂRII PAȘAPOPARTELOR …………… 350
15.9. ELEMENTE DE SIGURANȚĂ SPECIFICE PROCESULUI DE …………… ---
TIPĂRIRE AL PAȘAPOARTELOR …………… 353
15.9.1. TIPARUL ÎNALT …………… 353
15.9.2. TIPARUL PLAN …………… 353
15.9.3. TIPARUL OFFSET, TIPARUL ADÂNC, TIPARUL GRAVURĂ, …………… ---
TIPARUL SITĂ, INTAGLIO, CURCUBEU/IRIS, MICROTEXTUL, …………… ---
TIPĂRIRE GUILLOCHE …………… 353
15.9.4. IMAGINILE, FOLIA LAMINATĂ, PERFORAȚIILE, ELEMEN- …………… ---
TUL FOTOCRONIC …………… 354
15.10.DISPOZITIVE TEHNICE DE EXAMINARE A …………… ---
DOCUMENTELOR …………… 355
15.10.1. COMPARATORUL VIDEOSPECTRAL VSC-5000 …………… 355
15.10.2. DOCUBOX DRAGON …………… 357
15.10.3. SISTEMUL FORAM 685-2 …………… 358
CAPITOLUL XVI …………… 361
16. CAPCANELE CRIMINALISTICE, APLICAREA ȘI …………… ---
VALORIFICAREA LOR …………… 361
16.1. NOŢIUNEA, CLASIFICAREA ŞI IMPORTANŢA …………… ---
CAPCANELOR CRIMINALISTICE …………… 361
16.1.1. NOȚIUNEA …………… 361
16.1.2. CLASIFICAREA CAPCANELOR CRIMINALISTICE, …………… ---
CERINȚE GENERALE DE ORGANIZARE A LOR …………… 361
16.1.3. CAPCANELE CHIMICE …………… 362
16.1.4. CAPCANELE ODORANTE …………… 364
16.
16.1.5. CAPCANELE RADIOACTIVE …………… 364
16.1.6. CAPCANELE OPTICE …………… 365
16.1.7. CAPCANELE FONICE …………… 365
16.2. APLICAREA CAPCANELOR CRIMINALISTICE …………… 366
16.2.1. PREGĂTIREA ÎN VEDEREA INSTALĂRII CAPCANEI …………… 366
16.2.2. ACTE PROCEDURALE CARE SE ÎNTOCMESC CU OCAZIA …………… ---
APLICĂRII CAPCANEI CRIMINALISTICE …………… 366
16.2.3.EXPLOATAREA REZULATATELOR CAPCANEI …………… 367
16.3. ROLUL CAPCANELOR CRIMINALISTICE ÎN ACTIVITATEA …………... ---
DE URMĂRIRE PENALĂ …………… 367
CAPITOLUL XVII …………… 369
17. COOPERAREA INTERNAȚIONALĂ ÎN DOMENIUL …………… ---
CRIMINALISTICII …………… 369
17.1. ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE ÎN DOMENIUL …………… ---
CRIMINALISTICII …………… 369
17.1.1 ENFSI-EUROPEAN NETWORK OF FORENSIC SCIENCE …………… 369
17.1.2 INTERNATIONAL FORENSIC STRATEGIC ALLIANCE …………… 370
17.
17.2. SCHIMBUL DE DATE ÎN DOMENIUL CRIMINALISTICII …………… 372
17.2.1 DIRECTIVE EUROPENE ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI …………… ---
DATELOR …………… 372
17.3. SCHIMBUL DE DATE CRIMINALISTICE …………… 372
17.3.1 ÎN SISTEM PRUM …………… 373
17.3.2 ÎN SISTEM EORODAC …………… 375
17.3.3 ÎN SISTEM INTERPOL …………… 377
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ……………. 379
CAPITOLUL I
CRIMINALISTICA, ASPECTE GENERALE
1.1. CRIMINALISTICA, SCURT ISTORIC

Conform literaturii de specialitate, ca și fondator al criminalisticii pe plan internațional este considerat
judecătorul de instrucţie austriac Hans Gross, care a folosit pentru prima dată acest termen în Manualul judecătorului
de instrucţie din (1893), reeditat în 1914 sub denumirea Manualul judecătorului de instrucţie în sistemul Criminalisticii.
Au urmat apoi în domeniul criminalisticii și alte lucrări remarcabile din care pot fi citate: La police et l’enquet judi-cièr
scientifique1; Manuel de police scientifique2; Manuel élémentaire de police technique.3
Cu toate că istoria oficială nu este unanimă, Edmond Locard apare ca fiind primul care a sintetizat bazele
criminalsticii, plecând de la diferite practici pre-criminalistice anterioare (inclusiv utilizarea metodei de identificare prin
bertillonaj dar si prin metoda imaginată concomitent de Herschel și Henry Faulds de identificare după amprente
dactiloscopice, apărută în anii 1877-1880. În urma acestui proces complex de sinteza Edmond Lochard pune bazele
expertizei științifice în poliția criminală, stabilește metodologia ridicării și interpretării urmelor cât și locul pe care îl ocupă
probele furnizate de echipa de cercetare științifică în cadrul procesului judiciar. Ca atare, Criminalistica a fost cunoscută
până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial sub denumirea de poliţie tehnică sau poliţie ştiinţifică, aceste denumiri
referindu-se numai la componenta sa tehnico-ştiinţifică, nu şi la cea tactică şi metodologică, deoarece metodele,
mijloacele şi procedeele criminalistice au fost utilizate numai de organele de poliţie.4 De la începuturile sale,
Criminalistica a fost considerată o ştiinţă în înţelesul deplin al cuvântului, poate una dintre primele ştiinţe de graniţă.5
Totodată, o serie de specialişti au exprimat diverse opinii cu privire la statutul de ştiinţă al criminalisticii. Ca
atare, reputatul Hans Gross o definea ca pe „o ştiinţă a stărilor de fapt din procesul penal”. La rândul lor, P.F. Ceccaldi
definea criminalistica „un ansamblu de procedee aplicabile în cercetarea şi studiul crimei, luată în sens larg, pentru a
ajunge la dovedirea ei”, B.M. Saver considera criminalistica drept „o totalitate de acţiuni, procedee şi metode de
descoperire şi examinare a probelor”, iar Pierre Bouzat şi Jean Pinatel considerau criminalistica drept „o ştiinţă a
procesului”.6 Din aceste considerente, în literatura din străinătate și din țară au fost făcute publice mai multe opinii în
legătură cu caracterul de ştiinţă de sine stătătoare a criminalisticii, astăzi existând un consens asupra faptului că
aceasta are un obiect propriu de cercetare şi utilizează metode specifice.7
Pentru ţara noastră, începuturile criminalisticii sunt strâns legate de medicina legală. Astfel, ca întemeietori ai
criminalisticii româneşti sunt recunoscuți astăzi de marea majoritate a specialiștilor în domeniu, fraţii Minovici. Se cunoaște că,
medicul Mina Minovici a fost printre primii care a aderat la sistemul de identificare al lui Alphonse Bertillon, bazat pe
măsurători antropometrice. El a înfiinţat în 1892 Serviciul antropometric, care a funcţionat ca unitate a Ministerului de
Justiţie. Mina Minovici a avut totodată, contribuție valoroasă la descoperirea infractorilor recidivişti, în special a celor care
încercau să-şi atribuie o identitate falsă, cu toate că la aceea vreme metoda de identificare era limitată, datorită în principal,
impreciziei măsurătorilor şi a modificărilor pe care le suferă în timp scheletul corpului uman.8 Activitatea în domeniul criminalisticii,
1 Alfredo. Niceforo, 1907, originalul cărții, se găsește în colecția bibliotecii Harvard University
2 Rudolphe Archibald Reiss, 1911
3 E. Goddefroy, 1922 Larcier, Bruxelles, pp. 93-116, Godefroy, E. (1931) Manuel de police technique. Préface du Dr. Edmond Locard. Larcier,
Bruxelles, pp. 93-116.

4 Nelu Viorel Cătuna, Criminalistică, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 2; a se vedea şi George Antoniu, Nicolae Volonciu, Nicolae Zaharia,
Dicţionar de procedură penală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pag. 163.
5 Emilian Stancu, op. cit., p. 27. 4 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Editat de Ministerul de Interne, Serviciul Editorial, Presă şi
Propagandă în rândul populaţiei, Bucureşti, 1976, p. 15.

6 B. M. Saver, Obiectul şi metodele criminalisticii, Moscova, 1958, P. Bouzat şi J. Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie, vol. I, Paris,
1963. Supracitat Vasile Bercheșan, Marin Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Editura Little Star, București 2004, pag. 18
7Apariția "relativ târzie" a Criminalisticii ca ştiință independentă este explicată de lipsa de interes a justiției faţă de probele materiale care s-a
manifestat pe o perioadă lungă de timp. În secolul XIX s-a dat o luptă serioasă pentru promovarea și acceptarea de către justiţie a unui sistem
de probe stiințifice, proba materială reușind în final să se impună la egalitate cu proba testimonială.
8 În 1892 Mina Minovici preconiza înfiinţarea cazierului judiciar, bazat pe datele antropometrice ale deţinuţilor, intitulat „Catalog de condamnaţi
din toată ţara“. Dar Mina Minovici a avut şi alte preocupări în domeniul criminalisticii. Dintre lucrarile sale amintim: „Diagnosticul medico-legal al
rănilor prin examenul hainelor“ (1899) şi „Medicina legală aplicată în arta dentară“ (1930). Totodată, Mina Minovici a organizat cursuri de medicină
a fost continuată în paralel și de fratele său Nicolae Minovici, care s-a ocupat la început de sistemul antropometric, a
întocmit numeroase fişe în Europa şi Africa de Nord, constatând cât de diferite pot fi valorile obţinute pentru aceeaşi
persoană.9 Dintre lucrările sale, pot fi menționate: „Şcoala antropologică Bertillon“ (1900) şi „Manual tehnic de medicină
legală“ (1904), în această din urmă lucrare fiind descrise şi tehnici de lucru criminalistice. Dintre aceste lucrări, pot fi menționate
cele referitoare la fotografia judiciară, Nicolae Minovici contribuind la îmbunătăţirea fotografierii post-mortem, în sensul eliminării
erorilor de identificare ce ar putea surveni ca urmare a modificărilor cadaverice10. Ca și element de noutate al acelor vremuri, în
anul 1931, Nicolae Minovici a făcut pentru prima oară diferenţierea dintre fotografia operativă şi fotografia de examinare, reliefând
posibilităţile acesteia din urmă. Cel de-al treilea frate Ştefan Minovici, este considerat părintele expertizei ştiinţifice a
înscrisurilor, publicând în anul 1900 lucrarea „Falsurile în documente şi fotografia în serviciul justiţiei“, iar în anul 1905 a
conceput un aparat pentru fotografierea înscrisurilor, denumit „Aparat general macro şi microfotografic pentru identificarea
grafică şi a falsului în înscrisuri“, invenţie publicată în Buletinul Academiei Române (1915).11
Tot pe plan național, o contribuție deosebită a avut la dezvoltarea criminalisticii și reputatul Constantin Ţurai. Ca și
contribuții de seamă pot fi citate lucrările „Elemente de poliţie tehnică“ (1937) şi „Elemente de criminalistică şi poliţie criminală“
(1947).
În istoricul criminalisticii, se poate observa că atât pe plan național cât și internațional, au existat o serie de pionieri ai
științei criminalistice (din multitudinea de corifei existenți pe plan mondial), care și-au adus o contribuție deosebită din cele mai
vechi timpuri la dezvoltarea acestei științe, luptând la început prin reguli de morală, apoi prin reguli juridice sau norme de
drept. Simpla existenţă a acestora, ar fi lipsită de sens şi inoperantă fără aplicarea lor.12
După cum se cunoaște, săvârșirea unei infracțiuni, implică diverse acţiuni prin care se produc modificări în
mediul cu care persoanele implicate vin în contact. Această interacțiune dintre făptuitor, victimă şi mediul ambiant se
manifestă prin crearea de urme. În literatura de specialitate fenomenul a fost denumit principiul schimbului sau al
transferului şi a fost enunţat astfel:13 „Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără ştirea
sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei; reciproc, el prelevă pe corpul său, pe hainele sale şi pe obiectele purtate alte
urme, indicii de obicei imperceptibile, dar caracteristice pentru prezenţa sau acţiunea sa”.14
Toate aceste urme și mijloace materiale de probă, pot fi descoperite, ridicate, examinate şi interpretate pentru
a se stabili legătura cu autorul (autorii) faptei, probe, care mai târziu să ducă la identificarea celor care le-au creat. În
acest context trebuie amintit că, știința criminalisticii este cea care se ocupă atât în plan teoretic, dar mai ales practic
și își aduce o contribuțiie deosebită pentru formarea deprinderilor şi abilităţilor practice necesare nobilei profesii de
apărători ai legii.15
1.2. STRUCTURA CRIMINALISTICII.

Știinţă cu o structură complexă, criminalistica este utilizatoarea şi beneficiara unor date şi mijloace cu un conţinut
extrem de divers. Totodată, aportul adus de criminalistică în soluționarea cauzelor penale este foarte valoros, deoarece
ajută la rezolvarea unor probleme dintre cele mai diverse, determinate atât de varietatea faptelor penale investigate.
Ca atare, criminalistica este structurată în următoarele părţi principale: tehnica criminalistică, tactica criminalistică
şi metodologia-metodica criminalistică.16
legală şi de tehnică criminalistică, iar la 4 iunie 1931 a înfiinţat Şcoala de poliţie ştiinţifică, aceasta funcţionând printre serviciile anexe ale
institutului. Opera sa capitală „Tratat complet de medicină legală“constituie şi astăzi o lucrare de referinţă.
9Datele furnizate de Nicolae Minovici, i-au permis lui Jan Vucetich să combată sistemul lui Bertillon.
10 Nicolae Minovici, Manual tehnic de medicină-legală, cap. IX, Bucureşti, 1904.
11Totodată, Ştefan Minovici a fost primul care a introdus metode obiective de examinare a înscrisurilor, procedee fizico-chimice de evidenţiere a
falsificării actelor şi bancnotelor. De asemenea, a studiat vechimea cernelurilor şi comportamentul acestora în combinaţie cu diverşi reactivi,
având şi preocupări în domeniul preveniri infracţiunilor prin mijloace tehnice. Referitor la expertiza grafică, denumită de el „grafologie judiciară“
se cuvin a fi menţionate indicaţiile date cu privire la felul în care trebuie recoltate probele grafice destinate examenelor comparative.
12 Gheorghe Popa, Tehnică criminalistică, Curs universitar, 2008, pag. 14
13 Edmond Locard, op.cit.
14 P.F.Ceccaldi, op.cit.
15Iată ce spunea în 1928 George Maxim: "Ce va putea face un licenţiat în drept pus să ancheteze a doua zi după numirea sa, când el nu are alte
cunoştiinţe decât cele câteva sute de articole ale Codului Penal şi de procedură penală? Punerea lui însă la curent, de pe băncile facultăţii, cu toate
mijloacele speciale ale criminaliştilor practicieni îi dau putinţa să se folosească în cercetările lui criminalistice de toate mijloacele ajutătoare şi nu sunt
sute ci mii". Citat de George Maxim, Revista poliţiei moderne, Iaşi, 1928.
16 De aici rezultă sistemul tripartit al Criminalisticii, care implicit este văzută ca o știință trihotomică a prezentului actual
▪Tehnica criminalistică, elaborează şi aplică metodele şi mijloacele necesare pentru căutarea,
descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă,
efectuarea expertizelor şi a constatărilor în scopul identificării făptuitorilor şi aflării adevărului17. Tehnica criminalistică
cuprinde în conţinutul său următoarele: fotografia judiciară, videofilmarea judiciară, traseologia judiciară, dactiloscopia,
grafoscopia, balistica judiciară, examenul tehnic al documentelor, portretul vorbit, semnalmentele, antropologia
judiciară, precum şi bazele de date criminalistice, marcările criminalistice şi examinarea poligraf.
▪ Tactica criminalistică, constituită într-un sistem de metode şi procedee specifice, bazate pe dispoziţiile
legii procesual penale, care formulează regulile de organizare şi desfăşurare planificată a activităţilor de anchetă cum
ar fi: cercetarea la faţa locului, ascultarea suspectului, inculpatului, a martorilor, victimei, precum şi a altor categorii de
persoane, reconstituirea, confruntarea, percheziţia, prezentarea pentru recunoaştere, ridicarea de obiecte şi înscrisuri,
constatarea infracţiunii flagrante, arestarea şi reţinerea, în scopul obţinerii de rezultate optime pentru aflarea adevărului
şi asigurării probatoriului.
▪ Metodologia (metodica) criminalistică, studiază, elaborează şi aplică regulile de cercetare a diferitelor
genuri de infracţiuni, bazate pe respectarea strictă a prevederilor legale şi pe experienţa pozitivă a organelor de
urmărire penală18. Mai este denumită în literatura de specialitate şi ,,tactică specială,,
1.3. NOŢIUNEA, PRINCIPIILE ŞI METODELE CRIMINALISTICII.

NOŢIUNEA
Pornind de la analiza opiniile exprimate de reputaţi specialişti în domeniu, din țară și străinătate, unde se
constată în unanimitate caracterul de ştiinţă al criminalisticii, criminalistica poate fi definită ca fiind „ştiinţa care
studiază, elaborează şi aplică metode şi mijloace ştiinţifice, tehnice, tactice şi metodice în scopul prevenirii infracţiunilor
şi a altor încălcări ale legii, descoperirii şi examinării urmelor în cazurile în care infracţiunile au fost săvârşite, pentru
descoperirea făptuitorilor şi aflarea adevărului, cu asigurarea strictă a legalităţii” ori „acea ştiinţă care elaborează şi
foloseşte mijloace şi metode tehnico-ştiinţifice, precum şi procedee tactice destinate descoperirii, fixării, ridicării,
examinării şi interpretării probelor judiciare, efectuării expertizelor şi constatărilor, în scopul prevenirii şi descoperirii
infracţiunilor şi a altor încălcări ale legii, identificării făptuitorilor şi administrării probelor necesare aflării adevărului în
procesul judiciar”e.t.c.19
De asemenea, criminalistica, mai este văzută de reputați autori în domeniu ca o ştiinţă judiciară, cu caracter
autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele
tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificarea persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii
faptelor antisociale20”.
Pe plan internațional termenul de ,,criminalistică” este adesea folosit alternativ împreună cu ştiinţa medico-
legală, dar de fapt, ea confirmă o disciplină distinctă care operează împreună cu alte discipline, sub umbrela ştiinţei
medico-legale.21
17 Valeriu Manea, Curs de tehnică criminalistică, Academia de Poliţie,, A.I,, Cuza,, Bucureşti, 1983, pag. 4.
18 C. Aioniţoaie, V. Bercheşan în ,,Tratat de metodică şi criminalistică’’ vol. 1 Ed. Carpaţi, Craiova 1994, pag.13.
19 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, pag. 15.
20 C. Aioniţoaie, I.E.Sandu, Tratat de criminalistică. Ed. Carpaţi, Craiova 1992, pag. 9.
21 U.S.A., Academia Americană de Ştiinţe Criminalistice (Forensic, A.A.F.S.)
1.4 PRINCIPIILE CRIMINALISTICII.
În vederea realizării scopului său în activitatea practică, la baza acestei discipline trebuie respectate o serie
de principii fundamentale după cum urmează:22
a) Principiul legalităţii procesului penal
Conform acestui principiu, întreaga activitate exercitată de autoritățile judiciare, se va desfățura cu
respectarea strictă a legilor în vigoare, a standardelor internaționale, ordinelor de linie, instrucțiunilor, metodologiilor și
procedurilor de lucru aprobate.23 Totodată, trebuie să se respecte și drepturile şi libertăţile fundamentale ale
persoanelor, ca atare, principiul legalităţii obligă organele judiciare să nu întreprindă nici o acţiune care ar putea aduce
atingere democraţiei şi statului de drept24. Trebuie avut în vedere că legalitatea procesuală, trebuie să asigure
legalitatea substanţială, fără însă a i se substitui acesteia. Având în vedere că principiul legalităţii este pe unul din
primele locuri ale sistemului principiilor fundamentale ale Criminalisticii, are menirea să evidenţieze faptul că totalitatea
activităţilor de investigare criminalistică, trebuie să se desfăşoare în concordanţă perfectă cu prevederile legale25.
Acest principiu este fundamental pentru întreaga activitate a statului de drept din România şi constă în aceea
că procesul penal trebuie să se desfăşoare numai potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. Conform art. 1 alin (5) din
Constituţia României, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Totodată,
se impune să fie respectate atât prevederile legii procesual penale, cât şi ale legii penale române, a tuturor actele
normative cu şi fără prevederi penale aplicabile în soluţionarea diferitelor cauze penale, a tratatelor şi reglementărilor
UE, a tratatelor şi pactelor internaţionale la care România este parte.26
b) Principiul prezumţiei de nevinovăţie.
Administrarea probatoriului pe tot parcursul urmăririi penale, cade în sarcina organului de cercetare penală
(poliție, parchet). Astfel, administrarea probelor cu sprijinul criminalisticii va cuprinde atât probele care dovedesc
vinovăţia cât şi pe cele privind nevinovăţia. Totodată, trebuie să se aibă în vedere, că recunoaşterea unei anumite
fapte penale de către suspect trebuie susţinută de un material probatoriu pertinent, administrat conform normelor
procesuale şi standardelor în vigoare, tocmai pentru ,,justa soluţionare a cauzei,,. Urmărirea penală, trebuie să se
bazeze pe întreg ansamblul probelor existente în cauză, de natură a reflecta adevărul, iar în procesul de administrare
a probelor, cât şi în fixarea lor procesuală, să nu se pornească niciodată cu idei preconcepute. De aici rezultă şi
obligaţia organelor judiciare de a aprecia cu maximă responsabilitate probele administrate în cauză, măsurile
întreprinse iar soluţiile pronunţate să fie rezultatul convingerii certe că nu s-a încălcat principiul prezumţiei de
nevinovăţie.27 Suspectul, este considerat nevinovat atâta timp cât vinovăţia sa nu a fost dovedită, în conformitate cu
normele stabilite de lege28.
Ca atare, ştiinţa Criminalisticii în garantarea prezumţiei de nevinovăţie, crează posibilitatea certă dată de
utilizarea metodelor criminalistice moderne, de a evita soluţii de condamnare neconforme cu realitatea, sau de eludare
a adevărului29. Aplicarea acestui principiu, impune interzicerea oricăror încercări ale organelor judiciare, de a orienta
administrarea probelor în anchetă numai în defavoarea suspectului sau inculpatului, precum şi de a stabili cu orice preţ
şi în orice mod a vinovăţiei acelei persoane.30 Totodată, vinovăţia unui suspect sau inculpat este dovedită numai printr-
o hotărâre de condamnare, definitivă şi irevocabilă, emisă de către instanţa de judecată, în complet legal constituit.
Esenţa acestui principiu constă în aceea că, suspectul sau inculpatul cercetat într-un dosar penal, este considerat
nevinovat, atât timp cât vinovăţia lui nu a fost dovedită printr-o hotărâre de condamnare definitivă şi irevocabilă, potrivit
normelor procesual penale.31
22 Principiile cercetării criminalistice a infracţiunilor conform noului Cod de Procedură Penală

23 G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., Tehnică Criminalistică, Curs universitar, Ed. Estfalia, București 2014, pag. 18
24 V. Bercheşan, op. cit., pag. 20.
25 Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, Ediţia a II-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pag.20.
26 Nelu Niță, ,, Consideraţii privind principiile cercetării criminalistice a infracţiunilor conform noului Cod de procedură penală” Acta Universitatis
George Bacovia. Juridica - Volume 3. Issue 2/2014 - http://juridica.ugb.ro/ pag. 2

27 V.Bercheşan, Investigarea criminalistică a omorului, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1998, pag. 61.
28 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, pag. 16
29 Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, op.cit. pag.21.
30 Emilian Stancu, Criminalistica, Vol. II, Tactica şi metodologia criminalistică, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p. 31.
31 Nelu Niță ,,Consideraţii privind principiile cercetării criminalistice a infracţiunilor conform noului Cod de procedură penală” Acta Universitatis
George Bacovia. Juridica - Volume 3. Issue 2/2014 - http://juridica.ugb.ro/, pag. 3

c) Principiul aflării adevărului.
Conform legii procesual penale, organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea
adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului. Ca
atare folosind mijloacele sale specifice tehnice şi tactice criminalistica asigură descoperirea autorului faptei penale şi
permite administrarea probatoriului necesar stabilirii adevărului în cauză, asigurând astfel în mod direct concordanţa dintre
starea de fapt stabilită de organul judiciar şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul.32 Descoperirea adevărului este
deci consecinţa unei activităţi complexe de investigare a faptelor şi imprejurărilor concrete, obiective, privind o anumita
cauză. Prin caracterul ştiinţific al criminalisticii se pun la dispoziţia justiţiei date cu un conţinut ştiinţific, precum şi cu
înalt grad înalt de precizie, stabilite prin descrierea şi explicarea proceselor şi fenomenelor care au loc.33
d) Principiul obiectivității
În activitatea criminalistică, nu trebuie să se plece în cadrul fluxurilor legate de analiza ori interpretarea
probelor, de la idei preconcepute, legate de nevinovăția sau vinovăția vreunei persoane. Toate rezultatele obținute,
trebuie respectate în mod real, fără imistiuni ori alte influențe. De asemenea, pentru respectarea acestui principiu,
trebuie luate uneori măsuri privind delimitarea atribuțiilor de lucru, pe linia neinterferării diferitelor fluxuri de lucru,
conform standardelor și procedurilor legale în vigoare.
e) Principiul celerităţii (operativităţii).
Cu ocazia efectuării investigaţiilor de către organul de urmărire penală trebuie avut în vedere că între timpul
scurs de la comiterea faptelor şi şansele de descoperire a autorului, există un raport invers proporţional, iar luarea
tuturor măsurilor în vederea constatării faptelor ce constituie infracţiuni trebuie efectuată la timp.34Totodată se impune
ca investigarea criminalistică să asigure apropierea momentului tragerii la răspundere penală a autorului unei infracţiuni
de momentul săvârşirii faptei, acest lucru având efect şi pe linia prevenirii comiterii în viitor a altor fapte de natură
penală35.
f) Principiul confidenţialităţii.
Face referire la păstrarea secretului cu privire la existența sau inexistența unei anumite probațiuni, ca urmare
a muncii specifice desfăşurate de organele judiciare şi pentru valorificarea la maximum a informaţiilor şi probatoriului
necesar, precum şi pentru incriminarea tuturor persoanelor care se fac vinovate de săvârşirea vreunei fapte prevăzute
de lege. În aceste condiții se impune păstrarea cu stricteţe a confidențialității privind activităţile desfăşurate şi a
rezultatelor obţinute, respectiv a probelor care confirmă sau infirmă învinuirea, precum şi a datelor confidenţiale
privitoare la suspecți, inculpaţi, martori etc.36
g) Principiul identității
Se explică prin faptul că, orice persoană care a comis o infracțiune, folosindu-se de un obiect (dispozitiv,
cheie) ori de oricare obiect pe care la utlizat să comită infracțiunea, aceste obiecte, pot fi asemănătoare cu altele, dar
identice numai cu ele însele. Ca atare, identificarea făptuitorilor precum și a obiectelor utilizate de aceștia, au la bază
acest principiu. Identitatea, deși permite particularizarea unui obiect, fenomen ori persoană față de celelalte, are însă
un caracter relativ, întrucât caracteristicile identificatoare pot suferii modificări cantitative/calitative sub acțiunea unor
factori subiectivi sau obiectivi.37 Acest principiu, nu este propriu numai criminalisticii, dar este aplicabil mai mult în
Criminalistică.38
h) Principiul conform căruia, orice activitate infracțională produce modificări în lumea materială
(Principiul Locard)
Toate acțiunile infracționale ale unei persoane, produc modificări sau transformări în mediul ori pe suprafețele
în care acesta își desfășoară activitatea infracțională în total sau în parte. Toate acestea, constituie urme ale infracțiunii
și reprezintă una din premisele de bază ale cercetării criminalistice, pentru a fi exploatate corespunzător și eficient,
urme care apoi să ducă la identificarea persoanei care le-a creat. Astfel, afirmația lui Edmond Locard “oriunde calcă,
32 Sorin Alămoreanu, Criminalistica, Note de curs, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca 2004, pag. 5
33 Toader Cătălin, Florin Niculae, Tehnică criminalistică, Curs universitar, Ed. Estfalia, București 2013, pag. 28
34 Constantin Drăghici, Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. II-a, Editura Sitech, Craiova, 2009 pag.17.
35 V. Bercheşan, op. cit., pag. 21.
36 C. Aioniţoaie, V. Bercheşan, Tratat de metodică criminalistică, op. cit., pag. 17.
37 Florin Ionescu, Criminalistica, Ed. Prouniversitaria, București, 2007, op. cit. Pag. 19-20.
38
Constantin Drăghici, Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. II-a, Editura Sitech, Craiova, 2009 pag.17.
orice atinge, orice lasă în urmă, ve servi ca un martor mut împotriva sa”, ne duce la concluzia că nu se poate săvârși
o anumită infracțiune fără să rămână un minim de urme la locul faptei.
i) Principiul interdependenței cauzale
Există o legătură cauzală, între activitatea unei persoane sau obiect și orice urmă găsită la fața locului. Ca
atare, găsirea unei pete de culoare brun-roșcată la fața locului (de sânge) în cazul unui omor și care după genotipare
rezultă că nu aparține persoanei decedate, duce la ipoteza că aceasta poate să aparțină autorului, ori vreunei persoane
care s-ar putea să aibă cunoștință de contextul în care aceasta a fost creată. Rezultă că este esențială dovedirea unei
legături cauzale între urmele respective și persoana/obiectul/fenomenul aflat în atenția organului de urmărire penală.39
Principiile menţionate au aplicabilitate generală pentru toate părţile componente ale criminalisticii.
1.5 LEGĂTURA CRIMINALISTICII CU ALTE ŞTIINŢE.

Știinţă distinctă, criminalistica are legătură cu toate ştiinţele juridice, fiind de asemenea și o știință
pluridisciplinară40:
Legătura cu dreptul penal.
Atât dreptul penal cât şi criminalistica, au acelaşi scop, respectiv aplicarea politicii penale a statului. Totodată,
criminalistica contribuie prin mijloace proprii la dovedirea elementelor constitutive ale infracțiunilor în cauzele
instrumentate. În altă ordine de idei dreptul penal studiază infracțiunile, stabilește elementele lor constitutive, definește
faptele ce constituie infracțiuni.41
Legătura cu dreptul procesual penal.
Criminalistica, ajută la realizarea scopului procesului penal, precum și la lămurirea cauzei sub toate aspectele,
în sensul că aplicarea dreptului procesual penal se face şi în funcţie de datele pe care le oferă criminalistica, unde
normele de procedură penală nu se aplică decât la fapte reale, concrete, iar sarcina descoperirii şi stabilirii acestora
revine criminalisticii.42
De asemenea, normele procesual penale prevăd anumite activităţi de urmărire penală care trebuie să fie
realizate cu respectarea unor reguli stricte elaborate de criminalistică.43
Legătura cu criminologia.
Criminalistica, oferă mijloace de elucidare a unor cazuri concrete şi date privind modul de savârşire, care
sunt valorificate în plan teoretic de către Criminologie pentru studierea fenomenului şi din punct de vedre psihiatric,
statistic, economic. Diferenţa constă în aceea că, în timp ce criminalistica furnizează probe pentru dovedirea săvârşirii
unor infracţiuni şi identificarea făptuitorilor, criminologia analizează starea, dinamica, cauzele şi condiţiile care
favorizează fenomenul infracţional la nivel naţional. Prin urmare, criminalistica oferă mijloacele ştiinţifice pentru
elucidarea unor cazuri concrete, pe când criminologia este o cercetare fundamentală preponderent sociologică,
incluzând variate aspecte de ordin medical, psihologic, psihiatric, economic, statistic, juridic, cultural.
Legătura cu medicina legală.
Această legătură indisolubilă dintre cele două știițe, are loc pe multiple planuri de activitate, deoarece în
realizarea muncii de poliție de multe ori cele două se intersectează, mai ales prin prizma cercetării infracțiunilor contra
persoanei. Se cunoaște că în investigarea ce se efectuează de organele abilitate legal, criminalistica stabileşte
împrejurările şi modul de săvârşire a infracţiunilor, iar medicina legală determină natura leziunilor de pe corpul
victimelor, vechimea acestora şi efectul pe care îl au asupra corpului uman şi asupra vieţii persoanei.44
Legătura cu psihologia și psihiatria
Cu ocazia studiului caracteristicilor de ordin psiho-social al tuturor participanţilor în procesul penal suspecți,
inculpaţi, părţi vătămate, martori, părţi responsabile civilmente, psihologia judiciară ajută criminalisticii la elaborarea
metodelor tactice de ascultare a martorilor, suspecților, inculpaţilor, indiferent dacă aceştia sunt minori.45 Ca atare,
39 Pentru a aplica principiile care guvernează activitatea de investigare criminalistică şi manifestând un adevărat cult pentru adevăr, organele
judiciare trebuie să acţioneze cu toată hotărârea pentru a asigura tragerea la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni.
41 Constantin Drăghici, Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. II-a, Editura Sitech, Craiova, 2009 pag.19
42 Colectiv, ,,Curs de tehnică criminalistică,, vol I., Bucureşti 1983, pag. 7.
44 Idem
45 Emilian Stancu. op.cit. pag. 26.
organele judiciare trebuie să cunoască, modul de desfăşurare al proceselor psihice, pentru a putea aprecia în mod just
obiectivitatea depoziţiilor martorilor de bună credinţă, în funcţie de condiţiile proceselor de percepţie, memorare, şi
relatare, precum şi la aprecierea comportării martorilor de rea-credinţă şi a suspecților, ori a anumitor fapte ale
infractorului ori ale victimei în cursul desfăşurării infracţiunii. Totodată, pentru expertiza neuropsihiatrică se apelează
în cazul cercetării unui infractor psihopat, în cazul audierii unor martori psihopaţi sau debili mintali ori în problema
responsabilităţii unei femei gravide, în cazurile de sechele neuro-psihiatrice consecutive traumatismelor cranio-
cerebrale.46
Legătura criminalisticii cu informatica
Tehnologia informației (domeniul IT), este în ultima perioadă de timp, consecventă în a prelua cele mai noi
cuceriri ale științei și tehnicii. Astfel criminalistica s-a apropiat și a întrepătruns tot mai mult cu domeniul informaticii,
strânsa legătură dintre aceste două științe fiind dată de aplicațiile criminalisticii clasice, care au fost transferate analizei
și procesării calculatoarelor. Ca atare, se cunoaște că în criminalistică aplicaţiile informatice, au început să ocupe o
pondere din ce în ce mai mare, de la folosirea aplicațiilor software specializate pentru editarea imaginilor video și până
la folosirea tuturor bazelor de date criminalistice, care astăzi sunt legate între ele într-o rețea de calculatoare foarte
fiabilă care funcționează la nivel mondial.
Totodată criminalistica se folosește de tehnologiei informaței, cu scopul de a identifica, preleva, analiza și
prezenta în instanță informații stocate electronic (E.S.I., Electronically Stored Information) ce se pot constitui ca probe
în cadrul unui proces.47
Legătura criminalisticii cu alte științe
Astăzi, criminalistica s-a consacrat ca fiind una dintre principalele ştiinţe ale procesului judiciar, întrucât
serveşte la determinarea materialităţii faptelor penale, la dovedirea infracţiunii şi la stabilirea vinovăţiei infractorului,
aflarea adevărului, indiferent în favoarea cui este stabilit. Ca și alte domenii de bază care se întrepătrund cu știința
criminalisticii, pot fi enumerate: fizica, chimia, logica, precum și dreptul civil, dreptul familiei, fiecare dintre ele aducându-
și propria contribuție la instrumentarea și soluționarea cauzelor penale.
46 Camil Suciu, ,,Criminalistica,, op. cit. pag. 13.

47 Investigarea criminalistică a infracțiunilor informatice (Digital Forensics) este un domeniu complex, care necesită o gamă vastă de cunoștințe
referitoare la dispozitive de stocare, sisteme de operare, hardware, software, dispozitive mobile, aplicații, reguli de reglementare (legislație),
proceduri de administrare a probelor, tehnici de prelevare și conservare a probelor,etc. De la codul sursă al aplicațiilor și până la mecanismele
de interacțiune cu utilizatorul, fiecare aspect al ESI (Electronically Stored Information) trebuie să fie luat în considerare. CertLAB a fost încă de
la crearea sa un pionier al acestui domeniu de securitate a informației și experții noștri sunt întotdeauna gata să facă față provocării impuse de
investigarea criminalistică a tuturor infracțiunilor, dar mai ales a infracțiunilor informatice.
1.6 ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE CRIMINALISTICĂ ÎN ROMANIA.
Activitatea de criminalistică în Romania este organizată pe trei mari direcții:
I. REŢEAUA MINISTERULUI JUSTIŢIEI

II. ÎN CADRUL MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE
III. ÎN CADRUL MINISTERULUI PUBLIC
IV. LABORATOARE DE CRIMINALISTICĂ DIN ALTE INSTITUŢII DE STAT
I. REŢEAUA MINISTERULUI JUSTIŢIEI

În cadrul Ministerului Justiției, funcționează Institutul Național de Expertize Criminalistice (INEC).48 Institutul
are ca obiect de activitate efectuarea următoarelor genuri de expertize criminalistice: expertiza scrisului și a
documentelor; expertiza bancnotelor, monedelor metalice, titlurilor de credit public, cecurilor, precum și a titlurilor de
orice fel pentru efectuarea plaților; expertiza urmelor digitale, palmare și plantare; expertiza urmelor lasate de ființe si
obiecte; expertiza armelor de foc și a munițiilor; expertiza fizicochimică a probelor materiale; expertiza urmelor
biologice; expertiza accidentelor de trafic; expertiza exploziilor, incendiilor și a accidentelor de muncă; expertiza vocii
și vorbirii; expertiza fotografiilor și a înregistrarilor video; expertiza altor urme, cu excepția celor care fac obiectul
expertizelor medico-legale.49
Institutul este structurat pe sectoare, secții, laboratoare, servicii si birouri. Structura organizatorică a Institutului
și a laboratoarelor interjudetene se stabileste prin regulamentul de organizare și functionare a Institutului, aprobat prin
ordin al Ministrului Justiției.50
Institutul Naţional de Expertize Criminalistice (INEC), are în subordinea sa51:
Laboratoarele interjudeţene de expertize criminalistice din:
- Bucureşti; Cluj; Iaşi;Timişoara; Braşov; Craiova.
Institutul Naţional de Expertize Criminalistice (INEC) mai cuprinde:
A. Sectorul "Identificări criminalistice “:
- expertiza documentelor;
- expertiza dactiloscopică, traseologică şi balistică;
- expertiza fizico-chimică şi biologică.
B. Sectorul "Inginerie criminalistică" cu secţiile:
- expertiza în accidentele de trafic şi de muncă.
- expertiza în incendii şi explozii.
- expertiza înregistrărilor audio, video şi foto52.
Laboratoarele interjudeţene de expertize criminalistice efectuează prima expertiză, potrivit competenţei lor
materiale şi teritoriale.
II. ÎN CADRUL MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE

În cadrul Inspectoratului General al Poliției Române funcționează Institutul NaționaI de Criminalistică.
Toodată, în cadrul Inspectoratelor Județene de Poliție funcționează Serviciile Criminalistice, după cum urmează:
● Serviciul criminalistic din Poliţia Municipiului Bucureşti;
-Birourile de criminalistică de la secţiile de poliţie din Bucureşti ;
● Serviciile criminalistice din Inspectoratele de poliţie Judeţene
-Birourile de criminalistică de la poliţiile orăşeneşti.
48 Înfințat prin H.G. 368 din 1998, precum și HG nr. 458/2009 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 368/1998 privind înfiinţarea Institutului
Naţional de Expertize Criminalistice - I.N.E.C.
49 Conform art. 3 din H.G. 368 / 1998
50 Conform art. 6 din H.G. 368 / 1998
51 Experții INEC, lucrează în prezent conform Directivei Cadru a Consiliului 2009/905/JAI privind acreditarea furnizorilor de servicii de expertiză
criminalistică, reglementări care prevăd modul în care aceștia, furnizorii, efectuează activității de laborator.
52 www.inec.ro
Principalele atribuţii ale structurilor de criminalistică sunt cele privind efectuarea cercetării la faţa locului,
examinarea probelor în laborator, efectuarea constatărilor şi a expertizelor criminalistice, precum şi cercetarea
ştiinţifică fundamentală şi aplicativă.
Ca direcţie, Institutul Naţional de Criminalistică are următoarea structură:
- Serviciul Expertize Criminalistice;
- Serviciul Identificări Judiciare;
- Serviciul Expertize Fizico – Chimice;
- Serviciul Biocriminalistică;
- Biroul Cercetare la Faţa Locului;
- Compartimentul proceduri şi cercetare ştiinţifică;
- Compartimentul documente clasificate şi secretariat.
Institutul Naţional de Criminalistică, are următoarele atribuţii53:
-execută expertize şi constatări în laboratoare proprii, în scopul aflării adevărului în cauzele penale, dispuse
conform legii;
-coordonează activitatea de standardizare a metodelor de lucru criminalistice pentru toate laboratoarele din
subordine, asigură managementul calităţii;
-realizează materiale documentare destinate pregătirii studenţilor, elevilor şi cursanţilor din şcolile Ministerului
A. şi Internelor, precum şi pentru celelalte cadre din poliție;
-participă la întruniri ştiinţifice interne sau internaţionale în scopul cunoaşterii, dezvoltării şi asimilării metodelor
moderne din domeniile specifice de activitate;
-efectuează cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor şi al evenimentelor date în competenţa Poliţiei;
-organizează, actualizează şi desfăşoară nemijlocit activităţi de identificare în cartoteci, baze de date şi colecţii
criminalistice, exploatate manual sau informatizat;
-desfăşoară cercetare ştiinţifică aplicativă în scopul perfecţionării metodelor şi a mijloacelor proprii de muncă;
-organizează simpozioane naţionale şi internaţionale în domeniul de activitate.54
III. În cadrul Ministerului Public

În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, funcţionează, în subordinea Secţiei de
Urmărire Penală şi Criminalistică, Biroul de Criminalistică.55
Procurorii din serviciile teritoriale au următoarele atribuţii:
Procurorul este titularul acţiunii penale, dar misiunea de a descoperi infracţiuni şi de a-i identifica pe autorii
acestora revine poliţiei. Conform art. 56 din C. Proc. Pen., procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare
penală a poliţiei şi a altor organe şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea
dispoziţiilor legale. Organele de cercetare penală sunt obligate să încunoştinţeze de îndată pe procuror despre
infracţiunile de care au luat cunoştinţă.
Alte atribuții conform competenței:
-conduc şi controlează nemijlocit actele de cercetare penală efectuate din dispoziţia lor în cadrul serviciului
de ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară în cauzele privind infracţiunile de competenţa lor;
-efectuează urmărirea penală în cauzele date prin lege în competenţa lor şi sesizează instanţele de judecată
competente;
-îndeplinesc orice alte atribuţii stabilite prin dispoziţiile procurorilor ierarhic superiori, date în conformitate cu
legea sau prevăzute în legi speciale;
-participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii;
-răspund pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la lit. a)-d).56
53 Toader Cătălin, Florin Niculae, Tehnică criminalistică, Curs universitar, Ed. Estfalia, București 2013, pag. 33
54 Centrul de Comunicaţii si Informatică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.
55 www.mpublic.ro
56Regulament de Ordine Interioară a Parchetelor din 21.02.2007, publicat în M.O. partea I nr. 154 din 05.03.2007 intrat în vigoare la
05.03.2007.
Biroul de criminalistică din cadrul Ministerului Public.
Este condus de un procuror şef birou. Procurorii acestui birou au următoarele atribuţii:
-efectuează urmărirea penală în cauzele repartizate de procurorul şef secţie;
-organizează evidenţa centralizată a cauzelor privind infracţiuni săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare
moartea unei persoane în cauzele cu autori neidentificaţi;
-are competența de a participa la instrumentarea unor cauze penale complexe, care implică aplicarea
metodelor ştiinţifice şi a mijloacelor tehnice criminalistice, şi acordă sprijin sub aspect tehnic, tactic şi metodologic
procurorilor care desfăşoară activitatea de urmărire penală;
-elaborează lucrări de ordin tehnic, tactic şi metodologic privind folosirea de către procurori a mijloacelor
criminalistice şi propun măsuri pentru valorificarea acestora;
-asigură difuzarea către parchete, în scopul documentării, a lucrărilor elaborate pe plan intern şi în străinătate
cu privire la metodele şi mijloacele tehnice, a regulilor şi procedeelor tactice criminalistice necesare cercetării şi
prevenirii diferitelor categorii de infracţiuni;
-asigură efectuarea lucrărilor criminalistice de laborator;
-îndeplinesc şi alte atribuţii stabilite de procurorul ierarhic superior sau prevăzute în legi speciale;
Totodată, în cadrul biroului de criminalistică îşi desfăşoară activitatea tehnicieni criminalişti asimilaţi
personalului auxiliar de specialitate conform art. 91 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar
de specialitate al instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea, cu modificările şi completările ulterioare.57
Atribuții tehnicienii criminalişti:
-însoţesc procurorul criminalist sau alt procuror anchetator la cercetarea la faţa locului, în cazul săvârşirii
unor infracţiuni contra vieţii, al morţilor suspecte, accidentelor de muncă cu victime sau în alte situaţii care impun
prezenţa procurorului, asigurând executarea fotografiilor judiciare şi a înregistrărilor video, sub îndrumarea exclusivă
a procurorului;
-asigură asistenţa tehnică a înregistrărilor audio şi video, decriptarea casetelor audio şi video, procesarea
imaginilor foto şi video în cursul anchetei desfăşurate de procuror;
-organizează şi ţin evidenţa materialelor fotosensibile audio/video şi asigură conservarea celor utilizate în
anchetă;
-execută lucrări de laborator;
-execută planşe foto;
-întreţin aparatura din dotarea laboratorului de criminalistică şi a cabinetelor din cadrul parchetelor de pe
lângă tribunale şi gestionează materialele consumabile;
-îndeplinesc orice alte atribuţii, din dispoziţia procurorului, în condiţiile legii;
IV. LABORATOARE DE CRIMINALISTICĂ DIN ALTE INSTITUŢII DE STAT

Conform literaturii de specialitate, alte laboratoare de criminalistică funcționează conform competențelor în
cadrul S.R.I. şi Poliţiei de frontieră. În cadrul acestor laboratoare specialiștii și tehnicienii arondați, efectuează
investigaţiile ştiinţifice necesare îndeplinirii atribuţiilor specifice acestor instituţii ale statului.
57
Toader Cătălin, Florin Niculae, Tehnică criminalistică, Curs universitar, Ed. Estfalia, București 2013, pag. 35
CAPITOLUL II
2. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ, CONSIDERAȚII GENERALE
2.1. Identificarea criminalistică, noțiune, obiect, principii

Stabilirea adevărului în cauzele supuse justiţiei se realizează prin intermediul administrării de probe. Una din
modalităţile de probaţiune o constituie şi identificarea criminalistică, fără însă a se confunda cu aceasta şi fără să se reducă
la ea.58 “Conţinutul principal al probaţiunii cu ajutorul identificării criminalistice constă în găsirea, desprinderea obiectului
sau persoanei implicate dintr-un ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile.”59
Prezența omului într-un anumit loc fie statică, fie dinamică, dă naştere unor urme.60 Ca atare, în criminalistică,
identificarea reprezintă una din problemele esenţiale ale acestei ştiinţe.61 Se cunoaște că procesul identificării se
bazează pe posibilitatea recunoaşterii obiectelor lumii materiale, prin fixarea în procesul nostru de gândire a
caracteristicilor acestora şi datorită neschimbării relative a lor, cel puţin pentru un anumit timp.62 Astfel, recunoaşterea
diferitelor obiecte este determinată de proprietatea gândirii de a compara caracteristicile unor obiecte cu cele ale altora,
urmată de judecata privind identitatea sau neidentitatea lor. Identificarea criminalistică se distinge, faţă de procesele
de identificare întâlnite în alte domenii ale ştiinţei, prin anumite elemente de specificitate. Identificarea criminalistică
constă în stabilirea, prin mijloace tehnico-ştiinţifice, a identităţii unei fiinţe sau a unui obiect ce are legătură cu fapta
cercetată, în scopul obţinerii de probe care să dovedească existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei.63 A identifica
personalitatea fizică a unui individ, înseamnă a-l diferenţia de toţi semenii săi prin unele detalii caracteristice pe care
le prezintă la exterior corpul său.64
2.2. Noțiunea de identificare criminalistică
Identificarea criminalistică, poate fi definită, ca o activitate, un proces de stabilire a persoanei sau obiectului
concret, material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită. La baza identificării stă un sistem de particularităţi sau
trăsături caracteristice, identificarea servind, în ultimă instanţă, scopului procesului penal de aflare a adevărului.65
Prin urmare, identificarea criminalistică poate fi definită ca fiind un proces de constatare a identităţii unor
persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode ştiinţifice criminalistice, în
scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.66
2.3 Obiectul şi principiile identificării criminalistice.

Obiectul identificării criminalistice, presupune existenţa obligatorie a două categorii de obiecte, care trebuie
diferenţiate în raport cu scopul acestei activităţi. Prima categorie o reprezintă obiectele de identificat, respectiv acele
obiecte ale căror urme sau reflectări materiale au fost descoperite la locul faptei. În criminalistică, aceste obiecte mai
sunt denumite şi obiecte scop, avându-se în vedere de fapt, ceea ce se urmăreşte prin identificare.
Obiectul identificării criminalistice este un obiect material prin natura sa, concret, fie el fiinţă sau lucru, precum
şi fenomenul care a generat o anumită stare de fapt. Orice obiect material prezintă caracteristici sau proprietăţi, precum
şi însuşiri particulare, prin care el se manifestă în spaţiu şi timp, îl face susceptibil de a crea urme şi, implicit, de a fi
identificat, stabilindu-se astfel şi relaţia lui cauzală cu faptele cercetate.67
A doua categorie de obiecte o reprezintă obiectele identificatoare sau într-o altă terminologie obiecte mijloc,
deci acelea care poartă urmele unei fapte şi urmele însăşi, acestea servind la identificarea obiectelor care le-au creat.68
58Noţiunile de identificare, identic şi identitate provin din limba latină de la cuvintele ,,identificare” (acelaşi), şi ,,identicus,, (acelaşi), precum şi
,,identitas,, (identitate), unde aceste noţiuni sunt folosite nu numai în criminalistică, ci în toate domeniile cercetării ştiinţifice, precum şi în diversele
activităţi practice.
59L. Ionescu, Dumitru Sandu, Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, Hamangiu București 1991, pag. 27
60 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. II, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1978, pag. 9.
61 Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, Tratat de Criminalistică ,Ed. Little Star Bucureşti 2004 pag. 39.
62 C. Suciu. op. cit. pag. 16.
63 Marin Ruiu, Georgică Panfil, Tehnică criminalistică Ed. EstFalia, Bucureşti 2007, pag. 31.
64 Dr. V. Sava, op. cit., pag 35.
66 Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, Bucureşti, 1995, pag. 40
68 E. Stancu, “Criminalistică”,1997, pag. 48-49.
În literatura de specialitate, obiectele scop sunt denumite şi obiecte căutate, iar obiectele mijloc obiecte verificate.69
Astfel, identificarea criminalistică mai poate fi văzută şi ca un proces de constatare a identităţii unor persoane, obiecte
sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii
adevărului în procesul judiciar.70 Referitor la procesul identificării, pe lângă obiectele căutate şi verificate, mai sunt şi
urmele lor. Aceste urme oferă posibilitatea criminalistului să examineze şi să stabilească proprietăţile, caracteristicile
individuale ale obiectelor cercetate. Ca atare, pe de o parte, există obiecte de identificat, iar pe de altă parte, urmele
acestora, denumite obiecte identificatoare. Pentru a se ajunge la justa soluţionare a cauzelor, pe calea identificării,
aceasta presupune, respectarea unor principii şi metode de lucru ştiinţifice elaborate de teoria identificării criminalistice.
Ca şi clarificare a obiectelor identificării, criteriile sunt: scopul identificării, precum şi cel al căutării şi identificării
după cum urmează:
a) În raport cu scopul identificării, obiectele antrenate în procesul identificării se împart în71:
- obiecte ce urmează a fi identificate, cunoscute şi sub denumirea de obiecte scop.
- obiecte ce servesc la identificarea obiectelor scop, denumite şi obiecte mijloc de identificare.
b) După criteriul căutării şi identificării obiectele se împart în:
- obiecte căutate, acele obiecte ale căror urme sau reflectări materiale au fost găsite cu ocazia examinării
criminalistice a locului faptei;
- obiecte verificate, acele obiecte presupuse că au creat urmele ori reflectările materiale găsite în locul
(zona) unde a avut loc activitatea infracţională.
PRINCIPIILE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE.

Principiile care stau la baza identificării criminalistice sunt următoarele:
a) Principiul identităţii/principiul individualității obiectelor
Conform literaturii de specialitate, prin identitate se înţelege „starea unui obiect de a fi ceea ce este, de a-şi
păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea, rămânând el însuşi“. Ca atare, individualitatea
obiectelor, este dată atât de caracteristicile inițiale ale acestora, cât și de cele dobândite prin utilizare sau exploatare.
Rezultă că individualitatea unui obiect oferă posibilitatea separării sale de alte obiecte similare.72
Astfel ca aspect final în procesul identificării criminalistice cercetarea nu trebuie să se limiteze doar la
evidenţierea elementelor de asemănare, ci trebuie să conducă la cunoaşterea şi relevarea aspectelor de strictă
individualitate.73 Astfel, identitatea se stabileşte pe baza proprietăţilor, caracteristicilor ori semnalmentelor exterioare
ale obiectelor sau persoanelor. Rezultă că atunci când acestea coincid, înseamnă, implicit, că a fost stabilită identitatea.
b) Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare.
Conform practicii criminalistice, pentru a identifica un obiect, persoană ori fiinţă, aceasta este posibil numai în
situaţia în care acestea au creat urme în câmpul infracţional, urme ce reflectă caracteristicile lor esenţiale. Totodată,
este necesar ca ele să prezinte şi o anumită stabilitate, astfel identificarea criminalistică devine imposibilă dacă
obiectele, oricât de individuale şi de particulare ar fi calităţile ori proprietăţile lor, nu sunt relativ constante în timp. Se
cunoaște că unele obiecte îşi păstrează vreme îndelungată aceleaşi caracteristici, ori există şi obiecte care îşi schimbă,
într-un timp relativ scurt, trăsăturile individuale. Aceasta se raportează la intervalul de timp dintre momentul descoperirii
urmelor şi momentul efectuării examenelor comparative. Ca atare, nu este vorba de identificarea obiectului, persoanei
sau fiinţei într-un anumit moment, ci de faptul că trăsăturile caracteristice ilustrate în momentul săvârşirii infracţiunii,
coincid cu trăsăturile caracteristice puse în evidenţă în momentul efectuării examinărilor criminalistice. Determinarea
identităţii unei persoane sau obiect este posibilă numai în ipoteza în care acesta a creat urme în câmpul infracţional,
urme ce reflectă caracteristicile sale esenţiale. Nu este însă suficient, ca aceste caracteristici să-l individualizeze, să-l
diferenţieze de celelalte obiecte asemănătoare, ele trebuind să prezinte şi o anumită stabilitate, o constantă.74
c) Principiul reflectivității
69 Colectiv ,,Tratat practic de criminalistică”, vol II, M.I. Bucureşti ,1978 pag. 11.
70 Emilian Stancu, “Criminalistică”, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, op. cit. pag.40.
71 Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, op.cit. pag. 42
73 V. Bercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 43
74 E. Stancu, op. cit. pag. 45
Reflectivitatea, desemnează capacitatea obiectelor de a se reflecta și de a fi reflectate, urmare direct a
interacțiunii dintre ele. Rezultatul reflectării îl reprezintă urmele.75
d) principiul examinarii obiectelor supuse procesului de identificare prin metoda analizei și sintezei
Unde fiecare element caracteristic, este analizat în toate detaliile sale, apoi încadrat din întregul din care face
parte.76 Analiza presupune descoperirea, evidențierea și studierea fiecărui element caracteristic, a fiecărei forme de
particularități sau conținut, atât a obiectului scop al identificării, cât și a obiectelor prin mijlocirea cărora se stabilește
identitatea. Analiza este continuată de sinteza informațiilor privind aceste trăsături, care reunite, reintegrate întregului,
duc la sesizarea similitudinii între caracteristicile reflectate în urma descoperită la locul faptei și modelul de
comparație.77
e) Principiul delimitării precise care trebuie făcută între obiectele de identificat şi
obiectele identificatoare78
Identificarea este posibilă datorită faptului că, în natură nu există obiecte sau fiinţe identice. Fiecare obiect ori
fiinţă se constituie într-o entitate fizică sau biologică strict individuală. Conform practicii operative, în jurul nostru pot
exista obiecte sau fiinţe asemănătoare, dar niciodată identice. Ca atare, faptul că „fiecare obiect este identic numai cu
el însuşi“ constituie baza oricărei identificări, deci şi a identificării criminalistice. Trebuie reținut faptul că, asemănarea
nu trebuie confundată cu identitatea, o asemenea confuzie atrăgând, invariabil, consecinţe deosebit de grave pentru
activitatea judiciară.
f) Principiul dinamicităţii şi al interdependenţei cauzale.
În activitatea de identificare criminalistică, este absolut necesar ca abordarea cercetării obiectelor,
persoanelor sau fiinţelor să fie făcută ţinând cont de mişcarea acestora, de schimbarea trăsăturilor şi proprietăţilor
caracteristice, precum şi a interacţiunii cauzale cu factorii ce produc transformări, modificări ori transformări calitative
şi cantitative.79 Încă de la momentul săvârşirii infracţiunii şi până la data examinării pot interveni o serie de modificări
ale caracteristicilor esenţiale, acest lucru fiind valabil atât în cazul obiectelor, cât şi în cazul persoanelor sau fiinţelor.
Celelalte modificări se datorează unor acţiuni ale făptuitorului.80
2.4 ETAPELE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular.81 Cu această ocazie, trăsăturile
caracteristice ale obiectelor, persoanelor sau animalelor sunt selectate, stabilindu-se genul, specia, grupa, subgrupa,
tipul, modelul. Scopul final îl constituie individualizarea, care constă în stabilirea obiectului, persoanei sau fenomenului
care se află în raport de cauzalitate cu infracțiunea comisă, pe baza urmelor create la fața locului.82
Pentru a se ajunge la această individualizare, procesul de identificare criminalistică parcurge două etape-faze
şi anume:
a) stabilirea apartenenţei generice sau de gen
b) identificarea individuală
Ambele etape sunt părţi componente ale procesului de identificare, ele aflându-se într-o strânsă legătură şi
interdependenţă, unde unitatea şi integritatea se constituie în trăsătura esenţială a procesului de identificare.83 Ca
atare, orice obiect este individual şi prin urmare, identificarea nu poate fi decât individuală.84
75 G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit. , pag. 38

76 Camil Suciu, op. cit. pag. 18
77 Lucian Ionescu, Dumitru Sandu “Identificarea criminalistica “ București 1990 pg.12
78 Colectiv, Tratat, vol II op .cit pag. 12.
79 Camil. Suciu. op.cit, pag. 236.
80 V. Bercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 45
81Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. a-III-a, Editura Universul Juridic, București 2004, pag. 35
82 Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București 1972, pag. 19
83Trebuie specificat că împărţirea procesului de identificare criminalistică în cele două etape are un caracter relativ teoretic, practica oferind
numeroase exemple când nu sunt parcurse ambele etape. Pot apărea situaţii când stabilirea identităţii nu este precedată în mod obligatoriu de
o determinare generică. Ca atare, stabilirea aparteneţei generice nu apare în toate cazurile ca o etapă distinctă a procesului de identificare, iar
ponderea fiecărei etape în procesul de identificare diferă, dar aceasta nu aduce atingere, în nici un fel, unicităţii procesului de identificare, în
totalul său.
84 L.Ionescu, D. Sandu, op. cit., pag. 102
2.5. Determinarea aparteneţei generice sau de gen
Constituie prima etapă a identificării criminalistice, care se realizează pe calea examinării trăsăturilor și
proprietăților definitorii anumitor grupe de obiecte (a grupului, genului, categoriei, tipului sau modelului căruia îi aparține
obiectul scop al identificării). Dacă după parcurgerea acestei etape se obţine un rezultat pozitiv se va continua
examinarea până la determinarea identităţii.
La această etapă sunt anumite reguli legate de stabilire a apartenenței:
- cu cât numărul elementelor comune este mai mare şi cu cât acestea sunt mai rare, cu atât se apropie mai
mult identificarea generică de identificarea individuală;
- ca să fie considerate criterii de diferenţiere, deosebirile trebuie să fie reale şi nu create artificial, datorită unor
împrejurări aleatorii;
- caracteristicile de gen, ca bază de diferenţiere şi definire trebuie să fie specifice pentru clasa respectivă şi
în acelaşi timp, constante, respectiv suficiente din punct de vedere cantitativ;85
- atunci când este necesară stabilirea apartenenţei mai multor obiecte la acelaşi gen, examinatorul
(expertul/specialistul) poate să nu precizeze genul, ci doar să constate că obiectele sunt de acelaşi fel;
- o stabilire a apartenenţei generice poate fi făcută prin date cum ar fi destinaţia uzuală, modul de
confecţionare, natura materialului din care este confecţionat, culoarea, dimensiunile.
- în situaţia stabilirii apartenenţei obiectului la un anume gen, cu ocazia examinării trebuie să fie nominalizat
genul, eventual cu subclasificările sale;86
- în cazul existenţei urmei în litigiu, genul se stabileşte după reflectarea structurii exterioare a suprafeţei de
contact.
- noţiunea de „provenienţă comună trebuie întotdeauna concretizată.87
2.6. Etapa identificării individuale
Identificarea individuală este etapa finală, în care se ajunge la identificarea obiectului scop şi are o valoare
deosebită sub raportul stabilirii adevărului în procesul judiciar.88 Ca atare, identificarea obiectului sau ființei care a lăsat
urma, are la bază determinarea acelor caracteristici proprii, prin care el se deosebește de alte obiecte similare din
aceeași grupă de obiecte sau persoane. De asemenea, individualizarea după reflectări paralele are loc atunci când pe
un singur obiect primitor, ori suport s-au imprimat mai multe componente ale aceluiaşi obiect creator. Totodată
individualizarea după reflectări reciproce se aplică la interacţiunea obiectelor, fiecare dintre acestea căpătând o dublă
calitate.89
Pentru a individualiza un obiect concret, adică cel care a creat urma în litigiu, înseamnă a-i determina
caracteristicile proprii prin care el se deosebeşte de toate celelalte obiecte asemănătoare. În concret identificarea
individuală implică o individualizare prealabilă a urmelor şi obiectelor în vederea obţinerii unor date şi informaţii care,
comparate, conduc la realizarea scopului acestei activităţi, adică la trecerea de la categorii mai mari de grupe la
categorii mai mici, până la descoperirea obiectului creator de urme.90
2.7. GENURILE ȘI DOMENIILE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

Conform practicii judiciare, precum și a literaturii de specialitate, avem următoarele genuri de identificare:
a) Identificarea după imaginile fixate în memorie.
Se bazează pe capacitatea de memorare a unor persoane, care au perceput caracteristicile unui obiect, ființă
ori fenomen. Identificarea în acest caz, se poate realiza prin descriere și cunoaștere, deoarece nu avem de-a face cu
urma, însă prin descrierea caracteristicilor identificatoare, se pot obține informații importante. Pentru aceasta, pot fi
esențiale atât atitudinea descriptivă a persoanei care a asistat la eveniment, dar și capacitatea empatică și de
înțelegere a autorității judiciare, care folosește descrierea.91
85 Idem, pag. 111

86Concluzia de apartenenţă generică este formulată fie prin compararea urmei cu unul sau mai multe obiecte suspecte puse la dispoziţie, fie
dacă acestea lipsesc, prin aprecieri bazate atât pe colecţiile de referinţă, cât şi pe experienţa benefică a celui care face examinarea.
87Vasile Bercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 54
88 E. Stancu, op. cit. pag 47
89 L.Ionescu, D. Sandu, op. cit. pag. 117
90Toader Cătălin, Florin Niculae, Tehnică criminalistică, Curs universitar, Ed. Estfalia, București 2013, pag. 45
91 G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 26
b) Identificarea după imaginile fixate material.
Constă în compararea obiectelor supuse identificării, cu urme presupuse a fi rezultatul interacțiunii cu mediul
ambiental. Este cazul identificării unui clește (gura de lup), cu care s-a secționat grilajul metalic al unei ferestre, după
striațiile rămase pe capetee barelor metalice descoperite la fața locului, sau identificarea unei arme de foc, după urmele
rămase pe un proiectil (glonț) extras din corpul victimei.
c) Identificarea pe baza înregistrărilor.
Este vorba, de realizarea de identificări pe baza unor evidențe, cum ar sunt: colecții, fișe, cartoteci, baze de
date etc.92 Un exemplu semnificativ, il constituie identificarea unui autovehicul, (care a produs un accident de circulație
cu fugă de la locul faptei, după numerele de înmatriculare), ori a unei persoane (care a sustras dintr-un magazin
anumite produse dintr-un magazin după semnalmentele acesteia) după vizualizarea imaginilor video surprinse de un
anumit sistem de supraveghere. Ca și domenii principale ale identificării criminalistice întâlnite în practică, pot fi
enumerate: identificarea traseologică, identificarea dactiloscopică, identificarea balistică judiciară, identificarea grafică,
identificarea persoanelor după scris, identificarea biocriminalistică, identificarea persoanelor după semnalmentele,
identificarea cadavrelor, identificarea antropologică, identificarea prin intermediul unor cartoteci criminalistice.93
2.8. METODELE ŞI ETAPELE PROCESULUI DE IDENTIFICARE.

Metodele de identificare.
Identificarea criminalistică foloseşte o serie de metode de cercetare. Aceste metode sunt generale, obligatorii
oricărei cercetări ştiinţifice după cum urmează:
- observaţie;
- descriere;
- experiment;
- comparaţie.
Pentru a ajuta la stabilirea adevărului în cauzele penale ,,criminalistica,, şi-a elaborat o serie de metode
speciale de examinare a diferitelor categorii de urme, cum ar fi cele de cercetare din domeniul traseologiei, balisticii
judiciare, grafoscopiei etc. În zilele noastre conform cerinţelor europene s-a impus şi elaborarea şi implementarea unor
metode şi standarde de lucru, aplicabile mai multor genuri de cercetări criminalistice. Ca atare, anumite metode de
lucru proprii unui gen de expertiză pot fi folosite şi altor genuri de expertiză numai dacă standardele şi procedurile
actuale permit acest lucru. Principala metodă în identificarea criminalistică este compararea, deoarece începând de la
căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea urmelor din câmpul infracţiunii şi până la formularea concluziilor,
expertul este obligat să compare permanent caracteristicile şi proprietăţile obiectului de căutat cu cele ale obiectului
de verificat.94 Pentru fiecare metodă aplicată aceasta diferă de la caz la caz, fiind condiţionată de o serie de criterii:
valoarea ştiinţifică, eficacitatea, siguranţa şi integritatea probei, preţul de cost. Folosirea metodelor criminalistice este
condiţionată şi de posibilităţile de aplicare în cazurile şi limitele prevăzute de standardele şi procedurile legale în
vigoare, pentru a fi admise ca mijloace de probă în procesul judiciar.95
Etapele procesului de identificare:
Etapele (stadiile) procesului de identificare criminalistică sunt următoarele:
- examinarea prealabilă;
- examinarea separată (intrinsecă);
- examinarea comparativă;
- evaluarea rezultatelor, în vederea formulării concluziei.
a) Examinarea prealabilă.
Este prima examinare printre fazele, etapele, stadiile, procesului de identificare, fiind constituită ca o fază
pregătitoare, preliminară, de care nu se poate face abstracţie şi unde pe parcursul desfăşurării, aceste etape se
întrepătrund, astfel că delimitarea lor are mai mult un caracter didactic. Ca atare, expertul/specialistul ia cunoştinţă de
întrebările organului judiciar, constată existenţa şi starea obiectelor trimise spre examinare, apreciază din punct de
92 A se vedea L. Ionescu, D. Sandu, op.cit. pag 71, supracitat G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 26
93 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 24
94 L.Ionescu, D.Sandu, op. cit, pag. 143.
95
Vasile Bercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 58
vedere cantitativ materialele de comparaţie înaintate, se informează cu privire la împrejurările săvârşirii faptei,
elaborează anumite ipoteze de lucru, planifică operaţiile pe care le va desfăşura, determină mijloacele tehnice pe care
le va utiliza în examinare.
La dispunerea constatărilor și expertizelor criminalistice, întrebările organul de urmărire penală trebuie să fie
clare şi precis formulate, iar obiectul examinării să vizeze numai lămurirea unor probleme tehnice, de specialitate şi nu
aspecte de ordin juridic.96 Totodată, organul de urmărire penală are obligaţia să pună la dispoziţia celui care face
examinarea criminalistică obiectele în original, atât obiectele de identificat, cât şi cele identificatoare. De asemenea,
se vor mai înainta: procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi anexele acestuia, schiţa locului faptei, planşa
fotografică, actele medico-legale, precum şi orice alte materiale din dosarul cauzei. Pentru materialele de comparaţie
trimise, examinarea prealabilă trebuie să stabilească dacă acestea îndeplinesc condiţiile cerute, respectiv dacă provin
de la un anumit obiect sau persoană şi dacă sunt apte pentru examenul comparativ.97 În această primă etapă,
specialistul/expertul care face examinarea trebuie să hotărască pe baza materialelor puse la dispoziţie, care sunt
metodele şi mijloacele tehnice pe care le va folosi.
b) Examinarea separată (intrinsecă)
Vizează, stabilirea caracteristicilor generale şi individuale proprii fiecărui obiect trimis pentru stabilirea
identităţii. Examinarea, începe cu obiectul sau urma de origine necunoscută denumită „în litigiu“ sau „incriminată“
continuându-se cu cea a obiectului de verificat. Ordinea este indicată îndeosebi în cazurile când se prezintă un singur
obiect în litigiu şi mai multe obiecte pentru comparaţie.98 Metodele utilizate de regulă de specialiști/experți, sunt analiza
și observația prin care se stabilesc caracteristicile obiectelor, unde aceste caracteristici sunt evidenţiate şi descrise
amănunţit, fără să se ţină cont de importanţa lor pentru identificare. Caracteristicile sunt puse în evidenţă, atât la
obiectul sau urma în întregime, cât şi la părţi ale acestora, înregistrându-se şi aspectele legate de formarea urmei.
Analiza și observația sunt realizate, mai întâi ca o cunoaştere perceptivă directă a obiectului fără modificarea
stării sale, urmată, dacă situaţia impune, de cercetări de ordin instrumental.99
De regulă, examinarea separată urmărește:
- stabilirea mecanismelor de formare a urmelor;
- stabilirea ordinii de formare a urmelor;
- originea comună ori diferită a urmelor;
- evidențierea caracteristicilor identificatoare.100
c) Examinarea comparativă
În această etapă, confruntarea are un rol de bază în identificarea caracteristicilor generale și particulare, în
scopul stabilirii asemănărilor și deosebirilor între ele. Specialistul/expertul, confruntă două sau mai multe obiecte,
persoane, fiinţe și unde conţinutul principal al examinării comparative se realizează prin raportarea însuşirilor obiectului
de identificat la cele ale obiectului identificator, adică a caracteristicilor urmelor lăsate cu prilejul săvârşirii infracţiunii la
cele ale obiectului, persoanei sau fiinţei despre care se presupune că le-au creat. În cadrul examinării comparative,
este indicat să se ţină seama de câteva reguli:
- obiectele să fie prin natura lor comparabile, ca și condiție esențială;
- în cazul în care compararea directă nu este posibilă trebuie să se recurgă la compararea imaginilor reflectate
ale obiectelor;
- ca atare, nu se pot compara urmele de suprafaţă cu cele de adâncime şi nici imaginile pozitive cu cele
negative, încălcarea acestei reguli putându-se solda cu erori.101
- analiza comparativă merge de la general la particular şi apoi la individual, potrivit ordinii logice a
cunoaşterii.102
Pentru efectuarea examinării comparative se pot utiliza multiple procedee de comparare:
96 Idem, pag. 59
97 V. Manea, op. cit., pag. 16.
98 Vasile Bercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 60.
99 L. Ionescu, D. Sandu, op. cit., pag. 153.
100G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., Tehnică Criminalistică, Curs universitar, Ed. Estfalia, București 2014, op. cit. pag. 28
102 L. Ionescu, D. Sandu, op. cit., pag. 165.
- juxtapunerea (stabilirea continuității liniare), constă în aşezarea obiectelor sau urmelor de comparat în
acelaşi câmp vizual, cât mai aproape unul de celălalt, fie direct, fie sub formă de fotografii executate la aceeaşi scară,
ori prin folosirea unor dispozitive optice, care folosește diferite programe standardizate de realizare a examenului
comparativ.
- suprapunerea, constă în aşezarea imaginii transparente a unuia din obiectele comparate peste imaginea
celuilalt obiect, putând fi observate cu uşurinţă asemănările şi deosebirile dintre ele.103 Folosirea microscopului
comparator ori a altor aparate special concepute oferă posibilitatea suprapunerii optice a imaginilor, procedeul făcând
ca examinarea să se facă rapid şi cu un plus de exactitate.104
- metoda caroiajului, constă în folosirea unor anumite grile pentru separarea zonală a imaginilor ori obiectelor
examinate, aprecierile făcându-se pe baza analizei coordonatelor similare ale unei trăsături.105
- îmbinarea, denumită şi „îmbucşare“, constă în unirea imaginilor în vederea obţinerii continuităţii liniare.
Îmbinarea se poate obţine cu ajutorul microscopului comparator prin translarea imaginilor ori, în lipsa acestuia, prin
decuparea fotografiilor şi juxtapunerea fragmentelor ce redau zone învecinate.
-metode mixte/algoritmice, folosirea acestor metode constă în modificarea informației și efectuarea unor
comparații pe baza unor algoritmi de lucru, precum și a unor programe informatice de gestiune a unor baze de date
cum ar fi IBIS, Printrak Bis, Imagetrak.106
Ca atare, în urma comparării unor obiecte diferite, a caracteristicilor generale dar mai ales particulare ale
acestora, vor fi evidențiate în final atât asemănările cât și deosebirile.
2.9. FORMULAREA CONCLUZIILOR
În cadrul identificării criminalistice interpretarea de către specialist/expert a asemănărilor şi deosebirilor se
evidențiează sub forma concluziilor. Rezultă că, concluzia la care ajunge cel care a făcut examinarea nu este altceva
decât răspunsul la întrebarea formulată de organul judiciar. Totodată, ca să fie admisă ca mijloc de probă, concluzia
trebuie să îndeplinească anumite condiţii, după cum urmează:
- Concluzia trebuie să fie accesibilă.
Interpretarea concluziei, să nu necesite cunoştinţe speciale, iar această concluzie nu trebuie confundată cu
constatările făcute pentru elaborarea ei, unde acestea pot conţine numeroase date de ordin tehnic. Concluziile, trebuie
să răspundă integral întrebărilor formulate de organul judiciar. În practica criminalistică, există şi numeroase situaţii
când concluziile sunt numai parţiale, exprimând numai apartenenţa generică, ori sunt cazuri în care specialistul sau
expertul este pus în imposibilitatea de a rezolva problema cu care a fost sesizat. Aceste situații sunt determinate de
anumiți factori, cum ar fi cantitatea insuficientă de caracteristici la obiectul căutat, ori lipsa aparaturii ştiinţifice necesare
efectuării examinării respective.
- Concluzia trebuie să fie precisă.
Specialistul/expertul, trebuie să evite de regulă acele concluzii confuze, susceptibile de interpretări diferite,
din care rezultă că obiectele analizate sunt asemănătoare, fără să se facă nici o apreciere cu privire la neidentitatea
sau identitatea acestora.
- Specialistul/expertul criminalist, este abilitat să formuleze concluzii numai dacă este calificat în acest sens.
Astfel, specialistul nu este obligat şi nu trebuie să se pronunţe nici cu privire la probleme de natură juridică şi nici cu
privire la cele ce ţin de resortul altor specialişti.107
Ca urmare a acestor considerente, concluziile se pot clasifica în:
- concluzia certă (categorică);
- concluzii probabile (de probabilitate);
- concluzii de imposibilitate.
a) Concluzia certă (categorică)
Constau într-un răspuns pozitiv sau negativ fără echivoc, în cadrul identificării criminalistice, fiind rezultatul
certitudinii la care a ajuns cel care a făcut examinarea, exprimând convingerea că totalitatea caracteristicilor
103 C. Drăghici, A. Iacob. ,,Tratat de tehnică criminalistică’’ Ed. Sitech Craiova 2009, pag. 33.
105
G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., Tehnică Criminalistică, Curs universitar, Ed. Estfalia, București 2014, pag. 28
106
G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 29
107Vasile Bercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 64.
asemănătoare constatate atât la obiectul examinat, cât şi la urma în litigiu, este irepetabilă la alte obiecte, este unică.
Ca atare, specialistul/expertul
şi-a format convingerea intimă că totalitatea caracteristicilor examinate este suficientă pentru a exclude orice eroare.108
b) Concluziile probabile (de probabilitate)
Sunt de regulă, rezultatul unor factori care limitează posibilitatea de identificare certă, datorită volumului de
date redus pus în evidenţă de obiectul în litigiu supus expertizei, ori de valoarea scăzută a unor caracteristici proprii
obiectului în litigiu supus expertizei. Și aceste concluzii, au la bază opinii exprimate către afirmativ ori negativ, dar
exprimând anumite dubii, fiind caracterizate de incertitudine. Totodată, acestea pot fi pozitive sau negative.109
c) Concluziile de imposibilitate
În practica criminalistică, de regulă, acestea sunt rezultatul insuficienţei caracteristicilor care pot fi puse în
evidenţă de către specialist/expert, datorită calității necorespunzătoare a urmelor trimise spre analiză generată de
regulă de imposibilitatea procurării unui material de comparaţie adecvat, ori datorită faptului că deșii urmele au fost
ridicate clare şi nealterate, nu prezintă particularităţi sau elemente identificatoare. Alte situații pot fi cauzate de
cantitatea infimă a probei de analizat, ori de limitele cunoaşterii şi inexistenţa unor metode adecvate. În această situație
specialistul/expertul se pronunță cu formula „nu se poate stabili“, care reprezintă o imposibilitate de a da un răspuns
la întrebarea pusă de organul judiciar.
108
Colectiv ,,Tratat practic de criminalistică’’ vol II Ed. M.I. 1978 pag. 23.
109
CAPITOLUL III
MANAGEMENTUL ACTIVITĂȚILOR CRIMINALISTICE,

STANDARDIZAREA ȘI CALITATEA
3.1. MANAGEMENTUL CALITĂȚII

Desfășurarea activităților criminalistice în practica judiciară, presupune a avea o anumită responsabilitate
asupra desfăşurării activităţilor de analize şi testări în conformitate cu cerinţele ISO 17025 pentru satisfacerea cerinţelor
beneficiarilor, ale autorităţilor de reglementare şi ale organizaţiei care acordă recunoaşterea, inclusiv
acreditarea.Totodată, respectarea calității în activitatea criminalistică este strâns legată de performanţă şi reprezintă
ansamblul de măsuri care trebuie să fie întreprinse pentru implementarea unui sistem de management al calităţii
conform standardelor de referinţă recomandate şi aplicate de comunitatea criminalistică.
Calitatea activităţilor criminalistice este un efect al siguranţei modului de lucru cu repercusiune directă asupra
concluziilor sau părerilor formulate. Adevărul este valoarea supremă a cunoaşterii, motiv care-i conferă un loc central
în gnoseologie. Sistemul de management implementat acoperă atât lucrările desfăşurate în localul permanent cât şi
pe cele executate pe teren, cu mijloace mobile de testare sau la sediul beneficiarilor.
Ca atare, pentru înțelegerea activităților ce țin de managementul calității sunt făcute următoarele specificații:
a)Cu privire la laboratoarele criminalistice. Laboratoarele criminalistice, se acreditează
Acreditarea face referire la sistemul calității într-un laborator, unde laboratorul acreditat este acel laborator care a primit
recunoașterea întrunirii și îndeplinirii unei liste de cerințe și eventual standarde.
b)Cu privire la personalul uman. Personalul uman și aptitudinile/competențele sale, se certifică. Certificarea
reprezintă confirmarea încrederii într-un individ și demonstrarea competențelor acestuia în diverse domenii. În
criminalistică, certificarea face referire la recunoașterea calificărilor profesionale pentru a practica una sau mai multe
discipline în domeniu.
c) Cu privire la procedurile de lucru. Procedurile de lucru, se standardizează, și unde procedura reprezintă
o practică stabilită pentru a fi urmată în realizarea anumitor sarcini ori în circumstanțe specifice. Ca atare,
standardizarea desemnează procesul de stabilire și aplicare a unui standard.1
3.1.1. Standardizarea și calitatea
Standardul face precizări cu privire la o serie de elemente care trebuie să confere laboratorului independenţă,
competenţă şi credibilitate prin sistemul de management al calităţii aplicat.2 Totodată, standardele conțin principii
generale, cu aplicabilitate generică și posibilitate de adaptare la fiecare caz, și certifică faptul că activitățile criminalistice
urmează o metodologie unitară, fiind totodată caracterizate de acuratețe, rigoare, utilitate și aplicarea principiilor
minimale calitative în contextul cazului respectiv.
Tendințele actuale la nivelul autorităților de management impun ca analiza probelor să se desfășoare în
laboratoare acreditate de către experți certificați pe domeniul respectiv.3
Ca atare, standardul definește documentele oficiale emise de autoritățile naționale (RENAR) ori internaționale
(ISO/IEC), cu aplicabilitate obligatorie din momentul implementării lor.4 Asigurarea calității este unul dintre scopurile
principale ale activității de standardizare pe palierul criminalisticii. Calitatea reprezintă îndeplinirea cerințelor minimale.
În domeniul criminalisticii, calitatea desemnează îndeplinirea cerințelor de bază privind activitățile
criminalistice. Conform specialiștilor în domeniu, calitatea percepută este subiectivă şi orientată spre utilizatorii din
sistemul judiciar. Se bazează pe imagine, nume de marcă, reclamă, zvon, reputaţie. Aici se regăseşte şi credibilitatea
1G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 29

2Pentru activitatea de investigare tehnico-ştiinţifică a locului faptei organismele forensic internaţionale recomandă conformitatea cu standardul
SR EN ISO/CEI 17020/ 2005.
3Idem op. cit, pag. 30
4Standardele care răspund cel mai bine cerinţelor armonizării şi globalizării internaţionale sunt cele elaborate de Organizaţia Internaţională de
Standardizare. ISO este o reţea de institute naţionale de standardizare din 157 de ţări, cu câte un singur reprezentant pe ţară, cu sediul central
în Geneva, Elveţia. ISO a creat mai multe grupuri de standarde care cuprind un ansamblu complet de concepte şi directive generale aplicabile
în sfera calităţii şi a programelor de certificare a sistemelor calităţii de către terţi. Standardele ISO deservesc mai multe sectoare ale activităţii şi
furnizează un model de lucru care are referinţă sau un limbaj tehnologic comun, între furnizori şi clienţii lor facilitând tranzacţiile şi transferul de
tehnologie.
pe care o conferă acreditarea. Orice proces de îmbunătăţire continuă a calităţii presupune şi o stabilizare a proceselor
din punct de vedere al calităţii execuţiei lucrării, până la eliminarea oricăror deficienţe care ar putea afecta concluzia.
Există numeroase situaţii în care programele de îmbunătăţire continuă a calităţii, cu toate că au o foarte mare
popularitate eşuează sau nu se ajunge la rezultatele scontate.5 Totodată, asigurarea calității face referire la activitățile
necesare pentru a furniza și obține încrederea că organizația respectă cerințele calitative.
Managementul calității, reprezintă totalitatea activităților coordonate pentru gestionarea și controlul unei
organizații în vederea respectării principiilor calității și asigurarea acesteia. În vederea implementării
procedurilor şi a sistemului de management al calităţii în laboratoarele de determinări, trebuie să fie consultate
standardele ISO, ghidurile de aplicare a acestora, manualele de îndrumare pentru elaborarea procedurilor şi a
manualului calităţii, precum şi documentele de referinţă. Manualele de îndrumare, reprezintă acele documente care
interpretează în mod direct documente ISO şi care acordă asistenţă la proiectarea documentelor şi a procedurilor în
cadrul sistemului calităţii, și unde documentele de referinţă sunt elaborate de către organisme, organizaţii şi comitete
internaţionale recunoscute de către organismul de standardizare naţional.
Controlul calității, reprezintă ansamblul tehnicilor și activităților operaționale utilizate pentru a îndeplini
cerințele pentru calitate.
Sistemul calității, cuprinde aspectele organizatorice, procedurile, procesele și resursele necesare pentru a
introduce managementul calității. Altfel spus, însumează managementul calității, controlul calității și asigurarea calității.
La baza sistemului de management al calității se situează procedurile specifice de lucru.6
Procedurile de lucru, reprezintă practici stabilite pentru a fi urmate în realizarea anumitor sarcini sau în
circumstanțe specifice.
Componentele calității.
Managementul laboratoarelor se obligă să proiecteze, să menţină şi să dezvolte continuu prezentul sistem al
calităţii, să supravegheze realizarea bunei practici profesionale şi să asigure calitatea serviciilor de analiză oferite
clienţilor. Managementul îşi asumă întreaga responsabilitate pentru realizarea politicii şi obiectivelor privind calitatea.
Referindu-ne numai la calitate ca rezultat al diversității de abordări, se poate contura o definiție
multidimensională, sub denumirea de opt dimensiuni ale calității, care sunt:7
a) calitatea percepută, unde orice proces de îmbunatățire continuă a calității presupune si o stabilizare a
proceselor din punct de vedere al calitații execuției lucrării, până la eliminarea oricăror deficiențe care ar putea afecta
concluzia;
b) estetica, desemnează modul în care arată o lucrare. Orice fel de raport se va realiza cu respectarea formei
solicitate, tipizatelor implementate;
c) serviciile, exprima viteza (operativitatea), competența si promptitudinea efectuării activităților de tehnică
criminalistică, începând cu cercetarea locului faptei, cu exploatarea urmelor în procesul de investigație, cu finalitate
spre examinarea elaborată și documentată ce conduce la efectuarea expertizei;
d) durabilitatea, caracterizează valabilitatea în timp a concluziilor indiferent de modificările legislative și de
țara în care va fi folosită expertiza. Este necesar ca expertul să formuleze concluziile doar pe baza constatărilor, fără
a face aprecieri juridice sau referitoare la o anumită normă juridică, care în timp poate să nu fie durabilă sau sa nu fie
valabilă și în altă țară;
e) conformitatea, respectiv concordanța între modul de lucru ale unui laborator dintr-un anumit stat și alt
laborator, indiferent de țara sau sistemul judiciar de care aparține. Conformitatea se asigură prin implementarea unor
standarde internaționale similare.Standardul face precizări cu privire la o serie de elemente care trebuie să confere
laboratorului independența, competența și credibilitate prin sistemul de management al calității aplicat. Pentru
activitatea de investigare tehnico-stiințifică a locului faptei Institutele de criminalistică internaționale recomandă
conformitatea cu standardul SR EN ISO/CEI 17020/ 2005.
f) performanța este definită ca fiind o realizare deosebită într-un domeniu de activitate sau cel mai bun rezultat
obținut de un sistem tehnic, și unde activitățile criminalistice trebuiesc acordate spre atingerea acesteia, datorita
5Gheorghe Popa, op. cit. pag. 559

7 Prof. Univ.dr.ing.Lidia Cristea, Compediu de Managementul Calitatii, ed.Era, București 2005
importanței pe care o are în procesul de stabilire a adevarului. Situația de fapt care trebuie stabilită prin determinări
tehnice, nu poate avea mai multe valente, iar performanța presupune stabilirea acesteia în parametrii reali din toate
punctele de vedere.
g) caracteristicile calității în activitatea criminalistică sunt strâns legate de performanță și reprezintă ansamblul de
măsuri care trebuie întreprinse prin implementarea unui sistem de management al calității, conform standardelor
propuse și aplicate de comunitatea internațională;
h) siguranța cercetărilor și examinărilor, reprezintă o măsură a credibilității și activității criminalistice, care este
caracterizată prin lipsa indoielii, convingere neclintită, încredere nestramutată, certitudine. Credibilitatea activitatilor
criminalistice este un efect al siguranței modului de lucru cu repercursiune directă asupra concluziilor sau părerilor formulate.8
3.1.2. STANDARDE UTILIZATE ÎN DOMENIUL CRIMINALISTICII

Standardele sunt enunțate pentru a acoperi o mare gamă de examinări și de multe ori noțiunile pot fi
confundate sau neânțelese. Totodată, standardul face precizări cu privire la o serie de elemente care trebuie sa confere
laboratorului independență, competență și credibilitate prin sistemul de management al calității aplicat. Standardul,
este stabilit prin consensul unor specialiști sau experți în domeniu și aprobat de un organism recunoscut, care
stabilește, pentru utilizări comune și repetate, reguli prescripții ori caracteristici pentru activități sau rezultatele lor, în
scopul obținerii unui grad optim de ordine, într-un context dat.9
Conform literaturii de specialitate, la nivel mondial standardele care răspund cel mai bine cerinţelor armonizării
şi globalizării internaţionale sunt cele elaborate de ISO (Organizaţia Internaţională de Standardizare),10 precum și NIST
(National Institute of Standardisation), precum și alte organizme afiliate.
Față de acestea, în domeniul criminalisticii (forensic science), avem următoarele standarde cu aplicare în
domeniul criminalisticii:
- standardul ISO EN/SR 1701111:, este un standard neimplementat în activitatea de criminalistică din
România, dar folosit în alte state, în raport de specificul instituțional din țara respectivă.
-standardul ISO EN/SR 17020 din 200512: se aplică activităților de inspecție, fiind destinat a fi aplicat în
criminalistică în materia cercetării la fața locului. Standardul permite folosirea raționamentelor bazate pe experiența
anterioară la fața locului, precum și faptul că organizația definește și stabilește nivelul pregătirii, calificării, experienței
și cunoștințelor personalului implicat. Normele de aplicare a acestui standard sunt stabilite prin documentul
A4:2004,emis de ILAC și IAF (International Accreditation Forum).
-standardul I.S.O. EN/SR 17024 din 2005 : reglementează ,,Evaluarea conformităţii pentru organisme care
efectuează certificarea persoanelor”. Organismul de certificare trebuie să definească proceduri şi politici pentru
acordarea, menţinerea reânnoirea, extinderea şi restrângerea calităţii de acreditare a experţilor, precum şi
suspendarea sau retragerea certificării.
-standardul ISO EN/SR 17025 din 200513: este folosit în activitatea de testare, determinare și eșantionare,
cuprinzând o secțiune dedicată aspectelor de management și una specificațiilor tehnice. Este standardul de referinţă
aplicabil laboratoarelor de expertiză criminalistică. Acest standard prevede că managementul laboratorului trebuie să
se asigure de competenţa tuturor celor care lucrează cu echipamente specifice, care efectuează încercări şi/sau
etalonări, care evaluează rezultate şi semnează rapoarte de încercări şi certificate de etalonare.
8 Sursa: http://www.creeaza.com/tehnologie/criminalistica/Acreditarea laboratoarelor.

9 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 18, supracitat G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 31
10 ISO, (International Standard Organisation). ISO este o reţea de institute naţionale de standardizare din 157 de ţări, cu câte un singur
reprezentant pe ţară, cu sediul central în Geneva, Elveţia.

11Cuprinde cerințe generale privind organismele de acreditare.
12Cuprinde criteriile generale pentru operarea mai multor organisme cu rol de inspecție.
13Cuprinde cerințe generale de competență pentru laboratoarele de testări.
3.1.3. Standardul I.S.O. 17025, utilizarea acestuia în criminalistică.
Ca și cerințe specifice ale standardului ISO 17025, se poate arăta că activitatea managerială va autoriza
personal specific pentru efectuarea anumitor tipuri de eşantionări, încercări şi/sau etalonări, pentru emiterea
rapoartelor de încercare şi a certificatelor de etalonare şi pentru formularea opiniilor şi interpretărilor şi pentru a lucra
cu anumite tipuri de echipament. Laboratorul trebuie să menţină înregistrări referitoare la autorizările relevante,
competenta, şcolarizarea şi calificările profesionale, instruirea, abilităţile şi experienţa întregului personal tehnic,
inclusiv a personalului contractat. Informaţiile trebuie să fie uşor disponibile şi este necesar să se menţioneze data la
care autorizarea şi/sau competenţa respectivă au fost confirmate.
Organismul de inspecţie trebuie să stabilească etapele de instruire necesare pentru fiecare membru al
personalului său. Aceste etape pot include.
- perioadă de iniţiere;
- perioadă de activitate supravegheată de inspectori cu experienţă;
- instruire continuă, pe întreaga perioadă a angajării, pentru a ţine pasul cu dezvoltarea tehnologiei.
Organismul de inspecţie trebuie să menţină înregistrări referitoare la studiile superioare sau la alte calificări,
la instruirea şi experienţa fiecărui membru al personalului său.14
3.2. RENAR, ORGANISM ROMÂN DE ACREDITARE
Acreditarea laboratoarelor criminalistice, se înscrie în domeniul Acreditării Laboratoarelor de încercări și este
efectuată în conformitate cu SR EN ISO/CEI 17025, precum și a Legii 156 din 2011 și a Ghidului ILAC G 19 (Linii
directoare pentru laboratoarele de criminalistică).15
RENAR desfăşoară activitatea de acreditare în conformitate cu standardul SR EN ISO/CEI 17011, cerinţe
generale pentru organismele de acreditare care acreditează organisme de evaluare a conformităţii. Ca atare, o
activitate realizată într-o instituție acreditată din țara noastră va fi recunoscută ca atare și la nivel internațional.
CERINŢE DE ACREDITARE
Solicitanţii serviciilor de acreditare şi OEC acreditate trebuie să respecte cerinţele definite în standardele de
referinţă, în legislaţia europeană şi naţională aplicabilă şi în documentele EA, IAF, ILAC aplicabile domeniului de
acreditare. Explicitarea şi particularizarea cerinţelor de acreditare se face de către RENAR în seria documentelor -
regulamente specifice de acreditare pentru:
- LE: Laboratoare de etalonare SR EN ISO/CEI 17025;
- LI: Laboratoare de încercări SR EN ISO/CEI 17025;
- LM: Laboratoare medicale SR EN ISO 15189;
- LR: Laboratoare de radiologie şi imagistică medicală SR EN ISO 15189;
- IC: Furnizori de încercări de competenţă SR EN ISO/CEI 17043;
- OI: Organisme care efectuează inspecţia SR EN ISO/CEI 17020;16
Totodată, RENAR a fost evaluat şi acceptat ca membru al acordului EA - MLA pentru următoarele domenii:
- încercări, inclusiv laboratoare de analize medicale;
- etalonări;
- certificare sisteme de management;
- certificare produs;
- inspecţie;
- certificare persoane;
- emisii de gaze cu efect de seră;
RENAR este semnatar al ILAC-MRA pentru:
- încercări;
- etalonări;
- inspecţie;
RENAR este semnatar al IAF-MLA pentru:
- certificare sisteme de management (mediu şi calitate);

15G.Panfil,N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 32
16Sursa: http://www.renar.ro/files/9713/8329/3665/RE_01_regulament_pentru_acreditare.pdf
- certificare produs.17
RENAR-POLITICA PRIVIND SUPRAVEGHEREA ŞI REEVALUAREA
a) În cazul sistemului de management se evaluează cel puţin următoarele:
-auditul intern, analiza de management şi acţiunile corective şi preventive, cu accent pe acţiunile întreprinse
ca urmare a neconformităţilor identificate în urma ultimei evaluări;
- reclamaţiile clienţilor; schimbări ale sistemului documentat;
- domeniile supuse modificărilor;
b) În cazul cerințelor tehnice se evaluează cel puţin următoarele:
- modificări ale personalului tehnic, dacă este cazul;
- modificări ale echipamentelor, dacă este cazul;
-activităţile (încercare, etalonare, analize, certificare, inspecţie etc.) desfăşurate sub acreditare;
-evaluarea unui eşantion reprezentativ din domeniul acreditat, astfel încât într-un ciclu de acreditare să fie
evaluat tot domeniul acreditat;
-participarea şi rezultatele obţinute la comparări interlaboratoare, acolo unde este aplicabil.18
3.3. MANAGEMENTUL CALITĂȚII ÎN ACTIVITATEA CRIMINALISTICĂ
Sistemul de management al calității (SMC) este definit ca fiind un sistem de management prin care se
orientează și se controlează o organizație în ceea ce privește calitatea.19 În același standard (SR EN ISO 9000:2006)
este dată o definiție mai extinsă: Sistemul de management al calității este acea parte a sistemului de management al
organizației , orientată către obținerea rezultatelor, în raport cu obiectivele calității, pentru satisfacerea necesităților,
așteptărilor și cerințelor părților interesate, după caz. O definiție mai dezvoltată este enunțată în Enciclopedia calității
(2005)20 : "Un sistem de management al calității (SMC) este ansamblul proceselor manageriale între care sunt
interferențe, al documentelor asociate acestora și al elementelor de natură structurală ale organizației, ansamblu al
cărui scop este orientarea și controlul organizației în ceea ce privește calitatea. Societatea Americană pentru
Calitate (American Society for Quality) prezintă următoarea definiție :"Un sistem formalizat care documentează
structura, responsabilitățile și procedurile necesare pentru a realiza managementul calității în mod eficace."21
Dezvoltarea și implementarea unui sistem de management al calității necesită parcurgerea mai
multor etape care includ următoarele:
- determinarea necesităților și așteptărilor clienților și ale altor părți interesate; -stabilirea politicii și
obiectivelor organizației referitoare la calitate;
- determinarea proceselor, a responsabilităților necesare și a competențelor decizionale privind
implementarea SMC;
- stabilirea metodelor de măsurare a eficacității și eficienței fiecărui proces;
- utilizarea acestor metode pentru a determina eficiența și eficacitatea fiecărui proces;
- determinarea mijloacelor de prevenire a neconformităților și de eliminare a cauzelor acestora;
- stabilirea și aplicarea unui proces de îmbunătățire continuă a sistemului de management al calității.22
În domeniul științei criminalistice, implementarea unul sistem de management al calității în criminalistică din
România a început prin procedura de implementare la nivelul IGPR- Institutul Național de Criminalistică.
În acest sens, obiectivele avute în vedere prin implementare au vizat:
-creșterea gradului de încredere din partea autorităților judiciare, persoanelor cărora le sunt opuse rezultatele
furnizate de IGPR-INC, elementelor mass-media și populației în general;
-asigurarea unui grad de comparabilitate a datelor generate de laboratoarele individuale;
-folosirea de metode validate și existența unor tehnici de control unitar;
-folosirea unui sistem unic de documentare a analizelor efectuate, și obținerea acelorași rezultate atunci când
aceeași evaluare este realizată de două persoane diferite;
17 http://www.renar.ro/ro/about/
18http://www.renar.ro/files/OEC/renar-document/supraveghere2016.pdf
19ASRO(2006). SR EN ISO 9000 2006.Sisteme de management al calității.
20Enciclopedia calității (2005). București, Editura Oficiul de Informare Documentară pentru Industrie, Cercetare, Management. ISBN 973-8001-
44-7
21 American Society for Quality, Glossary-Entry: Quality
22 https://ro.wikipedia.org/wiki/Sistem_de_management/al/calitatii
-existența unor proceduri de lucru unitare;
-menținerea înregistrărilor cu privire la fiecare caz aflat în lucru și finalizat;
-asigurarea respectării și aplicării de standarde și practici recunoscute de laboratoarele care furnizează date
către justiție. La nivelul anului 2013, existau următoarele categorii de documente pe linia managementului calității în
cadrul IGPR-INC:
- 2 Manuale ale Calităţii;
- 33 Proceduri Generale de Lucru / Proceduri Generale de Inspecţie;
- 112 Proceduri Specifice de Lucru / Proceduri Specifice de Inspecție
- 124 Instrucţiuni de Lucru / Instrucțiuni de Inspecție.
Din punct de vedere al acreditării serviciilor criminalistice județene, la sfârșitul anului 2013, erau acreditate de
RENAR un număr de 23, acestora urmând să li se adauge încă patru servicii.23
3.4. CERTIFICAREA SISTEMULUI DE MANAGEMENT AL CALITĂȚII

Certificarea sistemului de management al calității se efectuează în scopul de a se asigura încrederea că
organizația este capabilă să livreze/presteze produse/servicii pe baza unor standarde de calitate internaționale (ISO)
sau a altor documente normative. Certificarea sistemelor de management al calității se efectuează la nivel național sau
internațional de către un organism de certificare recunoscut (acreditat), pe baza standardelor ISO 9000 și a unor
standarde specifice domeniului. Ca urmare a certificării se realizează atât scopuri externe (satisfacția clienților,
publicitate, aliniere la directive comunitare etc.), cât și scopuri interne (realizarea obiectivelor calității, creșterea
eficacității și eficienței SMC, performanțe etc.). Metodologia certificării sistemelor de management al calității (auditul
de certificare) implică următoarele etape principale:24
- pregătirea auditului de certificare;
-examinarea documentelor SMC;
-efectuarea auditului de certificare;
-acordarea certificatului și supravegherea respectării condițiilor certificării (de exemplu, anual sau de două ori
pe an).
Certificarea calității se face prin acordarea "Certificatului de conformitate" și a "Certificatului de capabilitate".
Certificatul de conformitate este un document eliberat conform regulilor unui sistem de certificare prin care se confirmă
că produsul, procesul sau serviciul certificat este conform standardelor ISO sau conform normelor Comunității
Economice Europene (EN). Certificatul de capabilitate este un document eliberat de experții ASRO (Asociația Română
pentru Standardizare) care atestă că producătorul are condiții organizatorice, dotare cu mijloace de producție și
personal pentru a reproduce în serie produsele care au primit certificatul de conformitate. Există și posibilitatea de a
nu se acorda certificarea, dacă SMC implementat nu satisface cerințele standard sau dacă nu pot fi aplicate acțiuni
corective care să înlăture neconformitățile majore. În România cel mai important organism de certificare este
Societatea Română pentru Asigurarea Calității (SRAC).25
3.5. MANAGEMENTUL RISCURILOR ÎN ACTIVITATEA DE CRIMINALISTICĂ
Conform literaturii de specialitate, managementul riscurilor unei organizații, nu trebuie să se limiteze la a trata
consecințele unor evenimente care s-au produs, deoarece tratarea consecințelor nu ameliorează cauzele și prin
urmare riscurile deja materializate se pot prodice și în viitor. În aceste situații din punct de vedere managerial, trebuie
să se adopte un stil de management reactiv, cu măsuri eficace care să atenueze manifestarea riscurilor.
Ca și segmente de evaluare a riscurilor în activitățile de management al riscurilor sunt cuprinse:
- evaluarea riscurilor;
- acționarea efectivă asupra riscurilor;
- alegerea unei strategii eficiente și documentarea rezultatelor.
23Sursa: G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 32

24 Ciobanu, E. (1994) Certificarea sistemului calității în Germania.(Partea I), Revista Standardizarea, nr.4/1994; idem, (Partea II),
revista Standardizarea, nr.5/1994
25https://ro.wikipedia.org/wiki/Sistem_de_management_al_calitatii
1) Evaluarea riscurilor.
Este prima etapă în cadrul unui proces eficient de management al riscurilor. Acest segment de management
presupune desemnarea unei persoane sau a uneu echipe responsabile pentru implementarea acestuia. Această etapă
este compusă din următoarele secțiuni:
-caracterizarea instituției și a personalului supus amenințării;
-identificarea amenințări;
-identificarea vulnerabilității;
-identificarea propriuzisă a riscurilor;
-analiza activității de audit
-determinarea posibilității de producere;
-analiza impactului efectelor;
-determinarea gradului de risc;
-elaborarea de propuneri și recomandări.
2) Acționarea efectivă asupra riscurilor.
Reprezintă a doua fază a activității de management al riscurilor, fază care cuprinde priotizarea, evaluarea și
implementarea instrumentelor și metodelor elaborate și recomandate în faza de evaluare. Se cunoaște că eliminarea
tuturor riscurilor este aproape imposibilă, iar managerul trebuie să folosească cea mai puțin costisitoare soluție și să
implementeze cele mai potrivite instrumente pentru a reduce riscul la un nivel acceptabil, cu un impact minimal asupra
resurselor și rolului instituției.26
În acest sens acționarea asupra riscului reprezintă o metodologie sistematică folosită de manageri pentru a
reduce riscul. În condiții concrete se poate recurge la una dintre următoarele obțiuni:
-transferul riscului, prin folosirea altor opțiuni de compensare a pierderilor;
-recunoașterea unei anumite vulnerabilități și eleborarea procedurilor și metodelor de corectare a acestor
vunerabilități;
-dezvoltarea unui plan de diminuare a riscului prin planificarea riscului folosind metode de control continuu;
-limitarea riscului prin folosirea instrumentelor de control;
-evitarea riscului prin eliminarea cauzei riscului;
-asumarea riscului, prin asumarea unui risc potențial, cu implementarea unor metode de reducere a riscurilor.
3) Alegerea unei strategii eficiente și documentarea rezultatelor.
Din moment ce evaluarea riscurilor a fost finalizată, iar amenințările și vulnerabilitățile identificate, riscurile
analizate, instrumentele de control conturate, rezultatele vor fi materializate într-un document oficial (raport).
Acest raport de evaluare a riscurilor, reprezintă un document din cadrul procesului de management care
oferă factorilor de decizie cauzele, și vulnerabilitățile identificate spre a fi analizate și a se lua anumite decizii.
Factorul de decizie conform activității de management al riscurilor va avea de întreprins următoarele obțiuni:
- când se constată că pierderea este mare, se vor aplica măsuri menite a limita extinderea atacurilor,
ajungându-se astfel la limitarea potențialului de pierderi;
- în situația când avem o amenințare de la un factor uman intenționat și când costurile atacatorului sunt mai
mici decât potențialul câștig, se vor aplica măsuri menite a diminua motivația atacatorului prin creșterea costurilor ori
prin scăderea câștigurilor;
- în momentul când o vulnerabilitate poate fi exploatată, se vor aplica măsuri de protecție și măsuri
administrative interne pentru a minimiza riscul și a prevenii exploatarea;
- în situația când vulnerabilitatea există, se vor implementa măsuri preventive, care să reducă posibilitatea ca
vulnerabilitatea să fie exploatată de orice fel de amenințare.27
26Sursa: Sursa: G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 28

27Idem, op. cit, pag. 29
CAPITOLUL IV
NOŢIUNI DE TEHNICĂ FOTOGRAFICĂ, FOTOGRAFIA JUDICIARĂ

4.1. Scurt istoric despre fotografie.
Conform literaturii de specialitate, cuvântul fotografie are la origine două cuvinte provenite din limba greacă:
(φῶς phōs) care se traduce ca lumină și (γραφις graphis) care se traduce ca a scrie. Literalmente se poate traduce
prin a scrie cu lumină. De regulă, în vorbirea curentă se mai folosește termenul de imagine.28 Tehnica fotografică
cuprinde modalități variate de producere a unor imagini permanente pe suprafețe sensibile prin acțiunea fotochimică
a luminii, datorită faptului că anumite substanțe chimice își schimbă nuanța sau culoarea datorită expunerii la lumină.
Primul dispozitiv menționat de literatura de specialitate se numea camera obscură și a fost prezentat pentru
prima data în jurul anului 1558 într-o carte a lui Giovanii Batista Della Porta. Autorul, prezintă în carte pe acei oameni
ai timpului care se numeau ilustratori şi care au prezentat pentru prima dată utilizarea camerei obscure.
Prima fotografie citată de literature de specialitate, aparține lui Joseph Niepce,

care a luat această imagine de la fereastra casei sale de vacanță din Les Gras Varennes la 182729
Cercetarea propriuzisă, asupra fotografiei, a început după anii 1820 și în general a fost dirijată spre a reuși
fixarea permanentă a imaginii obținută prin expunerea la lumină. Din acele timpuri și până în ziua de astăzi, cercetătorii
au rafinat și îmbunătățit toate procedeele chimice și optice care trebuiau efectuate pentru a obține imaginea fotografică,
unde imagine era răsturnată şi reda în mod fidel ceea ce se afla în exteriorul camerei.30
Tot în aceeași perioadă, fizicianul britanic William Henry Fox Talbot făcea propriile sale experiente. Primele
succese le-a avut în 1835 și includeau imprimarea imaginii frunzelor unei plante făcute cu aparatul său de fotografiat
în miniatura (supranumit și aparatul “cursa de soareci ”). Acestea erau imagini negative imprimate pe hârtie, preparate
cu soluții de săruri de argint, sensibile la lumină, fixate întâî în săruri obișnuite și, mai apoi, la sugestia lui Sir John
Herschel (renumitul astronom englez), în trisulfat de sodiu, cunoscut și ca “ hypo.”
Următorul pas important în cercetarea lui Talbot a fost descoperirea unei imagini “latente”, produs invizibil al
unei expuneri scurte, care putea fi developată chimic. Totodată, în acele vremuri, s-a mai remarcat și francezul Louis
Daguerre care în jurul anului 1825 după mai multe încercări a mers pe varianta acoperirii cu argint a unei plăci de
28 http://ro.wikipedia.org/wiki/Fotografie
29 http://www.egirl.ro/lifestyle/tehnologie-si-internet/istoria-fotografiei
30 Încercări notabile de a captura imaginile sunt și cele ale britanicilor Thomas Wedgwood si Sir Humphry Davy la sfirsitul secolului 18. Din pacate,
ei nu au reusit sa fixeze cu succes imaginile pe care le-au creat. Imaginea lui Niepce, desi bine fixata pe hirtie, nu avea calitatea necesara care
ar fi asigurat adoptarea acestei noi tehnici. A trebuit ca un alt om de stiinta, Louis Jacques Mandé Daguerre, care a devenit asociatul lui Niepce
si a continuat sa lucreze indépendant dupa moartea acestuia, sa aduca aceste prime tentative la un nivel care sa asigure succesul la public.
Daguerre a creat imagini simple direct pe support de metal. A facut experimentele in anii 1830, iar in 1839 a facut anuntul istoric al descoperirii
procesului ce avea sa poarte numele sau. Acesta implica expunerea unei placi de cupru argintata, developarea imaginii in vapori de mercur si
fixarea acesteia in solutie de sare. Imaginile rezultate erau foarte fragile la atingere si trebuiau sa fie protejate de o sticla, dar erau capabile să
păstreze și cel mai mic detaliu.
cupru, după care a expus argintul la vapori de iod, obţinând astfel iodura de argint. Prin acest experiment Daguerre a
reuşit să facă placa fotosensibilă.
Dagherotip, care conținea și placa fotosensibilă (1826).31
Această placă fotosensibilă, era apoi pusă într-o cameră obscură şi expusă la lumină o perioadă mai
îndelungată de timp. Expuse la lumină, sărurile de argint au continuat să se înnegrească până când întreaga imagine
a devenit închisă (neagră). În urma experimentelor pe care le-a continuat, Daguerre a observat că dacă această placă
este lăsată într-o încăpere în care există vapori de mercur, aceştia vor developa imaginea. Fotografiile realizate de
Daguerre în acest mod au fost denumite în acea perioadă de timp “Dagherotipuri”.32 Aceste fotografii, erau de fapt
negativuri, care pentru a fi văzute ca pozitiv trebuia ţinută (privită) dintr-un anumit unghi. Cel ce a folosit pentru prima
dată hârtia în procesul fotografiei a fost englezul Wiliam Henry Fox Talbot care a lucrat la experimentele sale în aceeaşi
perioadă cu Daguerre. Talbot şi-a desfăşurat cercetările în condiţii similare cu ale francezului numai că a folosit hârtie
în locul plăcii de cupru. Fotografiile obţinute de Talbot erau tot negativuri, numai că acesta pentru a obţine pozitivul a
luat hârtia cu negativul, a ceruit-o pentru a o face transparentă şi a fotografiat-o din nou.
Ca atare, acesta a obţinut pozitivul pe care putea de asemenea să obţină mai multe exemplare. Aceste noi
descoperiri ale francezului Daguerre şi ale englezului Talbot, au fost folosite de către servicii de poliţie specializate în
fotografia judiciară din Franţa, Belgia, Ţările Române pentru prima data în jurul anilor 1839-1879. Ţara noastră s-a
situat printre primele ţări europene care şi-au însuşit şi folosit noile procedee de executare a fotografiei judiciare încă
din anul 1879, urmate apoi de contribuţia fraţilor Minovici în domeniul identificării persoanelor după semnalmente şi al
falsului în înscrisuri. Perfecţionarea filmelor flexibile a fost posibilă datorită procesului nou creat descoperit de George
Eastman în anul 1888. Acesta a perfecţionat procesul filmelor flexibile confecţionate din plastic creând o cameră care
conţinea o rola cu un film mai lung care realiza în jur de 100 de expuneri, unde după procesarea filmului imaginile erau
tipărite.33
31https://www.google.ro/search?q=louis+daguerre+daguerreotype.
32 Fotografii care la început erau foarte scumpe şi numai o anumită pătură a societăţii şi-o putea permite. Cu trecerea timpului aceste fotografii
au devenit accesibile şi la celelalte categorii ale populaţiei. (N.a.)
33 Toader Cătălin, Florin Niculae, op. cit. pag. 55
1.2. NOȚIUNEA IMPORTANȚA ȘI CLASIFICAREA FOTOGRAFIEI JUDICIARE
Fotografia judiciară, poate fi definită, ca un sistem de metode şi procedee tehnice speciale de fotografiere
cu aplicare în activitatea de prevenire şi descoperire a infracţiunilor, în efectuarea actelor de urmărire penală,
investigaţie, supraveghere operativă, expertiză criminalistică şi constatare ştiinţifică.34
Totodată, aceasta mai poate fi definită și ca un complex de procedee generale de fotografiere, adaptate la
nevoile specifice unor activităţi ale procesului penal.35 Fotografia judiciară ajută la fixarea aspectelor descoperite la
faţa locului, cât şi cele rezultate din examinările de laborator ale urmelor și corpurilor delicte.
Ea reprezintă de asemenea una din metodele tehnice de fixare amănunţită şi precisă a obiectelor examinate
sau de înregistrare a imaginii diverselor categorii de urme descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului.36
Importanța fotografiei judiciare
Fotografia judiciară, ca mijloc şi metodă tehnico-ştiinţifică, este absolut indispensabilă pentru fixarea anumitor
stări de fapt, pentru ridicarea şi examinarea urmelor şi a altor mijloace materiale de probă, în vederea soluţionării
corecte a cauzei penale. Împreună cu videofilmarea şi schiţa locului faptei, ajută la fixarea corectă a locului şi
împrejurimilor în care s-a comis o anumită faptă penală, precum şi la redarea fidelă a tuturor imaginilor fixate.
În practica organelor judiciare, fotografia judiciară prezintă o serie de avantaje:
- rapiditatea și uşurinţa cu care se iau imaginile din câmpul infracţional;
- asigură fidelitatea înregistrării si redării tuturor categoriilor de urme ale infracţiunii, reprezentând în acest
sens o metodă esențială de fixare a rezultatelor diverselor activități de urmărire penală;
- operativitatea redării imaginilor, asigurând o foarte mare evidenţă probatorie pe tot cursul procesului penal,
în probarea vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane;
- se poate folosii cu succes pentru cercetarea oricărei categorii de fapte penale ori de alta natură;
- se folosește și ca modalitate de prevenție în practica organelor judiciare, existând posibiltatea de mediatizare
a acestora;
- reprezintă principalul mod de ilustrare, al activității de constatare și expertiză criminalistică.37
Totodată, fotografia judiciară își aduce contribuția și la:
- documentare, prin fixarea locului faptei şi a urmelor;
- semnalare, prin reproducerea trăsăturilor persoanei (recunoaştere sau căutare în fişierul de înregistrare
a recidiviştilor);
- măsurare, prin introducerea în fotografia judiciară a unui reper etalonat (centimetru);
- demonstrare, prin prezentarea vizuală a rezultatelor examinărilor optice;
- identificare, prin compararea, juxtapunerea sau suprapunerea imaginilor;
- observarea şi fixarea rezultatelor observaţiilor făcute prin intermediul unor tehnici particulare de
iluminare (reflexie, transmisie, incidenţă, filtrare, polarizare, luminiscenţă) sau în zone spectrale invizibile (infraroşu,
ultraviolet, raze X şi gama).38
Clasificarea fotografiei judiciare.
Fotografia judiciară este clasificată din punct de vedere al tehnicii criminalistice în:
- fotografia judiciara operativă (de fixare), care se împarte în: fotografia la fața locului, fotografia de
semnalmente, fotografia de supraveghere operativă, fotografia diverselor activități de urmărire penală.
- fotografia de examinare (de laborator), care cuprinde: fotografia de examinare în radiații vizibile și
fotografia de examinare în radiații invizibile.39
Fotografia judiciară la fața locului.
Constituie principala modalitate de fixare a locului faptei, precum și a împrejurimilor acestuia, a obiectelor și
materialelor probante existente în cuprinsul său. Acest tip de fotografie ,,constituie o parte integrantă din cuprinsul
procesului verbal de cercetare la fața locului, având aceeași forță probantă.”40
34 Colectiv, Curs de Tehnică Criminalistică, „Academia de Poliţie”, 1983, pag. 20.

35 Nicoale M.- Cerbu A.-Chimia proceselor fotografice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1965.
36 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. 1, Ed. M.I. 1976. pag. 44.
38 Ionescu L., Criminalistica, note de curs, Bucureşti 2002, supracitat G. Popa, op, cit.pag. 24
40 I Mircea, ,,Criminalistica” supracitat G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 275
4.3. NOȚIUNI DE OPTICĂ FOTOGRAFICĂ
Pentru efectuarea unei fotografii, lumina este elementul esențial în obținerea acesteia.41 Astfel, termenul de
lumină desemnează în sens larg, radiația electromagnetică care este percepută de ochiul uman sau, după caz de
filmul fotografic ori de senzorul de imagine al aparatului de fotografiat.42
Deoarece fenomenele luminoase reclamau pentru explicarea lor, unele teorii ondulatorii, iar altele teoria
corpusculară s-a căutat o cale de mijloc, mai exact o teorie unitară. Aceasta teorie a fost descoperită si formulata de
către fizicianul francez Louis de Broglie în jurul anului 1924, care a afirmat că oricărei particule în mişcare îi este
asociată şi o undă. Mai târziu acesta a reuşit să demonstreze şi practic teoria sa.
În prezent, cu unele rezerve, se acceptă că lumina poate fi definită ca o formă particulară a energiei radiante,
emisă de corpurile luminoase, care se propagă sub formă de oscilaţii electromagnetice pe care le percepe ochiul.
Conform altor autori „lumina este definită ca acele radiaţii care produc senzaţii luminoase pentru ochiul omenesc” 43
sau „lumina este un flux de fotoni care posedă proprietăţi atât ondulatorii cât şi corpusculare.”44
Dat fiind că radiaţiile electromagnetice se prezintă într-o varietate infinită, este imposibilă caracterizarea lor
printr-un nume. S-a convenit că pentru caracterizarea diferitelor radiaţii să se recurgă la noţiunea de lungime de undă,
care exprimă distanţa străbătută de radiaţia electromagnetică, într-o singură pulsaţie. În practica fotografică
intensitatea luminii se exprimă în milionimi de mm. denumite milimicroni sau în zeci de milionimi de microni. Din
ansamblul radiaţiilor electromagnetice, ochiul transformă în senzaţii de lumină doar radiaţiile cuprinse intre 590-750
milimicroni şi care sunt denumite prin expresiile: lumina albă, lumina solară şi lumina de zi. Lumina albă poate fi
descompusă în radiaţii simple (monocromatice) care nu mai pot fi descompuse la rândul lor. Operaţia de
descompunere a luminii se numeşte dispersia luminii sau analiza spectrală a luminii, iar rezultatul acesteia este numit
,,spectrul vizibil al luminii naturale”. Absorţia sau reflectarea în proporţii diferite a radiaţiilor din spectrul vizibil dau
culoare corpurilor.
Totodată, după natura lor sursele de lumină folosite în fotografie se împart în:
- surse de lumină naturale, dintre toate, soarele este cea mai bună sursă de lumină, unde lumina zilei este
o formă specifică a luminii soarelui, care are şi o intensitate foarte mare. - surse de lumină artificiale:
flacără, bec cu incandescenţă sau cu descărcări în gaze. De asemenea, spectrul de lumina vizibil perceput de
retina ochiului se prezintă sub diferite culori cum ar fi:
*390 la 450 nm. =violet;
*450 la 510 nm. =albastru;
*510 la 530 nm. = verde;
*530 la 590 nm. = galben;
*590 la 620 nm. = portocaliu;
*620 la 750 nm. = roşu.
Conform literaturii de specialitate, sub 390 nm. se află radiaţiile invizibile cu ochiul liber, mai exact radiaţiile
ultraviolete, iar peste 750 nm. a lungimii de undă se află radiaţiile infraroşii.
Pentru mediile transparente și omogene, lumina propagă în linie dreaptă. Însă de la această regulă există mici abateri
cum ar fi atunci când, în calea unei radiaţii se interpune un corp, energia radiaţiei se va împarte în două şi anume: o
parte pătrunde în acel corp, iar cealaltă parte este retransmisă în toate direcţiile de către suprafaţa acelui corp.
De asemenea, traseul rectiliniu al radiației luminoase, se numește rază de lumină, în timp ce mănunchiul de
raze se numește fascicul luminos. Fascilculele pot fi cu raze paralele, divergente ori convergente. Totodată, lumina
poate fi caracterizată în funcție de interferență, reflexie, refracție, difuzie, difracție și dispersie.45
41 N.A. - Se poate spune că, aparatul de fotografiat a fost construit după modelul ochiului uman, în sensul că ochiul captează radiațiile
luminoase care sunt reflectate de obiectele din jur.
42Astronomul englez Isaac Newton, în jurul anului 1669 susţine că lumina emite corpusculi (particule) materiali luminoşi extrem de fini, care se
propagă în spaţiu în linie dreaptă cu viteza proprie luminii de 300.000 km./sec. De asemenea teoria ondulatorie formulată de astronomul olandez
Christiaan Huygens în 1678 şi dezvoltată mai târziu de fizicianul francez Augustin Jean Fresnel în jurul anului 1815, prin care se susţine că
sursa de lumină produce impulsuri asemănătoare oscilaţiilor şi care se propagă sub formă de unde atât în mediile transparente cât şi în vid.42
43 Colectiv, Curs de Tehnică Criminalistică – „Academia de Politie”, 1975.
44 Iuliu Pogany, Fotografia de la teorie la practică, Ed. Stiinţifică şi Tehnică , Bucureşti 1987.
4.4. APARATUL FOTOGRAFIC CLASIC, ELEMENTE COMPONENTE ȘI ROLUL LOR
Realizarea fotografiei judiciare la fața locului (ori a altui gen de fotografie), nu se poate realiza în prezent,
decât folosind o cameră fotografică. Totodată, în sens restrâns fotografia poate fi percepută ca o redare în imagini a
lumii înconjurătoare. Surprinderea și redarea imaginilor, se realizează prin două fenomene distincte şi anume: cu
ajutorul unei lentile se formează imaginea obiectului fotografiat, prin fenomenul fizic, propagarea şi refracţia luminii şi
al doilea fenomen chimic, fixarea pe materialul fotosensibil a imaginii formată de lentilă.46 Aceste două fenomene
întrunite pe principiul camerei obscure, au dus la apariţia aparatului de fotografiat.47
Schematic, orice aparat fotografic este alcătuit din următoarele părți componente: corpul aparatului,
obiectivul fotografic, camera obscură, obturatorul, dispozitivul de vizare și punere la punct (vizorul).
Corpul aparatului
Este format dintr-o cutie perfect etanşă la lumină şi unde pe peretele anterior este fixat obiectivul, iar pe
peretele posterior se găseşte materialul fotosensibil. În general, este construit din material plastic, metal ori alte
componente ori aliaje diferite. Trebuie să fie complet izolat, astfel încât să nu permită intrarea luminii în interior, cu
excepția celei care intră prin obiectiv și e destinată impresionării filmului fotosensibil. Corpul aparatului, este proiectat
conform unor principii ergonomice, astfel încât să permită accesul ușor și rapid la facilitățile aparatului fotografic.
Schema constructivă a aparatului de fotografiat clasic.48
Obiectivul fotografic
Obiectivul, permite accesul luminii în aparat și focalizează imaginea pe film. Este elementul care influențează
în foarte mare măsură claritatea și calitatea imaginii finale, care se impresionează pe filmul fotografic, fiind format prin
asocierea mai multor lentile, convergente şi divergente, precum şi prin adăugarea unui dispozitiv numit diafragmă
care limitează razele marginale. Din punct de vedere tehnic, obiectivele fotografice, cu ajutorul razelor de lumină
formează în camera obscură imaginea obiectelor înconjurătoare.
Totodată, prin intermediul lentilelor se imprimă cu ajutorul luminii, pe materialul fotosensibil aflat în camera
obscură, o imagine micşorată şi răsturnată.49
46Trebuie însă reținut, că lumina este esențială în fotografie. Aproape toate formele de fotografie se bazeaza pe proprietatile unor cristale de
argint, compuși chimici ai argintului și a unor halogeni (bromina, clorina sau iodina), sensibile la lumină. Aceste cristale se găsesc sub formă de
emulsie (o pelicula fina gelatinoasă) care se află în filmul fotografic.
48Sursa: http://www.e-scoala.ro/fizica/aparat_foto_parti_componente.html
49Lentile convergente, transformă un fascicul paralel într-unul convergent, lentile divergente, transformă un fascicul paralel într-unul divergent.
Lentile covergente și divergente50
Obiectivul fotografic, este caracterizat în amănunt prin următoarele caracteristici tehnice:

- distanţa focală ;
- luminozitate ;
- profunzimea de câmp;
- unghiul de câmp ;
- puterea separatoare.
Distanţa focală: reprezintă distanţa de la centrul optic al obiectivului, la suprafaţa plană a materialului
fotosensibil, respectiv intersecţia razelor (în camera obscură) care vine de pe o anumită imagine aflată în faţa
obiectivului. Valoarea distanţei focale, este notată pe montura obiectivului prin litera F sau f urmată de semnul = şi de
indicaţia ,,mm’’ sau ,,cm’’. Exemplu: F=50 mm. Alteori avem forma :,,1:2,8 f=50 mm” în care cifrele 1:2,8 indică
luminozitatea, iar f=50 indică distanţa focală.51
Luminozitatea: sau deschiderea relativă, reprezintă capacitatea obiectivului de a lăsa să treacă prin el o
anumită cantitate de lumină într-un timp determinat. Luminozitatea reală, nu este însă determinată de diametrul interior
al obiectivului, ci de deschiderea diafragmei şi de distanţa focală. Deschiderea maximă utilă a diafragmei şi distanţa
focală determină deci luminozitatea. Luminozitatea se exprimă prin raportul dintre deschiderea utilă şi distanţa focală.
Pentru exemplificare dacă avem un obiectiv cu deschidere utilă de 25 şi distanţa focală de 50 mm. va avea o
luminozitate de 25/50 =1/2. Luminozitatea obiectivului poate fi redusă (nu şi mărită) prin diafragmare, care se poate
fixa şi manevra printr-un inel montat pe obiectiv numit inelul diafragmei. Pe acest inel sunt gravate deschiderile
diafragmei şi anume: 2-2,8-4-5,6-8-11-16. Indicaţiile luminozităţii sunt valabile numai când reglăm aparatul pentru
infinit.
Profunzimea de câmp: este zona dinaintea şi din spatele planului pentru care s-a făcut punerea la punct a
obiectivului. Zona de profunzime (claritate) se întinde mai puţin în faţa planului de punere la punct şi mai mult în spatele
lui. Zona de claritate a unui obiectiv este determinată de distanţa focală a obiectivului, care reprezintă depărtarea
dintre centrul optic al obiectivului şi suprafaţa plană a materialului fotosensibil din interiorul aparatului fotografic, atunci
când obiectivul este pus la punct pentru infinit. Cu cât avem distanţa focală mai mică, avem zonă de claritate mare şi
invers.
Unghiul de câmp al imaginii, este acel unghi care determină limitele extreme ale imaginii formate de obiectiv
pe materialul fotosensibil. Acest unghi este dat de razele de lumină extreme pe care obiectivul aparatului fotografic le
poate prinde,52 şi variază de la un obiectiv la altul, în funcţie de distanţa focală. Cu cât distanţa focală este mai mare,
cu atât unghiul de câmp este mai mic şi invers. De asemenea în câmpul imaginii se poate înscrie un format pătrat sau
dreptunghiular, formate a căror diagonală este aproximativ egală cu distanţa focală a obiectivului. Unghiul de câmp al
obiectivului este determinat de distanţa focală, cu care este în raport invers proporţional.
În funcţie de unghiul de câmp al imaginii avem următoarele tipuri de obiective:
- superangulare, au distanţa focală mică şi unghi de câmp mare, adică distanţă focală sub 40 mm şi unghi
de câmp al imaginii de peste 63 grade. (sub 40 mm ; L. 63 grade).
50 Sursa: https://www.google.ro/search?q=Lentile+convergente+şi+divergente
52 Camil Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972 pag. 31.
- normale, cu distanţa focală cuprinsă între 40 şi 50 mm. şi unghi de câmp al imaginii de 46 grade. (40-55
mm. L.46 grade).
- teleobiective, cu distanţa focală de peste 55 mm şi unghi de câmp mic de la 18 la 3 grade. (55 mm. L. 3-18
grade). Se folosesc de regulă pentru fotografierea imaginilor aflate la distanţe mari.
Puterea separatoare, reprezintă numărul maxim de linii albe şi negre echidistante, pe care un obiectiv le
poate reda pe 1 mm. lungime.53 Ea este determinată atât de calităţile optice ale unui obiectiv, cât şi de calităţile
materialului fotosensibil folosit. Puterea separatoare a unui obiectiv, este mai mare la centru şi scade foarte mult spre
margine. Prin diafragmare se poate obţine o anumită creştere a puterii separatoare. Obţinerea clarităţii unei imagini
este puternic afectată de: aberaţia de sfericitate a lentilelor; aberaţiile cromatice; distorsiunea; coma; curbura de
câmp.54
Camera obscură, are rolul de a proteja materialul fotosensibil şi imaginea formată pe acesta, faţă de influenţa
altor raze de lumină, altele decât cele care trec prin obiectiv când se face expunerea. Camera obscură în raport de
modelul aparatului, ea poate fi pliabilă ori rigidă.
Obturatorul, din punct de vedere tehnic, obturatorul este mecanismul care controlează durata de expunere
a filmului la lumină. Este, un mecanism care permite să treacă lumina prin obiectiv la materialul fotosensibil un anumit
timp, fixat de cel care execută fotografierea. Acest timp se numeşte timp de expunere.55
Mecanismul obturatorului, este alcătuit din următoarele componente:
- pârghia sau butonul de armare, care armează întregul mecanism obturator.
- perdelele sau lamelele, care acţionate de mecanism lasă să treacă lumina numai un anumit timp, dat de
timpul de expunere fixat dinainte.
- discul de viteze, pe care se află timpii de expunere, care lasă lamelele ori perdelele să fie deschise un
anumit timp.
Pe discul de viteze la aparatele de fotografiat clasice există mai mulţi timpi şi anume:
- timpi lungi: 1/30” , 1/25’’ , 1/15’’ , ½’’, 1/1’’;
- timpi scurţi: 1/50’’, 1/60’’, 1/125’’.
- timpi foarte scurţi: 1/250’’, 1/500’’, 1/1000’’
De asemenea, aparatele de fotografiat sunt prevăzute pe discul timpilor de expunere şi cu timpi lungi
nelimitaţi, notaţi cu literele T, Z, B, la care obturatorul rămâne deschis până la a doua apăsare, sau atât timp cât degetul
stă apăsat pe declanşator.56
Sistemul de vizare şi punere la punct
Face încadrarea subiectului de fotografiat, precum și claritatea imaginii lui. Încadrarea se face privind prin
vizorul dreptunghiular al aparatului de fotografiat care fixează subiectul de fotografiat şi cu ajutorul inelului de claritate
de pe obiectiv reglăm claritatea imaginii până când subiectul care trebuie fotografia se vede foarte clar. Aparatele de
fotografiat clasice noi sunt prevăzute atât pentru sistemul manual de efectuare a clarităţii imaginii, cât şi automat (auto-
focus). Dispozitivul de punere la punct, poate fi construit în mai multe feluri şi anume:
Sistem reflex: care are oglindă reflexă cu un singur obiectiv și prezintă avantajul de a pune la punct şi de a
viza (încadra) acelaşi câmp ca cel ce urmează a fi fotografiat.57
Imaginea este proiectată mai întâi pe o oglindă la 45 grade şi de aici pe un geam mat sau un sistem de
prisme care îi determină întoarcerea pe verticală.58
Sistem telemetru: funcţionează după principiul vederii stereo, deci se bazează pe suprapunerea a două
imagini reflectate în două oglinzi, situate în dreptul unui orificiu fiecare, separat. Deci vizorul şi obiectivul sunt situate
pe două axe optice paralele.59
53 Colectiv, Curs de tehnică criminalistică, Academia de Poliţie 1983, pag. 116.

55Închiderea şi deschiderea obturatorului, se face cu ajutorul unor perdele din pânză cauciucată sau lamele metalice.
56Totodată obturatoarele aparatelor fotografice sunt prevăzute cu un circuit electric şi priză situate pe corpul aparatului, care are rolul de a face
legătura cu o lampă electronică (blitz), care la declanşarea obturatorului produce descărcarea electronică a blitz-ul conectat.
57 Camil Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1972, pag. 38.
58 Sistemul reflex, este compus din vizor, oglindă reflexă (în interiorul aparatului), inel de claritate cu scala distanţelor.
59 Cele mai folosite sunt aparatele fotografice clasice sistem reflex.
Accesoriile aparatului de fotografiat clasic, sunt: trepiedul sau stativul, firul declanşator, şina de glisare
(alunecare), lampa blitz, filtrele de lumină, inele prelungitoare, parasolarul, capacul obiectivului, geanta aparatului,
exponometrul.60
4.5. METODE DE EXECUTARE A FOTOGRAFIEI JUDICIARE OPERATIVE

LA FAȚA LOCULUI
Literatura de specialitate, indică următoarele metode de executare a fotografiilor judiciare la fața locului:
- metoda fotografiei unitare;
- metoda fotografiei panoramice;
- metoda fotografiei de măsurătoare;
Metoda fotografiei unitare.
Este metoda prin care un anumit subiect supus fotografierii este surprins într-un singur cadru. De regulă, este
folosită atunci când zona supusă cercetării criminalistice, poate fi cuprinsă într-o singură imagine.
Dacă locul este mai extins, se pot folosii următoarele procedee de fotografiere:
Fotografia de pe poziții contrare (pe sectoare), se folosește de regulă în cazul fotografiilor schiță și de
orientare, având aplicabilitate în fotografierea zonelor de teren unde există diferențe de relief, ori în cazul accidentelor
de circulație.61
Fotografia de pe poziții încrucișate, reprezintă o variantă a fotografiei de pe poziții contrare, sub aspectul
că se vor executa mai multe fotografii din cât mai multe unghiuri. Fotografiile, se execută cu aparatul situat succesiv în
diferite puncte diametral opuse în scopul înlăturării din imagine a așa-ziselor ,,zone oarbe” pentru a reliefa întregul loc
al faptei.62
Metoda fotografiei panoramice
Oferă posibilitatea obţinerii imaginii complete a locului unde s-a săvârşit o infracţiune, indiferent de întinderea
acestuia, de situarea lui din punct de vedere topografic ori de acoperirile existente în acel loc. De regulă, acest
procedeu se pune în practică, atunci când suprafaţa ce urmează a fi fotografiată are lăţime şi adâncime mari, terenul
fiind lipsit de denivelări importante şi neprezentând acoperiri prea mari.
Literatura de specialitate, menționează două procedee de realizare a fotografiei panoramice:
Fotografia panoramică liniară, constă în fotografierea succesivă a locului săvârşirii infracţiunii, pe porţiuni
mai mari sau mai mici, în raport de unghiul de câmp al obiectivului fotografic. Astfel, cel care execută fotografierea
imaginează o linie paralelă cu latura cea mai lungă a locului ce urmează a fi fotografiat, luând, în mod succesiv, imagini
prin deplasarea pe linia imaginară aleasă.
Fotografia panoramică circulară, unde camera de fotografiat este montată pe trepied şi fixată în centrul
zonei de cercetat. Se execută fotografii, de la centru spre exterior, rotind aparatul de aşa manieră încât în imaginea
următoare să fie cuprinsă şi o porţiune din suprafaţa fotografiată anterior.63 Se execută fotografii până se obține o
rotație completă cu aparatul de fotografiat.
Metoda fotografiei de măsurătoare
Cunoscută şi ca „metoda măsurătorii fotografice“ şi constă în stabilirea pe fotografie a dimensiunilor obiectelor
şi a distanţelor dintre acestea. Dintre procedeele mai frecvent întâlnite în cadrul fotografiei de măsurătoare avem:
Fotografierea la scară, constă în fixarea obiectelor şi urmelor a căror dimensiuni exacte sunt necesare în
timpul urmăririi penale. Ca atare, se procedează la așexarea pe una ori pe ambele laturi ale unui obiect găsit la fața
locului a unor instrumente de măsurare având gradațiile omologate. Instrumentul de măsurare trebuie așezat în același
plan cu obiectul. Fotografierea se va face prin folosirea aparatului fără trepied, ori montat pe acesta. Trebuie respectată
regula ca obiectivul aparatului să fie fixat perpendicular pe planul obiectului. La aparatele de fotografiat digitale, se
recomandă utilizarea funcției macro.64
Fotografia metrică, se aplică ori de câte ori, cu ocazia desfăşurării unor activităţi, apare necesitatea de a se
fixa prin fotografiere forma, dimensiunile şi poziţia diferitelor obiecte plasate în profunzimea spaţiului respectiv. Acest
60
Toader Cătălin, Florin Niculae, op. cit. pag. 64
62 Emilian Stancu, op. cit. pag. 72
63 V. Bercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 154.
gen de fotografie, se realizează utilizând de regulă banda metrică gradată din trusa criminalistică. Pentru realizarea
fotografiei, obiectivul camerei de fotografiat, trebuie să fie paralel cu solul, iar banda metrică să fie poziționată în
prelungirea axei optice a obiectivului, sau perpendiculară pe axul optic.65
4.6. GENURILE DE FOTOGRAFII EFECTUATE CU OCAZIA CERCETĂRII LOCULUI FAPTEI
Principalele categorii de fotografii operative care se efectuează la fața locului, sunt cunoscute în literatura de
specialitate, sub denumirea de genuri de fotografii care se execută cu ocazia cercetării locului faptei.66 Aceste genuri
de fotografii ale locului infracțiunii servesc pentru fixarea imaginii de ansamblu a locului faptei, sau a descoperirii
efectelor acesteia şi pentru fixarea obiectelor principale descoperite în cadrul cercetării criminalistice efectuate.
Pentru ca aceste fotografii să poată fi folosite în activitatea organelor de urmărire penală, ele trebuie să
ilustreze cele consemnate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului ori în schiţa locului unde s-a derulat activitatea
infracţională, respectiv să redea cu fidelitate locul faptei, obiectele şi urmele în dimensiuni şi perspective
corespunzătoare, cu toate detaliile pe care le conţin.67 Ca atare, cu ocazia cercetării locului faptei se execută
urmatoarele genuri de fotografii:
- fotografia de orientare;
- fotografia schiţă;
- fotografia obiectelor principale, a urmelor a cadavrelor;
- fotografia de detalii
Fotografia de orientare
Fotografie de orientare.68
Fotografia de orientare, fixează imaginea de ansamblu a locului infracţiunii, cadrul acestuia, stabilind raportul
în care se găseşte locul propriu-zis al infracţiunii faţă de împrejurimile lui. Fotografia de orientare, urmăreşte
surprinderea acelor aspecte capabile să ofere o anumită imagine asupra raportului dintre locul propriu-zis al faptei şi
zona înconjurătoare, cum sunt de pildă, distanţele până la construcţiile sau alte puncte de reper din apropiere,
drumurile de acces, posibilităţile de vizibilitate.69
Totodată, trebuie specificat faptul că în funcţie de natura şi întinderea locului, ea poate fi unitară, când se
realizează dintr-o singură poziţie, sau panoramică, în cazul fotografierii pe segmente a locului respectiv. La rândul său,
fotografia panoramică poate fi circulară, când locul faptei este foarte întins şi nu poate fi cuprins într-o singură imagine
65 Idem
66 Conform CPP art. 195 alin. 2
67 Vasile Bercheşan, Curs de tehnică criminalistică, vol. 1, Ed. Little Star, Bucureşti 2002, pag. 170.
68 Practică operativă 2010.
69 Emilian Stancu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1994, pag. 122.
(exemplu: o zonă împădurită), sau liniară, când obiectul de fotografiat are dimensiuni mari şi de asemenea nu poate fi
cuprins într-o singură imagine (exemplu: un imobil de dimensiuni mari situat pe o stradă).70
Fotografia schiţă.
Cuprinde locul propriu-zis al infracţiunii, cu toate particularitățile sale,

fără împrejurimi.
Cuprinde imaginea locului săvârşirii faptei, cu toate particularităţile sale, dar fără împrejurimi şi are în prim
plan obiectul principal, central al cercetării criminalistice, adică obiectul asupra căruia s-a îndreptat nemijlocit acţiunea
infractorului.71
În cazul în care locul infracţiunii nu poate fi cuprins într-o singură fotografie, fie datorită configuraţiei terenului
fie datorită întinderii prea mare a acestuia se fac o serie de fotografii schiţe, pentru a cuprinde toate sectoarele şi toate
aspectele lor. Pentru marcarea mijloacelor materiale de probă, se folosesc unitățile metrice, plăcuțele, jaloanele
existente în trusa criminalistică ori în auto-laboratorul criminalistic.
Fotografiile schiţă, cuprind mai multe procedee de executare şi anume:72
- fotografia schiţă unitară, atunci când într-o singură imagine fotografică este cuprins în întregime locul
faptei;
- fotografia schiţă pe sectoare, în care locul faptei, neputând fi cuprins într-o singură imagine, este fixat pe
sectoare, la aceeaşi scară şi grad de iluminare;
- fotografia schiţă de pe poziții încrucișate, cu ajutorul căreia locul faptei se fotografiază din mai multe
poziţii opuse, pentru a se elimina zonele oarbe. Aceste fotografii dacă este posibil se execută din patru puncte
diametral opuse şi al căror ax imaginar se întretaie în centrul locului faptei sau al obiectului principal de la locul faptei,
într-un unghi de 90°.
- fotografia schiţă de pe poziții contrare, constă în fixarea locului faptei din două poziţii diametral opuse,
obţinându-se astfel două fotografii schiţe în care obiectele din zona centrală sunt redate pe ambele fotografii.73 Astfel,
imaginile obţinute vor reuşii să redea întreg spaţiul, partea centrală apărând pe ambele imagini, văzută sub unghiuri
diametral opuse.

71 Idem
72 Camil Suciu. op. cit. pag. 57-59.
Fotografia de pe poziţii contrare74
- fotografia schiţă panoramică, pentru cazurile în care locul faptei are o extindere prea mare, pentru a putea
fi cuprinsă într-o singură fotografie fără a se pierde detaliile mai importante. Această fotografie se obţine prin
fotografierea succesivă a mai multor porţiuni din locul săvârşirii faptei. Imaginile fragmentate obişnuite se ambalează
apoi într-o singură fotografie. Fotografia panoramică se poate executa liniar sau circular.
- fotografia schiţă panoramică liniară, se efectuează prin deplasarea aparatului fotografic pe o linie imaginară
paralelă cu linia frontală a locului faptei, astfel ca fiecare fotografie succesivă, să cuprindă o parte din imaginea
fotografiei alăturate. Suprafaţa fiecărei porţiuni în fotografia panoramică liniară, depinde de unghiul de deschidere de
câmp al obiectivului aparatului fotografic şi de distanţa de la care se fotografiază. Deplasarea aparatului de-a lungul
planului, paralel cu linia frontală a locului faptei se va face numai cu 3/4 din totalul deschiderii date de unghiul de
câmp, încălcarea marginală a imaginilor servind la uşurarea asamblării fotografiei panoramice liniare.75 La deplasarea
paralelă a aparatului fotografic se va ţine seama de păstrarea aparatului în poziţie paralelă cu locul faptei, precum şi
de înălţimea şi de înclinarea aparatului.
- fotografia schiţă panoramică circulară. În acest caz, aparatul fotografic rămâne fixat pe trepied în acelaşi
loc, astfel ales încât să poată cuprinde toate punctele locului faptei ce urmează a fi fotografiat. În funcţie de distanţa
aparatului fotografic, de locul faptei şi de deschiderea de câmp a obiectivului fotografic se va alege ,,baza fotografică
de obiect”, ceva mai mică decât unghiul de deschidere al obiectivului. Deplasăm (rotim) aparatul fotografic pe trepiedul
rămas fix cu câte un interval de unghi corespunzător ,,bazei fotografice de obiect”, admise şi se va reproduce într-o
imagine circulară întregul loc al faptei. Această metodă a fotografiei panoramice circulare se aplică numai în cazurile
când locul faptei este foarte extins.76
74 George Panfil, fundamentele tehnicii criminalistice, vol. 1 Ed. Estfalia 2010, pag. 25
75 Camil Suciu. op. cit. pag. 59.
Fotografia obiectelor principale
Cuțitul (obiect principal)
Acest gen de fotografie, cuprinde numai o parte din locul faptei în care se află obiectele care au legătură
directă cu fapta, ca de exemplu: obiectele corp delict, obiecte care au suferit modificări de poziţie ori deteriorări şi toate
categoriile de urme.77 Ca atare, sunt fixate imaginile acelor obiecte care sunt implicate sau care reflectă urmele şi
consecinţele faptei infracţionale, precum şi a celor care au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii şi a
obiectelor produs al infracţiunii.78 Acestea se constituie în tot atâtea puncte centrale care interesează cercetarea. Astfel
de obiecte pot consta după caz, în instrumentul de efracţie, mijlocul de transport de care s-a folosit făptuitorul, arma
de foc, focarul incendiului, urma mijlocului de transport.79 Fotografia obiectului principal va trebui dublată de o fotografie
care va reda poziţia acestui obiect în ansamblul câmpului infracţional, precum şi în raport de poziţia sau distanţa față
de alte obiecte principale. Fotografia obiectelor principale, se execută în faza statică a cercetării locului faptei, întocmai
ca şi fotografia de orientare şi fotografiile schiţă, fără ca obiectul să fie deplasat din locul în care a fost descoperit,
interesând în primul rând poziţia acestuia şi distanţele la care se află faţă de alte obiecte ale infracţiunii.80

78Emilian Stancu, op. cit. pag.126.
79 Vasile Bercheşan, Curs de tehnică criminalistică vol. 1. op. cit. pag. 178.
80 Camil Suciu op. cit. pag. 60.
Fotografia de detaliu
Detaliu al mânerului cuțitului, pe suprafața căruia au fost descoperite un nr. de trei urme digitale.
Se efectuează de regulă, asupra macroreliefului și microreliefului urmelor și obiectelor, în vederea reținerii
caracteristicilor de gen și individuale care le particularizează.81 Specialistul criminalist, va insista atât asupra aspectului
obişnuit al obiectului respectiv, cât şi asupra modificărilor produse cu ocazia săvârşirii infracţiunii cercetate, unde
fiecare obiect va interesa ca o probă materială luată izolat, fotografiindu-se independent de decorul în care se găseşte
la locul infracţiunii.
Scopul fotografiei, constă în redarea detaliilor obiectelor și urmelor fotografiate. Se efectuează în faza
dinamică a cercetării locului faptei, unde diferitele obiecte, neridicate până atunci de la locul în care se găseau, se
ridică cu grijă, pentru a fi examinate separat şi amănunţit. Trebuie menționat faptul că, fiecare obiect interesează ca o
probă materială luată izolat, fotografiindu-se independent de locul unde a fost descoperită. Fotografierea detaliilor se
face cu aparatul fixat pe un trepied sau pe un aparat de reproducere şi cu obiectivul orientat în poziţie perpendiculară
pe obiectul fotografiat. Pentru evidenţierea detaliilor, iluminarea obiectelor se va face diferit în funcţie de natura
acestora şi de mecanismul de creare a urmelor.82
Acest gen de fotografie se execută întotdeauna la o scară mai mare decât celelalte fotografii de la locul faptei,
uneori la o scară mai mare decât dimensiunea reală a obiectului, cum sunt urmele de mâini sau diferitele striaţii, care
se execută la scara 4:1.83
4.7. Fotografia de fixarea rezultatelor reconstituirii, percheziției, semnalmentelor, precum și fotografia

de supraveghere operativă
Fotografia de fixare a rezultatelor reconstituirii
Se efectuează de regulă la sfârșitul urmăririi penale, în scopul fixării locului în care se desfăşoară această
activitate şi a momentelor importante din procesul comiterii faptei, reproduse artificial, pentru stabilirea circumstanţelor
şi împrejurărilor concrete în care a fost săvârşită fapta. Aceasta va cuprinde:
- fotografierea locului reconstituirii, în total sau în parte, care ilustrează întregul loc în care se desfăşoară
procesul reproducerii săvârşirii faptei;
- fotografierea momentelor reconstituite, cu indicarea căilor de acces către locul faptei și de la locul faptei;
indicarea mijloacelor și instrumentelor utilizate la săvârșirea faptei; ilustrarea diverselor activități ori acțiuni de către
participanți.84
Aceste activități de urmărire penală sunt efectuate în vederea verificării unor probe sau pentru descoperirea
de probe noi.

83 Camil Suciu. op. cit. pag. 61.
Fotografia de fixare a rezultatelor percheziției.
Înactivitatea practică, fotografia de fixare a rezultatelor percheziției se efectuează pentru ilustrarea rezultatelor
acesteia şi în principal pentru fixarea particularităţilor şi a locului unde au fost ascunse obiectele căutate. De regulă,
se execută în condiţiile de loc şi timp în care organul de urmărire penală desfăşoară această activitate tactică.85
Cu ocazia efectuării acestor fotografii vor fi surprinse și fixate locul (locurile) unde au fost ascunse obiectele,
raportat la celelalte încăperi din jur, apoi locul propriuzis şi dacă este nevoie chiar anumite părţi ale acestuia. Deseori,
este necesară chiar fotografia de detaliu (a mecanismului de inchidere, de ascundere a abiectului).86 Ca și
particularitate, în cazul unei percheziţii domiciliare, dacă obiectul a fost descoperit într-o ascunzătoare în dulap, se
fotografiază aspectul general al camerei cu situarea dulapului, apoi ascunzătoarea din dulap, cu obiectele descoperite
în acesta şi mecanismul de închidere, modul de camuflare a obiectelor şi apoi obiectele. Aceaşi ordine a fotografiei
se foloseste în cazul descoperirii unor obiecte ascunse într-o haină cu ocazia efectuării percheziţiei corporale.87
Totodată, faţă de aceste aspecte, se va mai avea în vedere urmatoarele:
- se fixează locul unde au fost ascunse obiectele, înscrisurile ori valorile căutate. Se procedeaza la fixarea
locului de ascundere fara împrejurimile sale, dupa regulile fotografiei obiectelor principale. Numarul acestor fotografii
depinde de cel al ascunzatorilor, nu de numarul obiectelor ascunse.88
- la fotografia locului percheziţiei, care trebuie să întrunească elementele unei fotografii de orientare, se
urmăreşte fixarea locului unde se execută aceasta activitate de tactică criminalistică;
Fixarea locului unde se execută aceasta activitate.89
- se fotografiaza înscrisurile, valorile și obiectele descoperite, unde fotografia trebuie să redea fiecare obiect,
luat izolat.90
Planșa cu fotografiile efectuate cu ocazia percheziției face parte integrantă din procesul-verbal întocmit cu
acest prilej, care constituie o modalitate de fixare a rezultatelor activităților desfășurate, conform procedurii penale și
tacticii criminalistice.
Fotografia de semnalmente
Are ca scop înregistrarea persoanelor care au săvârşit fapte penale, urmărirea şi identificarea infractorilor şi
identificarea cadavrelor sau a persoanelor cu identitate necunoscută prin fixarea trăsăturilor exterioare ale acestora.91
Fixarea trăsăturilor exterioare prin fotografiere, se efectuează de regulă în vederea identificării, comparării sau
înregistrării în bazele de date specializate. Fotografia semnalmentelor, se constituie ca un ansamblu de procedee

86 La efectuarea fotografiilor, trebuie să folosim fotografia de orientare, schiţă, a obiectelor principale şi de detalii.
87I. Mircea, op. cit. pag. 40.
88 Idem
89 https://andreivocila.wordpress.com
90 Vasile Berchesan, Ruiu Marin, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. Little Star 2004, pag. 169
fotografice destinate înregistrării imaginii persoanelor care au săvârşit infracţiuni, precum şi a cadavrelor necunoscute,
în vederea identificării lor ulterioare.92 Această ramură a fotografiei judiciare operative se împarte în:
- fotografia de identificare a persoanelor;
- fotografia cadavrelor;
- fotografia de urmărire.
Fotografia de identificare a persoanelor, aceasta se execută sub forma a două fotografii bust, una din faţă şi
una din profil stânga/dreapta, în anumite condiţii dinainte stabilite. Persoana va privi înainte având capul descoperit,
de regulă va fi pieptănată şi bărbierită, fără ochelari, (dacă persoana de regulă poartă ochelari, se va fotografia şi cu
aceştia) având urechea dreaptă descoperită. În anumite situaţii se execută fotografierea din ambele profile, din
semiprofil, ori din picioare, în scopul redării pe imagine a ţinutei obişnuite a persoanei ce urmează a fi identificată ori
după caz, a părţii corpului care prezintă anumite caracteristici, cum ar fi cicatrice, aluniţe, tatuaje, amputări.93
Fotografierea persoanei în poziţia în picioare de regulă se execută din faţă, iar dacă unele caracteristici ale ţinutei, ori
unele semne particulare, tatuaje amputări, se văd mai bine din lateral, atunci fotografierea persoanei se va face şi din
acel unghi în care acestea sunt cel mai bine evidenţiate.
La fotografierea în picioare pentru a putea măsura şi înălţimea persoanei, se va include în fotografie şi o
unitate metrică. În cazul fotografierii persoanelor cu identitate necunoscută, se vor respecta obligatoriu următoarele
reguli:
- persoana va fi fotografiată cu îmbrăcămintea pe care a purtat-o în momentul când a fost găsită;
- semnele particulare vor fi fotografiate la scară;
- persoana va fi fotografiată exact cum a fost găsită, apoi va fi spălată, bărbierită, tunsă, i se va aranja ţinuta,
apoi va fi fotografiată din nou;
- fotografia de semnalmente nu se va retuşa.
Fotografia de supraveghere operativă.
Se execută în cadrul activităţilor operative de supraveghere a persoanelor suspecte, care pregătesc
săvârşirea unei infracţiuni ori întreprind acţiuni de înlăturare ori de ascundere a urmelor infracţiunii și cuprinde
momentele mai importante din activitatea infracţională a persoanei urmărite, ori cu scopul de a prevenii infracțiunile.94
Acest gen de fotografie, poate contribui la documentarea întregii activităţii infracţionale ale suspecţilor şi
lămurirea unor împrejurări ale cauzei. Mai este denumită şi fotografie de urmărire şi se efectuează numai în codiţiile
prevăzute de lege, şi constă în înregistrarea prin fotografiere, filmare, inclusiv înregistrare videomagnetică, a unor
activităţi cu caracter infracţional, precum şi a contactelor dintre participanţii la săvarsirea unei fapre prevazute de legea
penală. Prin efectuarea fotografiei de supraveghere operativă sunt susrprinse atât activităţi cu caracter infracţional, cât
şi activităţi de ascundere a urmelor infracţiunii deja comise, a locurilor frecventate de făptuitori, anturajul acestora şi
persoanele cu care se întâlnesc.95
De regulă, fotografia se execută fără ştirea persoanelor fotografiate, folosindu-se pentru aceasta mijloace
tehnice moderne constând în aparatură de fotografiat performantă, precum şi aparatură dotata cu amplificatoare
electronooptice, care măresc intensitatea fluxului luminos de câteva sute de ori.96
92 Emilian Stancu, op. cit. pag. 132.

93 Vasile Bercheşan op. cit. pag. 192.
95 Vasile Berchesan, Ruiu Marin, op. cit. pag. 180
EFECTUAREA ALTOR CATEGORII DE FOTOGRAFII CU OCAZIA CERCETĂRII
LOCULUI FAPTEI
4.8. Fotografierea cadavrelor.

Pentru efectuarea în bune condiţii a fotografiei de identificare a cadavrelor trebuie respectate cu stricteţe
următoarele reguli:
- Fotografia din faţă se execută prin aşezarea cadavrului cu faţa în sus, pe un fond care să permită
evidenţierea contururilor exterioare. Pentru aceasta, aparatul de fotografiat se poziționează deasupra cadavrului, astfel
încât axul optic al acestuia să fie plasat perpendicular pe planul feţei victimei. În cazul în care nu este posibilă aşezarea
cadavrului cu faţa în sus, acesta va fi întors pe o parte. Este interzisă sprijinirea acestuia de obiectele înconjurătoare.
Pentru a nu se deforma imaginea, atunci când se întoarce cadavrul pe o parte, trebuie acordată o atenţie deosebită
iluminării, putând apărea urme pronunţate. Este interzisă fotografierea cadavrului de la cap spre picioare sau invers
deoarece vor rezulta deformări ale corpului.97
- În cazul efectuării fotografiei din profil, cadavrul trebuie ridicat astfel încât aparatul de fotografiat să poată fi
pus la înălţimea capului. Şi în cazul acestei fotografii trebuie să se acorde atenţie fondului, asigurându-se astfel
evidenţierea tuturor detaliilor. Ca şi în situaţia anterioară este interzisă întoarcerea capului cadavrului, deoarece s-ar
obţine deformări ale trăsăturilor exterioare.98
- Semnele particulare, tatuajele şi leziunile trebuie fotografiate întotdeauna la scară, incluzând în imagine şi
regiunea corporală în care se află. Leziunile trebuie fotografiate şi înainte de toaletarea cadavrului, acordându-se
atenţie direcţiilor de scurgere a sângelui.99
- După ce se efectuează toaletarea, se vor realiza doar fotografii la scară. Prin intermediul lor se permite
aprecierea mărimii, formei şi numărului leziunilor, precum şi a amplasării lor anatomice. În cazul plăgilor, aceste
fotografii vor reda şi alte elemente cum ar fi înclinaţia, marginile, adâncimea, corpii străini, direcţia, zona învecinată.
Aceste elemente, coroborate cu celelalte (mărimea, forma, amplasarea), înlesnesc stabilirea obiectului care le-a creat.
- La cadavrele persoanelor decedate prin împușcare.
Arma folosită la săvârşirea infracţiunii, trebuie fotografiată într-o poziţie obişnuită, putându-se distinge în
acelaşi timp particularităţile ei, ca: marca fabricii, nr. de serie, calibru. La fotografierea armelor se va insista asupra
urmelor biologice, cum ar fi urmele de sânge, resturi de creier, fire de păr, urme lăsate de mâini prin manipularea
armelor sau urme apărute drept consecinţe ale tragerii cu arme de foc ca: rupturi, afumături, deformări. Orificiile de
intrare şi ieşire produse de proiectile (gloanţe) se fotografiază cu o lumină directă, pentru a pătrunde cât mai adânc în
urmă şi cu aparatul fotografic situat perpendicular. Dacă la locul faptei au fost găsite în acelaşi loc mai multe tuburi
trase, acestea se vor reproduce într-o fotografie plan, pentru a se fixa zona lor de dispersare. Urmele de ricoşeu se
vor fotografia cu o lumină oblică, pentru a scoate în evidenţă direcţia urmei.100
- Cadavrele spânzurate: sunt fotografiate din faţă, din spate şi din părţile laterale. La spânzuraţi se va insista
asupra nodului şi şanţului de spânzurare.101 Fotografia trebuie să redea poziţia, forma, direcţia şi numărul de şanţuri.
Totodată, fotografia de semnalmente trebuie să redea gâtul şi lărgimea şanţului. Dacă relieful laţului a rămas imprimat
în piele, iluminarea trebuie să fie puţin oblică faţă de şanţ. Dacă obiectele de îmbrăcăminte prezintă pete suficient de
vizibile, atunci fotografia trebuie realizată în lumina incidentă. Folosirea acestui tip de iluminare are drept scop mărirea
gradului de strălucire al petelor respective. Atunci când este posibil, aceste fotografii vor fi executate şi în radiaţii
infraroşii sau ultraviolete, respectându-se regulile specific.102
- Cadavrele înecaţilor: se fotografiază prima dată în locul unde a fost descoperit în apă, apoi imediat după
scoaterea din apă (întrucât procesul de descompunere este foarte rapid după scoaterea din apă), pentru a nu apărea
deformări ample ale aspectului general al cadavrului. - Cadavrele dezmembrate: se va executa câte o fotografie
97 Fie capul mare si picioarele mici, fie picioarele mari si capul mic. De asemenea corpul va părea mai lung.
98 V. Berchesan, ‘Metodologia investigarii criminalistice a omorului.’,Ed. Paralela 45,Pitesti 2002,p.282
99 Aceste directii pot da indicii extreme de importante privind pozitia victimei in timpul agresiunii si la determinarea succesiuniii leziunilor.
100Camil Suciu, op. cit. pag. 70.
101 Emilian Stancu op. cit. pag. 130.
102V. Berchesan,’Valorificare stiintifica a urmelor infractiunii. Curs de tehnica criminalistica.’,vol.I,Ed.Little Star,Bucuresti 2002,pag.220-230
pentru fiecare segment în parte, pentru a evidenţia dispunerea segmentelor respective în teren, precum şi a
eventualelor bălţi de sânge, apoi o fotografie de ansamblu a întregului corp refăcut. În cazul fragmentelor de cadavru
este necesară fotografierea din mai multe planuri şi anume: din faţă, din spate, lateral dreapta, lateral stânga, planul
inferior, planul superior. Dacă obiectele de îmbrăcăminte prezintă rupturi sau tăieturi, acestea vor fi fotografiate tot la
scară. Din practica criminalistică se recomandă ca fotografiile să cuprindă atât lungimea şi capetele firelor textile, cât
şi direcţia în care s-au produs tăieturile sau rupturile constatate.
-Cadavrele îngheţate: sunt fotografiate atât în starea în care au fost găsite, cât şi după dezgheţarea lor la
temperatura camerei, pentru a se putea deosebii diferitele forme de leziuni ori petele după natura lor.103
-Cadavre deshumate: după scoaterea din coşciug, faţa cadavrelor va fi pudrată cu talc apoi fotografiată.
4.9. Fotografierea urmelor instrumentelor de spargere.
Diverse instrumente folosite la deschiderea frauduloasă a încuietorilor104
Urmele instrumentelor de spargere se fotografiază atât pentru a stabili forma şi mărimea lor, cat şi pentru a
se fixa aşezarea lor pe obiectul respectiv. Urmele instrumentelor de spargere care sunt clar vizibile, cum ar fi ca
exemplu zgârieturile, acestea se fotografiază sub o lumină laterală, iar cele mai proeminente se fotografiază atât cu o
lumină laterală cât şi cu o lumină directă.
4.10. Fotografierea urmelor de picioare.
Fotografia urmelor de picioare, indiferent de natura lor, se execută întotdeauna înaintea oricărei operaţii de
ridicare, pentru a reţine imaginea nealterată. Fotografia urmelor de picioare formate în adâncime se execută cu aceeaşi
poziţie a aparatului fotografic ca pentru urmele de suprafaţă, doar orientarea luminii fiind diferită.
Urmele de picioare (încălţăminte) formate în zăpadă sunt fotografiate prin intermediul unor filtre galben-închis
sau portocalii, iar în lipsa acestora, înainte de fotografiere, se poate cerne deasupra urmei un strat fin de praf de grafit,
care va atenua strălucirile supărătoare. De asemenea, urmele de picioare descoperite la faţa locului vor fi fotografiate
atât sub aspectul cărării de urme (pentru cazul în care interesează fixarea elementelor generale ale mersului şi direcţia
acestuia), cât şi ca urme izolate, în cazul cărora interesează felul cum sau reprodus în urmă elementele caracteristice
ale încălţămintei infractorului (sau ale piciorului gol).105
De regulă, fotografia urmelor de picioare, prezintă o deosebită importanţă îndeosebi la urmele de adâncime
de unde se pot lua mulaje, folosind procedura clasică (gips, ipsoz). Pentru urmele de încălțăminte descoperite pe
diferite suprafețe, cum ar fi: covor, parchet, după fotografierea urmelor cu aparatul de fotografiat acestea pot fi ridicate
folosind aparatul electrostatic de ridicat urme de încălţăminte.
Cărarea urmelor în adâncime se fotografiază de sus, cu axa optică a obiectivului aparatului, situată pe axa
cărării de urme, căutând ca în cadrul imaginii să se prindă şi un obiect fix oarecare, pentru a ajuta la orientarea în teren
a acestor urme, precum şi fotografierea în plan pentru a reda mai exact elementele mersului, ca lăţimea, lungimea şi
unghiul pasului.

104Jpeg. Poliția Capitalei, Serviciul Criminalistic, 2010.
4.11. FOTOGRAFIA DE EXAMINARE (DE LABORATOR)
Reprezintă acea categorie a fotografiei, care elaborează metodele şi mijloacele de studiere a probelor
materiale precum şi de fixare a rezultatelor obţinute, în condiţii de laborator. În funcţie de scopul urmărit, de metodele
şi mijloacele aplicate, fotografia de examinare se realizează în radiaţii vizibile şi radiaţii invizibile. 106 Este utilizată în
examinarea urmelor digitale, a înscrisurilor, a urmelor instrumentelor de efracţie, a urmelor produse de armele de foc,
a urmelor mijloacelor de transport şi a altor mijloace materiale de probă, inclusiv a corpurilor delicte, adică a obiectelor
care au fost folosite ori au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii. Importanţa ei este dată de faptul că
prin folosirea unor metode şi procedee tehnice pot fi puse în evidenţă anumite detalii ale urmelor, obiectelor sau
corpurilor delicte ce nu sunt perceptibile cu ochiul liber.
Este cuprinsă în cadrul sistemului fotografiei judiciare, reprezentând una din pârghiile de constatare şi
demonstrare a concluziilor formulate de specialişti şi experţi în procesul efectuării expertizelor şi constatărilor
criminalistice.
Sarcinile realizării fotografiei de examinare constau în:

- fixarea rezultatelor examinărilor microscopice realizate prin utilizarea microscoapelor în cadrul examinărilor
comparative;
- înregistrarea microreliefului urmelor ori a obiectelor prezumate a le fi creat;
- fixarea unor aspecte legate de stabilirea unor caracteristici identificatoare ori continuității liniare.107
Totodată, prin folosirea fotografiei de examinare se pot stabilii o serie de metode si procedee fotografice care
să contribuie la:
- reproducerea probelor supuse examinării comparative, precum şi a caracteristicilor identificatoare;
- reproducerea rezultatelor obţinute prin folosirea aparaturii din dotare;
- scoaterea în evidenţă a urmelor infracţiunii care nu pot fi cercetate sau examinate cu ochiul liber;
- fixarea imaginii iniţiale a probei (lor) aduse spre examinare.108
Ca atare fotografia de examinare poate fi definită ca un „complex de metode de fotografiere adaptate concret
la examinarea corpurilor delicte, în scopul relevării, fixării unor elemente caracteristice slab vizibile sau deloc vizibile
cu ochiul liber, elemente care servesc pentru comparări sau pot sta la baza concluziilor unei constatări sau
expertize“.109
În funcție de tipul de radiații în care se execută acest tip de fotografie, avem fotografii de examinare în radiații
vizibile și fotografii de examinare în radiații invizibile. Clasificarea de mai sus şi distincţia dintre cele două categorii
de fotografii de examinare este făcută mai mult în scop didactic, deoarece în principal, procedeele acestei fotografii
sunt utilizate în cadrul examinărilor de laborator, ele pot şi sunt folosite şi în cazul cercetării la faţa locului.110
4.12. Fotografia de examinare în radiații vizibile

Fotografia în radiaţii vizibile, cuprinde:
Fotografia de reproducere (de ilustrare)
Poate fi caracterizată ca o copiere, multiplicare, cu ajutorul fotografiei a unor documente, schiţe, desene,
fotografii etc. și unde reproducerile fotografice intră în domeniul macrofotografiei.111 Fotografia de reproducere, poate
fi executată prin metodele specifice macrofotografiei, fixând aspectele sesizate cu ochiul liber, în radiațiile de lumină
cuprinse în spectrul de 400-700 nm (spectrul vizibil).
Acest tip de fotografie se poate realiza prin două procedee:
a) prin contact;
b) prin proiecţie.

108Aceste metode sunt folosite de specialiştii criminalişti (experţi), după studierea şi examinarea mijloacelor materiale de proba pentru a se
demonstra, concluziona şi pentru a răspunde la întrebările puse de organul de urmărire penală oricare ar fi acela.
109 V. Bercheşan, M. Ruiu, op. cit. pag. 182. supracitat din Ghe. Niţă, op. cit., pag. 190.
110 E. Stancu, op. cit., pag. 105.
111Ghe. Niţă, op. cit. pag. 197.
De regulă, aparatul de fotografiat trebuie poziționat perpendicular pe obiect, folosindu-se anumite dispozitive
dedicate acestui scop. Obligatoriu, obiectele supuse fotografierii vor avea alături o sursă de lumină.112
Fotografia de umbre
Se foloseşte la evidenţierea profilurilor slab vizibile. Spre exemplu, scrisul apăsat creează urme de presiune
(adâncime), care apar pe verso-ul actului ca nişte creste, denumite „fulaj”. Acestea sunt fotografiate în întuneric cu o
sursă de iluminare plasată lateral. Fasciculul loveşte razant crestele producând umbre al căror contur redă imaginea
inversată a scrisului.113
În general, este destinată scoaterii în evidenţă a caracteristicilor de relief şi se realizează prin fotografierea
obiectului examinat, într-o cameră obscură, la o lumină cu raze paralele ce cad asupra lui sub un unghi ascuţit, unde
razele paralele evidenţiază diferenţa de relief a suprafeţei obiectului fotografiat, proeminenţele creând umbre pe părţile
mai joase ale suprafeţei.114 Pentru realizarea acestei fotografii, sursa de lumină trebuie plasată sub un unghi între 30
şi 70 de grade, pentru a pune în evidenţă detaliile. Fotografia de umbre se foloseşte frecvent în cazul textelor scrise
cu creionul şi apoi şterse prin radiere ori pentru evidenţierea urmelor instrumentelor de efracţie.115 Metoda îşi găseşte
aplicaţia şi în traseologie, în cazul striaţiilor lăsate de obiectul creator al urmei (topor, instrumente de spargere etc.). 116
Fotografia de contrast
Este pusă în evidență de diferenţa de culoare sau strălucire şi opacitate între zonele vecine ale suprafeţei
aceluiaşi obiect, unde este necesară evidenţierea unor detalii extrem de mici ori imperceptibile cu ochiul liber, detalii
cu mare relevanţă pentru identificarea criminalistică. Pentru relevarea unor detalii se întăreşte contrastul (de pildă
dintre fondul hârtiei şi trăsăturile slabe de creion radiate), prin folosirea unor materiale fotosensibile cu un coeficient
mare de contrast (aşa numita hârtie „document”) şi prin prelucrare specială în camera obscură (soluţii de developare
contraste).117
De asemenea contrastul unei imagini se poate obţine, prin folosirea materialelor fotosensibile negative şi
pozitive cu coeficient ridicat de contrast, prin diafragmare şi prin prelucrarea acestor materiale fotosensibile în revelatori
de contrast. Alte procedee, se bazează pe modul de obţinere al pozitivului, prin contratipărirea negativului ori prin
întărire chimică.118
Fotografia de reflexie
Constă în capacitatea suprafeţei unui obiect, de a reflecta lumina în mod diferit, fie datorită profilurilor, fie
datorită substanţelor de natură diferită din care este compus (de exemplu amprentă digitală pe geam, scris cu cerneală
simpatică, scris spălat chimic). Evidenţierea prin reflexie se bazează pe faptul că raza de lumină care cade pe o
suprafaţă este reflectată. Pentru o suprafaţă opacă tot ce nu este absorbit este refractat. Lumina reflectată este cea
care ajunge în ochiul examinatorului sau pe filmul fotografic.
Dacă suprafaţa este netedă, reflexia este speculară, unghiul razei reflectate fiind egal cu unghiul de incidenţă
(de cădere).119 O suprafaţă rugoasă (cu profiluri) determină o reflexie difuză a razei în toate direcţiile (unghiuri diferite).
Orice diferenţă de netezime a microreliefului suprafeţei obiectului va determina o împărţire difuză a razelor reflectate,
implicit, o diferenţiere a gradului de strălucire.120 Pentru efectuarea fotografiei, atât sursa de lumină şi obiectul, cât şi
poziţia aparatului de fotografiat faţă de acestea trebuie amplasate în aşa fel încât să se obţină în întregime capacitatea
de reflexie. Acest tip de fotografie, este frecvent întâlnit în cercetarea falsurilor comise prin răzuire, spălare ori

114C. Drăghici, A. Iacob, op. cit. pag. 63.
117Idem, pag. 40
118 C. Drăghici, A. Iacob, op. cit. pag. 65.
119 Ionescu L., Criminalistica, note de curs, Bucureşti 2002, pag. 96
120 Gheorghe Niţă, Curs de Criminalistică , vol I , Tehnică Criminalistică , partea I-a , Academia de Poliţie ,,A.I.Cuza, Bucureşti, 1975. , op. cit.,
pag. 192.
relevarea textelor rămase prin detaşarea suportului, precum şi în cercetarea urmelor traseologice, în examinările
balistice, dar şi în cercetarea urmelor latente rămase pe suporturi transparente.121
Fotografia de comparaţie
Reprezintă un gen particular de fotografie, care însumează mai multe caracteristici ale genurilor care au fost
enunțate. De regulă, nu toți autorii în domeniu recunosc acest gen de fotografie de examinare.122 În acest sens,
fotografia de comparație, serveşte la demonstrarea identităţii sau neidentităţii a două obiecte (de ex. impresiune digitală
relevată la locul faptei şi cea a persoanei suspecte).
Ca și procedee de realizare a acestui gen de fotografie enumerăm: fotografia de comparare prin justapunere,
fotografia de comparare prin suprapunere și fotografia de comparare prin stabilirea continuității liniare.123 Pentru toate
aceste procedee corespondenţa tuturor caracteristicilor, constituie dovada absolută a identităţii.
Fotografia prin transparenţă
De regulă, se obţine în lumină transmisă direct prin obiectele transparente ori semitransparente, care are
aplicabilitate, în special, în grafoscopie, pentru evidenţierea falsului comis prin radiere, adăugire sau retuşare, precum
şi în dactiloscopie, cu predilecţie în examinările de poroscopie.124
Fotografia separatoare de culori
Se efectuează cu ajutorul filtrelor colorate urmând regula culorilor complementare. Ca atare, un filtru de
culoarea trăsăturilor de pe act (de exemplu roşu) le va face „să dispară”. Dimpotrivă, un filtru de culoare complementară
le va întări (de exemplu un filtru galben va accentua o trăsătura albastră, un filtru roşu o trăsătură verde).125 Acest gen
de fotografie, serveşte la relevarea petelor, a urmelor, a modificărilor textului unui înscris etc. greu vizibile cu ochiul
liber şi are la bază deosebirile extrem de mici dintre nuanţele aceleiaşi culori.126 Separarea culorilor se face prin
intermediul filtrelor de lumină şi al materialelor fotografice speciale. La baza fotografiei separatoare de culori stă legea
neutralizării reciproce a culorilor complementare.
Pentru separarea culorilor se folosesc filtre care au capacitatea de a reţine culoarea complementară lor, deci
folosirea filtrelor pentru separarea culorilor trebuie să ţină cont de regula culorilor complementare, potrivit căreia filtrul
permite trecerea razelor de aceeaşi culoare cu a lui şi a celor apropiate acestei culori, reţinând grupul de culori opuse
culorii sale. Funcţional, filtrele pot fi împărţite în mai multe categorii respectiv: filtre de corecţie, filtre de compensare,
filtre de selecţie, filtre polarizante, filtre neutre, filtre de laborator. În activitatea practică se folosesc şi alte filtre: pentru
corecţia temperaturii de culoare, pentru ceaţă, ultraviolet, infraroşu ş.a.127
Microfotografia.
Este o metodă de fixare a imaginii rezultatelor cercetării la microscop, devenită indispensabilă în toate
domeniile ştiinţei, care se servesc de microscopia optică sau electronică.128 În activitatea practică, microfotografierea
prezintă o importanţă cu totul deosebită ea fiind frecvent utilizată atât ca mijloc de fixare a urmelor, cât şi ca mijloc de
cercetare a mijloacelor materiale de probă în vederea descoperirii şi examinării acestora.129 Microfotografia, constă în
fotografierea unor obiecte mici, care sunt mărite de un anumit număr de ori, cu ajutorul microscopului. Procedeele de
microfotografiere se raportează la modul de examinare microscopică cum ar fi: microscopia interferenţială, microscopia
de polarizare, microscopia în contrast de fază.130 Sunt supuse microfotografiei un spectru larg de urme cum ar fi:
- urme ale tragerilor cu armele de foc, rămase pe gloanţe, capse şi tuburile trase;
- urme ale striațiilor lăsate de instrumentele folosite la comiterea infracţiunii pe diverse obiecte;
- urme de natură pulverulentă, indiferent de provenienţa acestora, părţi din literele unui înscris falsificat;

122
G. Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 285
123
Gheorghe Popa, op. cit. pag. 37
126 E. Stancu, op. cit., pag. 108
127 I. Mircea, op. cit., pag. 59.
130 Ghe. Niţă, op. cit., pag. 211.
- urmele de natură biologică; sânge, salivă, spermă, precum și urmele provenite din fire şi fibre textile, cum
ar fi: lână, bumbac, cânepă etc.;
Acest procedeu de fixare, este necesar în criminalistică mai ales la concluziile unei expertize, care pot fi cu
atât mai convingătoare cu cât demonstrația este făcută pe baza microfotografiilor.131
Macrofotografia.
Permite obţinerea imaginii obiectelor mici sau fragmentelor de urme, cu toate caracteristicile sale, mărirea
acestora de circa 4-10 ori, pentru ca pe imagine să apară absolut toate caracteristicile vizibile cu ochiul liber ori cu
lupa. Macrofotografia, este considerată fotografia executată la distanţa egală cu aproximativ dublul distanţei focale
minime a obiectivului, pentru realizarea ei fiind necesare anumite accesorii.132 În practica criminalistică, macrofotografia
are un câmp larg de utilizare:
- macrofotografierea urmelor şi corpurilor delicte descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului: urme digitale,
urme de natură biologică, urme principale ale împuşcăturii, fire şi fibre textile;
- macrofotografierea obiectelor mici cum sunt: monede, timbre, bijuterii, sau corpuri delicte, în vederea
evidenţierii caracteristicilor acestora şi elucidarea diverselor împrejurări ale cauzei;
- macrofotografierea, unor fragmente de înscrisuri, cuvinte ori litere separate, necesare pentru ilustrarea
rapoartelor de expertiză ori de constatare.133
Din punct de vedere tehnic, pentru efectuarea acestui gen de fotografie, este necesar să folosim:
- obiective macro dedicate;
- utlizarea inelelor macro (de regulă obligatoriu);
- folosirea trepiedului;
- folosirea diafragmei corespunzatoare rezultatelor dorite;
- amplasarea corespunzătoare a sursei de lumină.
Holografia
Reprezintă un procedeu de înregistrare spațială, a imaginii obiectelor, ori o metodă de înregistrare și redare
fidelă a obiectelor, prin intermediul undelor de lumină de tip laser.134 Sub aspect tehnic, undele electromagnetice
reflectate de scena holografiată sunt înregistrate cu fidelitate de suportul holografic și reconstruite apoi la redarea
hologramei.
Astfel, dispozitivul laser emite un fascicul de lumină coerentă, care va fi separat în două, prin intermediul unei
oglinzi argintate semitransparente, unde o parte care constituie fasciculul de referinţă va fi trimisă direct pe placa
fotosensibilă, iar al doilea fascicul va lumina subiectul şi astfel se fixează întreaga imagine în orice punct al suprafeţei.
În cazul în care imaginea a fost tăiată în bucăţi, este posibil ca imaginea să redea în totalitate imaginea obiectului.
Astfel holografia îşi găseşte utilitatea în numeroase domenii, cum ar fi: fixarea în relief a locului faptei, descoperirea
urmelor infracţiunii în special, a urmelor de mâini, analiza spectrală, identificarea persoanei după scris.
4.13. Fotografia de examinare în radiaţii invizibile
Acest gen de fotografie, utilizează radiațiile electromagnetice aflate la limitele inferioare și superioare ale
spectrului vizibil.135 În categoria fotografiei de examinare în radiații invizibile sunt incluse:
- fotografia de examinare în radiații termice (infraroșii și ultraviolete);
- fotografia de examinare în radiații roetgen;
- fotografia de examinare în radiații nucleare.136
Fotografia de examinare în radiații termice (infraroșii și ultraviolete);
Fotografia în radiaţii infraroşii (IR)
Este caracterizată, de capacitatea de a străbate (penetra) anumite corpuri şi de a fi reţinute de altele. Acest
tip de radiații electromagnetice, se încadrează într-un spectru cuprins între 760 şi 1500 nm. Se folosește o sursă
131 C. Drăghici, A. Iacob, op. cit. pag. 70.

134 G. Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 287
135Sub 390 nm. se află radiaţiile invizibile cu ochiul liber, mai exact radiaţiile ultraviolete, iar peste 750 nm. a lungimii de undă se află radiaţiile
infraroşii.
136 G. Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 287
obișnuită de lumină, precum și un filtru care permite trecerea razelor infraroşii şi le reţine pe cele vizibile. Acest filtru
se aşează în faţa obiectivului aparatului fotografic sau în faţa sursei de lumină.
Conform literaturii de specialitate, în zilele noastre s-a renunţat în mare măsură la fotografierea în radiaţii
infraroşii, aceasta fiind înlocuită cu convertizorul de imagine infraroşie.137 Ca și tehnică modernă destinată examinărilor
criminalistice, se poate exemplifica comparatorul video spectral (VSC), produs în mai multe variante (permite măriri de
ordinul 5x până la 1000x).138 Fotografia în radiaţii infraroşii, are următoarele aplicații în criminalistică:
- cercetarea și evidenţierea falsurilor comise pe cale fizică (înlăturare, acoperire ori adăugare de text);
- cercetarea urmelor împuşcăturii, relevarea acestora;
- relevarea scrisului de pe documentele arse;
- relavarea urmelor de sânge de pe anumite țesături.139
Fotografia în radiaţii ultraviolete (U.V.)
Această categorie de fotografie, se efectuează în radiații electromagnetice situate în spectrul vizibil și al
radiațiilor Roentgen, cuprinse între 380 şi 220 nm (nanometri) emanate de o lampă de cuarţ sau de surse anume
concepute pentru investigaţiile criminalistice (Polilight).
Acest gen de fotografie, permite excitarea unor substanţe datorită fenomenului de fluorescenţă (de exemplu prafurile
galbene fluorescente de relevare a amprentelor papilare sau substanţele de decolorare chimică a cernelei). Ca atare,
aceste substanţe care dau o reflexie în ultraviolete apar ca o imagine luminoasă, de unde denumirea de „luminiscenţă”.
Luminescența dispare odată cu oprirea sursei de radiaţii ultraviolete.140 Și în acest caz, este necesar să se folosească
filtre (ori obiective speciale), care să ecraneze radiațiile vizibile rezultate din aceste surse artificiale. Se folosește în
practica criminalistică la cercetarea actelor falsificate, precum și a bancnotelor, descoperirea și fixarea urmelor
biologice ori evidențierea marcărilor criminalistice.141
Fotografia de examinare în radiații roetgen (roentgenografia)
Este folosită în cercetarea criminalistică datorită proprietății de a străbate corpurile în funcție de grosimea și
densitatea lor. Totodată, acțiunea radiațiilor roentgen asupra materialelor fotografice este generală, în roentgenografie
putându-se folosi materiale fotografice obișnuite. Pentru a mării contrastul implicit și calitatea imaginii se folosesc
pelicule speciale, cu dublă emulsionare. Fotografia, se execută prin expunerea materialului fotografic în fața sursei de
radiații introdus într-o casetă din foiță subțire din aluminiu ori alt material special, fără a fi nevoie de aparat fotografic.
Timpul de expunere se socotește în miliamperi/secunde, developarea realizându-se în revelatoare de contrast.142
Ca și aplicații în criminalistică ale radiațiilor Roentgen acestea se utilizează la:
- obținerea de imagini cu privire la mecanismul de funcționare al diverselor categorii al sistemelor de asigurare,
închidere ori zăvorâre;
- obținerea de detalii cu privire la mecanismele de funcționare ale diferitelor categorii de arme;
- fotografia unor înscrisuri.143
Fotografia de examinare în radiații nucleare
În categoria radiaţiile nucleare sunt incluse: radiaţiile alfa; radiaţiile beta; radiaţiile gamma. 144 Totodată, în
domeniul criminalisticii, au aplicabilitate numai radiațiile beta și gamma.
a) Fotografia în radiații beta (betagrafia)
Este utilizată în obţinerea radiografiei ori microradiografiei obiectelor cu densitate mică, cum ar fi ţesăturile şi
documentele. Se folosesc pentru stabilirea falsurilor prin înlăturarea mecanică a scrisului iniţial, în examinarea structurii
hârtiei, a filigranului, pentru evidenţierea particulelor de sticlă ce au pătruns în piele sau ţesături, în diferenţierea
tuşurilor şi cernelurilor şi pentru punerea în evidenţă a urmelor de substanţe adezive.
b) Fotografia în radiații gamma (gammagrafia)
137Un câmp electronic transformă lumina invizibilă cu lungimea de undă de 700-1200 nm în lumină vizibilă. Imaginea comparativă poate fi astfel
observată cu ochiul liber şi fotografiată în condiţii obişnuite.
139
G. Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 287
141Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 288
142C. Drăghici, A. Iacob, op. cit. pag. 69
143 Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 288
144 V. Bercheşan, M. Ruiu, op. cit pag. 211.
Este utilizată la examinarea radioscopică a diferitelor obiecte în scopul stabilirii mecanismului lor intern şi
evidenţierii defectelor pe care le prezintă. Capacitatea de pătrundere a radiaţiilor gamma depinde de lungimea de undă
şi unde radiaţiile cu lungimea de undă mai scurtă au o mai mare capacitate de pătrundere. Astfel radiaţiile trec prin
obiectul supus examinării şi ajung la pelicula fotografică, impresionând-o. Conform specialiştilor, această impresionare
va fi mai mică în porţiunea în care grosimea obiectului este mai mare şi invers.145
4.14. CAMERA SpheronCAM HDR
SpheronCam HDR146, este un sistem mobil digital, destinat fixării câmpului infracţional cu ocazia investigării
tehnico-ştiinţifice, prin intermediul imaginilor sferice.147 Din punct de vedere tehnic, sistemul permite ca utilizatorul
camerei să poată face un tur virtual al unei zone de interes, să poată privi în jurul său, să poată apropia cadrul pentru
a examina unele detalii sau chiar pentru a se putea muta dintr-o locaţie în alta.
Are o utilizare generală, dar este în special destinat să fie utilizat pentru investigarea unui câmp infracțional
extins (de exemplu catastrofe aviatice, feroviare, explozii etc). Sistemul permite vizualizarea zonei din toate unghiurile
(360°x180°) şi o ilustrează exact aşa cum arată în original.
Camera SpheroCam HDR148
145 Ghe. Niţă, op. cit., pag. 256.

146Conceptul fotografierii cu interval dinamic ridicat (HDR) presupune producerea unei imagini cu un interval de tonuri extins, care este superior
celui care se poate obţine printr-o singură expunere. HDR vine de la High Dynamic Range care în romanește s-ar traduce „plaja dinamica mare”,
este vorba despre combinarea mai multor fotografii făcute la expuneri diferite în același cadru, fără să miscăm camera.
147Institutul Național de Criminalistică din cadrul I. G. al Poliţiei Române a achiziţionat, în anul 2006, un sistem performant, care permite
specialiştilor vizualizarea, în cel mai mic detaliu, a locului comiterii unei infracţiuni.
148 http://www.3d-coform.eu/index.php/tools/spherocam-hdr.
Imagini captate cu SpheronCam HDR, în câmpul infracţional cu ocazia investigării tehnico-ştiinţifice a
locului faptei.149
Scanarea locului infracțiunii, se realizează cu un dispozitiv special, practic un hibrid între o camera video şi
un aparat de fotografiat. În final, se obține o imagine sferică de cea mai bună calitate, După prelucrare imaginile sunt
stocate și protejate împotriva oricăror genuri de modificări, prin utilizarea unei semnături digitale unice. Camera
măsoară luminozitatea reală aşa cum este, fără modificarea pixelilor, a culorilor sau a contrastului. În zona infracțiunii,
sistemul fixează toate obiectele prezente, astfel încât, chiar dacă iniţial unele dintre ele păreau că nu au legătură cu
cauza, pot fi valorificate ulterior, stabilindu-se dimensiunile, plasamentul faţă de alte mijloace de probă, detaliile
caracteristice etc.
Cu ajutorul programelor software, există posibilitatea efectuării de măsurători imersive (tridimensionale), pe
imaginea sferică rezultată. După prelucrarea şi exploatarea informaţiilor colectate în urma cercetărilor la faţa locului,
şeful echipei de cercetare la faţa locului sau persoana desemnată de acesta, poate crea şi edita un dosar de caz.
Nivelul de acces şi drepturile de editare ale fiecărui utilizator pot fi individual evaluate şi stabilite astfel că anumite
persoane/grupuri de persoane pot introduce/modifica informaţii în funcţie de specializare sau nivelul de pregătire. După
ce specialiștii/experții în domeniu, au terminat de efectuat investigația și după ce dosarul de caz a fost întocmit în
întregime, toată documentaţia poate fi publicată pe un mediu de stocare, de ex. CD, DVD şi pus la dispoziţia organelor
interesate.150
Sistemul digital SpheronCam HDR, care are următoarele posibilităţi tehnice:
- destinat fixării câmpului infracţional cu ocazia cercetării la faţa locului;
- are aplicabilitate în special în situaţiile în care câmpul infracţional este extins;
- fixează câmpul faptei prin crearea unor imagini sferice care permit realizarea măsurătorilor imersive;
- are capabilităţi de stocare, de management şi de audit încorporate şi portabile;
- cea mai bună calitate, cu o rezoluție de până la 50 megapixeli;
- GPS integrat (fixează poziția și ora);
- este concepută pentru utilizare mobilă.
149 http://politiaromana.cloudapp.net/criminalistic/laborator-foto-video.
150Sursa:http://politiaromana.ro/ro/stiri-si-media/comunicate/politia-romana-printre-primele-institutii-de-aplicare-a-legii-din-lume-care-
beneficiaza-de-aceasta-noua-tehnologie-in-domeniul-criminalistic.
4.15. CAMERA DIGITALĂ, FUNCȚIONAREA ACESTEIA
Aparatele foto digitale folosesc senzori de imagine pentru memorarea iniţială a imaginii. Astfel, senzorul de
imagine realizează transformarea imaginii într-un semnal electric ce este, la rândui, transformat într-un semnal digital,
prin intermediul căruia informaţia este înmagazinată pe un mediu de stocare (card de memorie).1
Literatura de specialitate, arată că există două tipuri de senzori de imagine și anume:
- CCD-uri (charged coupled devices): atunci când aceste CCD-uri sunt atinse de lumină, acestea emit o
sarcină electrică, care este transformată de procesorul camerei în informaţii binare. Aceste informaţii digitale care sunt
formate din cifre de 0 şi 1 sunt principala posibilitate a procesorului de a transforma informaţiile privind culoarea şi
strălucirea într-un cod al computerului care ne dă posibilitatea să manipulăm fotografiile.2
- CMOS (complimentary metal oxide semiconductor): reprezintă un CIP utilizat pe scară largă în industria
tehnicii de calcul, iar mai recent şi în construcţia camerelor fotografice digitale. Acesta funcţionează la fel ca şi CCD-
urile, pentru a produce sarcini electrice în urma contactului cu lumina. Faţă de CCD-uri, producerea acestora este mai
ieftină, totodată consumând şi mai puţină energie.3
- CMOS: este o tehnologie relativ nou descoperită, care îmbină avantajele pe care le oferă cele două
tehnologii CCD și CMOS. Noul senzor de imagine, lucrează împreună cu un procesor de imagine, care preia semnalul
analogic de la senzorul de imagine și îl transformă în semnal digital (în biți, având șiruri de 0 și 1). Apoi semnalul digital
purtător al informației despre imaginea captată cu aparatul digital, este apoi stocat pe un card de memorie. La acest
tip de senzor, viteza de citire este foarte rapidă, cu zgomot redus.
FORMAREA IMAGINII DIGITALE
O imagine digitală, este o reprezentare a unei imagini reale bidimensionale, ca o mulțime finită de valori
digitale (numerice), codificate după un anumit sistem. Dacă a fost produsă printr-un procedeu fotografic se mai
numește și fotografie digitală.4 Ca atare, imaginile sunt formate prin înregistrarea de către un senzor a radiaţiei ce
reacţionează cu un obiect fizic. Astfel imaginile sunt de mai multe tipuri, cum ar fi: fotografie (lumina reflectată), distanţe,
imagini în infraroşu. Un sistem (digital) de achiziţie a imaginilor se compune din:
- un sistem optic (lentile, diafragmă);
- un senzorul propriu-zis (CCD de obicei);
- un eventual etaj de amplificare şi filtrare a semnalului de la senzor (informaţia este încă analogică);
- un convertor analog-numeric.
Toate aceste subsisteme influenţează direct imaginea achiziţionată în sensul că pot introduce diverse tipuri
de distorsiuni. Un element foarte important în sistemul de achiziţie a imaginii este subsistemul optic (parametri: tipul
lentilelor, distanţa focală, adâncimea de câmp): un sistem optic greşit proiectat sau utilizat duce la obţinerea unor
informaţii eronate. Unele din aceste erori pot fi însă corectate ulterior în blocul de preprocesare (corecţii geometrice,
ajustări de contrast).5
Trebuie reţinut că sistemul de achiziţie a imaginii este o componentă esenţială a lanţului de prelucrare de
imagine şi în proiectarea acestuia trebuie ţinut cont de o serie de parametri cum sunt: parametri optici; tipul lentilelor;
distanţa focală; adâncimea de câmp; parametri fotometrici; tipul, direcţia şi intensitatea iluminării; proprietăţile de
reflecţie a obiectelor analizate; caracteristica ieşirii fotoreceptorului; parametri geometrici; distorsiunile de perspectivă;
poziţia şi orientarea senzorului. Camerele digitale, folosesc obiectivul pentru a focaliza lumina, iar diafragma şi un
obturator pentru a controla expunerea.
Expunerea reprezintă cantitatea de lumină pe care camera foto o primeşte când obturatorul este eliberat. La
aparatul fotografic clasic lumina cade pe un film fotografic, iar la aparatul digital lumina se focalizează pe un senzor de
imagine compus dintr-o serie de zone fotosensibile numite pixeli, unde fiecare pixel este conectat electronic la un
procesor, care poate măsura gradul de stimulare electrică pe care a primit-o pixelul. Pixelii, la fel ca şi halogenura de
argint din peliculele foto tradiţionale, înregistrează numai intensitatea luminii, nu şi culoarea ei.
1 http://www.scientia.ro/tehnologie
2Senzorii CCD creează imagini de mai bună calitate, cu mai puţin zgomot, dar viteza de citire a datelor este mai scăzută decât la senzorii CMOS.
3Toader Cătălin, Florin Niculae, op. cit. pag. 80
4 www.ro.wikipedia.org/imagine digitală
Această culoare este creată prin alocare selectivă, sau secvenţierea alternativă a pixelilor astfel încât să
înregistreze componentele roşu, verde şi albastru ale luminii.
Când un pixel este expus la lumină de intensitate crescătoare, el produce corespunzător o creştere în sarcina
electrică generată. Această sarcină este amplificată şi măsurată, iar un ton de gri, care este numit şi ,,nivel” este
produs.6
Cameră digitală7
Acest nivel este descris printr-un număr unic, care poate fi salvat ca informaţie digitală şi poate fi uşor
manipulat de computer. Indiferent de tipul senzorilor de imagine din construcţia unei camere foto digitale, aceştia au
în general următoarele proprietăţi:
- pixelii sunt dispuşi sub forma unei grile rectangulare;
- pixelii care îi compun au dimensiuni şi forme regulate;
- pixelii sunt aşezaţi într-un singur strat;
-pixelii din senzorii standard, înregistrează numai luminozitatea nu şi culoarea;
-senzorul este adeseori mai mic decât formatul de film echivalent.
Datorită acestor proprietăţi, imaginile generate de aceşti senzori, au în general următoarele caracteristici:
- pixelii nu se întrepătrund, astfel încât imaginile formate din pixeli nu risipesc informaţie;
- atât timp cât o culoare se formează din trei pixeli, numărul de pixeli trebuie împărţit la trei atunci când
determinăm rezoluţia de pixeli a unui senzor;
- această formă regulată a pixelilor dintr-o matrice este mai eficientă decât natura aleatorie a filmelor cu
granulaţie;
- pentru că matricea, este adeseori mai mică decât formatul de film echivalent, o cameră digitală poate părea
similară cu un aparat de 35 mm şi este posibil ca unghiul sub care este înregistrată imaginea, sau scara de reproducere
prin obiectiv, să nu fie echivalente. Această diferenţă poate fi indicată prin factorul de multiplicare. Pentru diferenţele
de factor de multiplicare (comparativ cu filmul convenţional) poate atrage necesitatea de a tăia o porţiune din imagine
la tipărire. La formarea imaginii într-un senzor, indiferent de tipul de senzor utilizat, pixelii de siliciu care alcătuiesc
matricea fotosensibilă înregistrează cantitatea de lumină ce îi atinge, prin acumularea unei sarcini electrice, care este
apoi măsurată şi transformată în informaţie digitală, sub forma unui număr cu o cifră.
6Revista de Politica Stiinţei şi Şcientometrie, Nr. 2005, Issn-1582.

7 http://www.scientia.ro/tehnologie
Ca atare, cu cât este mai mare acest număr, cu atât o cantitate mai mare de lumină a căzut pe pixel. Dintre
funcţiile unei camere foto digitale, pot fi enumerate:
- Funcţia de fotografiere, cum ar fi: funcţia automat, funcţia manual, funcţia multi-shot, red-eye (ochi-roşii),
funcţia macro.
- Funcţia de vizualizare, unde pe displayul camerei pot fi vizualizate fotografiile sau filmele executate.
- Funcţia de filmare, care nu este prezentă la toate camerele digitale.8
4.16. ÎNTOCMIREA PLANȘELOR FOTOGRAFICE
Conform dispozițiilor art. 192 alin. 2 din C. proc. pen. cu ocazia cercetării la fața locului în toate cazurile se
pot face schițe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări, care se anexează la procesul-verbal. Ca atare, planșele
fotografice se constituie ca anexe ale procesului verbal de cercetera la fața locului, reprezentând principalul mijloc de
percepere/vizualizare a locului faptei, completând astfel descrierea locului faptei cu urmele și mijloacele de probă
descoperite și trecute în procesul-verbal.9
Planșa fotografică va cuprinde:
- adresă, copertă;
- fotografii judiciare cu aspectele fixate la faţa locului;
- fotografiile la scară a urmelor, obiectelor, descoperite la locul faptei;
- fotogramele urmelor papilare descoperite, relevate şi ridicate;
- date despre persoanele cu care s-au făcut excluderile urmelor, situaţia acestora (dacă conţin suficiente
detalii în vederea identificării persoanei / obiectului care a creat-o);
- gradul, numele şi prenumele lucrătorului care a întocmit-o.
Fotografiile vor fi înserate pe planșa fotografică în următoarea ordine:
- fotografii de orientare; schiţă; fotografii ale obiectelor principale; de detaliu;
- fotografii ale urmelor.
La finalul planșei se va menţiona numărul de file, numărul de fotografii cuprinse în planşă, aparatura şi
materialele fotosensibile folosite, condiţiile de iluminare şi materialele care se trimit/restituie odată cu planşa.10
CAPITOLUL V
BAZELE DE DATE CRIMINALISTICE DIN POLIȚIA ROMÂNĂ

Aspecte generale
În prezent, bazele de date criminalistice, care se regăsesc în dotarea Poliției Române, funcționează ca și
echipamente ori sisteme automate de recunoaștere și identificare criminalistică. Aceste baze de date conțin date
personale, date despre cazuri, precum și informații dactiloscopice, genetice, date biometrice, fizice, chimice, toate
acestea fiind definite ca un ansamblu de informaţii structurate pe diverse caracteristici care permit identificarea
criminalistică automată.
Pe linia științei criminalisticii, au fost dezvoltate metode şi sisteme de recunoaştere şi identificare pe trei zone
importante: recunoaşterea şi identificarea criminalistică a persoanei, a obiectelor şi a substanţelor. Referitor la
metodele şi sistemele de recunoaştere a persoanelor (biometrice) pot fi enumerate AFIS (Sistem Automat de
Identificare a Amprentelor Papilare), Imagetrak (Sistem Automat de Recunoaştere Facială), SNDGJ (Sistem Naţional
de Date Genetice Judiciare), CDN (Sistem de identificare a Cadavrelor cu Identitate Necunoscută), BATVOX (Sistem
Automat de Recunoaştere a Vorbitorului) etc.
Dintre sistemele de recunoaştere şi identificare a obiectelor pot fi enumerate IBIS (Sistem Automat de
Identificare Balistică), iar pentru substanţe avem bibliotecile cu spectrele acestora (Sistem Automat de Recunoaştere
8 Marin Ruiu, Pamfil George, Tehnică criminalistică Ed. EstFalia, Bucureşti, 2007, pag.112.
9Planşa fotografică este o anexă a procesului verbal de cercetare la faţa locului ce reprezintă un mijloc de probă, reproduce fidel locul faptei şi
permite organelor judiciare şi părţilor să vizualizeze imaginea exactă a acestuia. Ea completează prin imagini aspectele descrise în procesului
verbal de cercetare la faţa locului.
10Se va respecta în totalitate procedura efectuării fotografiilor și planșelor fotografice elaborată de instituția abilitată în domeniu.
Spectrală).11 Totodată, se poate face o distincție clară între sistemele de recunoaştere şi sistemele de identificare, în
sensul că cele de recunoaştere oferă facilitatea reducerii probabilităţii de regăsire a urmei obiectului sau persoanei
într-o bază de date.12
Pe plan național, la nivelul criminalisticii funcționează următoarele baze de date:
- baza de date AFIS-MORPHOTRAK;
- baza de date IMAGETRAK;
- baza de CDN;
- baza de date IBIS;
- Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.
5.1. SISTEMUL A.F.I.S. (Automatic Fingerprint Identification System)-Morfotrak
Sistemul AFIS MorphoTrak, denumit anterior Printrak Bis, este un sistem automat de codificare stocare și
comparare a amprentelor și urmelor papilare care funcţionează ca o bază de date operativă naţională, informatizată,
constituită şi coordonată la nivel central la Institutul Național de Criminalistică din Inspectoratul General al Poliţiei
Române.
Pe linia dactiloscopiei sistemul automat este utilizat pentru examinarea comparativă a impresiunilor papilare
în vederea stabilirii identității persoanelor/cadavrelor precum și pentru clarificarea unor aspecte judiciare prin
examinarea urmelor papilare ridicate în cauzele investigate criminalistic.13
Prelucrarea imaginii impresiunilor se realizează de pe fişele decadactilare iar a urmelor de pe fotograme,
clişeele fotogramelor la mărime naturală sau de pe obiectele purtătoare de urme a căror grosime nu depăşeşte 5 mm.
Sistemul Printrak BIS a fost conceput să gestioneze imaginile urmelor respectiv impresiunilor şi caracteristicile
desenelor papilare, minuţiile, date despre persoană precum şi date despre cazurile aflate în lucru. La fel ca şi în cazul
sistemului AFIS 2000, sitemul Printrak BIS alocă pentru fiecare înregistrare un cod de identificare unic, denumit ID.
Sistemul are o capacitate de stocare pentru 6.000.000 fişe cu impresiuni papilare şi 500.000 urme.
Scopul utilizării sistemului
Generic, sistemul AFIS este utilizat pentru examinarea comparativă a impresiunilor papilare în vederea
stabilirii identităţii persoanelor/cadavrelor precum şi pentru clarificarea unor aspecte judiciare prin examinarea urmelor
papilare ridicate în cauzele investigate criminalistic.
Cu ajutorul sistemului AFIS sunt obţinute pe baza examinării comparative a amprentelor papilare următoarele
determinări:
- identificarea sursei de origine a urmelor papilare create înainte de investigarea tehnico-ştiinţifică a locului
faptei pe obiecte, documente sau suprafeţe existente în perimetrul unei fapte de natură judiciară;
- determinarea unor conexiuni între fapte prin stabilirea unui profil papilar similar al urmelor papilare analizate
şi a unei surse comune de origine;
- identificarea persoanelor condamnate, dispărute, altor categorii de persoane, cadavrelor şi persoanelor cu
identitate necunoscută prin indicarea factorului creator al impresiunilor papilare examinate;
Pentru obţinerea acestor rezultate sistemul AFIS utilizează principiul examinării integrale sau încrucişate, prin
aceea că urmele papilare nou introduse în sistem sunt comparate automat cu urmele al căror factor creator este
neidentificat precum şi cu impresiunile stocate în baza de date până la acea dată (căutare directă); totodată
impresiunile papilare nou introduse sunt comparate automat cu fondul de impresiuni stocat anterior, precum şi cu
urmele al căror factor creator este neidentificat (căutare indirectă).
Sistemul AFIS Motorola Printrak BIS este un mediu informatizat care conţine un grup de aplicaţii destinate
achiziţionării, transmiterii, codificării, examinării-comparative, identificării şi stocării amprentelor papilare. Sistemul
AFIS conţine de asemenea aplicaţii destinate achiziţionării, transmiterii, verificării, identificării şi stocării datelor
alfanumerice, în subsidiar altor date biometrice care fac referire la imagini faciale, semnalmente şi semne particulare.
Datele biometrice şi cele alfanumerice sunt stocate într-o bază de date unică organizată la Institutul Național
de Criminalistică.
11Sistemele de identificare furnizează cu certitudine apartenenţa unei urme la o persoană sau obiect şi se bazează de cele mai multe ori pe o
clasificare alfa numerică neechivocă (AFIS, Imagetrak, SNDGJ).
Admisibilitatea urmelor papilare
Fac obiectul examinărilor în sistemul AFIS urmele papilare digitale şi palmare ridicate cu ocazia cercetării
locului faptei sau a celei de laborator.
În practică sunt întâlnite următoarele modalităţi sub care urmele papilare sau imaginile acestora pot fi remise
laboratoarelor AFIS pentru introducere şi examinare comparativă:
- urme papilare existente pe obiecte - urme netransferate;
- urme papilare existente pe folii adezive - urme transferate;
- urme papilare conturate în mulaje - urme imprimate;
- imagini electronice ale urmelor papilare - urme digitalizate;
- imagini ale urmelor papilare existente pe filme fotografice -urme nepozitivate;
- imagini ale urmelor papilare existente pe fotograme sau pe hârtie (urme pozitivate).
Urmele papilare rămase în evidenţă, după efectuarea examinărilor dactiloscopice eliminatorii şi a separării
celor care nu conţin suficiente elemente dactiliscopice necesare stabilirii sursei de origine, vor fi înaintate laboratoarelor
AFIS de către criminalistul care a efectuat cercetarea la faţa locului, în termenul stabilit de legislația în vigoare.
Sistemul AFIS MorphoTrak organizează și fucționează după următoarea bază legală:
-Legea 218/2012 privind organizarea și funcționarea Poliției Române;
-Legea 290/2004 privind cazierul judicar;
-Legea 122/2006 privind azilul în Romania;
-Legea 146/2008 privind ratificarea Tratatului de la Prum;
-Legea 238/2009 privind reglementarea prelucrării datelor cu caracter personal de către unitățile M.A.I. în
activitatea de prevenire, cercetare, și combatere a infracțiunilor și asigurarea ordinii publice.
În afară de acestea mai avem:
- procedura opiniilor diferite (POD), elaborată de Institut;
- procedura specifică de lucru pentru examinarea împresiunilor și urmelor papilare Cod PSL02-01;
- instrucțiunea de lucru privind utilizarea sistemului AFIS Printrak Bis și fucționarea cartotecilor dactiloscopice
Cod IL-02-01.14
Referitor la urmele digitale, acestea sunt stocate pe cazuri, fiecărui caz putându-se asocia un număr de 1000
de urme, precum şi date despre acesta (data şi locul săvârşirii infracţiunii, victimă, mod de operare etc.), date care pot
fi utilizate şi în procesul căutării unui anumit caz în baza de date.
Sistemul automat poate efectua următoarele tipuri de căutări:
- căutarea unei fişe impresiuni sau urme şi adăugarea acestora în baza de date;
- căutarea unei fişe impresiuni sau urme fără adăugare în baza de date;
5.2. BAZA DE DATE A SISTEMULUI DE RECUNOAŞTERE FACIALĂ IMAGETRAK

Sistemul de recunoaştere facială Imagetrak, este un sistem integrat care stochează şi examinează fotografii
de semnalmente, date antropometrice, semne particulare, deficienţe psihomotorii şi date de identificare ale unor
categorii de persoane cercetate de poliţie, în vederea stabilirii pe baza acestora a identităţii persoanelor şi clarificarea
unor aspecte de interes operativ în activitatea Poliţiei şi altor unităţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor, pe linia
asigurării ordinii publice şi siguranţei naţionale.
Din punct de vedere criminalistic (după semnalmentele anatomice și funcționale) perceperea de către victimă
sau martorul ocular a imaginii persoanei infractorului, în momentul în care acesta săvârşeşte fapta penală, poate fi
asimilată, într-o accepţiune foarte largă, cu o ’’urmă’’ în memorie, respectiv cu ceea ce s-ar putea denumi „urma ideală”,
aceasta având un evident caracter imaterial, specific percepției si proceselor cognitive la nivelul scoarţei cerebrale.
Devine astfel posibilă identificarea infractorului pe baza portretului vorbit făcut de martor, ori recunoaşterea sa după
fotografie sau dintr-un grup de persoane.

Sistemul Imagetrak, prelucrează și stochează la nivel naţional fotografiile și datele de stare civilă ale
persoanelor în stare de arest sau libertate, ca urmare a comiterii de infracţiuni prin diverse moduri de operare.
Fotografia este digitizată în limbaj pentru computer, procesată şi stocată într-o bancă de date.15
Sistemul de recunoaştere facială Imagetrak este destinat activităţilor judiciare, fiind integrat la nivel naţional
şi are în componenţă un server de date central la care sunt conectate, prin inelul de comunicaţii, staţiile de lucru.
Sistemul cuprinde următoarele categorii de persoane:
a) persoane cu antecedente penale;
b) persoane cercetate de poliţie în stare de arest sau de libertate pentru săvârşirea de fapte penale prin
diverse moduri de operare ce aduc atingere ordinii publice şi siguranţei naţionale ;
c) persoane despre care există indicii certe că prin modul de operare şi mediile frecventate sunt în anturajul
infractorilor, fiind pretabile la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală ;
d) persoane care se sustrag de la îndeplinirea obligaţiilor legale pe linie de evidenţa populaţiei;
e) persoane reţinute după darea în urmărire locală, generală sau internaţională.
În momentul introducerii unei persoane sistemul emite automat un cod unic de identificare denumit generic
ID. Totodată sistemul din punct de vedere al rasei nu ia în calcul structura feţei deoarece aceasta este universală
indiferent de rasă. Are o plajă largă în privinţa sursei de preluare a imaginilor, acestea putându-se face prin folosirea
unui scanner, a unei camere foto sau video etc. În privinţa vârstei, faceprint-ul rămâne neschimbat odată cu trecerea
timpului. Machiajele, părul facial, ochelarii sau iluminarea, nu împietează asupra identificării persoanelor.
O persoană poate fi verificată şi regăsită în baza de date după următoarele criterii:
- datele de stare civilă;
- semnalmente;
- semne particulare;
- după imagini – fotografii digitale (aparat foto digital, videocasetă) sau pe suport de hârtie (prin scanare) cu
ajutorul algoritmului de recunoaştere facială;
- după portretul robot realizat cu aplicaţia E-FIT;
- cicatrici, tatuaje sau deficienţe psiho-motorii;
- faptă şi mod de operare sau alt atribut care există ca pick-list.
Sistemul de recunoaştere facială Imagetrak este destinat activităţilor judiciare, fiind integrat la nivel naţional
şi are în componenţă un server de date central la care sunt conectate prin inelul de comunicaţii metropolitan 42 de
staţii de lucru, instalate în fiecare judeţ şi la D.G.P.M.B. Recunoașterea facială este realizată cu ajutorul algoritmului
de potrivite facial LFA, care măsoară imaginea feţei şi o împarte în 80 de puncte nodale formându-se astfel un fişier
denumit „faceprint” care va fi stocat pe server. Ca dimensiune, din punct de vedere al informaţiei, acest fişier are 54
de biţi.
Algoritmul foloseşte următoarele caracteristici:
- distanţa dintre ochi;
- lăţimea nasului;
- adâncimea orbitelor;
- oasele feţei;
- linia maxilarului;
- bărbia.
Algoritmul de potrivire facială LFA execută potrivirea facială independent de culoarea fotografiei sau a pielii.
Din punct de vedere al rasei nu ia în calcul structura feţei, deoarece aceasta este universală indiferent de rasă. Are o
plajă largă în privinţa sursei de preluare a imaginilor, aceasta putându-se face prin folosirea unui scanner, a unei
15Sistemul de recunoaştere facială Imagetrak a fost achiziţionat de către Poliţia Română în anul 2004, având o capacitate de stocare de 500.000
fotografii faciale ale persoanelor şi are în componenţă 3 servere.
camere foto sau video etc. În privinţa vârstei, faceprint-ul rămâne neschimbat odată cu trecerea timpului. Machiajele,
părul facial, ochelarii sau iluminarea, nu impietează identificarea persoanelor.
5.3. BAZA DE DATE A SISTEMULUI C. D. N.

Analiza situației operative din teren, precum și a situaţiei persoanelor dispărute în împrejurări suspecte, a
cadavrelor şi persoanelor cu identitate necunoscută aflate în evidenţa cartotecilor antropologice, calitatea completării
fişelor şi operativitatea înaintării acestora la cartoteci, creşterea numărului de activităţi specifice desfăşurate pentru
clarificarea situaţiei categoriilor sus-menţionate, au generat necesitatea realizarii unui sistem integrat care gestionează
şi întreţine o bază de date ce conţine informaţiile din fişele de identificare ale persoanelor dispărute, persoanelor şi
cadavrelor cu identitate necunoscută, persoanelor în vârstă fără adăpost, cerşetori, întocmite de lucrătorii anume
desemnaţi la unităţile de poliţie, denumit „CDN”.
Aplicaţia informatizată „CDN” este un pachet de programe care gestionează şi întreţine o bază de date care
conţine informaţiile din fişele de identificare a persoanelor dispărute, a persoanelor şi cadavrelor cu identitate
necunoscută întocmite de lucrătorii desemnaţi la unităţile de poliţie. Acest sistem (CDN), a fost elaborat de către
specialişti din Institutul Național de Criminalistică si Centrul de Comunicaţii şi Informatică şi a fost extins în luna
octombrie 2006 la toate inspectoratele de poliţie judeţene (serviciul criminalistic), având posibilitatea de a verifica,
introduce, vizualiza, modifica rezoluția și actualiza (cazuri rezolvate) în baza centrală, datele din fişele tip întocmite la
nivel local, pentru categoriile de persoane ce fac obiectul aplicaţiei CDN.
Programul permite:
- înregistrarea, stocarea și căutarea fișelor în raport de categoria din care fac parte persoanele, dupa ID-
AFIS;
- posibilitatea extinderii examinărilor în baza de date centrala în funcție de parametrii stabiliți;
- vizualizarea rapidă a fotografiilor si mențiunilor de pe fișele existente în baza de date;
- realizarea și listarea unor statistici în funcție de judet, categorii de persoane, sex, vârsta, perioada de timp;
- actualizarea bazelor de date în concordanță cu soluționarea cauzelor.
Referitor la înregistrarea datelor în baza de date se face pe baza fişei de identificare a persoanei dispărute, a
persoanei sau cadavrului cu identitate necunoscută, sistemul generând automat un număr de identificare unic pentru
fiecare fişă.
Fişele sunt grupate în următoarele categorii:
- aflată în evidenţa activă;
- soluţionată prin identificare în propria unitate;
- soluţionată prin identificare de altă unitate de poliţie;
- trecută în evidenţă pasivă.
Căutarea se face după aproape orice atribut, iar răspunsul este o listă care conţine toate fişele de identificare
din evidenţă ce corespund atributelor specificate în interogare.
Rapoartele se obţin detaliat şi sunt o statistică şi un set de situaţii pentru toate categoriile de persoane aflate
în evidenţă, şi anume:
- situaţia cartotecii antropologice;
- situaţia persoanelor dispărute;
- situaţia persoanelor cu identitate necunoscută;
- situaţia cadavrelor cu identitate necunoscută.
La nivel central, programul permite prelucrarea fişierelor sosite de la centrele zonale, actualizarea bazei de
date centrale cu modificările efectuate după transmisia anterioară, până în momentul de faţă, raportând câte adăugări,
modificări s-au efectuat şi se realizează fişiere arhivă care se transmit la nivel central în subdirectoare specifice fiecărui
centru zonal.16

5.4. BAZA DE DATE A SISTEMULUI IBIS
5.4.1. BAZA DE DATE A SISTEMULUI IBIS ÎN ROMANIA
Baza de date a sistemului IBIS în țara noastră, este digitală fiind unică la nivel naţional şi se ţine la Laboratorul
de Balistică din cadrul Institutului Naţional de Criminalistică, fiind dublată de una materială, cu elemente de muniţie,
atât centrală cât şi locală, constituită la nivelul fiecărui Serviciu criminalistic.17
Sistemul I.B.I.S., BrassTRAX, conţine 3 tipuri de baze de date cu urmele găsite pe tuburile trase, constând
în:
- bază de date cu elemente de muniţie rezultate în urma tragerilor experimentale cu arme de foc letale deţinute
legal;
- bază de date cu elemente de muniţie provenite de la infracţiuni comise cu arme de foc necunoscute
(neidentificate);
- bază de date cu elemente de muniţie rezultate în urma tragerilor experimentale cu arme de foc deţinute
ilegal, descoperite sau abandonate pe teritoriul ţării noastre;
Patru componente principale, acătuiește sistemul, unde avem: staţia de achiziţie BrassTRAX; concentrator
de date; server de corelare a datelor; staţia de analiză MatchPoint+. Componentele sistemului sunt interconectate
printr-o reţea locală cu circuit închis, la aceasta neavând acces alţi utilizatori din afara reţelei, cu excepţia
administratorului. Pentru asigurarea protecţiei informaţiilor din baza de date, toate aplicaţiile sistemului sunt precedate
de introducerea parolei de administrator sau de utilizator, accesul la date fiind astfel limitat.
Staţia de achiziţie BrassTRAX, preia imaginile bidimensionale ale urmelor armelor de foc create pe rozeta şi
capsa detonantă a tuburilor trase (imaginile urmelor ejectorului, peretelui frontal al închizătorului şi percuţiei centrale
sau marginale). Pe lângă datele tehnice ale tubului de cartuş (calibru, marcă, forma urmei de percuţie), pot fi ataşate
şi informaţii referitoare la marca, modelul, calibrul şi tipul armei de foc, ţara producătoare etc. Imaginile şi datele ataşate
se trimit apoi sub forma unor cazuri la concentratorul de date. Pentru achiziţionarea imaginilor sunt respectate anumite
protocoale, iar recepţia imaginilor (focalizarea şi intensitatea de iluminare), este realizată automat cu menţiunea că în
cazul urmelor de percuţie marginală (pe ramă) şi a urmelor create de ejector şi pragul aruncător, procesul trebuie
efectuat în mod manual. Staţia, mai permite scanarea suprafeţei capsei detonante a tuburilor trase şi obţinerea
imaginilor tridimensionale ale urmelor create de peretele frontal al închizătorului şi cuiul percutor. Totodată, poate crea
mulaje virtuale pe capsa percutată din care să rezulte forma cuiului percutor.
Pe plan național, sistemul IBIS oferă anumite avantaje/facilități:
- gestionarea rapidă şi eficientă a bazelor de date de dimensiuni foarte mari;
- calitatea foarte bună a imaginilor preluate, datorită captării acestora în mod automat;
- realizează schimb de date în mod rapid, dacă este interconectat cu alte sisteme IBIS;
- sistemul are un rol preventiv în combaterea infracţiunilor săvârşite cu arme de foc, datorită înregistrării
deţinătorilor legali de arme de foc letale;
- realizează corelări pertinente, pentru un caz de referinţă este asociat un nr. redus de candidaţi, în funcţie
de un scor atribuit fiecărei categorii de urmă;
- prin realizarea identificărilor se poate demonstra dacă aceeaşi armă de foc a mai fost folosită la comiterea
uneia sau mai multor infracţiuni.
Staţia de analiză Matchpoint permite consultarea bazelor de date şi efectuarea comparaţiilor (identificărilor).
De asemenea, permite efectuarea corelărilor manuale atunci când se impune. Pentru fiecare caz, în urma unei corelări,
se va afişa o listă de cazuri similare asociate, primele 10 având posibilitatea cea mai mare să provină de la aceeaşi
armă de foc folosită în cazul de referinţă. Cazul de referinţă reprezintă cazul căruia sistemul i-a asociat, în urma
efectuării corelării, alte cazuri similare.
Înregistrarea proiectilelor şi tuburilor martor, trase experimental cu armele de foc
letale, organizarea evidențelor bazei de date.
Înregistrarea, are drept scop stabilirea identităţii armelor şi a deţinătorilor acestora, pe baza urmelor existente
pe proiectile şi tuburi, pentru clarificarea unor aspecte de interes operativ în activitatea Poliţiei şi altor unităţi din M.A.I.,
17Sistemul aflat în dotarea Poliției Române, a fost achiziționat în 2006

pe linia asigurării ordinii publice şi siguranţei naţionale.18 Evidenţele proiectilelor şi a tuburilor martor se constituie şi
sunt coordonate:
- la nivel central, în cadrul Institutului Naţional de Criminalistică din Inspectoratul General al Poliţiei Române;
19
- la nivel local, în cadrul serviciilor criminalistice din inspectoratele judeţene de poliţie şi Direcţia Generală a
Poliţiei Municipiului Bucureşti.
Evidenţele centrale (organizarea evidenţelor şi a bazei de date în ţara noastră, în cadrul Institutului Naţional
de Criminalistică) sunt exploatate şi gestionate prin intermediul unui sistem informatizat de identificare balistică
(I.B.I.S.), ce funcţionează la nivel central, după norme specifice. Sistemul, are rolul de a achiziţiona, stoca şi gestiona
imaginile elementelor de muniţie trase cu arme de foc (tuburi-cartuş şi gloanţe), în cadrul unei baze de date, destinate
identificării automate a armelor de foc aflate în evidenţă.
Evidenţele şi baza de date centrală IBIS existente, au ca obiect și gestionează:
- baza de date cu elemente de muniţie rezultate în urma tragerii experimentale cu arme de foc letale deţinute
legal ;
- baza de date cu elemente de muniţie rezultate în urma tragerii experimentale cu arme de foc letale provenite
de la fapte comise cu arme de foc neidentificate ;
- baza de date cu elemente de muniţie rezultate în urma tragerii experimentale cu arme de foc letale deţinute
ilegal sau găsite/abandonate pe teritoriul României .
Evidenţele şi bazele de date locale au ca obiect numai elementele de muniţie fiind obligatoriu înaintate
Institutului de Criminalistică pentru evidenţa (baza de date) centrală.20
Efectuarea tragerilor experimentale în vederea obţinerii proiectilelor şi
tuburilor model de comparație.
În vederea efectuării tragerilor experimentale în vederea obţinerii proiectilelor şi tuburilor martor (model de
comparaţie), și potrivit art. 24 din Legea nr. 295 din 28 iunie 2004 privind regimul armelor si al munițiilor, persoanele
care solicită acordarea permisului de arma, precum si cu ocazia vizelor periodice ale permisului de arma, detinatorul
are obligatia să prezinte organului de poliție competent fiecare armă, împreuna câte 5 cartușe corespunzătoare
fiecareia, în vederea înregistrării proiectilului și a tubului martor în evidentele operative ale poliției. Astfel, în baza
graficului și la solicitarea Serviciului Arme, Explozivi si Substanțe Toxice, detinătorii legali de arme de foc cu țeava
ghintuită se vor prezenta la sediul A.E.S.T., (Arme, Explozivi şi Substanţe Toxice) de la fiecare județ, având asupra
lor:
- permisul de armă;
- arma/armele și țevile de rezervă (curate și neâncărcate);
- câte cinci cartuse de calibru corespunzător pentru fiecare țeavă, în ambalaje originale, în stare de
conservare, fără a prezenta urme de oxidare sau lovire;
- cartea de identitate sau autorizatia de cumparare.
Armele se transportă neâncărcate, asigurate corespunzător tipului constructiv, cu sisteme mecanice de
blocare a trăgaciului sau demontate parţial şi introduse în toc, huse sau cutii şi se pun la dispoziţia personalului care
execută tragerile în stare de funcţionare, cu ţevile şi mecanismele curate. Muniţia destinată tragerilor se pune la
dispoziţie în ambalajele originale, în stare bună de conservare, fără a prezenta urme de oxidare, lovire sau create ca
urmare a introducerii/extragerii din încărcătoare sau camera cartuşului.
Obţinerea proiectilelor şi tuburilor model de comparație, se efectuează în următorul mod: după consultarea
prealabilă a serviciului criminalistic, formaţiunile A.E.S.T., invită deţinătorii de arme de foc conform unei planificări, prin
care se stabileşte locul, data, ora, numărul deţinătorilor şi armelor, ce se vor prezenta în vederea executării tragerilor
18 Înregistrarea proiectilelor şi tuburilor martor trase experimental cu armele de foc cu ţeavă ghintuită, deţinute legal de persoanele fizice sau
juridice din România, se realizează în baza art. 24 alin. 3 din Legea numărul 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, în cadrul unei
evidenţe operative (baze de date) a Poliţiei Române.
19
Institutul Naţional de Criminalistică şi formaţiunile criminalistice vor colabora permanent, prin schimb operativ de date, cu structurile teritoriale
de arme şi Registrul Naţional al Armelor. Registrul Naţional al Armelor va informa Institutul de Criminalistică şi formaţiunea criminalistică din zona
de competenţă, despre modificările apărute în situaţia juridică a fiecărei arme/ţevi, când s-a produs retragerea, confiscarea, casarea sau
distrugerea armei/ţevii.
20
experimentale. Tragerile experimentale, se execută numai în încăperi special amenajate sau poligoane autorizate şi
prevăzute cu dispozitive de recuperare a proiectilelor şi tuburilor, care să asigure recuperarea în bune condiţii, fără a
produce deformarea acestora. În situaţia armelor de vânătoare cu ţevi lise descoperite/abandonate (în litigiu), tragerile
se vor executa în câmpul de tragere al poligonului, nu în captatorul de gloanţe, recuperându-se numai tuburile.
Tragerile experimentale se execută, de regulă, de către lucrătorul criminalist şi/sau armurierul numit de
conducerea unităţii din care face parte. Deţinătorii armelor asistă la executarea tragerilor, iar în cazul armelor de
colecţie sau cu valoare deosebită, aceştia pot executa personal tragerile experimentale, sub îndrumarea şi
supravegherea lucrătorului criminalist. La locul unde se execută tragerile nu vor avea acces simultan mai mult de doi
deţinători de arme, celelalte persoane aşteptând invitaţia de a participa la trageri în locurile indicate de conducătorul
tragerii (lucrătorul criminalist). Pe perioada desfăşurării acestei activităţi deţinătorii armelor au obligaţia de a respecta
întocmai indicaţiile primite, în timpul de aşteptare fiind interzise scoaterea armelor şi muniţiilor din toc, huse, cutiile sau
ambalajele în care au fost transportate, montarea/demontarea, încărcarea sau înmânarea către alte persoane decât
cele autorizate pentru executarea tragerilor experimentale. Înainte de executarea tragerilor, lucrătorul criminalist (sau
armurierul) are obligaţia de a examina armele şi muniţiile prezentate pentru tragere, în scopul identificării unor
eventuale nereguli sau defecţiuni, refuzând tragerea cu cele care nu îndeplinesc condiţiile enumerate mai sus, prezintă
defecţiuni sau ar putea produce accidente. Constatările făcute în urma examinărilor se aduc la cunoştinţa deţinătorului
armei şi a formaţiunii A.E.S.T. competente.
Tragerile, se efectuează pe rând, cu fiecare ţeavă a armei, utilizând câte patru cartuşe, iar recuperarea şi
ambalarea proiectilelor şi tuburilor se va efectua succesiv de către lucrătorul criminalist, astfel încât să se evite
deteriorarea, substituirea sau pierderea acestora. Înaintea ambalării şi înregistrării proiectilelor şi tuburilor recuperate,
acestea vor fi examinate cu privire la integritatea urmelor tragerii, iar în cazul constatării unor deformări sau deteriorări,
tragerile vor fi repetate, pentru aceasta fiind folosit şi cel de-al cincilea cartuş ce a fost alocat pentru fiecare ţeavă. Pe
toată durata executării tragerilor, participanţii vor respecta regulile şi măsurile de siguranţă în poligon, precum şi cele
de protecţia muncii, conform actelor normative în vigoare. Armele, ţevile şi accesoriile acestora se vor înapoia
deţinătorului imediat după executarea tragerilor, acesta având obligaţia să verifice integritatea armei/armelor şi să se
asigure de îndeplinirea condiţiilor de securitate pentru manipulare şi transport. Tragerile experimentale cu armele de
foc deţinute ilegal sau descoperite/abandonate pe teritoriul de competenţă se vor desfăşura după aceleaşi reguli, de
către lucrătorul criminalist desemnat, muniţia necesară fiind asigurată de organele de poliţie sau judiciare care pun la
dispoziţie armele respective.
După executarea tragerilor cu fiecare armă, lucrătorul criminalist va înscrie arma în registrul cu evidenţa
proiectilelor şi tuburilor trase experimental, iar în situaţia armelor de foc deţinute legal, va completa, semna şi ştampila
rubrica destinată tragerilor experimentale, din permisul de armă sau cartea de identitate a armei.
Ambalarea proiectilelor şi tuburile trase, se va face individual, în hârtie, numai după ce în prealabil au fost
uscate şi curăţate de impurităţi, apoi vor fi introduse în plicuri tipizate din hârtie (câte un plic pentru fiecare armă), pe
care se notează numărul de ordine din registru şi datele de identificare ale armei cu care acestea au fost trase.21
5.5. SISTEMUL NAȚIONAL DE DATE GENETICE (S.N.D.G.)

Aspecte generale
Sistemul de analize genetice a fost dat în exploatare la finele anului 2004 şi are ca obiect de activitate
genotiparea judiciară a urmelor biologice descoperite în câmpul infracţiunii şi compararea acestora cu profilele genetice
ale probelor de referinţă recoltate de la persoanele incluse în cercul de bănuiti, precum şi cu cele recoltate de la
persoanele ce sunt introduse în baza de date. SNDG este organizat la nivel național în baza Legii nr 76 din 2008
privind organizarea și funcționarea SNDG publicată în M.O. al Romaniei, partea I nr 289 din data de 14.04.2008. Baza
legală a funcționării SNDG a fost completată prin H.G. nr. 25/2011 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare
a legii 76/2008 privind organizarea și funcționarea SNDG și pentru crearea cadrului legal intern necesar aplicării
Deciziei 2008/615/JAI a Consiliului din 23 Iunie 2008 privind intensificarea cooperării transfrontaliere în lupta contra
fenomenului infracțional, precum și în ceea ce privește transferul automatizat al datelor genetice. Procesul începe cu
prima verigă a lanţului, identificarea, ambalarea, conservarea urmelor biologice culese din câmpului infracţional.
21 Idem op.cit. pag. 361

Informaţia va fi decriptată, dar la rândul ei va suferi transformări pentru a fi uşor de manevrat şi urmărit. Acest
proces va fi organizat de un program computerizat LIMS (Laboratory Informations Manageament Sistem) care va
gestiona această informaţie conţinută de suportul biologic, alături de toate informaţiile referitoare la transformările pe
care le-a suferit.
S.N.D.G.J. contine profile genetice, date cu caracter personal si date despre caz, corespunzatoare
următoarelor categorii:
a) suspecți, persoanele despre care există date și informații că ar putea fi autori, instigatori sau complici ai
infracțiunilor cuprinse în anexa legii.
b) persoane condamnate definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvîrșirea infracțiunilor cuprinse în anexă;
c) urme biologice prelevate cu ocazia efectuarii cercetării la fața locului;
d) cadavre cu identitate necunoscută, persoane dispărute ori persoane decedate în urma catastrofelor
naturale, a accidentelor în masă, a infracțiunilor de omor sau a actelor de terorism.
S.N.D.G.J. poate fi completat cu alte categorii de date decât cele prevazute la alin. (1), prin hotarare a
Guvernului, la propunerea Ministerului Justiției și a M.A.I. în funcție de necesități și de resursele alocate. Pentru
excluderea persoanelor care au avut contact cu locul comiterii infractiunii în mod justificat sau accidental, se pot preleva
și analiza probe biologice de la acestea, precum și de la victimele infracțiunilor, cu consimțământul acestora.
Profilele genetice ale persoanelor prevăzute mai sus vor fi verificate prin comparare în S.N.D.G.J., numai
pentru infracțiunea respectivă și în scopul pentru care s-a făcut recoltarea, fără să fie stocate în baza de date. Baza
de date are o capacitate de cca. 1milion de profile şi este alimentată cu profile genetice obţinute din genotiparea
urmelor biologice ridicate din câmpul infracţional alături de profilele genetice obţinute din probele de referinţă.
PROCESAREA PROBELOR BIOLOGICE
Categoriile de persoane al căror profil genetic pot fi introduse şi stocate în baza de date genetice sunt cele
aflate în evidenţa dosarelor penale ale unei anchete judiciare, ale unei anchete preliminare dispuse de comisii rogatorii
și în toate cazurile în care există o solicitare legala. De asemenea, vor fi introduse în baza de date profilele genetice
obținute de la cadavrele sau persoanele cu identitate necunoscută.22
În vederea protejării drepturilor omului există reguli speciale de prelevare a materialului biologic după cum
urmează:
- prelevarea probelor biologice se face prin metode noninvazive, respectiv recoltarea celulelor epiteliale prin
periaj al mucoasei bucale, iar în situațiile în care nu se poate realiza aceasta modalitate, prin recoltarea unor celule
epiteliale din regiunea feței.
- prelevarea probelor biologice de la persoanele prevăzute mai sus se face cu consimțământul acestora, la
solicitarea scrisă a organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată.
- în cazul în care persoana de la care urmează să se recolteze probe biologice sau, în cazul minorului cu
varsta cuprinsa între 14 si 18 ani, părintii ori reprezentantul legal al acestuia nu iși dau consimțământul, organul
competent să efectueze prelevarea informează instanța de judecată, care va dispune cu privire la prelevarea sau,
dupa caz, neprelevarea probelor biologice fără acordul respectivelor persoane.
Prelevarea probelor biologice la minori cu vîrsta sub 14 ani, în vederea stabilirii profilului genetic, se face
numai cu acordul părinților sau al reprezentantului legal și în prezenta acestora. Instanțele de judecată și organele de
urmărire penală care dispun prelevarea au obligația de a informa persoanele prevăzute mai sus că probele biologice
recoltate vor fi utilizate pentru obtinerea și stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.23
Motorul de căutare a profilului genetic.
Motorul de căutare este constituit dintr-un soft (DIMENSION) care va compara aceste profile genetice între
ele, sau numai un profil genetic cu toate profilele stocate în vederea identificării. În momentul în care programul de
căutare va identifica ceea ce generic este denumit „match” sistemul este pus în situaţia identificării unui profil de
referinţă ce poate proveni de la un autor cu un profil genetic al unei urme biologice recoltate de la faţa locului.24
22Recoltarea probelor biologice de referinta de la persoanele condamnate pentru infractiuni, are drept scop alimentarea cu profile genetice a
S.N.D.G. Nu vor fi introduse informații ce conțin date despre starea de sanatate sau alte caracteristici individuale, care pot aduce atingere
dreptului la viata intima, familiala si privata a persoanei.
23 Conform art. 5 din Legea 76/2008
24Operatorii autorizaţi să utilizeze baza de date sunt specialiştii Sistemului de Analize Genetice care desfasoara activitatile necesare conform
procedurilor standard de lucru pentru solutionarea cererilor organelor de cercetare penala sau la solicitările altor autorităţi interne sau
S.N.D.G. este o structura organizata din trei segmente care cuprinde:
- baza de Date cu Caracter Personal;
- baza de Date despre Caz;
- baza de Date cu Profile Genetice.
Pot fi supuse analizei ADN urmatoarele tipuri de probe biologice:
- sânge sau pete de sânge;
- spermă sau pete care conţin spermă;
- țesuturi biologice sau celule transferate pe obiecte (prin frecare , atingere).
În S.N.D.G. se vor verifica și compara profilele genetice și datele personale în vederea:
- excluderii persoanelor din cercul de suspecți și identificarea autorilor infracțiunilor
- stabilirea identității persoanelor, victime ale catastrofelor naturale, accidentelor; a infracțiunilor de omor și
terorism;
-realizării schimbului de informații cu celelalte țări în vederea combaterii criminalității transfrontaliere.
După efectuarea genotipării, se introduce în Baza de Date cu Profile Genetice rezultatul genotiparii
corespunzator probei biologice de referinta, conform Procedurilor Specifice de Lucru, având ca date de recunoastere
codul de bare ADN și „codul SNDG”. Profilul genetic introdus în Baza de Date cu Profile Genetice va fi supus unei
comparari interactive permanente cu celelalte existente.25
Exemplu rezultate analize ADN.
Analiza profilului genetic, a dus la obținerea de rezultate foarte bune în practica judiciară, ducând la
identificarea persoanelor. Ca atare dacă la fața locului avem o urmă papilară lăsată pe un fragment de sticlă acesta,
conţine suficiente celule epiteliale din care se poate efectua un profil genetic, dar conţine totodată şi suficiente elemente
pentru a o putea valorifica în sistemul AFIS. Aceeaşi urmă este lăsată pe o suprafaţă rugoasă care nu permite păstrarea
unor elemente suficiente de identificare papilară. Din această urmă se poate extrage suficient material genetic pentru
a obţine un profil ADN al persoanei care a creat-o. S-a reuşit valorificarea unor astfel de urme biologice în laboratorul
de analize genetice de pe suporturi ca: pahar, sticlă, ac de seringă, brichetă.
Formularea concluziilor.
Compararea a două sau mai multor profile genetice (genotipuri) poate conduce la formularea uneia din
următoarele trei concluzii:
IDENTITATE - între genotipurile probelor litigiu şi referinţă nu există diferenţe, între probe care nu pot fi
explicate. În acest caz se precizează şi semnificanţa statistică a rezultatului.
EXCLUDERE - prin compararea genotipurilor probelor rezultă diferenţe care pot fi explicate numai prin faptul
că acestea provin din surse diferite.
CONCLUZIE INCERTĂ - în privinţa rezultatelor sau a interpretării acestora în sensul unei identificări. Aceasta
poate constitui concluzia finală atunci când doi specialişti nu ajung la un punct de vedere comun pe baza analizei
rezultatelor şi se consideră că nu dispun de suficiente informaţii pentru a fi formulată o concluzie certă.26
internaţionale cu care România are acorduri în acest sens, pe baza unei solicitări aprobate de organele competente. În acest sens colaborarea
cu organizaţia INTERPOL va duce la identificarea internaţională a persoanelor ce au comis acte antisociale contribuind astfel la combaterea
criminalitatii transfrontaliere.
25În anexa 1 din Legea 76/2008 sunt trecute tipurile de infractiuni prevazute în Codul Penal pentru care pot fi recoltate probe biologice în vederea
introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.

26https://politiaromana.ro/ro/structura-politiei-romane/unitati-centrale/institutul-national-de- criminalistica/servicii
CAPITOLUL VI
CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI
6.1. NOȚIUNEA ȘI BAZA LEGALĂ A CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

Conform literaturii de specialitate, printre activităţile importante care contribuie la realizarea scopului
procesului penal “aflarea adevărului” se numără şi investigarea ştiinţifică a locului faptei, activitate iniţială pe care se
sprijină întreaga gamă a probatoriului tehnico-ştiinţific. Atunci când aceasta nu este efectuată la timp şi în mod
corespunzător poate influenţa cursul procesului penal, poate zădărnici aflarea adevărului şi, ca urmare, numeroase
infracţiuni pot să nu fie descoperite, să nu fie probate ori să rămână cu autori neidentificaţi.27
Ca atare, cercetarea la faţa locului, reprezintă activitatea procedurală şi de tactică criminalistică al cărui obiect
îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit o faptă de natură penală, căutarea, descoperirea,
relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, precum şi precizarea stării şi
poziţiei acestora, în vederea stabilirii naturii faptei şi evenimentului, identificarea persoanelor şi obiectelor care au creat
urmele şi administrării probelor în procesul judiciar.28
Baza legală a cercetării locului faptei, o constituie prevederile art. 192 alin.1 din N.c.p.p., unde la aliniatul 1
se prevede că:
“Cercetarea la fața locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către
instanța de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor
împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu
privire la decesul unei persoane.”
De asemenea la nivelul Ministerului A. Interne, sunt ordine și dispoziții de linie cu privire la reglementarea
desfășurării cercetării locului faptei în mod unitar, precum și cu privire la colaborarea cu Ministerul Public în care sunt
prevăzute clar și precis procedurile de cooperare persoanele implicate în această activitate, competența acestora,
precum și procedurile de depozitare, ambalare, transport, valorificare a urmelor și mijloacelor materiale de probă
ridicate de fa locul faptei.29
Totodată, legislația actuală, nu arată indicii cu privire la definirea locului săvârșirii infracțiunii. Față de aceasta,
apreciem faptul că prin “fața locului” (sau locul săvârşirii infracţiunii) se înțelege zona (locul) în care s-a desfășurat
activitatea infracțională în total sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia. Ca atare, în opinia noastră, locul
săvârșirii infracțiunii cuprinde:
- locul unde s-a săvârşit fapta, împreună cu zonele apropiate sau alte zone unde s-a pregătit ori s-a comis fapta,
ori s-au produs rezultatele activității infracționale;
- căile de acces şi de retragere.
Referitor la locul faptei, specialiștii în domeniu opinează că: “Locul faptei conţine informaţii care trebuie să fie
cercetate într-o manieră sistematică, legală şi ştiinţifică.” Practica judiciară, consemnează că un rol deosebit de
important în efectuarea cercetării locului fapte îi revine atât echipei de investigatori care realizează activitățile de
urmărire penală, dar mai ales specialistului/specialistilor criminaliști care efectuează această activitate. Astfel, echipa
de investigatori împreună cu specialistul criminalist, precum și cu ceilalți membrii ai echipei de cercetare, pot stabilii
atât în timpul efectuării cercetării, cât și după aceea cu o probabilitate rezonabilă, comportamentul postinfracţional al
făptuitorului/făptuitorilor referitor la măsurile de protecţie pe care suspectul le va lua, unde şi cum vor valorifica produsul
infracţional.

28 Noţiunea, din perspectiva tacticii criminalistice, art. 192. Din N.c.p.p. (n.a.)
29 Ordinul 182/2009 privind procedura cercetării la fața locului
6.2. CARACTERISTICILE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI
Conform specialiștilor în domeniu, investigarea criminalistică a locului faptei este “o activitate
psihocriminalistică de cunoaştere a comportamentului infractorului şi de descoperire a urmelor/microurmelor infracţiunii
cu ajutorul postdicţiei şi al predicţiei efectuate pe baza modificărilor survenite ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor,
obiectele-instrumentele folosite şi mediul în care s-a săvârşit fapta, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptei,
identificării făptuitorului şi probării vinovăţiei acestuia.”30
Ca atare, principalele caracteristici ale cercetării la fața locului sunt:
a) Cercetarea la fața locul are la bază un act de dispunere
Cercetarea, se dispune conform art. 195 alin. 1 litera a din Cod proc. pen. de organul de urmărire penală prin
ordonanță motivată, iar în faza de judecată prin încheiere, în situația în care este necesară o constatare directă a
situației de fapt, ori atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se
descopere şi să se fixeze urmele infractorului, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările
în care acţiunea a fost săvârşită. Procedura penală în vigoare cuprinde totodată și actele procedurale care vor fi întocmite
obligatoriu cu ocazia efectuării cercetării. Ca atare, Codul de procedură penală la art. 195 prevede că “procesul-verbal,
mai trebuie să cuprindă pe lângă mențiunile prevăzute la art. 199 următoarele”:
- indicarea ordonanței sau a încheierii prin care s-a dispus măsura;
- numele, prenumele persoanelor prezente și calitatea în care acestea participă;
- numele și prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul;
-descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției
și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu
dimensiunile respective.
b) Cercetarea la fața locului este o activitate urgentă
Este cunoscut practicii judiciare că de regulă o deplasare/intervenție rapidă cu operativitate asigură de regulă
obținerea unor probe valoroase, ori asigură salvarea de vieți omenești. Această situație este generată de faptul că
orice situație de la locul faptei este de regulă dinamică în continuă transformare suferind uneori schimbări rapide, mai
ales dacă zona de cercetat nu este situată în zone protejate de clădiri, hale construcții.
De regulă, locul faptei şi căile de acces conţin probe materiale care trebuie să fie protejate de intemperii,
contaminare, infestare ori de aflți factori interni sau externi care pot să ducă la distrugerea ori alterarea probelor.
Totodată, la aceasta se adaugă și posibilitatea ca autorul să își ia măsurile necesare cu privire la abandonarea
sculelor, dispozitivelor, armelor de care s-a folosit în realizarea activității infracționale ori să se ascundă (să treacă
granița, e.t.c.), îngreunând astfel activitatea de urmărire penală a organelor penale competente să soluționeze și să
judece faptele antisociale de orice natură.
c) Cercetarea la fața locului este o activitate obligatorie și are un caracter organizat
Cercetarea la fața locului este o activitate obligatorie, deoarece în cazul săvârșirii unei infracțiuni datorită
prezenței făptuitorului/făptuitorilor la locul faptei presupune în afară de prezența acestuia și desfășurarea de activități
care produc modificări ale perimetrului/zonei în care se desfășoară activitatea infracțională în total sau în parte. Pentru
identificarea persoanei/persoanelor care au creat aceste modificări ambientale, după descoperirea și ridicarea urmelor
și mijloacelor de probă acestea vor fi interpretate și expertizate pentru a identifica factorul creator. Ca atare, în urma
exploatării acestor probe se pot obține date referitoare la:
- fapta săvârșită,
- persoana/persoanele suspectate că ar fi săvârșit activitatea ilicită;
- împrejurările aproximative în care s-a produs fapta.31
Caracterul obligatoriu mai reiese și din dispozițiile art. 192 din Codul de procedură penală, care stipulează că
atunci atunci când este necesară constatarea directă a unei infracțiuni în scopul determinării sau clarificării unor
împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu
privire la decesul unei persoane. Conform alin. 1 din același articol, cercetarea la fața locului se dispune de către

31Rezolvarea cauzelor penale, îndeosebi a celor cu pericol social deosebit, cum sunt omuciderile, violurile, tâlhăriile, furturile, distrugerile,
accidentele sau catastrofele, debutează printr-un act deosebit de important, denumit cercetarea la faţa locului. Aceasta face parte dintre acele
activităţi procedurale cărora, li se atribuie o semnificaţie deosebită în realizarea scopului procesului penal, întrucât, de această primă investigaţie,
depinde direct aflarea adevărului cu privire la faptele şi la împrejurările cauzei, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului.
organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, dacă organul de urmărire penală sau
instanța de judecată, dacă găsește necesar pentru verificarea și precizarea unor date sau probe administrate ori pentru
a stabili împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru soluționarea cauzei, poate să procedeze la reconstituirea, în
întregime sau în parte, a modului și a condițiilor în care s-a comis fapta.32 Totodată caracterul obligatoriu, presupune
și cunoaşterea imediată, directă şi completă a locului în care s-a comis fapta penală, conform competenței organelor
de cercetare penală.
Cercetarea la fața locului, are un caracter organizat, deoarece la baza activității de cercetare stau reguli bine
conturate și explicate de tehnica și tactica criminalistică, care împreună cu metodologiile, procedurile și standardele de
lucru în vigoare converg spre descoperirea și fixarea urmelor infracțiunii, stabilirea poziției și a stării mijloacelor
materiale de probă, precum și a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea.33
Caracterul organizat rezultă din următoarele aspecte:34
- activitatea de cercetare la fața locului, nu va fi limitată în timp ci se va desfășura atâta timp cât este nevoie
pentru maxima și eficienta exploatare a locului cercetat, unde se va ține cont de criteriul calitativ și mai puțin de cel
temporal.
- activitatea de cercetare se va desfășura cu maximă operativitate, iar membrii echipei care efectuează
cercetarea la fața locului, trebuie să își îndeplinească sarcinile fără a se lăsa influențați de factori afectivi, emoționali,
ori de intervenția altor persoane. Totodată, cercetarea şi interpretarea locului faptei trebuie să fie obiectivă, logică şi
ghidată de bunul simţ. Ideile preconcepute, o ipoteză sau versiune imaginată după prima impresie (pe care
criminalistul încearcă să o probeze prin reţinerea doar a urmelor care îi convin) pot genera grave erori judiciare. În
plus, alte informaţii vor fi ignorate sau pierdute din vedere.35
- procedurile de lucru, vor fi adaptate particularităților furnizate de faptă și loc, având un caracter general, dar
nu unul limitativ.36 După sosirea echipei de cercetare, poliţistul se supune dispoziţiilor şefului echipei. Nimănui nu-i este
permis accesul fără acordul şefului echipei, nici măcar altor investigatori sau superiorilor.37 Pentru ca efectuarea
investigației să asigure colectarea de probe valoroase, investigatorii şi criminaliştii trebuie să colaboreze. De aceea
niciunul dintre membrii echipei nu îşi poate face datoria fără cooperarea şi asistenţa celorlalţi.38
- activitățile desfășurate cu ocazia cercetării locului faptei, vor fi cuprinse cuprinse în procesul-verbal de
cercetare la fața locului împreună cu planșa fotografică, schița locului faptei, videofilmări (în funcție de coplexitatea
cazului).39 Ca atare, în art. 195 din C.p.p. se specifică:
”Despre efectuarea cercetării la fața locului sau a reconstituirii se încheie un proces-verbal, care trebuie să
cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 199, următoarele: indicarea ordonanței sau a încheierii prin care s-a
dispus măsura; numele, prenumele persoanelor prezente și calitatea în care acestea participă; numele și prenumele
suspectului sau inculpatului, dacă este cazul; descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor
examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate
cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective. În cazul reconstituirii se consemnează amănunțit și
desfășurarea reconstituirii. În toate cazurile se pot face schițe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări, care se
anexează la procesul-verbal. Activitatea desfășurată și constatările expertului se consemnează în procesul-verbal.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de către cel care îl încheie și de către persoanele care
au participat la cercetare sau reconstituire. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze
procesul-verbal, se face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității sau refuzului de a semna”.
32 Conform art.193 din C.proc. pen.

33Caracterul organizat, mai reiese și din faptul că, cu ocazia efectuării
a cercetării la faţa locului, organele de cercetare penală ale poliţiei (parchet
sau instanţa de judecată) aplică în practică procedurile învățate la disciplina criminalistică, privind folosirea truselor criminalistice, executarea
fotografiei judiciare, precum şi metodele şi procedeele de descoperire, conservare, fixare, interpretarea şi ridicare a urmelor şi a celorlalte mijloace
materiale de probă, ridicarea, ambalarea, expertizarea și exploatarea acestora.
37 Fisher Barry A., Techniques of Crime Scene Investigation, CRS Press LLC, 2004, supracitat Gheorghe Popa, op. cit. pag. 50
38 Idem
d) Cercetarea la fața locului este o activitate inițială, care se realizează cu respectarea standardelor
de calitate
Ca atare, cercetarea la fața locului, este prima activitate care se efectuează în cadrul urmăririi penale,
constituind punctul de plecare în efectuarea investigațiilor. Procedural, nu se întreprind alte activități legate de
evenimentul cercetat, până ce autoritățile judiciare, nu iau contact cu locul faptei, pentru a descoperii, releva, ridica și
exploata urmele inracțiunii, ori interpretează locul faptei și elaborează versiunile.
Standardele de calitate, vor fi asigurate și respectate atât de investigatori, cât și de specialiștii criminaliști,
care posedă abilităţile şi experienţa necesară procesării întregului loc al faptei, fac parte din personalul specializat și
abilitat să efectueze cerectarea și procesarea locului faptei, fiind totodată special echipaţi pentru colectarea şi
conservarea probelor, cu toată logistica și echipamentele necesare căutării şi colectării probelor.
e) Cercetarea la fața locului este o activitate care, de regulă, nu se poate repeta
Pentru motive întemeiate, cercetarea la faţa locului se întrerupe, urmând ca ea să se reia de îndată ce cauzele
respective au încetat, continuânu-se din zona, punctual ori sectorul din care a fost întreruptă.40 De asemenea, din
punct de vedere tactic este necesar ca, la reluare, cercetarea să fie efectuată tot de aceleaşi personae care au început-
o, asigurându-se astfel continuitatea între activităţile anterioare şi cele ulterioare, precum şi viziunea unitară asupra
lor.41 Datele rezultate cu ocazia reluării cercetării se consemnează de regulă în continuarea procesului verbal a cărui
întocmire a început în ziua anterioară, cu menţionarea exactă a perioadei de întrerupere şi a cauzelor care au
determinat-o.
Ca regulă generală, cercetarea la faţa locului se efectuează o singură dată, ocazie cu care se descoperă şi
se ridică toate urmele şi mijloacele de probă şi se constată toate împrejurările săvârşirii infracţiunii. Totuşi practica
judiciară indică situaţii în care este necesară repetarea acestei activităţi, după cum urmează:
- prima cercetare s-a desfăşurat în condiţii meteorologice neprielnice (furtună, ploaie, ninsoare abundentă,
lăsarea întunericului, ori s-a efectuat necorespunzător sub aspect calitativ;42
- se presupune că la faţa locului în mod logic, trebuie să se găsească alte urme şi mijloace materiale de
probă a căror prezenţă nu a fost constatată la prima cercetare;
- este necesară verificarea unor noi ipoteze, ori au apărut informații noi în cauză, care ar conduce la lărgirea
zonei de cercetat.
Datele rezultate cu ocazia repetării cercetării la faţa locului se consemnează într-un proces-verbal aparte.
6.3. REGULI PRIVIND ACTIVITĂȚILE DE CERCETARE LA FAȚA LOCULUI, PROTEJAREA ȘI

CONSERVAREA URMELOR INFRACȚIUNII
O cercetare la faţa locului este caracterizată de trei elemente esențiale pentru efectuarea ei cu succes:
organizare, grijă şi meticulozitate. Confuzia, incompetenţa şi imprudenţa duc la o compromitere a cercetării.43 Primele
persoane ajunse la faţa locului, indiferent de calitatea lor, au obligaţia de a anunţa organul judiciar competent să
efectueze cercetarea, cu privire la natura faptei săvârşite, starea persoanei/persoanelor vătămate, întinderea
suprafeţei de teren unde pot fi descoperite urmele şi mijloacele materiale de probă, natura acestora, făptuitori, alte
date, ce au legătură cu desfăşurarea activităţii ilicite.
Trebuie reținut că, numai în asemenea condiţii, organul judiciar competent să efectueze cercetarea la faţa
locului, va fi în măsură să aprecieze numărul şi calificarea specialiştilor ce vor participa, mijloacele tehnico-ştiinţifice,
necesare pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a cercetării la fața locului. Ca atare, datorită urgenţei cu care
este necesar să se acţioneze, persoanele ajunse primele la locul desfăşurării unei activităţi ilicite, până la prezentarea
agenţilor de poliţie sau ai jandarmeriei, precum şi aceştia, până la ajungerea echipei competente să efectueze
cercetarea la faţa locului, trebuie să desfăşoare unele activităţi urgente, impuse atât din considerente de ordin umanitar
(salvarea vieții victimelor în cazul unor activităţi ilicite săvârşite cu violenţă, ori necesitatea de a păstra nemodificat
40Locul cercetării infracţiunii este foarte vast, ori prezintă particularităţi ce impun desfăşurarea activităţilor într-un interval de timp mare, ori
lăsarea nopţii, ploi torenţiale, surse de explozie, incendiere, care impun întreruperea cercetării până la înlăturarea lor.
41 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, M. I. Bucureşti, 1976, op. cit. pag. 431.
aspectul locului faptei), care ar putea oferi informaţii prețioase cu privire la natura şi caracteristicile activităţii ilicite sau
la persoanele implicate ori cele care cunosc unele aspecte sau împrejurări de interes pentru anchetă.44
Pentru aceste situații, activităţile urgente ce trebuie efectuate de către persoanele ajunse primele la faţa
locului, pot fi grupate astfel: activităţi destinate salvării victimelor, acordării primului ajutor medical şi îndepărtării altor
pericole; activităţi ce au ca scop conservarea locului ce urmează a fi cercetat; activităţi ce urmăresc identificarea
martorilor oculari şi a persoanelor suspecte, prinderea şi reţinerea suspecților; încunoştinţarea organului competent a
efectua cercetarea la faţa locului.45 Totodată, la începutul unei cercetări, echipa ar trebui să desemneze un loc care va
deveni loc de depozitare, în care se vor pune lucruri ce nu trebuie să stea răspândite prin locul faptei. O zonă de lucru
este necesară pentru completarea etichetelor, tratarea unor obiecte, pentru prelevarea amprentelor etc. Locul de
depozitare trebuie să fie amplasat cât mai departe de centrul locului faptei şi trebuie să fie marcat vizibil.46
Ca atare, persoanele, ajunse primele la faţa locului, se vor preocupa, în ordinea priorităţilor, de paza locului
desfăşurării activităţii ilicite, de protejarea şi conservarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, activitatea de
cercetare la faţa locului depinzând, într-o măsură importantă, de modul în care a fost păstrată configuraţia iniţială a
locului faptei, de starea urmelor şi mijloacelor de probă create ca urmare a desfăşurării activităţii ilicite.
În doctrina de specialitate, se acceptă că, ulterior desfăşurării activităţii ilicite, locul pe care urmează să se
efectueze cercetarea la faţa locului, până la sosirea echipei, este supus unor degradări provocate de intervenţia a două
categorii de factori:
1. factorii de natură obiectivă
Acești factori, pot acţiona asupra locului pe care s-a desfăşurat activitatea ilicită, degradând sau distrugând
urmele, cum ar fi condiţiile atmosferice (vânt puternic, ploaie, ninsoare) şi natura unor categorii de urme (cum sunt
cele de miros), existenţa sau posibilitatea de exploatare a acestora fiind condiţionate de factorul timp. Desigur, nu se
poate pune problema anihilării acţiunii factorilor descrişi asupra urmelor, însă, până la sosirea echipei, ca de altfel şi
pe timpul desfăşurării cercetării la faţa locului, acţiunea acestor factori poate fi diminuată prin folosirea mijloacelor
tehnico-criminalistice sau prin acoperirea ori folosirea, în mod adecvat, a unor mijloace improvizate.
2. factorii de natură subiectivă
Care pot influenţa locul desfăşurării unei activităţi ilicite, fiind reprezentat de regulă prin acțiunea oamenilor,
materializat în principiu de “oamenii curioși” care apar la fața locului în cazul săvârșirii diferitelor activități ilicite, aceștia
fiind în principiu, persoane neinteresate, atrase de locul faptei pe de o parte, iar de cealaltă parte avem făptuitori sau
apropriaţi ai acestora, interesaţi în distrugerea urmelor ori în crearea de urme, în mod artificial, pentru îngreunarea
cercetărilor, combinat cu acţiunea unor persoane care au calităţi oficiale cărora opinia publică, datorită calităţii pe care
o au, le cere să ia măsuri, să dea explicaţii, „să acționeze/să facă ceva”.47
Ca atare, indiferent de particularităţile situaţiei, persoanele aflate la faţa locului trebuie să depună toată
diligenţa, pentru ca echipa de cercetare să poată efectua activitatea în condiţii cât mai bune, cu precizarea că,
cercetarea “trebuie să fie făcută cât mai meticulos şi cât mai atent posibil”.
6.4. DESFĂȘURAREA CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

Activitatea de cercetare a locului faptei, necesită de regulă realizarea unor obiective cum ar fi: stabilirea
modului de operare; succesiunea derulării activității infracționale; descoperirea, relevarea, ridicarea urmelor și
mijloacelor de probă; stabilirea prejudiciului cauzat. Locul faptei, conţine informaţii care trebuie să fie cercetate într-o
manieră sistematică, legală şi ştiinţifică. Tocmai de aceea, cercetarea la faţa locului trebuie să fie efectuată în mod
complet, detaliat, obiectiv şi organizat, iar pe timpul desfăşurării acesteia, trebuie acordată o atenţie deosebită,
interpretării şi exploatării, urmelor și mijloacelor material de probă în interesul anchetei, pentru a îndeplinii scopul
procesului penal. În materie de probe, ceea ce nu se caută (din cauza ipotezei false sau ignoranţei) nu se găseşte, de
unde şi riscul dispariţiei sau distrugerii lor.”48
Totodată, conform literaturii de specialitate, cercetarea la fața locului se realizează respectând
următoarele reguli:
44Bercheşan V., Ruiu M. “Tratat de tehnică criminalistică”, Ed.Little Star, Bucureşti, 2004. pag. 250
45Ciopraga A., Iacobuţă I. “Criminalistica”, Editura Chemarea,Iaşi 1997, pag. 43
47A se vedea şi A. Ciopraga op. cit. pag 46; V Bercheşan, C. Pletea, Ion Eugen Sandu op. cit. pag. 32; V. Bercheşan op. cit. pag. 256
- cercetarea la fața locului va fi efectuată într-un timp rezonabil, cu minuțiozitate, în mod complet și
obiectiv;
- cercetarea la fața locului se va desfășura având la bază un plan judicios elaborat, unde utilizarea
aparaturii și tehnicii criminalistice, se va face în raport cu particularitățile locului faptei;
- toate constatările făcute, împreună cu urmele și mijloacele materiale de probă, vor fi consemnate pe
parcursul cercetării la fața locului. 49
Cercetarea la fața locului cuprinde două faze: faza statică (cercetarea generală) şi faza dinamică (cercetarea
detaliată).
6.4.1. FAZA STATICĂ SAU CERCETAREA GENERALĂ
Caracteristica generală a cercetării la fața locului în faza statică, constă în aceea că urmele și mijloacele
materiale de probă, precum și orice alte corpuri delicte existente în câmpul infracțional cercetat, sunt examinate fără
nici un fel de schimbări ale poziției lor, fără nici o intervenție care ar putea modifica în vreun fel locul faptei.50
Faza statică presupune îndeplinirea următoarele activităţi:51
a) Observarea locului faptei.
Se va realiza prin parcurgerea zonei de cercetat și observarea din mai multe puncte de stație pentru locurile
deschise care conțin spații foarte mari, precum și din observarea dintr-un singur loc, pentru spațiile închise. Cu ocazia
acestei activități, se pot lua măsuri corespunzătoare de sectorizare a locului faptei, dacă este cazul.52
b) Orientarea generală la faţa locului.
Constă în orientarea generală sau de ansamblu la faţa locului, marcând primul contact al participanţilor la
cercetare cu zona în care a fost săvârşită infracţiunea, precum şi delimitarea concretă a locului faptei. Pentru
determinarea limitelor locului infracţiunii se va avea în vedere natura şi topografia terenului: (teren deschis ori delimitat,
clădiri, lac, pădure, apă curgătoare, zonă de deal ori de munte, câmpie e.t.c.), care impun folosirea anumitor metode
şi tehnici de cercetare, precum şi a procedurilor, standardelor şi normelor europene în vigoare. În cazul în care la faţa
locului sunt pericole iminente, acestea se îndepărtează (lichidează), pe cât posibil imediat de către echipe de
intervenţie specializate, chiar cu riscul modificării locului faptei ori al întârzierii începerii cercetării.53
c) Pătrunderea, stabilirea şi marcarea drumului de acces la locul săvârşirii infracţiunii.
Este reglementată de standardele în vigoare şi are rolul de a proteja toate categoriile de urme existente.
Tactica criminalistică, recomandă ca înainte de pătrunderea în locul săvârşirii infracţiunii să se execute următoarele
genuri de fotografii şi videofilmare:54 fotografia şi filmarea video de orientare, fotografia şi filmarea panoramică,
fotografia şi filmarea schiţă sau a obiectelor principale. Stabilirea drumului de acces, trebuie să fie raportată la
topografia terenului. În funcție de specificul cazului cercetat, se poate opta pentru sectorizarea locului faptei,
împărțirea pe zone a acestuia sau analizarea locului faptei în mod unitar, fie prin parcurgere de la stânga la dreapta
în mod sistematic, fie prin folosirea unor trasee intersectate ori în spiral, fie chiar prin parcurgerea locului faptei de la
interior spre exterior, în diverse direcții, în anumite situații.55
Metodele de cercetare la fața locului pe plan intern dar mai ales internațional sunt multiple, acestea fiind
determinate în mare măsură de locaţie, mărime şi de complexitatea locului faptei. Față de aceste aspecte, cercetarea
la fața locului este indicat să se facă după următoarele metode:56

50 Faza statică reprezintă primul contact cu locul faptei, fază în care nu se atinge nimic, cercetarea rezumându-se la observare şi notarea
primelor observații.
54 De regulă la infracţiuni complexe. (n.a.)
56 Surse: V. J. Gerbert “Practical Homicide Investigation: Tactics, Procedures, and Forensic Techniques”, 3 rd Edition, Boca Raton, FL: CRC
PRESS, 1996, pag.184., și A. Jackson, J. Jackson, Forensic Science 3 rd Edition, Pearson Education, 2011, pag. 70/; supracitate de: G.Panfil,
N. Dănuț, Petruț E., “Tehnică Criminalistică”, Curs universitar, Ed. Estfalia, București 2014, pag. 319/;Cioacă Cezar, Ruiu Marin, Articol: „Aspecte
tehnico - tactice criminalistice cu privire la procesarea locului faptei şi erori ce pot apărea în acest sens”, Simpozion Internațional Academia de
Poliție „A.I.Cuza” 2016.
Metoda liniilor paralele.
Este folosită de regulă pentru spațiile deschise și mari ca întindere, unde relieful şi vegetaţia îngreunează
cercetarea. Metoda este percepută ca una dintre cele mai uşoare şi rapide metode.
Metoda spiţelor de roti.
Prin această metodă, va fi fixat un punct de stație în centrul zonelor cercetate, iar din acest punct de stație
se vor deplasa spre zona marginală a acestuia conform imaginii de mai sus. Metoda, prezintă un anumit dezavantaj
datorat spaţiilor mari create între spiţele exterioare, care duce adeseori la neperceperea (nedescoperirea) tuturor
mijloacelor de probă.
Procedeul cercului.
Acest procedeu, este recomandat pentru spații întinse care se au în vedere a fi cercetate. Pentru a descoperii
majoritatea probelor (indiciilor), este indicat ca distanța dintre cercuri să nu fie prea mare.
Căutarea tip grilă sau caroiajul linear
Conform specialiștilor în domeniu, este cea mai bună metodă de căutare, deoarece acoperă o zonă mare a
cercetării criminalistice a locului faptei, cercetarea efectuându-se atât pe linii paralele cât şi longitudinale, acestea
intersectându-se.
Căutarea pe parcele longitudinale.
Este o metodă de cercetare, care se folosește atât în spațiile exterioare cât și cele închise.
Împărțirea pe sectoare.
Metoda este folosită în special în încăperi sau spaţii închise, unde zona de cercetat va fi împarţită pe sectoare
sau pătrate, apoi fiecare pătrat va fi analizat în detaliu.
c) Examinarea cu prioritate a urmelor şi obiectelor care prezintă un pericol iminent de modificare sau
dispariţie.
La faţa locului apar situaţii când unele urme ale infracţiunii trebuie să fie ridicate şi examinate cu prioritate,
deoarece datorită anumitor factori interni sau externi pot să dispară, să se modifice, ori să se distrugă. În acest caz
faza statică se întrepătrunde cu faza dinamică a cercetării.57
d) Căutarea, descoperirea, fixarea prin fotografiere şi filmare a poziţiei obiectelor corp delict, precum
şi a urmelor.
Urmele şi mijloacele materiale de probă vor fi fixate prin fotografiere şi filmare, fără să se modifice poziţia lor.
Această activitate are ca urmare alegerea celei mai bune metode de cercetare dinamică, precum şi la aprecierea de
ansamblu a locului faptei. Urmele de miros, vor fi valorificate cu prin folosirea câinelui de urmă folosind sursa de miros.
Sursa de miros, este obiectul sau locul care poartă mirosul individual58 prin intermediul căreia câinii fac
cunoştinţă cu mirosul personal al infractorului, pe care vor trebui să îl urmărească şi mai târziu să-l identifice. Din
aceste locuri (locaţia unde a stat suspectul, obiectele atinse şi mutate, unelete, scule, dispozitive, atinse şi aduse de
acesta şi abandonate, obiecte de îmbrăcăminte uitate la faţa locului, e.t.c.) specialistul conductor de câine îi dă urmă
de miros câinelui special antrenat pentru aceasta. După folosirea câinelui de urmă, specialistul conductor câine de
urmă, întocmeşte un proces-verbal şi schiţa cu traseul urmat de câinele de urmă, unde s-a oprit (ex. câinele de urmă
s-a oprit pe Strada Viilor în dreptul imobilului cu numărul 10), sau unde a pierdut urma. În practica judiciară specifică
ţării noastre au fost cazuri când câinele a identificat cu succes creatorul (persoana) care a lăsat urma de miros (urmă
olfactivă). e.t.c. Indicarea, zonei, locurilor ori mediilor, unde a condus câinele de urmă după urma de miros, poate da
indici organului de urmărire penală cu privire la faptul că în acele locuri se putea refugia (ascunde) suspectul, ori şi-a
ascuns bunurile, obiectele provenite din activitatea infracţională.
e) Interpretarea urmelor.
Urmele şi mijloacele materiale de probă descoperite, vor fi interpretate cu privire la modalitatea în care
acestea au fost create (formate), pentru a fi coroborate cu alte urme de la faţa locului.
f) Descrierea topografică a caracteristicilor de relief ale zonei (terenului) în scopul întocmirii schiţei
locului faptei.
Acestea vor fi măsurate, descrise şi fixate prin folosirea metodelor şi tehnicii specifice.
Pentru descrierea topografică a caracteristicilor de relief ale zonei vor fi folosite semnele convenţionale folosite în
criminalistică, în vederea întocmirii shiţei locului faptei, conform standardelor și legislației în vigoare.59
57Urme de miros uman, animal, substanţe ori obiecte.

58 Urmărirea mirosurilor (urma olfactivă) este posibilă deoarece oamenii emit în mod continuu molecule de miros în mediul încojurător, care nu
se evaporă complet în aer deoarece unele din ele cad la pământ. Acest din urma fapt face posibil pentru cainele antrenat în mod special să
sesizeze mirosul fiinţelor umane, şi între acestea mirosul personal al infractorului, care se afla într-o stare de excitare,(n.a.)
6.4.2. FAZA DINAMICĂ SAU CERCETAREA DETALIATĂ
Constă în examinarea separată a fiecărei urme, obiect, implică deplasarea acestora, privirea şi examinarea
lor pe toate părţile, cu precauţiile de rigoare. Este recomandat ca activitatea de investigare a organelor de urmărire
penală să nu diminueze conținutul ștințific sau valoarea probatorie a obiectelor în cauză.60 Ca atare, faza dinamică se
distinge prin complexitate, presupunând participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor şi folosirea
integrală a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice, aflate la dispoziţia lor.61
În faza dinamică a cercetării la faţa locului sunt supuse unei examinări minuţioase toate obiectele şi mijloacele
materiale de probă, precum şi urmele aflate în anumite raporturi cu infracţiunea săvârşită. Obiectele despre care se
presupune că se află în raporturi cu infracţiunea comisă, dacă sunt necunoscute, sunt deplasate din poziţia iniţială
pentru a se asigura condiţii optime în vederea descoperirii, fixării şi ridicării urmelor.
În cazul în care la fața locului se investighează un omor în care au fost folosite arme, obiecte tăietor-
înțepătoare (cuțite, săbii, topoare e.t.c.), în faza dinamică cercetarea va începe de la cadavru, mai întâi fiind examinat
corpul acestuia, precum şi locul de sub cadavru, apoi se va continua cu porţiunea de teren din jurul victimei. O
deosebită atenţie este acordată examinării cadavrului de către medicul legist, împreună cu procurorul sau unul dintre
experţii criminalişti prezenţi la faţa locului, această activitate oferind multiple posibilităţi de descoperire a urmelor
infracţiunii. Medicul legist va descrie tabloul lezional şi obiectele folosite de autori pentru producerea plăgilor, având în
vedere şi garderoba cadavrului. Examinarea se face fie la locul faptei, fie într-un laborator unde posibilităţile tehnice
sunt mai bune şi permit evidenţierea microurmelor.
Urmele cel mai des întâlnite în asemenea fapte sunt petele, picăturile sau bălţile de sânge, arma corp-delict
ori părţi din aceasta, cartuşele încă neutilizate, gloanţele şi tuburile arse, corpul victimei, urmele de picioare, precum
şi diferite obiecte pierdute sau lăsate intenţionat la locul faptei. Urmele de sânge reprezintă un indiciu foarte important
pentru specialiștii criminaliști, întrucât în funcţie de forma, mărimea, culoarea şi direcţia lor se pot stabili multe aspecte
esențiale, cum ar fi locul şi poziţia în care a fost surprinsă victima de către glonţ, timpul scurs din momentul împuşcăturii,
dacă aceasta era în viață în momentul tragerii.
Descoperirea și ridicarea armei cu care s-a tras reprezintă una din principalele sarcini ale cercetării la fața
locului. Urmele împușcăturii pot fi descoperite pe corpul și îmbrăcămintea victimei, pe corpul și îmbrăcămintea
persoanei care a acționat arma, pe alte obiecte de la fața locului (urmele de ricoșeu de pe pereți, podea etc.), pe armă
și pe interiorul țevii armei, pe tub și pe cartuș. Se va acorda o mare atenţie poziţiei în care au fost găsite armele şi
muniţiile, stării acestora, urmelor ce se găsesc pe armament: urmele digitale situate pe patul sau mânerul armei, pe
trăgaci şi garda acestuia, pe încărcător, cartuşele din încărcător, pe ţeavă sau pe manşonul închizătorului.62
Înainte de a se trece la examinarea armei, se va stabili dacă aceasta este încărcată. În cazul descoperirii unor
arme ruginite sau blocate, dacă există posibilitatea, se va solicita efectuarea unei gammagrafii (radiografie cu radiații
gamma), pentru stabilirea existenţei cartuşelor în detonator. După descoperirea armei la locul comiterii infracțiunii, la
domiciliul făptuitorului sau în alte locuri unde aceasta a fost ascunsă (podul sau pivniţa casei, straturile din grădină,
stogurile de fân, coteţe, sobe, paturi, duşumele, pereţi, canale, toalete, puțuri, fântâni, scorburi), aceasta se fixează
prin fotografiere, iar după aceea prin descrierea în procesul verbal de cercetarea la fața locului, insistându-se asupra
seriei, determinându-se poziția față de cadavru, obiecte înconjurătoare și alte obiecte corp-delict (tuburile cartuș,
gloanțele) și urme.
În situaţia în care seria armei şi numărul armei au fost înlăturate prin pilire, se procedează la refacerea
acestora în vederea stabilirii locului de provenienţă a armei, a modelului, anului de fabricaţie. Pe armamentul şi
cartuşele descărcate pot fi identificate: ADN, diferite urme papilare, de flacără, pulbere arsă, fum, vaselină şi ulei de
armă, sânge, urme textile, urme de noroi. Organele care efectuează cercetarea vor trebui să descrie în procesul-verbal
direcția în care este îndreptată țeava, dacă există sau nu cartuș pe țeavă, poziția pârghiei de siguranță și dacă
mecanismul de acționare a focului este sau nu armat. Tot timpul, ţeava nu trebuie să fie îndreptată spre vreo persoană
din apropiere, ci ţinută spre pământ. Arma descoperită se manevrează prinzându-se de părţile care sunt mai puţin
vizate în mânuirea ei obişnuită, pentru a nu se distruge urmele. Zonele pretabile descoperirii urmelor digitale sunt patul
și ulucul lustruit, trăgaciul, garda trăgaciului, încărcătorul, cartușele aflate în încărcător, manșonul port-închizător.

61E. Stancu, op. cit., pag. 25
62V. Măcelaru, Balistică judiciară, Editura Ministerului de Interne, 1972, pag. 59
Se examinează fiecare piesă a armei, consemnându-se în procesul-verbal poziţia ei, apoi numărul cartuşelor
şi al tuburilor arse găsite în apropiere. Cartușul rămas pe țeava armei se scoate și se ambalează separat, iar cele
aflate în încărcător nu se scot din acesta, fiind trimis la laborator cu totul, existând posibilitatea găsirii unor urme. Gura
ţevii se leagă cu tifon sau hârtie, pentru a nu se distruge urmele de pe canalul ţevii. Ambalarea armei pentru transport
se face în aşa fel încât suprafaţa ei mai solicitată în mânuire să nu vină în contact cu pereţii ambalajului, care ar putea
să-i distrugă eventualele urme papilare sau de sânge. O atenție deosebită va fi acordată și altor categorii de urme:
urme biologice (sânge, fire de păr), particule de sol, vopsea.
Totodată, prin observarea vizuală a aspectului interior al țevii armei se verifică dacă arma a fost folosită
recent.63 La examinarea îmbrăcămintei și corpului victimei se recomandă a se proceda cu un grad ridicat de atenție
pentru a se evita alterarea sau distrugerea eventualelor urme suplimentare care sunt specifice tragerilor din apropiere.
Acestea sunt de cele mai multe ori vizibile și cu ochiul liber, desigur, în funcție de natura și culoarea îmbrăcămintei, ori
a stării rănilor, dar pentru clarificarea detaliilor și stabilirea unor elemente de certitudine este nevoie de efectuarea unei
expertize criminalistice sau medico-legale. Dacă există indicii că se pot găsi urme biologice pe armă, (Inclusiv ADN),
se iau măsuri de conservare și ambalare corespunzătoare în vederea evitării contaminării.
O altă activitatea indispensabilă a cercetării la fața locului în cazul omorului prin împușcare o constituie
căutarea, fixarea și ridicarea tuburilor cartuș. Acestea se caută în zona în care se presupune din primele indicii că ar fi
stat făptuitorul, fiind cunoscut faptul că în situația în care au fost folosite arme automate, probabilitatea găsirii tuburilor
cartuș la fața locului este mare, acestea fiind aruncate din armă după fiecare foc. Căutarea tuburilor se face după ce
se iau primele concluzii referitoare la numărul, forma, aspectul leziunilor de pe corpul victimei și după stabilirea cu
aproximație a distanței, direcției și unghiului de tragere. În situații deosebite se poate utiliza detectorul de metale când
descoperirea tuburilor este îngreunată de zona în care se efectuează cercetările (zăpadă, noroi). Examinarea tuburilor
arse se va face ținându-se seama de timpul scurs de la comiterea faptei la efectuarea cercetării locului faptei. Urmele
percutorului, a ghearei extractoare și a ejectorului trebuie să fie lucioase, neoxidate. De asemenea, trebuie să se
constate mirosul de pulbere proaspăt arsă, iar culoarea reziduurilor din interiorul tubului cartuș trebuie să fie neagră.64
Trebuie verificată corespondența dintre calibrul tuburilor cartuș găsite și calibrul armei și al proiectilelor găsite
la locul faptei pentru a se constata dacă acestea au fost trase cu arma pe care organele de urmărire penală au găsit-
o la fața locului. În cazul armelor de vânătoare există bura care separă pulberea de alice, fiind confecționată din rondele
de carton, câlți, hârtie, pâslă, ori fabricată în serie. Specific tragerii cu arme de vânătoare este că aceste bure nu ard
în timpul exploziei, fiind aruncate în direcția țintei, pe o distanță de aproximativ 5-10 metri, iar dacă în apropierea țintei
se găsesc aceste bure, se poate deduce că tragerea a avut loc de la o distanță foarte mică. Întrucât sunt supuse unor
temperaturi foarte ridicate, pe tuburile cartuș nu se vor găsi urme digitale. Tuburile și burele se manevrează cu mănuși
chirurgicale, astfel încât să nu fie zgâriate, vor fi ambalate separat și sigilate, urmând a fi trimise pentru expertiză
balistică. Totodată, acestea sunt fixate prin fotografiere și descrise ca aspect și poziționare în procesul verbal de
cercetarea a locului faptei. Descoperirea gloanțelor la fața locului prezintă o mare importanță pentru stabilirea legăturii
acestora cu infracțiunea comisă, respectiv pentru explicarea mecanismului de formare a urmelor împușcăturii și pentru
identificarea armei cu care s-a comis omorul. De regulă, gloanțele trebuie căutate în următoarele locuri:
- pe podeaua încăperii sau înfipte în ea;
- în tavan sau în pereți;
- în tocurile ușilor, ferestrelor sau în obiectele de mobilier;
- în iarbă, pe pământ sau în pământ;
- în cadavru ori îmbrăcămintea acestuia;
-în obiectele aflate în jurul victimei (pomi, garduri, saltele, părțile din lemn ale paturilor).65
În ţesuturile osoase glonţul creează orificii de intrare mai mici decât de ieşire, astfel că leziunea produsă în
os are forma unui trunchi de con, cu baza mare în direcţia mişcării glonţului respectiv. De asemenea, în traiectoria lui,
glonţul antrenează particule din haine şi din ţesuturile vătămate anterior şi le pierde în ţesutul următor. După
fotografierea și descrierea orificiului de intrare se trece la examinarea proiectilului. Prezența acestuia este relevată cu
63 V. Măcelaru, Balistică judiciară, Editura Ministerului de Interne, 1972, pag. 60

64 M. Basarab, Criminalistică, Editura Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1970, pag. 64
65 V. Bercheșan, op. cit., pag. 220-221
ajutorul detectorului de metale. În cazul victimelor în viață se utilizează aparatul Röntgen.66 În situația în care glonțul
lovește o suprafață foarte dură sub un unghi relativ mic, acesta ricoșează, pierzându-și o mare parte din energia
cinetică inițială și existând posibilitatea desprinderii cămășii de miezul proiectilului sau fragmentarea acestuia. Practica
judiciară recomandă ca gloanțele înfipte în pomi sau în alte obiecte din lemn să nu fie scoase decât prin decuparea
bucății de lemn pentru a se evita crearea de noi striații și denaturarea examenului comparativ. Proiectilele înfipte în
pereți și în pământ vor fi recuperate cu grijă, scobindu-se în material astfel încât să nu se deterioreze urmele de pe
glonț.
Ca și activități generale în faza dinamică sunt întreprinse următoarele:
a) activități legate de căutarea, relevarea, fixarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, procedându-se
la examinarea sistematică a întregului perimetru al locului faptei și realizarea căutării specifice a probelor;
b) realizarea genurilor și procedeelor de fotografiiere specifice fazei dinamice (fotografierea metrică și de
detaliu), obiectele, urmele și mijloacele de probă descoperite la fața locului vor fi fotografiate lângă unități metrice de
măsură;
c) ridicarea, ambalarea, transportul urmelor și mijloacelor materiale de probă în conformitate cu legislația,
standardele și procedurile în vigoare (etichetarea acestora și întocmirea fișelor de custodie a probelor).67
d) interpretarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, care se va face de la particular la general, unde
se urmăreşte stabilirea cauzelor precum şi a mecanismului de formare a urmelor, urmând a se stabilii: provenienţa
urmelor, coroborarea dintre urme şi fapta săvârşită, mecanismul de formare al urmelor.
e) fixarea rezultatelor cercetării la fața locului (după efectuarea și terminarea cercetării la fața locului),
conform normelor procedurale în vigoare.68
6.5. FIXAREA REZULTATELOR CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

Pentru a dobândi valoare probantă, constatările organelor de urmărire penală efectuate cu ocazia cercetării
la faţa locului trebuie să fie consemnate în mijloacele de probă recunoscute de lege. Ca atare, rezultatele cerecetării
la fața locului sunt fixate/documentate conform legislației în vigoare prin procesul-verbal de cercetare la fața locului.69
Totodată în toate cazurile se pot face schițe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări, care se anexează la
procesul-verbal. Activitatea desfășurată și constatările expertului se consemnează în procesul-verbal.70 Conform
Ordinului comun, “a documenta” reprezintă o noțiune complexă, ce cumulează activități de:
-fixare fotografică și video a probelor, indiferent de faza cercetării în care se realizează această activitate;
-fixarea și consemnarea poziției probelor una față de cealaltă, față de un anumit reper ori față de suportul pe
care se află;
-descrierea și consemnarea în detaliu a probelor;
-marcarea pe schiță/diagramă a poziției probelor prin folosirea diverselor simboluri.71
66 V. Măcelaru, op. cit., pag. 67

67 Ordinul comun nr. 182 din 14.08.2009 privind cercetarea la fața locului.
68Trebuie precizat că, organul de urmărire penală este responsabil de întreaga activitate de investigaţie, de datele, urmele, mijloacele materiale
de probă şi de probe, incluzând aici şi cercetarea la faţa locului. Sarcinile organului de urmărire penală la faţa locului, ca şi sef al echipei de
cercetare , sunt clar delimitate în “Manualul de bune practici privind procedura cercetării la faţa locului”.
69 art. 195, 199 din C.p.p.
70conform art. 195 alin. 2 C.p.p.
6.5.1.PROCESUL-VERBAL DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI
Despre efectuarea cercetării la fața locului sau a reconstituirii se încheie un proces-verbal, care trebuie să
cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 199, următoarele:72
a. indicarea ordonanței sau a încheierii prin care s-a dispus măsura;
b. numele, prenumele persoanelor prezente și calitatea în care acestea participă;
c. numele și prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul;
d. descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a
poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu
dimensiunile respective. Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de către cel care îl încheie și de
către persoanele care au participat la cercetare. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze
procesul-verbal, se face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității sau refuzului de a semna.73
6.5.2. ÎNTOCMIREA PROCESULUI-VERBAL DE CERCETARE LA FAȚA LOCULUI

Procesul-verbal se va întocmi la faţa locului, imediat după terminarea cercetării şi în care trebuie să se
consemneze toate constatările făcute, fără să fie consemnate concluziile şi ipotezele formulate. Descrierea va fi
detaliată, completă, clară, explicită, organizată şi foarte exactă.74 Sub raport procedural, conform prevederilor Codului
de procedură penală, principalul mijloc de fixare a urmelor îl reprezintă procesul-verbal de cercetare la faţa locului.75
Ca şi în cazul altor activităţi de urmărire penală şi de tactică criminalistică, procesul-verbal are un dublu
caracter, concretizat în:76
- deşi cercetării la faţa locului i se conferă potrivit opiniilor doctrinare, un caracter auxiliar, procesul-verbal
care consemnează rezultatele acestei activităţi se constituie într-un mijloc de probă cu semnificaţie majoră în
soluţionarea cauzei.
- procesul-verbal de cercetare la faţa locului reprezintă şi o dovadă procedurală menită să probeze
îndeplinirea tuturor dispoziţiilor cuprinse în legea procesual-penală privitoare la cercetarea la faţa locului.
Fixarea în procesul verbal, presupune consemnarea exactă şi detaliată a urmelor şi metodelor de relevare
întrebuinţate, a locului în care au fost descoperite şi a raportului de poziţie faţă de obiectele principale. Totodată, sunt
făcute menţiuni privind fotografiile executate.
Actul normativ care reglementează efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie statuează
că: “procesul-verbal este redactat de conducătorul echipei de cercetare, împreună cu ceilalţi membrii şi semnat
conform regulilor stabilite de legea procesual penală, iar specialistul criminalist, medicul legist şi ceilalţi specialişti care
au fost solicitaţi pentru cercetarea la faţa locului sunt menţionaţi în procesul-verbal nominal şi contribuie la întocmirea
acestuia cu datele de specialitate asupra activităţilor desfăşurate.”
Pentru a avea forţa probatorie necesară în cauză, la încheierea procesului-verbal, se vor ţine seama de o
serie de condiţii de fond şi formă. Condiţiile de formă ale procesului-verbal, ce trebuie respectate sunt următoarele77:
- să prezinte în mod obiectiv situaţia generală de la locul săvârşirii faptei;
- să fie complet, în sensul de a evidenţia absolut toate constatările făcute;
- să se caracterizeze prin precizie şi claritate, trebuie evitaţi cu desăvârşire termenii improprii cu notă de
ambiguitate, aceştia putând conduce la interpretări eronate, cu toate consecinţele pe care le generează;
- să fie concis, în conţinutul procesului-verbal trebuie să se regăsească, într-o formă concentrată, toate
constatările făcute cu ocazia cercetării la faţa locului.
Pentru întocmirea schiţei, trebuie să se respecte următoarele reguli:
- exactitatea schiţei, impune fixarea corectă a dimensiunilor obiectelor ce se reprezintă, a distanţelor şi
unghiurilor dintre acestea, (urmele papilare se descriu după tip, subtip, varietate);
72 Conform art. 195 alin. 1 C.p.p.

73Idem alin. 4 C.p.p.
74Procesului verbal, trebuie să fie caracterizat de claritate, precizie şi concizie, nefiind permise formulări sau menţiuni ambigue, echivoce, de
natură să determine confuzii, neînţelegeri, false interpretări. (n.a

75 Conform art. 195 şi 199 din Codul de Procedură Penală.
76Vasile Bercheşan, C.l.f.l., principal mijloc de probă în procesul penal, Ed. Little Star, Bucureşti 2006, pag. 105.
77 Constantin Pletea, ,,Criminalistica, Elemente de anchetă penală,, Ed. Little Star, Bucureşti, 2003, pag. 51.
- cotarea shiţei, sistemul de cotare trebuie să fie unic, adică într-o singură unitate de măsură;
- întocmirea la scară a schiţei, unde întotdeauna scara este reprezentată sub formă cifrică, cifra mai mică
fiind oglindită în schiţă, iar cealaltă arată dimensiunea din teren (ex. 1: 100-//- 1 cm. pe hârtie = 1 metru pe teren);
- orientarea schiţei, după punctele cardinale, unde întotdeauna latura din dreapta va fi orientată pe direcţia
Nord-Sud78;
- claritatea schiţei, unde organul judiciar trebuie să selecteze numai elementele absolut necesare înţelegerii
situaţiei existente la faţa locului;
- reprezentarea prin semne convenţionale criminalistice. Acolo unde nu sunt simboluri consacrate, se vor
utiliza simboluri din alte domenii de activitate sau cifre;
- individualizarea shiţei, prin menţionarea următoarelor date: titlul şi cauza la care s-a reprezentat urmele şi
mijloacele materiale de probă, numele, prenumele, calitatea şi organul din care fac parte membrii echipei, data
întocmirii, scara la care a fost executată, semnăturile martorilor asistenţi şi ale părţilor, precum şi legenda schiţei.79
78 Constantin Pletea, op. cit. pag. 54.

CAPITOLUL VII
CONSTATAREA ȘI EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ
7.1. ASPECTE GENERALE, DEFINIȚIE, BAZA LEGALĂ

Expertiza și constatarea criminalistică reprezintă mijloace de realizare a identificării criminalistice, specialistul
sau expertul criminalist ajungând la anumite concluzii de identitate sau nonidentitate, prin examinarea unor categorii
de obiecte de identificat, obiecte identificatoare, prin studiere multilaterală, complete și obiectivă a caracteristicilor
identificatoare.1
Ca atare, în anchetarea unor cauze penale, organele judiciare sunt puse în faţa unor probleme pe care nu le
pot rezolva singure, unde sarcina administrării probelor (prin constatări/expertize), constituie principalul mijloc de a
completa probațiunea în cursul anchetei penale. De valoarea probelor administrate şi mai ales aprecierea lor obiectivă,
în conformitate cu legea procesual-penală, depinde formarea convingerii organelor judiciare/instanței de judecată cu
privire la realitatea stării de fapt, pe care trebuie să-şi formuleze o opinie clară și concisă, precum și încadrarea juridică
a faptei, iar mai apoi soluţia pe care instanța o pronunţă.
Pentru efectuarea acestor constatări/expertize legea procesual penală arată că sunt necesare cunoştinţele
unor persoane cu pregătire de specialitate în aceste domenii. În acest sens, legea le permite, iar în unele situaţii le
obligă să recurgă la concursul specialiştilor sau experţilor. Activităţile desfăşurate de aceştia sunt denumite în actele
normative prin termenul de expertize.
Ca și prevederi legale, Instituția expertizei CRIMINALISTICE (fără medicina legală), se regăsesc în: HG
458/2009, reprezentând “actul procesual” prin care se realizează o cercetare științifică a probelor materiale destinată
identificării: persoanelor, obiectelor, substanțelor, fenomenelor sau evenimentelor, stabilirii anumitor proprietăți,
modificări de formă, aspect, conținut ori structură, precum și a mecanismului producerii acestora;
Conform procedurii penale ca și reglementare legală, constituie probă orice element de fapt care serveşte la
constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. (art. 97 alin 1 din C.p.p.)
Privitor la probe, acestea nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor
judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.2
Pe toată durata procesului penal, organul de urmărire penală poliție/parchet pot să obțină probe prin
următoarele mijloace:
- declarațiile suspectului sau ale inculpatului;
- declarațiile persoanei vătămate;
- declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;
- declarațiile martorilor;
- înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;
- orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Procedeul probatoriu, este modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă.

În acest sens procedural constituie obiect al probei următoarele:
- existența infracțiunii și săvârșirea ei de către suspect/inculpat;
- faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
- faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;3
- orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.
În exercitarea acțiunii penale, sarcina administrării probei revine în principal procurorului, iar în acțiunea civilă,
părții civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de
capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă.4 Pe tot cursul procesului penal, suspectul sau

2 Conform art. 103 alin 1 din C.p.p.
3 Conform art. 98 din C.p.p.
4Idem art. 99 alin. 1 și 2 din C. proc.pen.
inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și are dreptul de a
nu contribui la propria acuzare.
7.1.1. CONSTATAREA CRIMINALISTICĂ

Constatarea și expertiza criminalistică, reprezintă mijloace de realizare a identificării criminalistice, expertul
sau specialistul criminalist ajungând la anumite concluzii de identitate sau nonidentitate, prin examinarea unor categorii
de obiecte de identificat/obiecte identificatoare, prin studierea multilaterală, completă și obiectivă a caracteristicilor
identificatoare. Ambele sunt mijloace de probă conf. prev. art. 97, alin 2, lit. e.
În proiectul inițial al Codului de procedură penală constatarea nu figura ca mijloc de probă, fiind introdus
ulterior prin Legea nr. 255 din 2013 de aplicare a C. proc. pen., ce aduce modificări unor articole din cod.
DEFINIŢIA, OBIECTUL DE STUDIU ŞI REGLEMETAREA LEGALĂ
Constatarea, reprezintă operatiunea tehnică de interpretare şi valorificare imediată a urmelor, mijloacelor
materiale de probă şi împrejurărilor de fapt, desfăşurată de specialiştii din cadrul instituţiei de care aparţine organul
de urmarire penală sau din alte organe în scopul identificării faptuitorilor şi a obiectelor folosite la săvârşirea infracţiunii.
Conform specialiștilor în domeniu, din punct de vedere al tehnicii criminalistice, între expertiză şi constatare
nu există deosebiri. Ambele folosesc aceleaşi proceduri de lucru şi etape de examinare, iar raportul final are acelaşi
conţinut. Din punct de vedere procesual penal, între ele sunt deosebiri.5
REGLEMENTARE LEGALĂ
Constatarea, este reglementată de art. 97 alin. 2 lit.e. din C.p.p. privind proba și mijloacele de probă şi este
un mijloc ştiinţific de probă specific legislaţiei româneşti, nefiind cunoscut sub această denumire în alte legislaţii.
Obiectul costatării
Conform art. 181 indice 1, din C.p.p. ,,Organul de u.p. stabilește prin ordonanță obiectul constatării, întrebările
la care trebuie să răspundă specialistul și termenul în care trebuie să se efectueze lucrarea. Raportul de constatare
cuprinde descrierea operațiilor efectuate de specialist, a metodelor, a programelor și echipamentelor utilizate și
concluziile constatării. (alin 2).
Conform art. 183 prezentarea scriptelor de comparație, pentru cauzele cu infracțiuni de fals în înscrisuri,
organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune să fie prezentate scripte de comparație. Rezultă că
obiectul constatării îl reprezintă elementele materiale și stările de fapt prin examinarea cărora se pot obține proce
ștințifice, care contribuie la lămurirea împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea.6 Totodată, constatarea, are rolul
de a clarifica, pe criterii de ordin ştiinţific, semnificaţia urmelor şi obiectelor descoperite la locul săvârşirii unei infracţiuni.
Dispunerea constatării
Constatarea, se dispune conform art. 172 din C.p.p. alin. 9 la 12 atunci când ,, există pericol de dispariție a
unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt, ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau
împrejurări ale cauzei”, organul de u.p., poate dispune prin ordonanță efectuarea unei constatări. Constatarea este
efectuată de către un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora (alin. 10)
Conform celor enumerate mai sus constatarea are un caracter de urgenţă, valorificarea ştiinţifică a urmelor
fiind impusă de existenţa pericolului, dispariţia unor mijloace materiale de probă sau schimbarea unor situaţii de fapt.
Deci ea se dispune când este îndeplinită una din următoarele condiţii:
a) există pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă, ori schimbarea unor situaţii de fapt;
b) este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
Ambele situaţii pot fi determinate atât de factori subiectivi cât şi obiectivi.
După finalizarea raportului de constatare dacă organul judiciar apreciează că este nevoie de un expert, sau
când constatarea este contestată, se dispune efectuarea unei expertize (alin. 12).

7.2. EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ
Expertiza, poate fi definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesară stabilirii
adevărului în cauza supusă soluţionării, de către un expert, prin cunoştinţele specifice fiecărui domeniu, activitate
desfăşurată la cererea organului judiciar, în situaţia în care acesta nu poate să lămurească singur respectiva
împrejurare de fapt.
Totodată, expertiza este o activitate de cercetare ştiinţifică desfăşurată la cererea organelor judiciare, de
persoane cu cunoştinţe de strictă specialitate, asupra persoanelor, fenomenelor, obiectelor sau urmelor în vederea
clarificării unor fapte ori împrejurări sau pentru identificarea obiectelor creatoare de urme.
Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor și împrejurărilor supuse
evaluării și a obiectivelor care trebuie lămurite de expert. Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare
sau instituții de specialitate ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii.
De asemenea, expertiza poate fi utilizată atât în cursul procesului civil cât și penal.
Ca și bază legală, expertiza este reglementată de:

- art. 97 din C.p.p. alin. 2 lit. e privind proba și mijloacele materiale de probă, unde se specifică: “Proba se
obține în procesul penal prin următoarele mijloace: înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale,
fotografii, mijloace materiale de probă;”
- art. 172 C.p.p. alin 1-8 și 12 privind dispunerea expertizei sau a constatării prevede că: “efectuarea unei
expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă
importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert. Expertiza se dispune, în condițiile
art. 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății
se dispune de către instanță, prin încheiere motivată.”
- Procedural, cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor și împrejurărilor
supuse evaluării și a obiectivelor care trebuie lămurite de expert;
- Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți
independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii;
- Expertiza și examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituțiilor medico-legale;
- Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se dispune efectuarea expertizei
trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze,
obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum și instituția ori experții
desemnați;
- În domeniile strict specializate, dacă pentru înțelegerea probelor sunt necesare anumite cunoștințe specifice
sau alte asemenea cunoștințe, instanța ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialiști care
funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispozițiile relative la audierea martorului sunt
aplicabile în mod corespunzător;
- La efectuarea expertizei pot participa experți independenți autorizați, numiți la solicitarea părților sau
subiecților procesuali principali.
După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert
sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se dispune efectuarea unei expertize.7
Numirea expertului
Expertul este numit prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea instanței.8 În vederea
realizării obiectivului urmărit prin expertiză, expertul are dreptul să ia la cunoştinţă de materialul dosarului necesar
pentru efectuarea propriu-zisă a expertizei.
Totodată, expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de judecată cu privire la
anumite fapte sau împrejurări ale cauzei. Organul de urmărire penală sau instanța desemnează, de regulă, un singur
expert, cu excepția situațiilor în care, ca urmare a complexității expertizei, sunt necesare cunoștințe specializate din
discipline distincte, situație în care desemnează doi sau mai mulți experți. Când expertiza urmează să fie efectuată de
7Noul-Cod-de-procedura-penala-actualizat-2014.pdf
8 Conform art.173 alin 1 din C. proc.pen.
o instituție medico-legală, de un institut sau laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor experți se
face de către acea instituție, potrivit legii.
Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să participe un expert
recomandat de acestea. În cazul în care expertiza este dispusă de instanță, procurorul poate solicita ca un expert
recomandat de acesta să participe la efectuarea expertizei. Expertul, instituția medico-legală, institutul sau laboratorul
de specialitate, la cererea expertului, poate solicita, atunci când consideră necesar, participarea specialiștilor de la alte
instituții sau avizul acestora. Instituția medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate comunică organului
judiciar care a dispus efectuarea expertizei numele experților desemnați.
Cazurile de incompatibilitate ale expertului
Persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 nu poate fi desemnată ca
expert, iar în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările și
concluziile acesteia. Motivul de incompatibilitate trebuie dovedit de cel ce îl invocă. Nu poate fi desemnată ca expert
persoana care a avut această calitate în aceeași cauză, cu excepția situației în care aceasta este recomandată de
părți sau de procuror.9
Drepturile expertului
Expertul are dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleași motive pentru care martorul poate
refuza depunerea mărturiei. De asemenea, expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru
efectuarea expertizei. Expertul poate cere lămuriri organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei cu privire la
anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce trebuie evaluate. Expertul poate cere lămuriri părților și subiecților procesuali
principali, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organele judiciare.10
Expertul are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării expertizei, pentru cheltuielile
pe care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea expertizei. Cuantumul onorariului este stabilit de
către organele judiciare în funcție de natura și complexitatea cauzei și de cheltuielile suportate sau care urmează a fi
suportate de către expert. Dacă expertiza este efectuată de instituția medico-legală ori institutul sau laboratorul de
specialitate, costul expertizei este stabilit în condițiile prevăzute de legea specială. Expertul poate beneficia și de măsuri
de protecție, în condițiile prevăzute la art. 125 din C.p.p.
Obligațiile expertului
Expertul are obligația de a se prezenta în fața organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată ori
de câte ori este chemat și de a-și întocmi raportul de expertiză cu respectarea termenului-limită stabilit în ordonanța
organului de urmărire penală sau în încheierea instanței. Termenul-limită din ordonanță sau încheiere poate fi prelungit,
la cererea expertului, pentru motive întemeiate, fără ca prelungirea totală acordată să fie mai mare de 6 luni. Întârzierea
sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei atrage aplicarea unei amenzi judiciare, precum și răspunderea civilă
a expertului sau a instituției desemnate să o efectueze pentru prejudiciile cauzate.11
Expertul poate fi înlocuit dacă refuză sau, în mod nejustificat, nu finalizează raportul de expertiză până la
termenul fixat. Înlocuirea se dispune prin ordonanță de către organul de urmărire penală sau prin încheiere de către
instanță, după citarea expertului, și se comunică asociației sau corpului profesional de care aparține acesta. Expertul
este, de asemenea, înlocuit când este admisă declarația sa de abținere sau cererea de recuzare ori în cazul în care
se află în imposibilitate obiectivă de a efectua sau finaliza expertiza. Expertul înlocuit trebuie, sub sancțiunea prevăzută
la art. 283 alin. (4), să pună de îndată la dispoziția organului judiciar toate actele sau obiectele încredințate, precum și
observațiile cu privire la activitățile desfășurate până la momentul înlocuirii sale.12
Termenul la care sunt chemate părțile, examinarea obiecțiilor și
cererilor făcute de părți
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, când dispune efectuarea unei expertize, fixează un
termen la care sunt chemate părțile, subiecții procesuali principali, precum și expertul, dacă acesta a fost desemnat.
La termenul fixat se aduce la cunoștința procurorului, a părților, a subiecților procesuali principali și a expertului obiectul
9 Conform art 174 alin. 1 și 2 din C. proc. Pen.

10Art. 175 alin. 1-4 din C.proc. pen.
11 Idem alin. 7-8 din C.proc. pen
12Art. 176 alin 1-4 din C.proc.pen.
expertizei și întrebările la care expertul trebuie să răspundă și li se pune în vedere că au dreptul să facă observații cu
privire la aceste întrebări și că pot cere modificarea sau completarea lor.
De asemenea, după caz, sunt indicate expertului obiectele pe care urmează să le analizeze. Expertul este
înștiințat cu privire la faptul că are obligația de a analiza obiectul expertizei, de a indica cu exactitate orice observație
sau constatare și de a expune o opinie imparțială cu privire la faptele sau împrejurările evaluate, în conformitate cu
regulile științei și expertizei profesionale.
Părțile și subiecții procesuali principali sunt încunoștințați că au dreptul să ceară numirea câte unui expert
recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei. După examinarea obiecțiilor și cererilor
făcute de părți, de subiecții procesuali principali și expert, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune
în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încunoștințându-l totodată dacă la efectuarea
acesteia urmează să participe părțile sau subiecții procesuali principali.
Atunci când expertiza urmează să fie efectuată de o instituție medico-legală, de un laborator de expertiză
criminalistică sau de orice institut de specialitate, sunt aplicabile dispozițiile art. 173 alin. (3), nefiind necesară prezența
expertului în fața organului judiciar.
După efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările și opinia expertului sunt consemnate într-un
raport. Când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de expertiză. Opiniile separate se motivează în
același raport. Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.13
Conținutul raportului de expertiză
Raportul de expertiză cuprinde:14
a. partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a
dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data
la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoștințării părților, dacă au
participat la aceasta și au dat explicații în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;
b. partea expozitivă prin care sunt descrise operațiile de efectuare a expertizei, metodele, programele și
echipamentele utilizate;
c. concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum și orice alte precizări
și constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.
În situația în care expertiza a fost efectuată în lipsa părților ori a subiecților procesuali principali, aceștia sau
avocatul lor sunt încunoștințați cu privire la întocmirea raportului de expertiză și cu privire la dreptul la studierea
raportului.
Suplimentul de expertiză
Când organul de urmărire penală sau instanța constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este
completă, iar această deficiență nu poate fi suplinită prin audierea expertului, dispune efectuarea unui supliment de
expertiză de către același expert. Când nu este posibilă desemnarea aceluiași expert, se dispune efectuarea unei alte
expertize de către un alt expert.
Când expertiza a fost efectuată în cadrul instituției medico-legale, unui institut sau laborator de specialitate,
organul de urmărire penală sau instanța se adresează instituției respective în vederea efectuării suplimentului de
expertiză.15
Efectuarea unei noi expertize
Organul de urmărire penală sau instanța dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile
raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conținutul și concluziile raportului de expertiză există
contradicții, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.16 Când organul de urmărire penală sau
instanța de judecată dispune efectuarea unei noi expertize de către o instituție medico-legală, aceasta este efectuată
de o comisie, în condițiile legii. Organul de urmărire penală stabilește prin ordonanță obiectul constatării, întrebările la
care trebuie să răspundă specialistul și termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea. Raportul de constatare
13Art 178 alin 1-3 din C. proc. Pen.

14Idem alin. 4 din C. proc. Pen.
15Art. 180 alin. 1-2 din C. proc. Pen.
16Art. 181 alin. 1-2 din C. proc. Pen.
cuprinde descrierea operațiilor efectuate de specialist, a metodelor, programelor și echipamentelor utilizate și
concluziile constatării.
Etapele efectuării expertizei
Pentru efectuarea expertizei, se parcurg următoarele etape:
- studierea şi însuşirea obiectului lucrării, etapă în care se procedează la lecturarea actului prin care s-a dispus
efectuarea expertizei, fiind necesar să se acorde o atenţie deosebită condiţiilor în care au fost descoperite, ridicate şi
conservate obiectele supuse examinării;
- examinarea separată a materialului în litigiu, având ca scop determinarea caracteristicilor generale şi
individuale ale acestuia, scoţându-se în evidenţă toate particularităţile esenţiale, proprii numai obiectului respectiv şi
nerepetabile la toate celelalte, inclusiv la cele care îi sunt asemănătoare;
- examinarea separată a modelelor de comparaţie, de obicei în cazul expertizelor traseologice şi balistice,
care sunt urme create experimental cu obiectele presupuse că au legătură cu cauza. Pe cât posibil, condiţiile de
prelevare a modelelor de comparaţie trebuie să corespundă cu cele în care au fost create probele în litigiu. În cazul
expertizelor grafice pot fi folosite scripte sau semnături preexistente, pentru a se elimina posibila tendinţă de deghizare;
- examinarea comparativă se face, de regulă, prin procedeul confruntării şi poate fi realizată prin mai multe
metode: pe cale sintetică, cu ajutorul tabelelor sinoptice, pe bază de diagrame, prin suprapuneri sau prin juxtapuneri;
- demonstraţia serveşte la fundamentarea concluziilor prin invocarea de argumente care, în succesiunea lor
logică, conduc la o cunoaştere calitativă nouă a probelor examinate de expert;
- formularea concluziei este etapa finală şi reprezintă răspunsul la întrebările formulate de organul judiciar,
precum şi părerea ştiinţifică a expertului asupra obiectivului expertizei. La formularea concluziei, expertul trebuie să
aibă o atitudine obiectivă, punând la baza aprecierilor sale numai datele stabilite în mod real.
Concluziile pot fi certe (pozitive sau negative), de probabilitate sau de imposibilitate.17
7.3. CLASIFICAREA CONSTATĂRILOR ȘI EXPERTIZELOR

7.3.1. Criterii de clasificare a expertizelor
Conform literaturii de specialitate nu exită în prezent, la nivel național, o clasificare unitară a constatărilor și
expertizelor. Având în vedere părerile exprimate de majoritatea autorilor din domeniu, avem următoarele criterii:
1.După domeniile ştiinţifice abordate şi cărora le aparţine expertul care le execută avem:
-Expertize tehnice - efectuate de experţi tehnici;
-Expertize merceologice - efectuate de experţi merceologi;
-Expertize sanitar-veterinare;
-Expertize fizico-chimice;
-Expertize contabile - efectuate de experţi contabili;
-Expertize medico-legale - efectuate de medici legiști sau alti medici abilitaţi să efectueze expertiza;
2. După natura probelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză avem:
a) Expertiza criminalistică care este împărţită pe mai multe genuri:
- expertiza dactiloscopică
- expertiza grafică şi tehnică a documentelor
- expertiza traseologică
- expertiza balistică judiciară
- expertiza fotografiei de portret
- expertiza vocii şi vorbirii
- expertiza bio-criminalistică
- expertiza fizico-chimică
- expertiza comportamentului simulat.
b) Expertiza medico-legală pentru stabilirea cauzei şi naturii morţii, natura şi gravitatea leziunilor.
c) Expertiza psihiatrică pentru determinarea stării psihice a unei persoane.
3.În funcţie de conţinut, expertizele pot fi împărţite în două mari categorii:

-Expertize cu caracter tehnic care au la bază date, fapte, constatări de specialitate, fară să conţină elemente
juridice;
-Expertize la care constatările de ordin tehnic sunt asociate cu norme speciale, de exemplu norme tehnice
sau contabile.
4. După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei:

-Expertize facultative - sunt dispuse de organele judiciare atunci cînd acestea socotesc că pentru lămurirea
unor situaţii este necesară opinia unui expert ;
-Expertize obligatorii - cele a căror efectuare este expres prevazută de lege.
În conformitate cu prevederile C.p.p. în aceasta categorie se regasesc:
- expertiza medico-legală psihiatrică, în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci cand
organul de urmarire penală sau instanta de judecata are îndoiala asupra stării psihice a suspectului sau inculpatului;
- efectuarea unei expertize pentru a se stabili cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal.
5. După modul de desemnare al experţilor :
-Expertize simple - pentru efectuarea expertizei expertul este numit de organul judiciar;
-Expertize contradictorii - experţii sunt numiţi de către organele judiciare şi de către părţi;
-Expertize supravegheate - în acest caz părţile pot desemna un specialist autorizat care să controleze modul
de efectuare a expertizei.
6. După gradul de complexitate al obiectului expertizei:
-Expertize simple - efectuate de un specialist dintr-un anumit domeniu de activitate .
-Expertize complexe - necesită pentru lămurirea faptelor cunoştinţe din mai multe domenii, deci vor fi
efectuate de experţi din mai multe domenii de activitate, cu specializări diferite.
7. După autoritatea care solicită efectuarea expertizei, există:
-expertize judiciare, realizate la solicitarea organelor judiciare ori a instanţei, în vederea clarificării unor
aspecte cu legături legate de procesul penal ori civil;
-expertize extrajudiciare, realizate la solicitarea altor instituţii, fie ele şi aparţinând mediului privat, de regulă
fără legătură directă cu un proces ori litigiu, însă cu potenţial de a deveni mijloc de probă ulterior.
7.3.2 Modalităţi de realizare a demonstraţiilor şi de ilustrare a raportului

de expertiză
Examinarea comparativă ocupă un loc central în procesul identificării şi are în vedere alăturarea obiectelor
în scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. În cadrul analizei comparative, care este un proces complex,
se va merge de la abstractizare la generalizare. Comparaţia se va putea realiza atât la nivel fizic, cât şi la nivel mental.
Confruntarea directă sau prin „confruntarea imaginilor reflectate ale obiectelor”.
În primul caz se compară de exemplu urma de încălţăminte, direct cu talpa pantofului sau mulajului ori
imaginea fotografică a acesteia.
În cel de al doilea caz se compară spre exemplu imaginile fotografice ale urmelor imprimate pe tubul tras de
cuiul percutor, gheara extractoare ori pragul aruncător, cu imaginile fotografice ale amprentelor formate de aceleaşi
compartimente ale mecanismului de dare a focului pe tuburile obţinute cu ocazia tragerii experimentale.
Examinarea comparativă mai poate fi realizată prin mai multe procedee, astfel:
-Compararea prin confruntare, unde analiza se va face prin prezentarea alăturată a obiectelor ori a imaginilor
acestora.
- Juxtapunerea, constă în aşezarea obiectelor sau a urmelor de comparat în acelaşi plan de examinat fie
direct sau sub forma unor fotografii la scară;
- Suprapunerea, utilizează de regulă imaginile fotografice ale obiectelor care se compară, ilustrând
coincidenţa deplină dintre caracteristicile acestora. În acest caz se utilizează pelicule foto, plăci translucide sau
suprapunerea optică;
- Caroiajul, (reţele pătrate) unde se ilustrează corespondenţa deplină, sub aspectul plasamentului, dintre
caracteristicile care se compară. Se utilizează imaginile fotografice (obţinute la aceeaşi scară) ale obiectelor, imagini
a căror suprafaţă este împărţită de o reţea de pătrate, construită în raport cu două axe de coordonate care străbat
puncte de acelaşi fel.
- Măsurarea valorilor unghiulare. Procedeul are la bază construirea unor unghiuri între punctele de acelaşi fel
existente pe imaginile (de regulă fotografice) ale obiectelor care se compară şi măsurarea valorilor acestora.
- Diagrama punctelor caracteristice coincidente, constă în unirea în ordinea în care au fost descrise cu prilejul
juxtapunerii a punctelor corespondente dintre imaginile care se compară şi obţinerea în acest fel a două figuri
geometrice care au aceeaşi formă şi dimensiuni.
7.4. DISPUNEREA CONSTATĂRIILOR ŞI A EXPERTIZEI CRIMINALISTICE

Constatările şi expertizele nu sunt folosite în toate cauzele instrumentate de organele judiciare, ci numai când
acestea le consideră necesare, precum şi în cazurile obligatorii prevăzute de lege.
Procedural dispunerea constatărilor şi expertizei este facultativă/oportună atunci când:
-stările de fapt şi împrejurările cauzei nu pot fi clarificate prin desfăşurarea altor activităţi de urmarire penală;
-există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă;
-este necesară lămurirea urgentă a unor fapte şi împrejurări ale cauzei, împrejurări ce reclamă cunoştinţe şi
competenţe specifice unuia sau mai multor domenii de activitate ştiinţifică;
-la dosar există suficiente urme/mijloace materiale de probă din punct de vedere calitativ şi cantitativ pentru
examinare.
În conformitate cu prevederile C. proc. pen., cazurile obligatorii sunt următoarele:
-în cazul infracţiunii de omor;
-dacă organul judiciar ori instanţa au îndoieli asupra stării psihice a inculpatului;
-dacă nu s-a stabilit cauza morţii prin intermediul unei constatări medico-legale anterioare.
După ce organul judiciar a constatat existenţa urmelor şi mijloacelor materiale de probă, a căror cercetare
necesită folosirea unor specialişti sau experţi, el este obligat la verificarea modului în care au fost respectate dispoziţiile
legale privitoare la descoperirea, fixarea, ridicarea, ambalarea şi sigilarea acestora. Nu trebuie omisă studierea modului
în care au fost inventariate şi descrise prin procesul-verbal.
RIDICAREA MODELELOR DE COMPARAȚIE
O activitate de o deosebită împortanță, o constituie obținerea modelelor de comparație, sarcină care revine
organului de urmărire penală. Organul judiciar va proceda la procurarea acestor modele în prezenţa
specialistului/expertului, în situaţia în care această activitate necesită anumite conostinţe de specialitate. Toate
materialele de comparatie vor fi ridicate pe bază de proces-verbal.
Problemele care trebuie lămurite în cadrul constatărilor/expertizei diferă în raport cu natura, cantitatea,
calitatea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, precum şi posibilitatea sau imposibilitatea procurării modelelor de
comparație.
Întrebările care vor fi puse sunt guvernate de următoarele reguli:
-să se refere la obiectul expertizei şi la pregătirea specialistului/expertului;
-să fie clare, concise şi precise;
-să fie legatură logică intre ele;
-să nu oblige expertul la rezolvarea unor probleme de natura juridică;
-să nu pună expertul în situaţia de a efectua acte de urmărire penală (reconstituiri, audieri).
Altă activitate importantă o constituie stabilirea expertului, sau, după caz, a instituţiei care va efectua lucrarea.
Situaţia diferă, după caz:
- în situaţia constatării, aceasta se dispune din oficiu de organul de urmarire penală sau la cererea formulată
de către una dintre părţi. De regulă, constatarea este efectuată de specialistul/tehnicianul de pe lângă/din cadrul
institutiei din care organul de urmarire penală face parte, dar poate realizată şi de specialistul/tehnicianul din cadrul
altor instituţii.
-în ce privește expertiza, ea va fi efectuată de către un expert numit de către autoritatea de urmărire penală
sau instanţa de judecată, (art. 173 C.p.p.) ori de către instituţia căreia i-a fost înaintat actul de dispunere a expertizei.
Dacă expertul este nominalizat, acest fapt conferă părţilor dreptul ca la desfăşurarea expertizei să particile câte un
specialist recomandat de ele.
Referitor la dispunerea expertizelor, organul de urmarire penală are este obligat să:
-să aducă la cunoştinţa apărătorului inculpatului că urmează a fi dispusă expertiza;
-să cheme părţile şi să le aducă la cunoştinţă dreptul pe care îl are de a completa întrebările şi de a le
recomanda expertul;
-să stabilească termenul de realizare a expertizei şi de depunere a raportului.
Actul de dispunere va preciza următoarele:
-autoritatea judiciară care dispune;
-cauza în care este necesară;
-felul constatării/expertizei;
-instituţia, expertul şi termenul aferent;
-materialele puse la dispozitie şi starea acestora;
-întrebările la care trebuie să răspundă expertul.
7.5. FORMULAREA CONCLUZIILOR
Concluziile la care poate ajunge expertul în urma efectuării examinării materialelor puse la dispoziţie şi a
cercetării ştiinţifice ce o face pot fi:
-concluzii de certitudine care reflectă sintetic rezultatele examinării prin siguranţă, precizie şi exactitatea lor
înlăturând orice dubiu şi care pot fi pozitive sau negative;
-concluzii de probabilitate care sunt formulate atunci când obiectul sau materialul pus la dispoziţie oferă
insuficiente elemente de identificare de ordin calitativ sau cantitativ;
-concluzii de imposibilitate a rezolvării problemei datorită insuficienţei cantităţii şi calităţii caracteristicilor
obiectului sau a lipsei mijloacelor şi metodelor tehnice cercetare.
La formularea concluziei, expertul trebuie să fie obiectiv, punând la baza aprecierilor sale numai datele
stabilite în mod real. Pe timpul efectuării expertizei trebuie acordată o grijă deosebită faţă de materialele puse la dispoziţie şi
în special față de cele în litigiu care constituie probe materiale, de cele mai multe ori unice în cazul respectiv.
Realizarea obiectivelor constatării şi a expertizei criminalistice solicită mai multe aspecte dintre care
amintim:
-delimitarea categorică între obiectele căutate şi obiectele verificate;
-delimitarea între obiectele de identificat şi obiectele identificatoare;
-delimitarea între asemănare şi identitate;
-diferenţierea obiectelor în relativ constante şi relativ schimbătoare în timp;
-luarea în considerare a determinării calitative.
Pentru realizarea acestor cerinţe specialiştii şi experţii criminalisti sunt obligaţi să respecte o serie de norme
metodologice de natură morală, tehnică şi profesională:
-obiectivitate şi simţ al respectului adevărului;
-folosirea judicioasă a metodelor ştiinţifice de examinare;
-folosirea metodelor moderne în activitatea criminalistică;
-utilizarea probelor originale;
-examinare sistematică şi organizată;
-decelarea ştiinţifică a probelor examinate.
Alături de acestea, vor fi avute în vedere reguli ce includ:
-neefectuarea de modificări asupra urmelor sau obiectelor în litigiu;
-examinarea să se facă cu un maxim de obiectivitate, meticulozitate şi atenţie;
-examinarea caracteristicilor identificatoare să se facă sub aspectul frecvenţei, constanţei, interdependenţei;
-respectarea principiului conform căruia aceleaşi cauze produc în aceleaşi condiţii, aceleaşi efecte;
-respectarea principiului conform căruia un obiect este identic numai cu el însuşi;
-formularea concluziilor să se efectueze comparativ, atât sub aspect cantitativ, dar şi calitativ.
7.6. APRECIEREA ŞI VALORIFICAREA CONCLUZIILOR RAPORTULUI DE CONSTATARE ŞI DE
EXPERTIZĂ CRIMINALISTICĂ
Aprecierea concluziilor cuprinse într-un raport de constatare, se face de către organul de cercetare penală.
Acesta decide dacă expertiza a fost efectuată conform normelor legale, este concludentă şi poate fi folosit raportul ca
material probatoriu. Verificarea rapoartelor se efectuează sub două aspecte:
a).-din punct de vedere al respectării regulilor procedurale, se vor urmări:
-modul în care a fost numit expertul şi dacă nu sunt motive de recuzare;
-dacă în raport există o descriere clară a elementelor examinate de specialist;
-dacă s-a dat răspuns la toate întrebările şi dacă răspunsurile sunt complete;
-dacă părţile au fost citate (în cazul în care legea prevede acest lucru);
-dacă au existat opinii separate şi dacă acestea au fost consemnate în raport;
-dacă raportul este semnat, parafat şi avizat de organul tutelar al expertului.
b).-din punct de vedere al conţinutului.
În cazul când condiţiile prezentate mai sus sunt îndeplinite organul de cercetare penală va trece la
verificarea celui de-al doilea aspect stabilind:
-dacă raportul corespunde exigenţelor de ordin logic şi ştiinţific ;
-dacă raportul este suficient motivat ;
-dacă specialistul a folosit toate materialele avute la dispoziţie;
-dacă specialistul sau expertul a folosit metodele şi tehnică cea mai noua şi mai adecvată domeniului
respectiv ;
-se va verifica logica raţionamentelor pe care se bazează expertul ;
-dacă răspunsurile specialiştilor şi experţilor la întrebările puse nu se contrazic.
7.7. ERORI CE POT APĂREA ÎN CONSTATAREA/ EXPERTIZA

CRIMINALISTICĂ
Principalele cauze de eroare ce pot apărea în expertiza criminalistică sunt:
-Erori provocate de ridicarea si ambalarea necorespunzatoare a urmelor si mijloacelor materiale de probă.
În literatura de specialitate este unanim acceptată ideea potrivit căreia pentru a ajunge la o concluzie justă,
trebuie să se respecte întocmai regulile de ridicare şi ambalare a urmelor descoperite în câmpul infracţiunii. Există
posibilitatea ambalării defectuase a urmelor descoperite, relevate, fixate şi ridicate cu ocazia efectuării cercetării locului
faptei, rezultând contaminarea sau intercontaminarea acestora cu anumite componente de natura organică, situaţie
în care devine imposibilă separarea acestor componente de cele caracteristice ale urmei în litigiu. Pentru acest motiv
este interzisă ambalarea urmelor în litigiu şi a celor prelevate pentru comparaţie în acelaşi plic, cutie etc.
-Erori ce pot aparea datorită examinării probelor în condiţii diferite.
Pentru efectuarea examinărilor criminalistice specialiştii utilizează o gamă largă de mijloace tehnice (lupe,
microscoape, stereomicroscoape). Orice mică modificare a parametrilor tehnici de lucru în examinarea urmelor în litigiu
cu modelele de comparaţie poate duce la formularea unei concluzii eronate. De exemplu, în cadrul expertizei
dactiloscopice confundarea unei urme negative cu urma pozitivă.
-Erori datorate neexaminarii originalului precum şi a celor ce pot rezulta din compararea urmei cu obiectul
creator de urmă.
Posibilitatea examinării criminalistice după copii apare numai în cazul constatării sau expertizei grafoscopice
şi potrivit literaturii de specialitate, atunci când se face expertiza vocii şi vorbirii. În celelalte cazuri, cum ar fi, de
exemplu, examinarea urmelor materie ( sticlă, metale, produse petroliere, droguri etc.), este de neconceput
compararea fără a pleca de la urma în litigiu ridicată de la faţa locului ori cu prilejul executării altor activităţi de urmărire
penală şi de tactică criminalistică.
-Erori ce pot apărea ca urmare a neutilizării tuturor metodelor şi mijloacelor de examinare, precum şi cele
datorate constatării şi interpretării defectuase a caracteristicilor generale şi individuale .
O altă sursă de erori în expertiza criminalistică o constituie neevaluarea în totalitate a caracteristicilor de
identificare, fie că ne referim la cele generale sau cele individuale. Există şi posibilitatea ca acestea să nu fie
interpretate la justa lor valoare.
-Erori cauzate de măsuratorile sau calculele greşit efectuate, de aprecierea necorespunzătoare a detaliilor
nesemnificative sau aprecieri de ordin subiectiv pe baza unor idei preconcepute. Atât măsurătorile cât şi calculele
greşit efectuate pot conduce la concluzii eronate dar şi unele idei preconcepute.
-Alte erori ce pot apărea în efectuarea constatării sau expertizei criminalistice:
-erori produse prin neefectuarea experimentelor.
-erori produse prin examinarea unui scris redactat într-o limbă străină.
-erori de logică formală, respectiv aprecierea incorectă a deducţiilor.
-erori materiale, constând în relatarea greşită a faptelor.
-erori verbale sau scrise, caracterizate prin folosirea incorectă a termenilor.
-erori datorate imperfecţiunii metodelor utilizate.
CAPITOLUL VIII
TRASEOLOGIE JUDICIARĂ, CERCETAREA-CRIMINALISTICĂ A URMELOR
8.1. NOŢIUNEA. PRINCIPIILE ŞI SARCINILE TRASEOLOGIEI JUDICIARE

Opiniile exprimate de teoreticieni, dar mai ales de practicieni ilustează că, în cazul săvârşirii unei infracţiuni,
făptuitorul creează la locul faptei urme, care pot rămâne pe corpul său, pe al victimei, pe hainele acestora, pe sol, pe
diferite obiecte, ele prezentând o importanţă deosebită pentru cercetarea cauzei şi aflarea adevărului. Cea mai mare
parte a infracţiunilor presupun prezenţa subiectului la locul comiterii faptei şi săvârşirea de către acesta a unor acţiuni
ce produc modificări în ambianţa existentă. Aceste modificări sunt cunoscute sub denumirea generică de urme. Prin
examinarea urmelor se poate stabili modul cum infractorul a pătruns în câmpul infracţiuniii, acţiunile pe care le-a
desfăşurat şi succesiunea acestora, instrumentele pe care le-a folosit şi deprinderile în mânuirea lor, identitatea
autorului.18
Rezultă că, orice activitate a omului se reflectă material prin transformările produse în mediul în care se
desfăşoară, la fel cum orice faptă ilicită produce transformări, sub raport criminalistic, în urme ale infracţiunii. Ca atare,
cercetarea criminalistică a urmelor, atât la faţa locului cât şi în laborator, constituie obiectul de studiu al traseologiei
judiciare.19
În asentimentul majorităţii autorilor, traseologia, poate fi definită ca: o ramură a tehnicii criminalistice care
studiază urmele ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detaşate din obiect ori ca modificări
produse de fenomene, în vederea identificării persoanei sau a obiectului creator, a lămuririi împrejurărilor legate de
formarea acestor urme şi aflarea adevărului.
8.2. NOŢIUNEA DE URMĂ A INFRACŢIUNII
În literatura de specialitate opiniile converg către două puncte de vedere comune:
- în sens larg, unde urmele sunt definite de unii autori ca „cele mai variate schimbări care pot interveni în
mediul înconjurător ca rezultat al acţiunii infractorului”, iar de alţi autori ca „totalitatea elementelor materiale a căror
formare este determinată de săvârşirea unei infracţiuni”.20
- în sens restrâns, unde prin urmă se înţelege „prezentarea structurii exterioare a unui obiect pe alt obiect
sau altă substanţă.21”; sau urma este o reproducere a construcţiei exterioare a unui obiect pe suprafaţa sau în volumul
obiectului cu care a venit în contact.22
Ca atare, în sens criminalistic, noţiunea de urmă poate fi definită, ca:
,,orice modificare materială produsă ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta şi
elementele componente ale mediului unde îşi desfăşoară activitatea infracţională, modificări care, examinate individual
sau în totalitate, pot conduce la stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite şi la lămurirea
împrejurărilor cauzei.”
Urmele prezintă următoarele trăsături generale:23
- apar obligatoriu în procesul săvârşirii unei fapte penale;
- crearea lor este rezultatul interacţiunii dintre factorii care se manifestă pe parcursul comiterii faptei;
- în timp, urmele suferă o serie de transformări care pot să ducă la diminuarea valorii lor în procesul de
identificare.24
Datorită acestor aspecte importante, este necesară descoperirea, fixarea, conservarea şi exploatarea lor cu
celeritate, conform standardelor, procedurilor şi dispoziţiilor în vigoare.
Din aceste considerente și în asentimentul majorității autorilor, se poate concluziona că traseologia judiciară
este cea care, elaborează metodele şi mijloacele de căutare, relevare, fixare, ridicare şi conservare a urmelor şi a altor
18 V. Berchesan. M. Ruiu, op. cit. pag. 218

19 Denumirea de „traseologie" provine din combinarea cuvintelor „trace” (de origine franceză, care se traduce prin urmă, dâră) şi „logos” (de
origine greacă, care se traduce prin ordine, idee).
20 C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 200.
21 V. Bercheşan, M. Ruiu, op. cit pag. 218., după B.I. Sevcenko, , Tehnică criminalistică’’ , Moscova 1959, pag, 179.
22 Mircea I., Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 55
23Din punctul de vedere al traseologiei judiciare.(n.a.)
mijloace materiale de probă, studierea mecanismului de formare şi interpretarea tehnico-ştiinţifică a lor şi unde în cadrul
expertizei traseologice se studiază îndeosebi urmele ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectului creator în
vederea identificării sale, precum şi reconstituirea întregului după părţile componente, cu excepţia expertizei
dactiloscopice, în cadrul căreia se identifică persoanele după urmele papilare şi expertiza balistică-judiciară, pentru
identificarea armei de foc pe baza urmelor lăsate pe tuburi şi proiectile.25
8.3. PRINCIPIILE TRASEOLOGIEI JUDICIARE

Traseologia judiciară, ca și ramură distinctă a tehnicii criminalistice, se bazează pe următoarele principii
generale:
- reproducerea fidelă în urmă a structurii exterioare a obiectului depinde de mecanismul formării urmei şi de
proprietăţile obiectului pe care se formează. Ca atare, în toate cazurile, această reproducere apare invers, ca în
oglindă.
- obiectele materiale au o structură exterioară caracterizată printr-o anumită formă şi printr-un anumit
macrorelief şi microrelief strict individual. Nu există obiecte absolut netede, plane. Atunci când microrelieful nu poate fi
pus în evidenţă ori stabilit precis, identificarea prin examinarea traseologică nu este posibilă;
- structura exterioară a obiectelor este individuală datorită unicităţii caracteristicilor luate în totalitate. Ca atare,
structura exterioară a unui obiect nu se poate reda la alt obiect, chiar dacă ea se modifică prin uzare;
- identificarea în traseologie este posibilă numai la obiectele care îşi păstrează structura exterioară din
momentul formării urmei pâna la efectuarea expertizei;
Obiectul pe care se formează urma poartă denumirea de obiect primitor, iar cel care creează urma se numeşte
obiect creator. Se poate concluziona că scopul fundamental al traseologiei îl reprezintă identificarea obiectului care a
creat urma.26
8.4. SARCINILE TRASEOLOGIEI JUDICIARE

Potrivit literaturii de specialitate și în asentimentul majorității autorilor sarcinile traseologiei judiciare sunt
următoarele:
- sarcina principală a traseologiei este identificarea obiectului care a creat urma. În situaţia când nu avem la
dispoziţie obiectul care ar fi putut crea urma şi cu care ar trebui efectuată comparaţia, examinând totuşi urma se pot
obţine date cu privire la genul, grupa obiectului creator etc.
- sarcina secundară, constă în lămurirea împrejurărilor în care s-a format o urmă, în explicarea mecanismului
de formare a acesteia. De exemplu, este necesar să se stabilească modul în care s-a forţat o uşă de acces,
instrumentele care au fost folosite.27
8.5. URMELE, CLASIFICAREA URMELOR INFRACŢIUNII

O viziune unitară asupra sistemului urmelor, face ca specialiști de renume, să considere ca punct de plecare
al oricărei clasificări a urmelor ca fiind pornit de la definiţia noţiunii de urmă. Astfel, se opinează că, cea mai simplă şi
cea mai veche clasificare a fost făcută după natura obiectului creator şi a fost foarte folosită în practica criminalistică.
După acest criteriu urmele sunt clasificate în: urme de mâini, de picioare, de dinţi, de buze, ale instrumentelor de
spargere, ale mijloacelor de transport, de animale, vegetale.28
Pe de altă parte, o clasificare generală a urmelor infracţiunii după aceste criterii, se face în funcţie de factori
sau elemente de diferenţiere avute în vedere și de către alți autorii de renume de specialitate, de destinaţia şi de
întinderea lucrării în care sunt abordate, precum şi de importanţa ei pe plan teoretic ori practic.29 Ca urmare a acestei
clasificări urmele, ca reflectare a formei exterioare a obiectelor care le-au creat, iau naştere datorită unor cauze
mecanice, termice sau chimice. Dintre cauzele mecanice ale formării urmelor pot fi indicate tăieturi, lovituri, smulgeri,
precum și apăsări, frecări ale unor suprafeţe în contact. Cauzele termice se întâlnesc în cazul incendiilor, exploziilor,
temperaturii ridicate, unde formarea urmelor este influenţată de structura materiei în care se creează, iar cauzele
25 M.Ruiu, G. Panfil, op. cit. pag. 115.

29 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică 2004 op. cit. pag 101.
chimice sunt datorate unor reacţii foarte variate, cum ar fi otrăvirile, corodarea cu ajutorul unor substanţe chimice.30
Totodată, în opinia altor autori, urmele sunt clasificate în patru mari categorii, astfel: urme de contact, urme materie,
urme care relevă deprinderi, alte genuri.31
Ca atare, opinez că pentru clasificarea generală a urmelor, se folosesc o serie de criterii care diferă potrivit
unor factori sau elemente de diferenţiere avute în vedere de autorii de specialitate.32 Astfel, se poate spune că urmele
sunt împărţite în două mari categorii:
- urme formate prin reproducerea construcţiei exterioare a obiectelor (urme de picioare, mâini, îmbrăcăminte,
instrumente de spargere);
- urme formate ca resturi de obiecte şi de materii organice şi anorganice (resturi de îmbrăcăminte, de alimente,
de fumat, de vopsea etc.). La rândul lor, acestea se subdivid în funcţie de procesul de mişcare în care s-au format şi
de modificările aduse suportului lor.33
Conform majorității autorilor, se poate concluziona că, urmele pot fi clasificate după următoarele criterii:34
- după factorul creator de urme;
- după factorul primitor de urme;
- după esenţa urmelor;
- după mărimea urmelor;
- după posibilităţile ce le oferă în procesul identificării criminalistice.
DUPĂ FACTORUL CREATOR DE URME
Clasificarea după factorul creator de urme, unde se disting următoarele grupe principale de urme:
- urme ale omului, cuprinde toate modificările rezultate din contactul corpului omenesc cu elementele
componente ale mediului, precum şi din mişcările complexe ale acestuia, iniţiate, deliberate şi coordonate de activitatea
cerebrală. Din această categorie, în afară de cele menţionate mai sus, mai fac parte şi produsele biologice de natură
umană, vorbirea, scrisul, modul specific de executare a nodurilor şi legăturilor;35
- urme ale animalelor, unde avem urmele create de copite, gheare, colţi, coarne, păr, pene, aripi, produse
biologice, precum şi cele sonore şi de miros;36
- urme ale vegetalelor, unde sunt cuprinse urmele frunzelor, ramurilor, tulpinilor, seminţelor, sporilor,
produselor biologice de origine vegetală;
- urme ale obiectelor, unde sunt cuprinse totalitatea modificărilor produse la faţa locului în timpul săvârşirii
infracţiunii de prezenţa sau acţiunea obiectelor cum sunt: instrumente, arme, îmbrăcăminte, încălţăminte, mijloace de
transport);
- urme create de unele fenomene, acestea apar ca urmare a exploziilor, incendiilor , catastrofelor, folosirii
radiaţiilor.
DUPĂ FACTORUL PRIMITOR DE URME
După factorul primitor de urme, unde avem:
- urme primite de om, unde se au în vedere două situaţii distincte:
1) când corpul uman suportă contactul nemijlocit cu factorii creatori de urme (cuţit, glonţ, explozii, dinţi, unghii,
degete);
2) când contactul cu factorul creator se realizează prin intermediul procesului de percepţie-memorizare.
Urmele primite de corpul uman, ca simplu corp primitor se clasifică în:
- urme formă, pot fi definite ca modificări apărute pe un obiect, care reproduc construcţia exterioară a
obiectului creator;
- urme materie, din care fac parte particule micro (micro-urme) sau macroscopice (macro-urme) de substanţă,
desprinse de pe un corp, ataşate la un corp, rămase sau aduse la faţa locului în timpul săvârşirii faptei.
30 În aceste situații experții și specialiștii în domeniu sunt obligați pentru a realiza modelele de comparaţie, acestea trebuie create în aceleaşi
condiţii, în caz contrar identificarea devine greoaie şi se pot produce chiar erori.
31 Ionescu L.;Criminalistica. Note de curs, Bucureşti, 2002, pag. 25 şi următoarele.
32 E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Ed. Tempus, Bucureşti, 1986, pag. 121.
33 Camil Suciu, op. cit pag. 200.
36 Colectiv, Tratat vol. I , op. cit pag. 119.
La rândul lor, urmele materie se clasifică în:
- secreţii (salivă, secreţie nazală);
- excreţii (spermă, materii fecale);
- resturi de substanţe, obiecte, materii;
- urme biologice:
- ţesuturi.37
Urmele materie, cuprind substanţele, produsele sau particulele de natură organică sau anorganică, apărute
în procesul săvârşirii unei infracţiuni, care prin compoziţia şi aspectul lor pot avea importanţă criminalistică. Pentru
urmele materie de natură organică din categoria acestora fac parte produsele biologice de natură animală şi vegetală
precum şi substanţele chimice de natură organică. Pentru urmele materie de natură anorganică din categoria acestora
fac parte, elementele minerale, cioburile de sticlă, peliculele de vopsea, particulele de sol.
Urme primite de animale.
Sunt modificări produse asupra corpului acestora prin intermediul unor instrumente, arme sau substanţe.
Aceste modificări pot consta în răniri, imprimări pe blana sau pielea animalului, intoxicaţii, împuşcături.38
Urme primite de vegetale.
Sunt reprezentate de tăieturi, retezări, ruperi, smulgeri sau imprimări efectuate cu diverse instrumente, unelte
ori alte obiecte, precum şi urmele care sunt imprimate pe suprafaţa plantelor de forma corpului unor persoane, animale,
mijloace de transport sau obiecte.
Urme primite de obiecte.
Sunt modificările apărute pe diferite obiecte, în urma contactului lor cu unui dintre factorii creatori şi unde mai
sunt incluse şi urmele rămase pe banda de magnetofon ori pe pelicula foto sau cinematografică. Pratica judiciară a
demonstrat că urmele primite de obiecte se caracterizează printr-o bună conservare, unele din ele păstrându-şi
caracteristicile iniţiale pe o perioadă îndelungată.
DUPĂ ESENȚA URMELOR
După esenţa urmelor, avem:
- urme formă, reprezintă modificările formei corpurilor primitoare ca rezultat al acţiunii factorilor creatori şi
sunt de regulă reproduceri ale construcţiei exterioare a unor corpuri şi ale particularităţilor formei lor în masa corpurilor
primitoare. Pot fi rezultatul ruperii, apăsării, lovirii, imprimării, frecării, tamponării, ţâşnirii, stropirii, scurgerii, mânjirii,
pulverizării.39
Totodată, urmele formă se subclasifică şi ele în funcţie de procesul de mişcare în care s-au format şi de
modificările aduse corpului primitor. Ca atare, în raport cu procesul de mişcare în care s-au format se subdivid în:
- urme statice, formate atunci când cele două corpuri (corpul creator şi corpul primitor de urmă), intră în
contact prin apăsare, lovire sau tamponare, fără ca suprafeţele să alunece între ele.40
- urme dinamice, formate în procesul de frecare şi alunecare a suprafeţelor corpului creator şi corpului primitor
de urmă. Astfel, în această categorie se includ toate urmele în formă de striaţii, cum ar fii: urmele lăsate de dinţii
autorului prin muşcarea diferitelor produse alimentare, urmele create de neregularităţile tăişului unui topor pe suprafaţa
obiectului tăiat, urmele de derapare a roţilor autovehiculelor.41
Aceste urme, în raport cu modificările aduse corpului primitor, se subdivid în:
- urme de adâncime, apar prin modificarea în profunzime a formei obiectului primitor, în locul de contact cu
cel creator, ca urmare a comprimării substanţei primului. Sunt şi situaţii când urmele de adâncime conţin atât porţiuni
statice, cât şi porţiuni dinamice sub formă de striaţii.42
37Prin procesul de percepţie, omul poate reţine şi acele urme care dispar de la locul faptei odată cu consumarea activităţii infracţionale. Ca
exemple pot fi date: elementele dinamice caracteristice mersului făptuitorului (altele decât cele materializate în cărarea de urme, culoarea
îmbrăcămintei sau instrumentelor folosite de făptuitor, succesiunea activităţilor întreprinse de anumite persoane cu ocazia realizării activităţii
infracţionale, temperatura şi mirosurile provenite de la făptuitor ori obiectele folosite de el.
38 Colectiv, Tratat vol. I , op. cit pag. 120.
39 Mai pot fi şi rezultatul unui proces termic, mecanic, chimic.
40 Ca exemplu pot fi date forma crestelor papilare, conturul dinţilor pe suprafaţa corpului (pielii) victimei, forma tălpii de încălţăminte imprimată
(creată) pe pământ moale.

41 Colectiv, Tratat Practic de criminalistică, vol I, op. cit. pag. 120.
42Ca exemplu la o urmă de adâncime creată de încălţăminte, adâncimea urmei va reda conturul tălpii sau tocului (porţiuni statice), iar marginile
vor reda sub formă de straţii elementele muchiei tălpii (porţiuni dinamice).
- urme de suprafaţă, apar ca rezultat al unor depuneri sau ridicări de substanţă pe suprafaţa unor corpuri ce
vin în contact cu altele, fără să schimbe forma corpului purtător.43
De asemenea, la rândul lor în funcţie de procesul formării, urmele de suprafaţă pot fi:
- urme de stratificare, atunci când corpul creator de urmă depune pe obiectul primitor un strat fin dintr-o
substanţă oarecare;
- urme de destraficare, atunci când corpul creator de urmă, detaşează de pe corpul primitor un strat fin din
substanţele care se află pe acesta.
Urmele de stratificare şi de destratificare pot fi vizibile şi invizibile (latente). Pentru urmele de suprafaţă în
grupa acestora vor fi incluse şi acelea care redau conturul unor obiecte ca urmare a protejării locului ocupat de acestea,
denumite şi urme negative.44
DUPĂ MĂRIMEA URMELOR
După mărime, unde în raport cu dimensiunile lor, (mărimea lor), avem două mari categorii:
- macrourmele, se referă la toate categoriile de urme formă şi materie, percepute ca având dimensiuni
suficient de mari, pentru a fi examinate implicit cu organele senzoriale umane şi unde acestea pot fi supuse unor
prelucrări, examinări, inclusiv fizice şi chimice, fără a distruge complet substanţa lor.
- microurmele, cuprinde toate categoriile de urme formă şi materie, percepute ca având dimensiuni mici şi
foarte mici, care pentru a fi descoperite, ridicate şi examinate sunt necesare, anumite mijloace tehnice de amplificare
a posibilităţilor senzoriale umane, ori folosirea unor metode microanalitice.
DUPĂ POSIBILITEȚILE CE LE OFERĂ ÎN PROCESUL IDENTIFICĂRII
După posibilităţile ce le oferă în procesul identificării, avem:
- urme care furnizează elemente pentru lămurirea diferitelor împrejurări ale săvârşirii infracţiunii, includ acele
urme, care deşii nu au elemente de identificare sau de stabilire a apartenenţei lor la gen, contribuie la determinarea
naturii activităţilor desfăşurate de către făptuitor, a succesiunii şi duratei acestora, precum şi la explicarea diferitelor
împrejurări negative.45 În această categorie pot fi incluse, urmele poziţionale, precum şi urmele percepute ca
,,concepţionale,, adică care relevă concepţia de săvârşire a unei fapte infracţionale diferită de la persoană la persoană.
- urme care ajută la stabilirea apartenenţei de gen, unde acestor urme le este specifică insuficienţa
caracteristicilor individuale necesare procesului de identificare din punct de vedere criminalistic, dar caracteristicile
acestor urme permit delimitarea genului de factori creatori cărora le aparţin şi prezintă o deosebită importanţă pentru
stabilirea cercului de suspecţi.46
- urme ce permit identificarea factorului creator, unde acestea conţin un număr suficient de caracteristici
individuale de identificare, suficiente pentru identificare. Ca exemplu pot fi date urmele de mâini, de buze, de picioare,
de dinţi, încălţăminte, îmbrăcăminte, urmele lăsate de banda de rulare de la roţile autovehiculelor, urmele vocii şi
vorbirii.47
Ca și alte clasificări ale urmelor avem și urme create în raport cu felul transferului generator de urme, unde
avem:
- urme create prin transfer direct, atunci când urma este rezultatul direct al transferului de materie între factorul
creator și factorul primitor;
- urme create prin transfer indirect, respectiv atunci când a intervenit un element intermediar în procesul de
transfer.48

44Ca exemplu pot fi date tabloul, covorul ori alt obiect care vor lăsa pe peretele unde se află conturul său, printr-o culoare mai deschisă decât
restul peretelui asupra căruia au acţionat, căldura, lumina, fumul şi alţi factori degradanţi. În situaţia în care avem incendii, locul ocupat de
obiectele rezistente la foc redă conturul acestora sub forma unei porţiuni necarbonizate. Pentru urmele formă în categoria acestora se includ şi
urmele create prin căderea substanţelor lichide, semilichide sau vâscoase de la diferite înălţimi, sub diverse unghiuri, viteze şi presiuni: picături
de apă, ulei, benzină, sânge, vopsea. Examinând forma acestor urme, aceasta nu va duce la identificarea obiectului creator, ci furnizează date
în legătură cu direcţia, înălţimea, viteza, timpul şi modul de consumare a actelor care le-au produs.
46Ca exemplu pot fi date, urmele formă dinamice (în afara striaţiilor), o parte a urmelor materie, a microurmelor şi ale unor fenomene, precum şi
urmele de destratificare, cele negative.

48
În prezent, folosirea tehnologiei ADN a revoluţionat ştiinţele forensic, oferind posibilitatea exploatării eficiente
a urmelor biologice şi identificării infractorilor pe baza acestora.49
8.6. CERCETAREA URMELOR INSTRUMENTELOR DE EFRACŢIE

În realizarea activităților infracționale, de regulă suspecții apelează la cele mai diverse metode scule,
dispozitive sau instrumente, denumite generic în literatura de specialitate „instrumente de spargere.” Ca atare,
instrumentele folosite la activitatea ilicită, crează anumite urme şi unde forma accestora depinde de următorii factori:
procedeul utilizat, instrumentul folosit, natura suportului asupra căruia s-a exercitat forţa etc. Astfel, după modul de
acţionare urmele instrumentelor pot fi create prin: înţepare, lovire, apăsare, tăiere, frecare, ardere şi topire. Din
totalitatea acestor urme create în mod static sau dinamic, de adâncime sau suprafaţă, ponderea o deţin cele de
adâncime, cu predilecţie cele de natură dinamică. În practica judiciară, se cunoaște că, este aproape imposibil de
enumerat aceste instrumente de spargere, mai ales că, în marea lor majoritate, au o cu totul altă destinaţie50, nu sunt
instrumente speciale şi în afară de mici excepţii, ele sunt obiecte împrumutate din viaţa obişnuită, fie că au fost pentru
moment la îndemână, fie că făceau parte din „trusa profesională” a infractorului.51
Din aceste considerente, există următoarele categorii principale ale acestor instrumente:
8.6.1 Urme de înţepare (împungere)
Această categorie de urme, pot fi create cu orice corp ascuţit, atunci când se acţionează pe axa longitudinală.
Astfel, o șurubelniță împinsă cu vârful într-o bucată de scândură creează o urmă de înţepare. Ca atare, în funcţie de
grosimea şi duritate materialului, de instrumentul cu care se acţionează, urmele de înţepare pot crea canale oarbe sau
străpunse. Perforările sunt create mai rar în scopul uşurării detaşării unor bucăţi de material.52 Aceste urme create,
sunt de adâncime şi nu redau prea multe detalii ale instrumentului folosit de autor, care să ajute la identificarea lui. La
locul faptei, urmele pot fi găsite pe diferite suporturi, după cum ar fi: lemn, metal, obiecte textile.
Instrumentele pot lăsa caracteristici generale sau individuale, care pot determina tipul obiectului creator şi
identificarea acestuia, în funcţie de duritatea materialului în care sunt lăsate urmele. Caracteristicile generale care pot
fi avute în vedere sunt: forma orificiului de intrare şi a celui de ieşire, precum şi dimensiunile acestuia. Examinarea
acestor urme, poate evidenţia următoarele caracteristici individuale: forma profilurilor semirotunde din striaţii, forma
şănţuleţelor din striaţii, dispunerea profilurilor faţă de şănţuleţe, dimensiunile profilurilor şi şănţuleţelor şi formele create
de defecţiuni ale instrumentelor înţepătoare. Trebuie reținut faptul că succesiunea urmelor are o importanţă majoră,
întrucât ultima dintre ele păstrează cele mai valoroase caracteristici de identificare.53
8.6.2 Urme formate prin lovire
Conform practicii judiciare, aceste urme sunt întâlnite relativ mai rar, întrucât sunt evitate de infractor datorită
producerii zgomotului şi, uneori, nu redau cu suficientă exactitate detaliile caracteristice ale instrumentului, dar pot
servi însă la determinări de grup, în cazul în care urma redă şi caracteristici ale reliefului obiectului cu care s-a
acţionat.54
Această categorie de urme, se realizează cu instrumente cum ar fi: ciocan, rangă, topor, târnăcop, cuţit, cleşte
etc. Corpul uman sau obiectul poate fi lovit, formându-se o urmă de suprafaţă sau de adâncime (în funcţie de natura
materialului primitor), care va reda, în general, mai mult sau mai puţin fidel, aspectul instrumentului folosit ori al unei
părţi din acesta.55 Urmele formate prin lovirea obiectelor indică trei posibilităţi:
- la locul şi în timpul spargerii nu erau de faţă alte persoane decât spărgătorii;
- persoanele existente la locul faptei au fost imobilizate;
- persoanele de la locul spargerii au lucrat în complicitate cu spărgătorii.56
Totodată, aceste urme sunt întâlnite la vitrinele magazinelor, geamurile locuinţelor, parbrizele sau geamurile
portierelor de la autoturisme. Obiectele creatoare nu lasă urme utile identificării. De aceea în cursul cercetării la faţa
49
50 Stancu Emilian, Criminalistica, volumul I, Editura Actami, Bucureşti, 1999, pag. 248
52 Tratat Practic de Criminalistică, vol. III, 1976, pag. 71
55 Tratat Practic de Criminalistică, vol. I, 1976, pag. 252
56 Suciu Camil, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 264
locului, se caută aceste obiecte creatoare pe care de obicei făptuitorii le abandonează, fiind preocupaţi de transportul
bunurilor însuşite şi părăsirea cât mai grabnică a locului faptei.57
8.6.3 Urmele de tăiere
Aceste urme sunt create, prin acţiunea mecanică a obiectului creator de urme, care este mai dur şi apt de a
tăia, a străpunge obstacolul asupra obiectului primitor de urmă, care are o consistenţă mai slabă şi este capabil să
păstreze detaliile urmelor create, care au aspect de striaţii paralele, mai exact acestea se produc datorită acţiunii
instrumentului tăietor prin apăsare, alunecare, frecare şi despicare asupra corpului uman sau a unui obiect. Prin tăiere,
în urmă este reprodus microrelieful exterior al tăişului şi al părţilor laterale ale instrumentului folosit.58 Urmele formate
prin tăiere sunt urme dinamice, iar poziţia acestor striaţii ne poate dovedi că tăierea s-a efectuat cu mâna stângă sau
cu mâna dreaptă.59
Urmele de tăiere por fi grupate după natura instrumentelor folosite la tăiere.
Dintr-o primă subgrupă a acestor instrumente fac parte: dalta, toporul, cuţitul, care produc urme dinamice, în
timp ce obiectul creator pătrunde în masa obiectului primitor şi detaşează o porţiune din aceasta. Pe suprafaţa tăiată
de topor, cuţit, daltă se vor imprima detaliile obiectului creator, sub formă de striaţii paralele, cu valoare de identificare
Din a doua subgrupă fac parte urmele produse de diferite categorii de cleşti sau foarfece. Aceste instrumente
pot fi folosite la tăiat materiale textile sau tablă şi formează urme de dimensiuni mici, mai greu de observat cu ochiul
liber, însă oferă suficiente elemente pentru stabilirea apartenenţei de grup, având forme caracteristice şi
inconfundabile.
O a treia subgrupă, conţine burghiele şi sfredelele pentru străpuns materialul din lemn şi metal. Urmele
produse de acestea în masa obiectului primitor sunt caracteristice, dar au o valoare de identificare mai redusă. Acţiunea
de înaintare a sfredelelor în obiectul primitor produce detaşări de material din acesta.60
8.6.4 Urme de apăsare

Conform practicii judiciare, aceste urme se găsesc mai frecvent la faţa locului unde mai sunt numite ,,de
forţare”. De regulă acestea sunt urme statice, precum şi de adâncime şi reproduce profilul exterior al instrumentului
folosit. Acestea pot fi create cu diferite instrumente şi, de obicei, rămân în locul de îmbinare şi în crăpăturile unor
obiecte, în locurile de asamblare a anumitor piese, broaşte, foraibăre, alte sisteme de asigurare, ori în locurile de
presare cu diferite matriţe (zona fixării sistemului de închidere a uşilor). În acelaşi timp cu formarea urmelor de apăsare
se pot forma şi urme de alunecare sau de perforare.61
În cazul expertizării criminalistice, urmele de apăsare prezintă o valoare de identificare mai redusă, pentru că
detaliile obiectului creator sunt mai puţin semnificative, iar în cazul când suportul este mai rezistent decât instrumentul
folosit sau sfărâmicios (sticla, lemnul uscat), nu se pot crea urme de adâncime care să redea forma obiectului creator.
Este vorba de efectul aşa-zisei „plasticităţi relative” a obiectului primitor, care nu reţine complet detaliile părţii exterioare
instrumentului creator.62
8.6.5 Urme de frecare/alunecare
Datorită forţării diverselor obstacole, obiectele, sculele, instrumentele folosite pot lăsa urme de frecare-
alunecare, care au un caracter dinamic, fie de adâncime, fie de suprafaţă, de deformare sau de distrugere parţială a
materialului. Urmele create sunt specifice burghielor şi ferăstraielor, bomfaierelor, fiind prin excelenţă dinamice, servind
mai mult la determinări de grup, o identificare a instrumentului fiind greu de realizat în condiţiile ştergerii detaliilor, prin
însăşi acţiunea de frecare a dinţilor ferăstrăului, pilei sau pânzei de bomfaier.63 La această categorie de urme, forma
exterioară a instrumentului folosit nu poate fi imprimată, însă caracterul dinamic al urmei din care rezultă striaţiile
constituie un element important în identificarea traseologică individuală. Astfel de urme se găsesc în cazul forţării
57 Ciopraga A., Iacobuţă Ioan, Criminalistică, Editura Junimea, op. cit., pag. 90-91
59 Iakubovskaia Ian, Unele aspecte ale identificării urmelor de tăiere, în Revista Probleme de medicină legală şi de criminalistică, vol. I,
Bucureşti, 1964, pag. 76-78

60 Constantin I.R., Examinarea urmelor formate prin frecare-alunecare, Colectiv Tratat Practic de Criminalistică, Vol. III, Ministerul de Interne,
Bucureşti, 1980, pag. 66 şi urm.

63 Stancu Emilian, Criminalistica, volumul I, Editura Actami, Bucureşti, 1999, pag. 248
sistemelor de încuiere-descuiere cu chei potrivite ori şperacle. Introducându-se în sistemul de încuiere o cheie potrivită
ori un şperaclu, prin rotirea acestora se acţionează altfel decât cu cheia originală pe verturi sau pe celelalte mecanisme,
formându-se unele urme specifice, sub formă de zgârieturi.
În astfel de situaţii, cu ocazia cercetării la faţa locului nu se fac încercări cu cheia originală în sistemele de
încuietori, întrucât se pot distruge sau deteriora urmele create de cheia potrivită sau de şperaclu.64 La fața locului se
găsesc uneori urme atipice de frecare, care sunt rezultate de regulă din pilire și care se găsesc pe obiecte având o
grosime redusă (verigi de lacăt, cârlige, siguranţe, pervaz din lemn etc.). Aceste sunt urme în general dinamice, de
profunzime, care nu redau caracteristicile proprii ale suprafeţei obiectului creator.
În cazul expertizei criminalistice, trebuie reținut aspectul că, din categoria caracteristicilor individuale fac parte:
- profilul striaţiilor, redat prin diagrama profilului;
- înălţimea asperităţilor şi adâncimilor;
- eventualele urme ale ştirbiturii lamei, muchiei sau suprafeţei;
- continuitatea liniară a striaţiilor, care trebuie să aibă în vedere acelaşi plasament al liniilor din urma în litigiu
comparativ cu urma creată în mod experimental;
- urmele materie care s-au depus în urmele-striaţii ca detaşări din substanţa obiectului creator.65
8.6.6 Urme de topire/ardere
În cazul examinării criminalistice a caracteristicilor generale ale urmelor de topire, din punct de vedere al
formei, de regulă, se interpretează împreună cu cele de ardere, deoarece în majoritatea cazurilor aceste fenomene
coexistă și apar datorită folosirii unor dispozitive de spargere/forțare luate din alte domenii de activitate. Aceste
dispozitive pot fi: aparate care folosesc flacăra oxiacetilenică, aparate de sudură, lămpi de gaz. Urmele formate prin
topire servesc mai puțin la identificarea instrumentului, în schimb sunt apte să identifice autorul spargerii, cum ar fi de
exemplu, urmele de metal topit de pe hainele autorului, în cazul furtului dinr-o casă de bani.66
La urmele formate prin ardere, din cauza aspectelor și particularităţilor fizice şi chimice, prezintă pe obiecte
caracteristici generale şi individuale atât în ceea ce priveşte forma, cât şi în ceea ce priveşte structura acestora, fiind
reprezentate de următoarele caracteristici generale:
- plasamentul urmei faţă de focarul arderii;
- gradul arderii în exteriorul sau în interiorul obiectului supus examinării;
- modificările de formă, culoare ale părţii din obiect care nu a fost supusă arderii;
- forma şi culoarea funinginii şi cenuşei rezultate din ardere;
- apariţia unor microincendii;
- elementele arderii complete sau incomplete (carbonizare, elemente de sfărâmiţare, cenuşă uniformă sau
diversă, blocuri de sudură şi zgură);
-topirea (garniturilor, vopselei, anumitor metale), scrumizarea, polimerizarea, emisiunea de gaze şi fum şi
influenţa acestora asupra altor obiecte înconjurătoare.67
Pentru cercetarea acestor caracteristici, expertul criminalist, foloseşte cunoştinţele şi cercetările din domeniul
fizicii atomice şi mecanicii cuantice.68
8.7. CĂUTAREA, DESCOPERIREA, FIXAREA, INTERPRETAREA URMELOR DE EFRACȚIE

Cu ocazia cercetării locului faptei, căutarea urmelor instrumentelor de efracție se realizează minuțios,
sistematic, cu multă atenție, folosindu-se mai multe procedee și metode cum ar fi: căutarea cu mijloace optice, acustice,
precum și cu cu ochiul liber, pe podea, pe victimă, tavane mobilier, sertare, autoturisme, case de bani, pereţi, uşi,
ferestre, şi alte obiecte pe care se presupune că s-ar putea găsi urme și mijloace materiale de probă necesare pentru
identificarea făptuitorului şi aflarea adevărului în cauză. O atenție deosebită, se va acorda căutării urmelor latente
folosind de regulă surse de lumină obişnuită şi de radiaţii ultraviolete.
Atât pe căile de acces, cât şi pe câmpul infracţional, este necesară căutarea cu insistenţă a instrumentelor
creatoare de urme, fără de care nu se poate face identificarea.

66Stancu Emilian, Criminalistica, volumul I, Editura Actami, Bucureşti, 1999, pag. 249
67 Tratat Practic de Criminalistică, vol. III, 1976, pag. 73
Urmele descoperite trebuie fotografiate după metoda fotografiei la scară şi ridicate conform procedurilor şi
standardelor în vigoare. Fixarea în procesul-verbal de cercetare la faţa locului în caz de efracţie a lacătelor,
încuietoarelor, trebuie să cuprindă:
- locul unde s-a descoperit lacătul, încuietoarea;
- felul încuietoarei (aplicată, îngropată), a lacătului;
- situaţia pieselor exterioare și interioare vizibile;
- starea dispozitivelor pentru fixarea încuietoarei, atârnarea lacătului, locul şi modul de fixare al acestora,
deteriorările existente pe brăţara lacătului şi pe părţile adiacente ale uşii;
- urmele descoperite pe cheie, corpurile străine identificate pe încuietoare ori pe lacăt;
- ce metode de fixare a urmelor instrumentelor de spargere care s-au folosit, precum și obiectele ridicate de
la faţa locului şi procedura în care au fost ambalate şi sigilate.
Interpretarea urmelor de efracție, permite obţinerea de indicii importante nu numai cu privire la natura actului
infracţional în sine, dar şi la alte aspecte referitoare la tipul de instrumente folosite şi bineînţeles, la modul de operare
al autorului (stabili acţiunile întreprinse de făptuitor, precum şi condiţiile în care acesta a săvârşit fapta) și se realizează
prin precizarea semnificației unei formule sau informaţii, prin înlocuirea variantelor din care este alcătuită cu argumente,
în funcţie de un anumit domeniu.69 Totodată, interpretarea urmelor poate furniza organului de urmărire penală informaţii
cu privire la anumite fapte care au fost simulate sau care au fost comise de alte persoane decât adevăraţii infractori.
Problemele care pot fi rezolvate prin expertiză sunt în general următoarele:
- de la ce fel de instrumente provin fragmentele identificate la faţa locului;
- dacă urmele prezentate au fost create de acelaşi instrument;
- în ce mod au fost sparte încuietoarea ori lacătul;
- care este succesiunea de creare a urmelor;
- ce instrument a fost folosit pentru efracţie;
- care a fost mecanismul de formare a urmei;
- care este natura şi compoziţia chimică a urmelor materie descoperite la faţa locului70.
- dacă încuietoarea sau lacătul au fost descuiate cu cheia potrivită sau şperaclu;
- dacă acestea puteau fi descuiate cu cheie potrivită;
- dacă încuietoarea este în stare de funcţionare, ori care este cauza defecţiunii;
- poziția în care se află sistemul de asigurare, încuiat/descuiat.71
8.8. Obţinerea modelelor pentru comparaţie
Modelele pentru comparaţie se obţin pe cale experimentală, fiind realizate în condiţii cât mai apropiate de cele
în care au fost create urmele, de obicei, pe suporturi asemănătoare cu cele pe care au rămas urmele găsite la faţa
locului şi prin acelaşi mecanism. Acestea se obţin şi se execută cu instrumentele care se presupune că au lăsat urmele
în litigiu şi unde realizarea modelelor experimentale se face de regulă, pe suporturi asemănătoare cu cele pe care au
rămas urmele la faţa locului, precum şi prin acelaşi mecanism. Pentru instrumentele de tăiere confecţionate din metal,
pentrua se evita producerea unor noi modificări pe lama acestora, probele experimentale se iau la început pe un
support moale din materiale cum sunt: ceara, plastelina, plumbul, cu scopul stabilirii poziţiei şi unghiurilor sub care s-
a acţionat cu instrumentele la faţa locului. La final modelul de comparaţie va fi executat pe un suport asemănător celui
purtător al urmei în litigiu.
Căutarea acestor instrumente se va face cu celeritate (operativitate), deoarece instrumentele care au creat
urme la faţa locului pot fi folosite şi în alte înprejurări, ceea ce duce ca în timp lama acestora să sufere modificări sau
distrugeri care pot să altereze identificarea corectă şi certă a obiectului creator.
Când se prezintă atât urma, cât şi modelele de comparaţie expertului i se pot adresa următoarele întrebări:
- dacă urmele au fost create de acelaşi instrument cu care s-au realizat modelele pentru comparaţie;
- dacă deteriorările de pe instrumentul prezentat s-au produs în timpul utilizării sale la faţa locului sau ulterior;
- dacă fragmentul descoperit la faţa locului a făcut corp comun cu instrumentul prezentat spre examinare.
Modelele de comparaţie obţinute pe cale experimentală se păstrează până la soluţionarea cauzei.

70 Marin Ruiu, Georgică Panfil, Tehnică criminalistică, op. cit. pag. 136.
71 Idem
8.9. URMELE OBIECTELOR DE ÎMBRĂCĂMINTE
Modificările care apar pe corpul omenesc, pe componente ale mediului sau pe suprafaţa unor obiecte, ca
urmare a contactului lor cu îmbrăcămintea purtată de o persoană în procesul săvârşirii unei infracţiuni sunt denumite
urme ale obiectelor de îmbrăcăminte, implicit ale legăturilor şi nodurilor.72 Aceste urme pot rămâne atât pe obiecte de
îmbrăcăminte, cât şi fragmente de diferite mărimi ale materialelor din care acestea sunt confecţionate. Pot fi
descoperite la faţa locului în forme variate, cum ar fi: fibre textile, bucăţi din materiale diferite, mănuşi, obiecte de
lenjerie intimă uitate, pierdute, rezultate în urma unei lupte sau aduse în mod special pentru a deruta cercetările.
Totodată obiectele de îmbrăcăminte, la rândul lor, pot fi purtătoare de urme, atât de natură olfactivă cât şi de altă natură
(fire de păr, praf etc.).
Cercetarea urmelor de îmbrăcăminte rămase în câmpul infracţiunii, atât de la făptuitor cât şi de la victimă,
poate furniza o seamă de date cu privire la modul de săvârşire a faptei, sau clarificarea situaţiei de fapt. Pe obiectele
de vestimentaţie pot fi găsite diverse urme (biologice, de sol, lipsa unui nasture care a fost găsit la locul faptei, forma
ţesăturii relevată la locul efracţiei etc.).73 Interpretarea acestor urme la faţa locului face posibilă obţinerea de date
referitoare la persoanele participante la săvârşirea infracţiunii şi la împrejurările şi condiţiile în care s-a derulat
activitatea ilicită.
8.10. Obţinerea modelelor pentru comparaţie.
Pot provenii atât din eşantioane din îmbrăcămintea suspectă ori din materialul care se presupune că a servit
la confecţionarea acesteia, cât şi urme experimentale create cu ele, iar urmele experimentale se realizează pe acelaşi
fel de suport, respectându-se mecanismul prin care se presupune că a fost creată urma în litigiu. Astfel, prin
compararea felului şi dimensiunilor obiectului de îmbrăcăminte cu marca de fabricaţie pot fi obţinute indicii cu privire la
sexul, vârsta, talia, ocupaţia purtătorului, locul de fabricaţie sau de provenienţă. Ca și probleme care pot fi rezolvate
prin expertiză expertul/specialistul va răspunde la următoarele întrebări:
- dacă urma a fost creată de un obiect de îmbrăcăcminte şi de care parte a acestuia;
- care este forma ţesăturii din care s-a confecţionat îmbrăcămintea ce a lăsat urma;
- dacă urma a fost creată de un accesoriu al obiectului de îmbrăcăminte;
- dacă prezintă alte particularităţi îmbrăcămintea care a creat urma.
Pentru cazul în care este prezentat şi modelul pentru comparaţie expertul mai poate răspunde şi la
următoarele întrebări:
- dacă urma putea fi creată de obiectul de îmbrăcăminte de la care s-a obţinut modelul de comparaţie;
- dacă fragmentul textil descoperit la faţa locului a făcut corp comun cu obiectul de îmbrăcăminte prezentat
pentru comparaţie.74
8.11. CERCETAREA URMELOR LĂSATE DE CORPUL UMAN

Conform literaturii de specialitate, în categoria urmelor create de corpul uman sunt incluse:
- urmele de mâini;75
- urmele de picioare;
- urmele de dinți:
- urmele de buze;
- urmele de urechi;
- urmele ale altor părți ale corpului;
8.12. CERCETAREA URMELOR LĂSATE DE PICIOARE

Noţiuni generale.
În cazul săvârșirii unei infracțiuni, primul contact al suspectului cu locul săvârşirii faptei se realizează prin
intermediul picioarelor, care creează diverse urme pe diferite obiecte. Aceste urme pot fi statice sau dinamice, de
suprafaţă (de stratificare/destratificare) sau de adâncime.

73 Idem
75 Această categorie (urmele de mâini) va fi tratată la capitolul referitor la Dactiloscopia judiciară. (n.a.)
După modul cum sunt create, urmele de picioare pot fi clasificate astfel:
- urme de picior gol (urmă plantară);
- urme de picior acoperit cu ciorap;
- urme de picior încălţat.
În primul caz se identifică direct persoana, în ultimul se identifică încălţămintea, deci indirect persoana. Cazul
al doilea este mixt: se identifică fie persoana după urmele de contur ale tălpii, fie obiectul (ciorapul) după textura
materialului.76 Ca factor creator de urme, piciorul prezintă interes din punct de vedere al formei, dimensiunii şi funcţiei
sale locomotorii.77
În câmpul infracțional, urmele de încălţăminte iau naştere prin contactul dintre talpă şi elementele componente
ale locului faptei (sol, duşumea, parchet, linoleum, gresie, covor etc.). Ele ajută să identificăm drumul parcurs de
infractor şi încălţămintea care le-a creat. În general sunt urme formă (de adâncime sau de suprafaţă), însă pot fi găsite
şi urme materie (când încălţămintea este murdară de sânge, vopsea, ulei, noroi etc.). Pentru aceste urme valoarea
caracteristicilor de identificare este dată de natura obiectului primitor, de modul de ridicare a urmei de la locul faptei şi
mai ales de elementele individuale formate în procesul folosirii acesteia şi în cel de fabricaţie. De regulă, elementele
generale se referă la lungime, lăţime, contur exterior, modelul desenului de pe talpă etc.
8.13. DESCOPERIREA URMELOR DE PICIOARE

De regulă, în majoritatea cazurilor, urmele de picioare sunt vizibile, de aceea nu se cer metode speciale
pentru descoperirea lor. În cazul în care nu sunt vizibile, căutarea lor se face într-un mod apropiat de cel al urmelor
latente de mâini şi de cele ale piciorului gol, respectiv cu ajutorul unei raze incidente de lumină care va fi proiectată,
sub un unghi convenabil, pe suprafaţa examinată. Descoperind urmele, trebuie luate măsuri pentru conservarea lor
până la ridicare şi fixare. Înainte de ridicare, urmele se fotografiază. Ca atare, descoperirea urmelor de picioare,
presupune în primul rând, cercetarea suprafeţelor pe care este posibil să se calce, cum ar fi: pământ, zăpadă, nisip,
parchet, linoleum, gresie, covoare, mobilier diferit (canapele, scaune), pe care autorii pentru a se deplasa ori escalada
au călcat având picioarele goale (urmă plantară), ori încălţate. La urmele de încălţăminte: se va arăta locul unde s-au
descoperit, felul ei, dacă este de suprafaţă sau de adâncime, cu ce s-a creat urma (cu piciorul desculţ, cu ciorap sau
încălţat), dacă este completă sau parţială, felul solului, felul suprafeţei obiectului purtător de urmă, relieful general al
tălpii şi modul de aplicare al acesteia.
De mare ajutor pot fi caracteristicile apărute ca urmare a nerespectării regulilor şi normelor de fabricaţie a
încălţămintei (defecte de fabricaţie). Din categoria elementelor individuale ale încălţămintei fac parte particularităţile
privind forma, dimensiunile, plasamentul, micile detalii ale cusăturii, crăpături, tocirea anumitor porţiuni din suprafaţa
de contact.78
8.14. FIXAREA ŞI RIDICAREA URMELOR DE PICIOARE

Conform practicii judiciare, urmele de picioare constituie o categorie importantă de urme care uneori se
găsesc din abundență la locul faptei. Prin ridicarea și fixarea lor, se pot obține o multitudine de date cu privire la numărul
făptuitorilor, sexul, talia, greutatea aproximativă a acestora, înălţimea, dacă au alergat, au sărit ori au mers normal.
Fixarea și ridicarea urmelor de picioare, se poate realiza prin mai multe procedee. Criminalistica recomandă
ca toate urmele de picioare, indiferent de aspectele sub care se prezintă, să fie fixate prin descriere în procesul-verbal
de cercetare la faţa locului şi prin fotografiere. În afara acestor procedee, urmele de suprafaţă se mai pot fixa prin
copierea lor cu ajutorul peliculei adezive, iar cele de adâncime prin realizarea unui mulaj.79
Ca atare, în faza statică a cercetării la fața locului, se vor ridica prin fotografiere urmele de picioare, care
presupune fixarea imaginii de ansamblu a urmelor pentru redarea elementelor mersului persoanei, iar, pe de altă
parte, fixarea imaginii urmei care conţine elemente de individualizare a obiectului creator. Înaintea fotografierii urmei
este necesară o pregătire a acesteia, îndeosebi a celor de adâncime. Pregătirea se face cu multă atenţie, evitându-se
distrugerea detaliilor. De exemplu, dacă prin ridicarea unei frunze, îngropată pe jumătate, se alterează o parte a

77 Colectiv, Tratat Practic de criminalistică, vol I, op. cit. pag. 149
fundului urmei, aceasta va fi lăsată pe loc.80 La locul faptei, urmele descoperite se marchează cu plăcuţe indicatoare,
se încercuiesc cu cretă şi se acoperă cu diferite obiecte, cum ar fi: cutii de carton, coli de hârtie etc. Pe timp ploios,
urmele descoperite se îngrădesc pentru a se preîntâmpina scurgerea apei în urme şi surparea marginilor lor.
Pentru urmele descoperite în materii pulverulente se protejează împotriva vântului prin acoperire, pentru a
se preveni spulberarea unor detalii ori acoperirea lor prin nivelare.
La fixarea urmelor de picioare este important să se execute, o dată cu fotografierea propriu-zisă, şi măsurarea
liniară sau bidimensională, prin aşezarea de-a lungul şi de-a latul urmei a unei rigle gradate ori a unui centimetru.
Fotografierea se execută potrivit regulilor cunoscute. Urmele, sunt fotografiate pentru a fixa imaginea încadrării lor în
locul faptei în raport cu alte obiecte înconjurătoare şi pentru a reproduce şi fixa detaliile caracteristice de construcţie,
elementele de individualizare a acesteia, detalii caracteristice, precum şi pentru a se evita pierderea în totalitate a
urmei în eventualitatea distrugerii acesteia.
Pentru faza dinamică, după fixarea prin fotografiere şi descrierea în procesul verbal de cercetare a locului
faptei (și în schiţa locului faptei) urmele de adâncime se ridică prin mulaj, numai după ce au fost fotografiate, având
alăturat o unitate metrică de măsurare a acesteia (rigla gradată, metru de croitorie, ruletă etc.) deoarece mulajul, de
obicei, strică urma, cele de suprafaţă se ridică cu ajutorul peliculei folio adezive, iar urmele latente de picior desculţ se
evidenţiază prin procedeele şi metodele specifice. Totodată, pot exista împrejurări ce pot fi întâlnite la faţa locului care
presupun o pregătire specială a urmei şi mulajului, mai ales în condiţiile formării acestora în nisip, în pământ zgrunţuros,
în zăpadă etc. Interpretarea acestor urme se face atât pe baza caracteristicilor generale cât şi a celor individuale. În
acest scop se examinează atât urmele de picior izolate, cât şi cărarea de urme.
8.15. ELEMENTELE DE GEN ŞI INDIVIDUALE, MĂSURAREA URMELOR DE
PICIOARE
Pentru măsurarea dimensiunilor necesare, de către specialistul criminalist, se recomandă mai multe sisteme.
După unii autori, lungimea urmei plantare ar trebui măsurată, pe axa longitudinală, de la proeminenţa călcâiului prin
urma degetului mijlociu până în dreptul vârfului degetului mare, lăţimea tălpii în partea metatarsului, în zona tarsului
(partea cea mai îngustă) şi lăţimea călcâiului. Altă metodă, denumită reţeaua lui Causse, constă din folosirea unui
dreptunghi în care se încadrează urma şi acesta, mai ales pentru marcarea detaliilor, să fie împărţit în pătrăţele egale.
În fine, după o altă părere, lungimea urmei plantare ar trebui să se măsoare din partea posterioară a călcâiului până
la extremitatea celui mai avansat deget, iar lăţimea în patru locuri, şi anume regiunile: metatarso-falangiană,
metatarsiană, tarsiană şi lăţimea călcâiului.81
Conform practicii judiciare, la examinarea tălpii încălţămintei, deosebim trei părţi: talpa, glengul şi tocul şi unde
marginile tălpii poartă denumirea de parte sau margine interioară, exterioară. Aceleaşi denumiri se folosesc şi pentru
marcarea elemen-telor tocului şi ale glengului. Talpa şi părţile ei componente se caracterizează din punct de vedere
al formei şi dimensiunilor. Pe talpa piciorului se disting următoarele regiuni: metatarsofalangiană, metatarsiană,
tarsiană şi a călcâiului. Contururile tălpii piciorului se împart astfel: linia interioară, linia exterioară, linia din spate şi din
faţă (metatarsofalangiană). Pentru măsurarea urmelor de picioare, se vor avea în vedere următoarele:
- lungimea şi lăţimea tocului.
- lungimea şi lăţimea glengului;
- lungimea şi lăţimea pingelei;
- lungimea totală a tălpii;
Forma tălpii depinde, în principal, de forma vârfului şi de marginea din spate. Se deosebesc următoarele
vârfuri tipizate: ascuţite, dreptunghiulare prelungit, dreptunghiular larg, rotunde. Marginea din spate a pingelei poate fi
dreaptă, oblică, concavă, ondulată. Marginea sau tăietura din faţă a tocului poate fi dreaptă, concavă, convexă,
ondulată.82
Tocurile se împart în: joase, mijlocii, înalte, cu diferite forme. Adesea, studiind urma de încălţăminte, se poate
preciza şi materialul din care este confecţionată: piele, cauciuc, microporos etc. La tălpile de cauciuc se caracterizează
prin aceea că sunt confecţionate dintr-o singură bucată de material, iar acestea poartă numeroase desene şi au diferite
grosimi.
80 Colectiv, Curs de criminalistică, vol. I, Academia de Poliţie „Al. I. Cuza”, Bucureşti, 1983, pag. 129.
81 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 88, supracitat Gheorghe Popa, pag. 102
82 V. Bercheşan, R. Marin, op. cit. pag. 226.
8.16. CĂRAREA DE URME
Cărarea de urme, conform specialiștilor în domeniu, nu este altceva decât oglinda în teren a mişcărilor de
ansamblu din timpul mersului. Se poate ajunge chiar la identificarea persoanei, dacă elementele sale sunt studiate în
coroborare şi cu alte urme administrate în cauză.83 Studiul cărării de urme se face după câteva elemente bine precizate
şi anume: direcţia şi linia mersului, lungimea, lăţimea şi unghiul pasului.
Elementele cărării de urme (urme plantare):

a. direcţia mersului, b. linia mersului,
c. unghiul pasului, d. lăţimea pasului,
e. lungimea pasului.84
Prin “cărare de urme“, se înțelege totalitatea urmelor de picioare ale unui om, formate consecutiv în procesul
mersului sau în fugă. La efectuarea măsurătorilor se au în vedere următoarele elemente: linia direcţiei de mişcare, linia
mersului sau linia de mers, lungimea pasului, lăţimea pasului şi unghiul de mers.
- linia de direcţie a mişcării, este alcătuită dintr-o linie imaginară dreaptă care trece printre urmele picioarele
drept şi stâng;
- linia mersului sau linia de mers, este o linie frântă care uneşte urmele picioarelor drept şi stâng; ea uneşte
punctele de acelaşi fel ale urmelor, adică: centrele călcâielor sau ale tocurilor, ale vârfurilor etc.;
- lungimea pasului: este distanţa dintre două urme create de piciorul drept şi stâng pe o linie paralelă cu linia
de direcţie a mişcării. Această distanţă se măsoară între două paralele ce trec prin aceleaşi puncte ale celor două urme
şi sunt perpendiculare pe linia direcţiei de mişcare.
Pentru lungimea pasului, acesta trebuie să fie măsurat între extremităţile călcâielor celor două urme.
- lăţimea pasului, este distanţa dintre urmele piciorului; ea se calculează cu ajutorul unei perpendiculare trase
pe linia ce uneşte urmele piciorului stâng cu cel drept. Altfel spus, lăţimea pasului este distanţa dintre urmele unui pas
măsurată pe o linie perpendiculară pe tangentele la conturul interior al călcâielor, paralele cu linia direcţiei de mişcare;
- unghiul de mers, este un unghi care se formează între axul (linia centrală) a tălpii piciorului sau a
încălţămintei şi linia de direcţie a mişcării. Dacă vârfurile sunt îndreptate în interior, unghiul de mers este negativ.85
Mărimea şi poziţia elementelor caracteristice ale cărării de urme trebuie să reprezinte o medie aritmetică a
mai multor măsurători, deoarece acestea nu păstrează pe tot parcursul mersului aceiaşi parametri.86 Fixarea cărării de
83 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 101-102
84 Idem, pag. 94
85 V. Bercheşan, R. Marin, op. cit. pag. 228
urme se face prin descrierea amănunţită în procesul-verbal, indicându-se cu precizie elementele menţionate ale
mersului, prin schiţă, precum şi prin fotografiere. Pentru fotografiere, aparatul se fixează pe un stativ înalt deasupra
cărării de urme, astfel ca obiectivul să fie orientat perpendicular pe cărarea de urme. 87
8.17. DESCRIEREA ÎN PROCESUL VERBAL DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI

A URMELOR DE PICIOARE
Descrierea în procesul verbal de cercetare la faţa locului a urmelor de picioare, se va face amănunţit, cu
indicarea locului/locurilor unde au fost găsite, urmele/urma sau cărarea de urme, felul ei, cu ce s-a creat urma (cu
piciorul desculţ, cu ciorap sau încălţat), dacă este completă sau parţială, felul solului, felul suprafeţei obiectului purtător
de urmă, relieful general al tălpii şi modul de aplicare al acesteia.88 Totodată, se specifică dacă urma în cauză este de
adâncime ori de suprafaţă (de stratificare sau de destratificare), forma ei generală, lungimea şi lăţimea în centimetri.
Urmele se măsoară de la vârful tălpii, pe axa longitudinală, până în partea proeminentă a tocului, lăţimea în partea
tălpii şi în zona mai îngustă a arcadei. Apoi, separat, lungimea tocului, când aceasta se distinge, lăţimea lui, precum şi
înălţimea la urmele de adâncime. De menționat că, de mare ajutor pot fi caracteristicile apărute ca urmare a
nerespectării regulilor şi normelor de fabricaţie a încălţămintei (defectede fabricaţie). Aceste defecte pot fi: distanţe
inegale între, cusături, cusătură strâmbă. Din categoria elementelor individuale ale încălţămintei fac parte
particularităţile privind forma, dimensiunile, plasamentul, micile detalii ale cusăturii, crăpături, tocirea anumitor porţiuni
din suprafaţa de contact.
În procesul-verbal de cercetare la faţa locului, pe lângă menţiunile prevăzute de lege se va descrie urma sau
cărarea de urme, precum și următoarele elemente caracteristice:
- locul unde s-a descoperit;
- felul urmei: de adâncime sau de suprafaţă;
- cu ce s-a creat urma: picior desculţ sau încălţat;
- felul solului (nisip, cenuşă, zgură, argilă, zăpadă etc.);
- felul suprafeţei (sol, duşumea, parchet, linoluem);
- unghiurile formate între linia de mijloc a tălpii şi marginile, internă şi externă, a pingelei şi respectiv a tocului;
- relieful general al tălpii (desenele);
- mărcile de fabrică şi alte inscripţii;
- modul de aplicare a tălpii şi a părţilor ei;
- plasarea cusăturilor şi numărul lor;
- prezenţa, forma şi plasamentul unor orificii, crăpături.89
8.18. INTERPRETAREA URMELOR ŞI OBŢINEREA MODELELOR DE

COMPARAŢIE
Interpretarea urmelor de picioare, se realizează atât pe baza caracteristicilor generale, cât şi a celor
individuale. Prin interpretarea urmelor de picioare se poate stabilii:90
- înălţimea;
- numărul făptuitorilor;
- greutatea aproximativă a acestora;
- defecţiuni ale mersului;
- dacă s-au deplasat în fugă sau au mers în pas normal etc.
Pentru cărarea de urme, se va ține cont obligatoriu că lungimea pasului variază în funcţie de sex, de înălţimea
persoanei, vârsta etc. Prin interpretarea elementelor caracteristice se pot desprinde următoarele concluzii referitoare
la:
- direcţia de deplasare reală;
- diferite particularităţi ale mersului;

88 Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag.144 – 145.
89 V. Bercheşan, R. Marin, op. cit. pag. 229
90 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, pag. 155
- defecte ale construcţiei anatomice;
- procedeele de derutare folosite etc.
Pentru obținerea modelelor de comparaţie, se procedează după cum urmează:
Dacă la fața locului avem urme plantare de de suprafaţă, suspectului i se cere să calce pe o placă pe care a
fost depus un strat de cerneală tipografică, apoi pe o coală de hârtie albă. Pentru obţinerea, unei imagini exacte a
construcţiei tălpii piciorului în diferite poziţii şi pentru urmele create în timpul staţionării se iau cel puţin patru poziţii,
după cum urmează:
- stând pe loc în poziţie normală;
- stând pe loc cu greutatea corpului lăsată pe partea exterioară a tălpii şi respectiv pe partea interioară;
- o poziţie în mers.91
8.19. ÎNSEMNĂTATEA CERCETĂRII URMELOR DE PICIOARE, PROBLEME CARE POT FI REZOLVATE

PRIN EXPERTIZĂ
Însemnătatea cercetării urmelor de picioare, constă în aceea că pe baza unei urme de încălţăminte sau de
ciorap se poate identifica pantoful, bocancul, ciorapul care au creat-o şi în felul acesta se poate ajunge la persoana
care a purtat această încălţăminte, ciorapi. Pe baza dimensiunilor urmei de încălţăminte, expertul poate estima cu
aproximaţie talia persoanei.
În cazul cărării de urme pot fi stabilite următoarele elemente: linia mediană care stabileşte direcţia de mers;
linia mersului; lăţimea şi lungimea pasului; unghiul pasului, elemente care analizate și comparate duc la identificarea
persoanei care le-a creat.
Ca și probleme care pot fi rezolvate prin constatare/expertiză (întrebări care i se pun expertului) avem
următoarele posibilități:
- dacă urmele plantare descoperite la faţa locului au fost create sau nu de o anumită persoană (piciorul şi
regiunea sa anatomică care a format-o);
- dacă urmele de încălţăminte descoperite la faţa locului aparţin sau nu (provin sau nu) de la încălţămintea
ridicată de la o anumită persoană (atunci când sunt suficiente caracteristici de identificare generale/particulare);
- cărui tip aparţine încălţămintea ale cărei urme s-au ridicat de la faţa locului;
- ce particularităţi are încălţămintea ale cărei urme s-au descoperit;
- cum s-a mişcat persoana ale cărei urme de picioare s-au descoperit la faţa locului (încet, repede, în fugă,
talia persoanei, etc.);
- în ce direcţie s-a deplasat persoana a cărei urme de picioare s-au descoperit;
Ca și concluzii generale, care pot fi exprimate cu ocazia cercetării/expertizării urmelor de picioare descoperite
la faţa locului, acestea conțin date despre: particularităţile persoanei care le-a creat, starea ei (înălţime, maniera de
mers, concordanţă dintre încălţăminte şi dimensiunea piciorului, starea fizică, sexul, vârsta, greutatea aproximativă a
persoanei, mecanismul de formare şi vechimea urmei, alte date rezultate din interpretarea elementelor cărării de
urme).92
8.20. URMELE DE DINŢI

8.21. FORMAREA ELEMENTELOR DE INDIVIDUALIZARE ALE DENTIŢIEI,
ANOMALIILE APARATULUI DENTAR
Precizări de ordin general
Urmele de dinţi, reprezintă acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al
contactului dinţilor cu ele în procesul săvârşirii de infracţiuni. Aceste urme fac parte din categoria acelor urme care
oferă o bază sigură de identificare, atât sub raport criminalistic, cât şi medico-legal, datorită unor caracteristici ale
formei, dispunerii şi particularităţilor prezentate de fiecare dinte, îndeosebi după vârsta de 25 ani, când întreaga dantură
este formată.93 Astfel, lăţimea dinţilor, poziţia şi distanţa dintre ei, uzurile, eventualele lipsuri, diverse afecţiuni (carii),
91C. Suciu, op. cit., pag. 250

92Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. II, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1978, pag. 53
93Mina Minovici, „Tratat complet de medicină legală”, vol. II, Ed. Socec, Bucureşti 1930, pag. 1055.
tratamente şi lucrări stomatologice, oferă suficiente elemente de identificare a persoanelor. Forma şi dispunerea
aparatului alveolo-dentar diferă de la persoană la persoană şi constituie o bază sigură de identificare.94
Elementele care stau la baza identificării persoanei sunt: lungimea şi lăţimea dinţilor, modul cum sunt dispuşi
în maxilar şi mandibulă, lipsa dinţilor sau ale unor părţi din aceştia, modificările ce le pot suferi din cauza uzurii, a
accidentelor, a diferitor boli, a tratamentului medical, a lucrărilor dentare etc. Ca și proprietăți ale dinților folosite în
identificarea persoanei, avem individualitatea şi stabilitatea relativ mare ale caracteristicilor. Stabilitatea danturii umane
se referă la faptul că o perioadă destul de îndelungată aceasta nu se schimbă şi astfel este posibilă identificarea
persoanei după urmele lăsate de dinţi.95 Cercetările sistematice întreprinse, mai ales în ultimii 30 de ani, pentru
stabilirea de metode şi mijloace ştiinţifice de identificare a persoanelor, fie în cazul săvârşirii unei infracţiuni, fie în
ipoteza stabilirii identităţii victimelor unor accidente, catastrofe, în general a cadavrelor necunoscute, au condus la
conturarea unui domeniu interdisciplinar, denumit odontologia judiciară.
La locul faptei, urmele de dinți pot fi descoperite pe corpul persoanelor, pe alimente sau diverse obiecte, se
prezintă sub formă statică sau dinamică, de suprafaţă sau de adâncime. În privinţa posibilităţilor de identificare, a valorii
lor probante, urmele statice sunt considerate mai valoroase datorită redării unui număr mai mare de caracteristici. De
regulă, muşcăturile pe corpul uman sunt întâlnite în violuri şi omorurile cu mobil sexual, fiind provocate de agresorul
dezlănţuit, dar şi de victimă asupra agresorului în încercarea de a se apăra. Urmele de dinţi redau în primul rând
incisivii; cu cât structura dentară este mai amplu reprodusă cu atât cresc şansele de identificare. Prin natura dinamicii
specifice urmele rezultate sunt de adâncime, mergând până la perforarea pielii. Anomaliile aparatului dentar constau
în leziunile produse la nivelul papilei dentare, în perioada de formare a dinţilor, de anumite boli. În procesul identificării,
sunt mult mai valoroase elementele furnizate de aceste anomalii. Modificările clinice cu cea mai mare semnificaţie sunt
cele de la nivelul incisivilor centrali superiori, cunoscuţi sub numele de „dinţi Hutchinson.”96 La unele persoane dinţii
sunt înclinaţi în faţă sau în spate (în poziţie vestibularizată sau lingualizată), răsuciţi sub un anumit unghi în jurul axului
lor, în timp ce la altele sunt aşezaţi dezordonat ca, de exemplu, incisivul mare este plasat în locul incisivului mic şi
acesta în locul celui mare.
Caracteristicile de individualizare a dentiției care apar ca urmare a leziunilor sunt:
- caracteristici ca urmare a unor schimbări datorate bolilor;
- caracteristici create de bolile profesionale;
- caracteristici formate ca urmare a unor leziuni mecanice.
La caracteristicile de individualizare din prima grupă, cea mai răspândită boală a dinţilor este caria dentară.
Leziunile provocate de carie pot fi foarte variate şi ca atare foarte diferite pot fi şi plombele aplicate. Şi unele şi altele
se pot reflecta în urmele lăsate de dinţi. Dintre celelalte boli dentare pot fi amintite defectele cuniforme şi opacitatea
smalţului dentar.
Aceste două defecte se înlătură pe cale mecanică (prin pilire). În acest fel, pe dinte se formează unele striaţii
care pot prezenta o deosebită valoare în procesul identificării.
A doua caracteristică a bolilor profesionale, apare la persoanele care lucrează la exploatările de cupru, plumb,
mercur, muncitorii din poligrafie, la suflătorii de sticlă. De regulă, ele se manifestă prin căderea dinţilor.
Leziunile mecanice, a treia caracteristică de individualizare, pot crea o gamă largă de identificare pe dinţi. În
toate aceste cazuri leziunile pot crea un şir de particularităţi care pot servi la identificare. În situația mușcării unui obiect
oarecare, pe acesta se imprimă urmele dinţilor, atât superiori, cât şi inferiori. Într-o măsură mai mare sau mai mică
aceste urme reflectă întotdeauna particularităţile aparatului dentar. La aceste cazuri, de regulă, se imprimă urmele
incisivilor, dar sunt rare cazurile când se pot găsi şi urme ale molarilor.
94În condiţiile unei dezvoltări normale o persoană are 32 de dinţi. Aceştia sunt repartizaţi în mod egal pe maxilar şi mandibulă. Atât pe maxilar,
cât şi pe mandibulă sunt fixaţi câte 16 dinţi dintre care: 4 incisivi, 2 canini, 4 premolari şi 6 molari. Rădăcina este învelită în ciment şi cuprinsă de
un strat de ţesut organic, paradonţiul, totul aflat în interiorul alveolei dentare. Alveola dentară are o formă cavitară şi este constituită din lame de
os spongios acoperite de gingie, care suferă modificări sclerocicatriciale în urma extracţiei dentare. Coroana, este un segment de ţesut dur,
alcătuit din suprapunerea a două straturi, smalţul la exterior şi dentiţia în interior şi pulpa dentară.
95 V. Bercheşan şi M. Ruiu, „Tratat de tehnică criminalistică”, Ed. Little Star, Bucureşti 2004, pag. 238
96 Marin Ruiu, Georgică Panfil, Tehnică criminalistică, op. cit. pag. 126.
8.22. CĂUTAREA, DESCOPERIREA ȘI FIXAREA URMELOR DE DINȚI
Cu ocazia cercetării la fața locului urmele de dinți, rămân imprimate pe suportul din care se muşcă. Urmele
de dinți în mare parte fiind vizibile, acestea se vor căuta și se vor descoperii cu ochiul liber, prin examinarea cu atenţie,
în lumină naturală sau artificială. Ca atare, urmele de dinţi se întâlnesc pe diferite alimente sau fructe cu o consistenţă
şi un grad de plasticitate adecvat (margarină, unt, brânză topită, ciocolată, mere) sau se întâlnesc pe corpul victimei şi
în unele cazuri, pe corpul agresorului. La locul faptei urmele de dinți pot fi şi de suprafaţă, cu menţiunea că această
formă se găseşte numai în cazul în care pielea corpului uman viu și datorită elasticităţii, a revenit la forma iniţială,
transformându-se în echimoză. În momentul imediat creării, aceste urme sunt de adâncime.97
Fixarea urmelor de dinţi, se realizează prin descriere şi fotografiere. Descrierea urmelor de dinţi procedural
se face prin trecerea acestora în procesul-verbal de cercetare la fața locului. Odată descoperite, se va menționa cu
exactitate care sunt obiectele purtătoare pe care au fost descoperite urmele de dinţi, în ce loc se află obiectele
respective, aspectul sub care se prezintă ele, numărul şi forma lor.
Când mai multe urme se află pe acelaşi obiect purtător, se menţionează şi distanţa dintre ele. Dacă se află
pe corpul uman, se specifică dacă acesta este în viaţă sau nu, după care se menţionează distanţele dintre urme şi
unele zone ori organe mai apropiate, cum ar fi, de exemplu, faţă de nas, de ochi, ureche etc. Ulterior, urmele se descriu
amănunțit, specificând clar în procesul verbal de cercetare la fața locului poziţia unora faţă de altele şi distanţa dintre
ele, mărimea lor. La menţionarea culorii excoriaţiilor sau echimozelor, se specifică dacă toate sunt de aceeaşi culoare
sau nu ori dacă există diferenţe de nuanţă în această privinţă.98
Pentru realizarea fotografiei de detaliu la scară, alături de urme se aşază un etalon metric gradat în centimetri
şi milimetri, pentru a se putea aprecia mărimea reală a urmei şi pentru a se efectua măsurători. Urmele dinţilor
(amprenta dentară) se ridică numai după ce au fost fixate fotografic, deoarece în procesul realizării mulajului urma se
distruge. Se va proceda la efectuarea mulajului urmei în funcţie de compoziţia suportului pe care se află, iar ca material
de mulaj se poate folosi ghipsul, mai indicat fiind pastele dentare de amprentare sau materialele siliconice.99
Urmele de dinţi, sunt foarte valoroase pentru identificarea individuală. Ca atare, studierea acestor mulaje se
face comparativ cu mulajele luate de la persoanele suspecte, experţii folosind, în acest scop, tot ghipsul dentar, ceara
dentară, plastilina. Mai rar se recurge chiar la muşcarea în obiecte de aceeaşi natură cu cel purtător de urmă, după
care se face mulajul. Urmele de muşcătură prezente pe pielea umană, care este un material relativ elastic, nu pot fi
comparate direct cu mulajul danturii suspectului decât atunci când anumite zone ale dinţilor au creat pe piele excoriaţii.
Pentru detectarea urmelor de dinţi prezente pe pielea umană s-au elaborat tehnici speciale de fotografiere, cum ar fi
fotografia de reflexie UV, prin care se pot releva urme vechi de câteva luni, invizibile cu ochiul liber.
Transportarea obiectului purtător de urmă de la locul faptei, trebuie să se facă cu mare grijă, să fie ferit de
contactul acestuia cu alte obiecte şi să fie păstrat la temperaturi scăzute.100 Precauţiile luate la ambalarea obiectelor
sau alimentelor purtătoare de urme de dinţi trebuie să vizeze nu numai integritatea acestora, dar şi protejarea altor
categorii de urme care, aşa cum se va vedea mai jos, pot fi descoperite cu prilejul expertizei odontologice.
8.23. EXPERTIZA ODONTOLOGICĂ, PROBLEME CE SE POT REZOLVA PRIN EXPERTIZA URMELOR

DE DINŢI
Fundamentul procesului de identificare, aplicabil şi celui de examinare, rezidă în unicitatea caracteristicilor
aparatului dentar al fiecărui individ, dată de forma generală a arcadelor dentare, dimensiunea dinţilor, spaţierea şi
inclinarea lor şi de elemente strict individuale: malformaţii congenitale, profilul suprafeţei de masticaţie, dezalinieri ale
unuia sau mai multor dinţi, carii şi fracturi dentare, intervenţii medicale (plombe, obturaţii, proteze). După depăşirea
fazei de schimbare şi creştere a dinţilor se instaurează o stabilitate relativă. Modificările datorate îmbolnăvirilor şi
traumatismelor nu numai că nu schimbă esenţial imaginea de ansamblu a aparatului dentar, dar îi amplifică
particularităţile.
Elementele individuale de identificare ale dinţilor incisivi şi canini ai omului, care pot conduce la
individualizarea/descoperirea persoanei, sunt:
97 Coletiv, Tratat practic de crimialistică, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti 1976, pag. 167 şi următ.
98 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 97
100 Conform procedurilor şi standardelor în vigoare (n.a.)
- diferenţa de poziţie pe cele două arcade;
- gradul diferit de uzură;
- lăţimea variată;
- distanţele diferite dintre ei;
- unele particularităţi create prin tratamentele medicale.
Aceste caracteristici, examinate în ansamblu, constituie elemente apte de a conduce la identificarea
persoanei care a creat urmele studiate. Urmele de muşcătură sunt în majoritatea cazurilor de adâncime, prezentându-
se sub forma de adâncituri (indentaţii) pe corpul uman, uneori cu perforarea pielii.101 În practica muncii de urmărire
penală s-a constatat că identificarea persoanei după urmele lăsate de dinţi, este foarte rară. În asentimentul majorității
specialiștilor aceasta se datorează următoarelor cauze:
- cercetării superficiale a locului faptei, ori efectuării acestor operaţiuni cu întârziere;
- rarităţii cazurilor în care sunt imprimate urmele de dinţi, deoarece infractorul, fie că mănâncă toată bucata
de aliment sau fruct, fie că obiectul respectiv nu are proprietatea de a menţine o perioadă mai mare de timp
caracteristicile urmelor (unt semitopit, brânză moale etc.);
- aplicării greşite a procedeelor de fixare prin mulaj a urmelor respective.
Pentru ca expertiza odontologică să fie efectuată în condiții foarte bune, este recomandabil ca
specialistul/expertul criminalist să colaboreze cu medicul stomatolog, pentru ca la efectuarea expertizei/constatării să
se prezinte modele pentru comparație corespunzătoare dinamice și nu statice pentru a răspunde întrebărilor organului
de urmărire penală (instanța de judecată).102 Totodată, practica judiciară prevede că nu trebuie neglijat de către organul
judiciar care dispune expertiza, că cercetarea obiectului purtător de urme nu se rezumă în exclusivitate la urmele de
dinţi, ci şi la alte categorii de urme. Ca atare, investigarea complexă, criminalistică şi odontologică, a unui măr sau alt
fruct muşcat (pară, banană) parcurge următoarele etape:
-fotografierea în vederea ilustrării modului de muşcătură şi a fixării detaliilor caracteristice;
-prelevarea şi cercetarea eventualelor urme de salivă sau ale altor produse biologice;
-descoperirea şi relevarea urmelor de mâini, numai în final ajungându-se la examinarea propriu-zisă.
Expertul/specialistul, după obţinerea mulajului, va efectua un examen preliminar între mulajul urmei de dinţi
şi dentiţia bănuiţilor, eliminând persoanele care prezintă caracteristici de deosebire, iar de la persoanele care prezintă
elemente de asemănare trebuie să se ia mulajul danturii cu concursul unui specialist stomatolog, așa cum s-a precizat
mai sus. Fotografierea mulajului urmei şi a mulajului experimental să se facă la aceeaşi scară, folosindu-se o iluminare
laterală dirijată din aceeaşi parte şi sub acelaşi unghi de lumină, pentru a se evita producerea de reflexe şi a se obţine
umbre numai dintr-o singură direcţie.103 Examinarea complexă priveşte, în mod firesc, numai obiecte apte să păstreze
mai multe categorii de urme. Relevarea şi prelevarea urmelor se vor face într-o anumită succesiune şi cu folosirea de
metode nedistructive pentru categoriile de urme cărora nu le sunt destinate. Modelele de comparaţie sunt obţinute cu
materiale dentare obişnuite (ghips dentar, ceară dentară, materiale plastice), iar pentru mulajele executate pe obiectele
purtătoare de urme se pot folosi şi latexul, microsil, ori diverşi polimeri.
Pentru cercetarea și examinarea urmelor de dinţi lăsate pe pielea umană (persoana în viață sau cadavrul),
avem anumite particularități care trebuie respectate. Dificultățile sunt generate, pe de o parte, de plasticitatea
caracteristică a pielii umane, iar, pe de altă parte, de procesele patologice care au loc în tegument, de natură să
conducă la deformarea urmei şi, bineînţeles, la dispariţia treptată, ceea ce reclamă urgenţa în măsurarea şi fixarea
fotografică.104 În anumite situații, impresiunile de comparaţie se prelevă pe hârtie de filtru sau pe sugativă, pe suporturi
cu un grad de plasticitate relativ apropiat pielii umane (parafina, ceara dentară etc.). Expertiza traseologică a urmelor
de dinţi poate fi completată şi cu expertize medico-legale necesare stabilirii transformărilor produse în profunzimea
ţesuturilor, în general a corpului.105

102 Necolaborarea specialistului-criminalist cu stomatologul a condus la faptul că la expertiză s-au prezentat modele pentru comparaţia a dentiţiei
bănuitului de natură statică, şi nu dinamică, după cum se cerea pornindu-se de la aspectul urmelor depistate, ceea ce a făcut imposibilă
rezolvarea problemelor formulate în ordonanţa anchetatorului.
104Laurenţiu Bobos, „Identificarea persoanelor după urmele de dinţi” în culegerea „20 de ani de expertiză criminalistică”, supra. cit., pag. 167 şi
urm.; W. Harvey, op. cit. pag. 147, precizează că la o oră după muşcătură pielea poate să-şi revină cu cca 15mm, iar la 24 ore cu cca 20mm.
105 Emilian Stancu, „Criminalistica”, vol. I, ediţia a III-a, Editura Actami, Bucureşti 1999. pag. 245
Ca și probleme care se pot rezolva prin expertiza urmelor de dinţi, (expertiza odontologică), aceasta
furnizează organului judiciar răspunsuri la întrebări privind natura umană sau animală a urmei, sexul, vârsta şi tipul
antropologic al persoanei, mecanismul de formare şi caracteristicile dinţilor reflectate de urmă. Dacă expertului i se
pun la dispoziţie şi modele de comparaţie, acesta poate stabili identitatea sau neidentitatea persoanei.106 În cazul
dinților, anomaliile dentare sunt folosite cu eficienţă la identificarea cadavrelor şi a persoanelor cu identitate
necunoscută, prin comparare cu datele existente în fişele de la cabinetele stomatologice. La expertiză se trimit obiecte
purtătoare de urme, mulajele, precum şi modelele de comparaţie.
Expertului/specialistului criminalist, i se pot adresa următoarele întrebări:
- dacă urmele de pe un anumit obiect sau de pe corpul victimei au fost create de dinţii unei anumite persoane;
- sexul şi vârsta aproximativă a persoanei care a creat urma;
- mecanismul de formare a urmei;
- caracteristicile danturii persoanei care a creat urma;
- tipul antropologic al persoanei care a creat urma;
- dacă dentiţia care a creat urma a suferit tratament stomatologic;
- dacă urma de dinţi prezintă suficiente elemente de identificare.
- dacă urma a fost creată de o dantură umană;
Conform literaturii de specialitate și practicii judiciare, se mai poate cere expertului reconstituirea fizionomiei
persoanei după urmele de dinţi.107
8.24 URMELE DE BUZE
8.25. DESCRIEREA URMELOR DE BUZE, MECANISMUL DE FORMARE
Buzele alcătuiesc peretele anterior al cavităţii bucale, fiind repliuri mobile ce se unesc la extremităţile laterale
formând comisurile gurii şi au drept suport muşchiul orbicular, care este dispus ca o elipsă în jurul orificiului bucal.
Ambele buze au: faţa anterioară sau cutanată, faţa posterioară ori mucoasă, o margine aderentă, o margine liberă şi
două extremităţi. Marginea liberă, denumită şi roşul buzelor, care este o zonă de tranziţie dintre piele şi mucoasă,
prezintă importanţă pentru identificarea criminalistică, deoarece pe suprafaţa sa se află caracteristicile individuale ale
buzelor, sub formă de riduri verticale şi orizontale. Această zonă este mereu umedă, datorită secreţiilor din cavitatea
bucală, şi frecvent vine în contact cu alimentele şi cu diferite obiecte din mediul înconjurător.108 În structura unor urme
de buze se găsesc următoarele elemente: papilele coriale, unghiurile comisurale, tuberculul buzei superioare, gropiţa
mediană. După formă, urmele create de buze pot fi: urme ale buzelor lungi, corespunzătoare unei guri largi, şi urme
ale buzelor scurte, corespunzătoare unei guri mici. De regulă forma buzelor se reproduce mai rar în urmă. Malformaţiile
congenitale ale feţei, care creează particularităţi de conformaţie ale buzelor, se reproduc şi în urmele lăsate de buze.109
Ca și mecanism de formare, la locul faptei, în contact cu unele produse alimentare sau cu anumite obiecte,
buzele omului lasă pe zonele atinse urme în care, destul de des, se disting cu uşurinţă caracteristicile lor individuale,
concretizate atât prin aspectul lor general, cât, mai ales, prin numărul, forma, lăţimea şi poziţia ridurilor coriale sau
labiale. Aceste urme, trebuie să aibă anumite caracteristici, în care trebuie să iasă în evidență clar urmele (zonele)
reliefului labial pentru crearea unor urme de buze utile cercetării criminalistice. Ca atare, suportul obiectelor primitoare
trebuie să aibă suprafeţe netede, fără substanţă străină în zonele de contact. Pentru obiectele cu suprafeţe
rugoase/îmbâcsite cu substanţe străine, ca obiectele de îmbrăcăminte ţesute ori tricotate, unele alimente, ca, de pildă,
pâinea, fructele, urmele de buze nu sunt utile identificării criminalistice.
Imprimarea zonelor papilelor coriale reproduse pe un obiect de contact depinde de fineţea suprafeţei sale, de
coeficientul de adeziune în funcţie de compoziţia substanţei umede existente în acel moment pe buze, de abundenţa
acestei substanţe şi de gradul de apăsare a buzelor în momentul când ele au fost lipite de obiectul primitor. Urmele de
buze, în funcţie de natura suportului pe care se găsesc, vor suferi modificări de aspect, ca: estomparea detaliilor
suprafeţei urmei, cu sediul central, lateral stâng sau drept; mozaicarea suprafeţei prin alternanţe de zone de stratificare
şi de destratificare; modificări de dimensiune (mărire exagerată: regulată, neregulată, dispusă excentric sau central,
micşorare exagerată: regulată, neregulată, dispusă excentric sau central), ori alterarea uniformităţii suprafeţei,
106 Gheorghe Asanache şi Gheorghe Păsescu, „Tratat practic de criminalistică”, vol.II, pag. 68 şi urm.
107 V. Bercheşan şi M. Ruiu, „Tratat d tehnică criminalistică”, Ed. Little Star, Bucureşti 2004, pag. 242.
108 Mircea I., Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei, Editura „Vasile Goldiş”, Arad, 1994, pag. 133, supracitat Gheorghe Popa,
op. cit. pag. 115

109V. Bercheşan şi M. Ruiu, „Tratat de tehnică criminalistică”, Ed. Little Star, Bucureşti 2004, pag. 236.
depunerea la nivelul urmei a unor fragmente de corpuri străine etc.110 La locul faptei, urmele de buze ca și mecanism
de formare se găsesc ca și celelalte categorii de urme, adică le găsim ca urme dinamice şi statice, de adâncime şi
suprafaţă, colorate şi invizibile.
8.26. DESCOPERIREA ŞI EVIDENŢIEREA URMELOR DE BUZE, METODE DE RELEVARE

A URMELOR DE BUZE
La locul faptei, urmele de buze se găsesc relativ rar în cazul săvârșirii de infracţiunii, de aceea aportul lor la
identificarea autorilor faptelor penale este procentual mai redus decât al altor urme şi unde aria elementelor pe care
urmele de buze le pot furniza examinării criminalistice este mai bogată decât a altor urme. În afară de detaliile specifice
formei, ele prezintă şi alte elemente, care pot servi la identificare, ca: natura şi compoziţia machiajului, grupa sanguină
(după secreţiile biologice depuse în urmele de buze). Urmele de buze, în majoritatea situaţiilor, se găsesc în stare
latentă, iar suporturile pe care pot rămâne urmele de buze sunt foarte diverse: pahare, ceşti, linguri, muştiucuri şi altele,
confecţionate din sticlă, porţelan metale feroase cromate sau inoxidabile, metale neferoase, carton lucios, ceramică,
mase plastice, precum şi pe corpul uman. În general, urmele de buze vizibile se descoperă cu multă uşurinţă, prin
simpla examinare cu ochiul liber a obiectelor suspecte. Pentru descoperirea urmelor latente, se aplică procedeele
cunoscute la urmele latente lăsate de mâini. Pentru început, obiectele suspecte se examinează sub diferite unghiuri
de incidenţă a luminii naturale sau artificiale.
Ca și metode de relevare a urmelor de buze pentru evidenţierea acestora, prafurile potrivite sunt cele de
granulaţie fină şi uşor uleioase, de culoare contrastantă cu fondul obiectului purtător. Relevarea urmelor de buze latente
este o problemă dificilă care cere experienţă, răbdare şi interpretarea corectă a situaţiei. Pentru evidenţierea urmelor
de buze, prafurile potrivite sunt cele de granulaţie fină şi uşor uleioase, de culoare contrastantă cu fondul obiectului
purtător. Substanţele străine de pe suprafaţa obiectului examinat reflectă lumina sub alt unghi decât fondul obiectului
respectiv.
În cazul în care nu se obţin rezultatele dorite, se poate recurge, în continuare, la folosirea lămpii portative de
raze ultraviolete, în condiţii de întuneric. Sub razele ultraviolete, substanţa lăsată de buze, fiind de cele mai multe ori
de provenienţă organică, are o fluorescenţă albăstruie, ca de altfel şi alte substanţe de natură organică. Ca mijloace
optice pentru mărit se folosesc lupele din dotarea trusei criminalistice, în condiţii de iluminare corespunzătoare a
obiectului purtător de urmă.111
Ca și metode clasice de relevare a urmelor de buze menționăm:
Afumarea, se aplică mai ales la relevarea urmelor aflate pe obiecte din metal cromat sau nichelat. Procedeul
care a dat cele mai bune rezultate în relevarea urmelor de buze constă în „afumarea” cu granule de camfor (cca. 3-4
grame), care ard cu un fum gros şi negru. Obiectul examinat va fi plimbat încet prin jetul gros de fum, în aşa fel încât
pe suprafaţa tratată să se aşeze un strat dens de funingine. Datorită proprietăţilor sale adezive, funinginea va lăsa un
strat fin de negru de fum peste urmele liniilor papilelor coriale. Excesul de funingine se înlătură prin pensulare, iar pe
fondul deschis al suportului va apărea desenul negru al urmei relevate. Cu acelaşi succes pot fi folosite şi peliculele
sau, şi mai bine, plăci ori batoane de polistiren care vor fi aprinse ţinându-se în mână şi se vor plimba ca o făclie pe
sub suprafaţa pe care se află urma, avându-se însă grijă ca această suprafaţă să nu vină în contact direct cu flacăra,
ci cu izvorul fumigen. Afumarea poate fi realizată cu oarecare scăderi de calitate şi cu lumânări confecţionate din
produse petroliere (stearină).112
Pudrarea, constă în pulverizarea, într-un strat extrem de fin, a pudrei relevante pe suprafaţa presupusă că
păstrează urma de buză sau aşternerea ei cu pensulă fină, după ce, în prealabil, aceasta a fost introdusă de câteva
ori în recipientul cu praf relevant. Pensula, este plimbată pe deasupra urmei, atingându-se uşor suprafaţa ei pentru a
se lipi pulberea. Surplusul de praf relevant care a aderat pe urmă, fie de la pensulare, fie de la pulverizare, este apoi
îndepărtat prin ştergerea foarte uşoară a suprafeţei obiectului cu pensula dactiloscopică până ce urma a devenit clară,
bună de exploatat, în ea observându-se detaliile caracteristice ale buzelor.113 Fixarea şi ridicarea urmelor de buze, se
realizează prin aplicarea procedeelor folosite pentru urmele de mâini, adică descrierea lor în procesul-verbal de
110 Colectiv, „Tratat practic de criminalistică”, vol. I, op. cit pag. 159.
112Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. II, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1978, pag. 64
113 Idem
cercetare la faţa locului, fotografierea şi folosirea peliculei adezive pentru ridicare. Urmele de buze, pot duce la
identificarea persoanei care le-a creat şi se constată că, din acest punct de vedere, ele permit identificarea tot atât de
certă ca şi în dactiloscopie. Fixarea şi ridicarea urmelor de buze, sunt operaţiunile ce se succed imediat după relevare
și de nivelul calitativ al realizării lor depinde în mare măsură, dacă nu total, succesul identificării persoanei care le-a
creat.
8.27. CARACTERISTICILE GENERALE ŞI INDIVIDUALE ALE URMELOR

DE BUZE
Caracteristici generale, se referă la formă, grosime şi lungime.
După formă, urmele lăsate de buze pot fi: urme ale buzelor lungi, corespunzătoare unei guri largi şi urme ale
buzelor scurte corespunzătoare unei guri mici. În ceea ce priveşte grosimea urmelor lăsate de buze, acestea sunt
subţiri, groase şi împerecheate alternativ (buza de sus groasă, iar cea de jos subţire sau invers). Lungimea urmelor
lăsate de buze poate fi mare, mijlocie sau mică.114
Caracteristici individuale, se referă la poziţia, forma, lungimea şi grosimea papilelor coriale. Prin poziţia papilei
coriale se înţelege locul unde este amplasată pe suprafaţa buzei. Papilele coriale pot avea forme diferite, fiind: convexă,
ca punct, ca fragment, capăt de linie etc. Din punct de vedere al lungimii, papilele coriale sunt mari, medii şi scurte.
Grosimea papilelor coriale este mai mare spre interiorul buzei, descrescând spre exteriorul acesteia.
Studii recente realizate pe diferite eșantioane de populație, au dus la elaborareaa unor criterii de clasificare a
urmelor de buze. Astfel, cercetătorii niponi K.Susuki și Y. Tsuchihashi, au elaborat următoarele categorii de clasificare
a amprentelor labiale:
- tipul I: șanț vertical ce traversează buza;
- tipul I derivat: șanț vertical parțial;
- tipul II: ramificație de șanțuri;
- tipul III: intersecție de șanțuri;
- tipul IV: model reticular;
- tipul V: alte modele nedeterminate.115
Identificarea persoanelor după urmele de buze, îşi are justificarea în faptul că desenele coriale sunt absolut
unice la o persoană, fiind, prin urmare, individuale. De asemenea, trebuie să se sublinieze că valoarea de identificare
rezidă şi în aceea că desenul lor este relativ stabil, adică se păstrează în aceeaşi formă o perioadă destul de
îndelungată. Se poate arăta că această particularitate face posibilă o identificare a persoanei după luni sau chiar ani
de zile. Urmele de buze, la fel ca şi celelalte urme, vor fi coroborate cu alte probe, deoarece existenţa lor într-un anumit
loc dovedeşte doar trecerea persoanei respective pe acolo, nu şi legătura dintre aceasta şi fapta penală.
8.28. INTERPRETAREA URMELOR DE BUZE, OBŢINEREA MODELELOR

PENTRU COMPARAŢIE
Interpretarea urmelor de buze, oferă informații privitoare la:
- vechimea urmelor;
- sexul, vârsta, tipul antropologic al persoanei;
- înălțimea persoanei, dedusă după înălțimea la care au fost lăsate;
- anumite activități desfășurate în câmpul infracțional;
- existența unor afecțiuni la nivelul buzelor.116
Obţinerea modelelor pentru comparaţie. Amprentele de buze se iau pe sticle plane curate şi sterilizate. În
acelaşi timp, se obţin amprente ale buzelor şi pe suporturi similare celor pe care a fost creată urma.117 Când urmele
sunt lăsate cu ruj, se obţin modele pentru comparaţie pe coli albe de hârtie atât cu buzele curate, cât şi cu ele machiate
cu astfel de produse. Când modelul pentru comparaţie îl constituie produsul biologic, se recoltează salivă pe hârtie
filtru sau pe sugativă curată, pe care persoana este invitată să o introducă în gură şi să o muşte. În vederea obţinerii
114 Ea se măsoară între extremităţile comisurilor, având dimensiunile între 32 şi 56 mm. Lungimea creşte odată cu vârsta persoanei. La tinerii în
vârstă de 25 de ani, lungimea urmelor de buze este de aproximativ 47 mm.
116 Idem
117Urmele încriminate şi cele creat experimental de la persoanele suspecte se vor mări la aceeaşi scară.
amprentelor de buze necesare comparărilor, se solicită persoanelor în cauză să-şi apese buzele de câteva ori pe
suprafaţa de contact, sub unghiuri diferite de deschidere a gurii şi cu o intensitate variată de apăsare. Aceşti factori au
influenţă destul de mare cu ocazia creării urmelor la faţa locului şi de aceea modelele luate în condiţii diverse uşurează
activitatea de comparare.118
8.29. EXPERTIZAREA URMELOR DE BUZE
În procesul identificării urmelor de buze se parcurge uneori o primă etapă în care scopul examinării îl constituie
stabilirea apartenenţei de gen. În acest stadiu, care presupune cunoştinţe ce depăşesc posibilităţile criminaliştilor şi
ale criminalisticii, se va colabora cu un antropolog care, după urmele rămase, poate ajunge la unele concluzii ce pot fi
de un real folos pentru orientarea anchetei şi pentru formarea cercului de persoane care puteau crea urma a cărei
identificare se urmăreşte. Astfel, se poate conchide că persoana în cauză este un copil ori un adult sau după unele
elemente pe care le prezintă urmele buzelor antropologul poate indica că persoana are buzele subţiri sau groase,
eventual tipul antropologic din care face parte persoana, mărimea gurii sau chiar a dinţilor, anumite anomalii ca
macrostomia, buza de iepure.
În etapa imediat următoare se trece la o examinare amănunţită a caracteristicilor individuale, pe care le
prezintă urmele de buze, etapă în care se constată că ele au numeroase papile coriale subţiri care sunt reprezentate
de riduri verticale, oblice şi orizontale individualizate în forme multiple, iar în urmă acestea sunt redate fie prin linii albe
subţiri, fie prin linii negre, după cum în aceste şanţuri (riduri) s-au strâns sau nu secreţii biologice ori sucuri alimentare
care apoi au fost depuse pe obiectul atins de buză. Dacă se prezintă modele de comparaţie se poate stabili dacă urma
a fost creată de buzele de la care s-au relevat modelele de comparaţie, precum şi regiunea buzei care a creat urma.
Examenul comparativ, se face de către specialist/expert pentru a stabilii identitatea între urmele ridicate de la
faţa locului, precum şi a celor model de comparaţie. Atunci când în urma efectuării examenului comparativ se găsesc,
atât în urma încriminată cât şi în cea creată experimental aceleaşi caracteristici ale liniilor papilare coriale, denumite
„caracteristici coincidente”, specialistul poate să dea o concluziie cert pozitivă. Ca atare, identitatea dintre urma
încriminată şi urma obţinută experimental de la o persoană se consideră aceași dacă:
- s-au descoperit aceleaşi caracteristici ca formă;
- caracteristicile au aceeaşi dimensiune;
- sunt plasate identic şi au, pe ambele urme, aceaşi distanţă una de alta;
- nu sunt puncte caracteristice care contrazic identitatea.
Realizarea demonstrării identității (demonstrația), se face prin procedeele și metodele criminalistice
consacrate, specialistul/expertul indicând punctele caracteristice care coincid şi care au fost descoperite în etapa
examinării comparative , precum și diagrama caracteristicilor coincidente, în care se demonstrează plasamentul lor
identic pe verticală, de pildă, succesiunea şi distanţa dintre ele. În caz că una din caracteristicile din urma încriminată
este plasată mai sus faţă de aceeaşi caracteristică din urma experimentală ori mai jos sau nu are aceeaşi distanţă faţă
de caracteristica vecină din dreapta ori din stânga ei, diagramele celor două urme nu vor avea aceeaşi formă şi prin
urmare nu este realizată identificarea criminalistică.
În practica judiciară au existat cazuri când pe baza urmelor descoperite la faţa locului, a fost identificată
persoana care le-a creat.
Raportul de expertiză cuprinde:
a) partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a
dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data
la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoştinţării părţilor, dacă au
participat la aceasta şi au dat explicaţii în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;
b) partea expozitivă prin care sunt descrise operaţiile de efectuare a expertizei, metodele, programele şi
echipamentele utilizate;
c) concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum şi orice alte precizări
şi constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.

8.30. URMELE DE URECHI
8.31. NOŢIUNI GENERALE
Urechea face parte din semnalmentele anatomice ale omului care prezintă un caracter de imuabilitate şi de
diversitate, ceea ce constituie fundamentul ştiinţific al identificării persoanelor după urmele pe care le lasă. Din punctul
de vedere al expertizei traseologice, sunt cele mai valoroase dintre urmele formate de alte părţi ale corpului uman, mai
ales că i se adaugă încă o proprietate importantă şi anume fixitatea.119
În literatura de specialitate se specifică că, urmele de urechi, se întâlnesc într-o frecvenţă mai mare în
comparaţie cu urmele altor părţi ale corpului persoanei, cu excepţia urmelor de buze.120 Ca atare, urmele de urechi,
pot reda anumite particularităţi ale elementelor anatomice, neexcluzându-se posibilitatea individualizării persoanei,
dacă urma reflectă o caracteristică cu valoare de identificare. Individualizarea și identificarea persoanei este posibilă,
deoarece urechea este diferită de la o persoană la alta, atât prin forma generală a pavilionului, dimensiunea şi modul
său de dispunere, precum şi prin caracteristicile proprii fiecărui element component (lob, helix, tragus etc.).
Totodată, pavilionul urechii externe este alcătuit dintr-o serie de cartilagii, fiind de mărimi diferite şi forme
foarte variate. În majoritatea cazurilor se imprimă helixul, antehelixul, tragusul, conca şi lobul. Atunci când presiunea
exercitată de ureche asupra obiectului primitor a fost mai puternică, în urmă se mai pot distinge şi cele două fosete:
naviculară şi digitală. Cele mai apte pentru exploatare sunt urmele latente statice, precum şi cele de stratificare. Urmele
de ureche rămân adesea tot în stare latentă pe obiectele lustruite (lucioase), îndeosebi pe uşi, parbrize şi capote de
autovehicule în cazul accidentelor de circulaţie, aceste urme fiind rezultatul acelor modificări aduse elementelor
componente ale locului faptei, ca rezultat al contactului urechilor cu ele, în procesul săvârşirii unei infracţiuni.
8.32. CĂUTAREA, DESCOPERIREA, FIXAREA ȘI RIDICAREA URMELOR DE
URECHI
Urmele de urechi, se vor căuta și pot fi găsite (descoperite) la locul faptei, pe uşile apartamentelor în care
infractorii au pătruns prin deschiderea încuietorilor, cu chei potrivite, ori prin forţarea sistemelor de asigurare. În unele
cazuri, urmele de ureche au fost găsite chiar pe uşile situate pe acelaşi palier, faţă în faţă cu cele forţate.
Locul şi poziţia urmelor indică faptul că acestea au fost create în procesul de ascultare cu urechea lipită de
uşă, a eventualelor zgomote din interiorul apartamentului. De asemenea, au fost descoperite urme de urechi și pe
caroseriile unor automobile, pe geamurile unor vitrine, pe pereţii laterali ai unor cutii de ambalaj sau ale unor case de
bani (ce au fost mutate din loc sau furate cu totul). La locul faptei, urmele de urechi pot fi statice sau dinamice, latente
sau vizibile. În majoritatea cazurilor, urmele de ureche au fost descoperite la faţa locului în stare latentă, necesitând
operaţiuni de relevare pentru a putea fi transformate în imagini vizibile.
Ca atare, în cazul în care urma de ureche este descoperită în stare latentă, (deoarece amprenta urechilor
este creată (lăsată) de secreții, în special de grăsimi), aceasta va fi relevată prin metodele și procedeele folosite la
amprentele digitale, mai exact prin procedee fizice (prăfuirea, pudrarea), de obicei de pe suprafețe verticale.
Fixarea urmelor de ureche, se va face în mod principal prin descrierea în procesul verbal de cercetarea la
fața locului, prin fotografiere, schița locului faptei. În procesul verbal, se va trece locul unde a fost găsită (în general pe
ușa principală de acces în locuință, pe exterior), la ce înălțime se află de sol, la ce distanță se află de tocul ușii, dacă
este latentă ori vizibilă, procedeele de relevare și ridicare, descrierea acesteia (forma urechii triunghiulară,
rectangulară, ovală rotundă ori neregulată), ridicarea (cu folie adezivă/prin fotografiere), ambalarea, transportul
acesteia, pentru a fi expertizată/comparată cu persoanele suspecte.
8.33. INTERPRETAREA URMELOR DE URECHE, OBŢINEREA MODELELOR PENTRU COMPARAŢIE

În practica judiciară, interpretarea urmelor de ureche, indică anumite date/informații cu privire la: înălţimea,
sexul, numărul persoanelor, sau date despre activităţile ce au avut loc în câmpul infracţional. Totodată, mărimea urmei
de ureche poate oferii date aproximative cu privire la vârstă. Existenţa mai multor urme de ureche, provenind de pe
aceeaşi parte a capului, ajută la aflarea numărului persoanelor care le-au creat, iar distanţa de la sol până la locul unde
a rămas urma, în raport cu condiţiile concrete, poate servii uneori la stabilirea înălţimii făptuitorilor. Dacă în urma de
ureche descoperită la faţa locului apar unele elemente caracteristice cu privire la purtarea unor cercei sau clipsuri, se
poate trage concluzia că aceea urmă a fost creată de o femeie.
119 E. Locard, „Tratat de criminalistică”, vol. II, Ed. Lyon, Paris 1931, pag. 58.
120 E. Stancu, „Criminalistica”, vol. I, ediţia a III-a, Editura Actami, Bucureşti 1999, pag. 185 şi următ.
Modelele de comparație, se obțin pe o bucată de sticlă printr-o apăsare uşoară a pavilionului urechii de mai
multe ori, precum şi prin modificarea presiunii, până când se va obţine o urmă care să cuprindă elementele
caracteristice ale urechii. În timpul executării acestei operaţii, poziţiile bazei lobului şi a concăi vor fi orientate în aceeaşi
axă poziţională ca şi cele din urma descoperită. În cazul urmelor de adâncime se crează mulaje.121 Trebuie reținut
faptul că în cursul imprimării şi al prelevării amprentelor (chiar şi a celor de comparaţie) se pot produce modificări
dimensionale (lungime, grosime), astfel că acestea nu trebuie considerate ca parametri siguri de identificare. Se
recomandă ca urmele să fie comparate în mărime naturală prin juxtapunere şi suprapunere, stabilindu-se astfel
asemănări sau deosebiri.122
8.34. EXPERTIZA URMELOR DE URECHE
Identificarea urechii se realizează prin studierea formei şi a proporţiilor, atât a pavilionului în totalitate, cât şi
a diverselor părţi componente (helix, lob, tragus, antehelix şi antetragus). Aceste urme fac parte din categoria urmelor
formă, reflectând construcţia exterioară a obiectului creator. Caracteristicile individuale ale urechii se referă la forma şi
dimensiunea fiecăreia dintre părţile componente ale pavilionului, din punctul de vedere al lungimii, lăţimii şi distanţei
dintre ele, precum şi existenţa unor semne particulare, cum ar fi: negi, lob găurit, lob tăiat. Identificarea persoanei pe
baza urmelor de ureche este posibilă datorită diversităţii pavilionului urechii.
Practica judiciară a confirmat că în timp, trăsăturile caracteristice ale urechii pot suferi modificări, fie
accidentale, fie în urma unor operaţii estetice, care fac să apară trăsături caracteristice noi. Identificarea se va realiza
cu dificultate dacă în intervalul dintre momentul creării urmei şi cel al prelevării modelului de comparaţie au intervenit
modificări esenţiale. Modificările de aspect ale urmei se pot referi la: estomparea unor detalii ale suprafeţei urmei;
mozaicarea suprafeţei amprentei prin stratificare sau destratificare, cauzată de suprafeţele afectate ale epidermului;
modificări de dimensiuni, mărire, micşorare, deformare, alterări ale reliefului anatomic; depuneri de substanţe străine
(substanţe medicamentoase, fragment de material de pansament); dispariţia unora dintre elementele anatomice;
existenţa unor intervenţii
Etapele examinării
Odată ce probele au fost prelevate, în cadrul examinării separate se studiază şi se delimitează caracteristicile
generale şi cele individuale, atât în urma creată de urechi, cât şi în modelele prelevate de la persoanele suspecte.
În etapa examinării comparative, se analizează coincidenţele de mărime şi plasament ale caracteristicilor
reliefate în etapa precedentă, ţinându-se seama de eventualele modificări ce puteau să apară între momentul creării
urmei şi cel al prelevării modelelor de comparaţie. În cadrul demonstrației, se pune accent pe indicarea și marcarea
punctelor/caracteristicilor coincidente descoperite în urmă şi în modelul de comparaţie. Metodele de demonstrare sunt
cele clasice, metoda confruntării, juxtapunerii sau suprapunerii. Se pot face măsurători privind lungimea unor
caracteristici, distanţa dintre ele şi anumite puncte de referinţă, valoarea unghiulară a unor elemente etc.
Caracteristicile coincidente, cât şi cele care nu coincid sunt indicate cu săgeţi numerotate, făcându-se în acelaşi timp
şi descrierea lor. Indicarea elementelor caracteristice se face pe fotograma urmei şi cea a modelului de comparaţie, în
planşa demonstrativă.123 Concluziile care se pot formula de către specialist/expert sunt:
- cert pozitivă;
- cert negativă;
- de probabilitate;
- de imposibilitate.
Ca și întrebări ce pot fi puse expertului menționăm:
- dacă urma a fost creată de corpul uman;
- dacă urma este urmă de ureche;
- dacă urma și modelul de comparație au fost create de aceeași persoană;
- dacă urmele au fost create de una sau mai multe persoane;
121Prelevarea probelor de comparaţie pentru urmele de ureche se realizează cu ajutorul unor plăci de sticlă cu dimensiuni de 20/30 cm. fixate
aproximativ la înălţimea la care a fost descoperită urma. Persoana de la care se prelevează urma va atinge cu urechea placa de sticlă în mod
repetat şi cu diferite grade de apăsare, după care specialistul criminalist va releva urmele create. Operaţiunea se repetă cu ambele urechi până
se obţin amprente complete sau fragmente similare cu cele de la faţa locului. Este recomandat ca modelele de comparaţie să fie realizate de
specialistul criminalist care efectuează compararea urmelor şi în final expertiza acestora.
- dacă urma prezintă suficiente elemente de identificare;
- înălțimea aproximativă, vârsta și sexul persoanei care a creat urma;
- detalii legate de mecanismul de formare și vechimea urmei;
- dacă urma prezintă malformații;
- dacă sunt prezente microurme, natura lor (chimice, biologice). În cazul în care urma conține urme
materie, nu se va mai proceda la relevarea ei, ci obiectul purtător se ridică și se trimite la laborator.124

8.35. URMELE ALTOR PĂRȚI ALE CORPULUI UMAN
8.35.1. URMELE DE NAS
Această categorie de urme, se formează prin contactul lateral sau frontal al nasului, cu diverse suprafețe și
se prezintă ca urme de suprafață formate prin depunerea grăsimilor, transpirației ori altor impurități. În cazul contactului
lateral cu obiectul primitor, se va observa o urmă incompletă, care va cuprinde baza şi aripa piramidei nazale, iar la
unele urme va cuprinde şi urma obrazului din regiunea zigomatică. În cazul unor deformaţii pe care le prezintă piramida
nazală acestea se relevă relativ bine în urmele existente la locul faptei, iar o anumită stare patologică la nivelul
piramidei nazale creează alterări ale urmei cu privire la, dimensiune, formă, aspect, adâncime, precum şi
neregularitatea conturului. La urmele de nas, precum şi ale bărbiei, nu se pot realiza decât identificări generale, datorită
deformărilor ivite în momentul contactului cu suprafaţa obiectelor primitoare de urme.
8.35.2. URMELE RIDURILOR FEŢEI
Cu ocazia cercetării locului faptei, s-a constatat că această categorie de urme este destul de rară în câmpul
infracțional. Urmele ridurilor feței, se formează pe același principiu ca și urmele de urechi sau ale nasului și se
relevă/ridică în mod similar. În practica operativă, această categorie de urme, poate fi relevată de pe suprafaţa tuturor
obiectelor, de pe care pot fi ridicate urme papilare. Urmele se prezintă sub forma unor linii curbe, oblice, paralele sau
frânte, în raport cu partea feţei care le-a lăsat. La această categorie de urme, varietatea formei, mărimea şi valoarea
unghiulară, se constitue în elemente preţioase cu ocazia identificării autorului (persoanei), care a creat urma.1
8.35.3. URMELE DE GENUCHI ȘI COT
Cu ocazia cercetării locului faptei, această categorie de urme create de genunchi și cot pot fi recunoscute cu
uşurinţă, deoarece sunt formate la faţa locului datorită căderii ori lovirii acestor regiuni, ale corpului pe anumite
suprafeţe care posedă o oarecare plasticitate, cum ar fi: pământ (sol) relativ moale, anumite substanţe pulverulente,
ori în nisip beton moale. În cazul cercetării urmelor fesiere, acestea se găsesc la faţa locului în stare latentă, pe
obiectele lucioase, ori metalice şi care redau conturul şi mărimea regiunii fesiere. Totodată, această categorie de urme
poate fi descoperită şi în urmele de adâncime, rămase pe sol moale, nisip, precum şi în urmele de destratificare.
Constatarea și expertiza criminalistică, poate soluționa următoarele aspecte:
- natura urmei, (dacă este de origine umană sau animală);
- numărul persoanelor care au creat urmele;
- mecanismul de formare a urmei şi vechimea aproximativă;
- sexul, vârsta şi înălţimea aproximativă;
- malformaţiile zonei care a creat urma (dacă acestea există).2
8.35.4. URMELE LĂSATE DE BĂRBIE, COATE, FESE, GENUCHI
Se găsesc la locul faptei și sunt formate datorită căderii ori lovirii acestor regiuni, ale corpului pe anumite
suprafeţe care posedă o oarecare plasticitate, cum ar fi: pământ (sol) relativ moale, anumite substanţe pulverulente,
ori în nisip beton moale. Urmele create pe suprafeţele susmenţionate cu caracteristicile acestora, în general pot fi
recunoscute cu uşurinţă. În situația cercetării urmelor fesiere, acestea se găsesc la faţa locului în stare latentă, pe
obiectele lucioase, ori metalice, care redau conturul şi mărimea regiunii fesiere. Totodată, această categorie de urme
poate fi descoperită şi în urmele de adâncime, rămase pe sol moale, nisip, precum şi în urmele de destratificare.
Expertiza urmelor de genuchi și cot poate rezolva o serie de probleme:
- sexul, vârsta şi înălţimea aproximativă;
- natura urmei, (dacă este de origine umană sau animală);
- numărul persoanelor care au creat urmele;
- malformaţiile zonei care a creat urma (dacă acestea există);
- mecanismul de formare a urmei şi vechimea aproximativă.3
8.36. URME ALE VOCII ȘI VORBIRII
8.36.1. ASPECTE GENERALE
Identificarea unui individ după voce, înregistrată pe diferite suporturi, este una dintre metodele tehnico-
ştiinţifice moderne, pe care știința Criminalisticii le pune în slujba stabilirii adevărului, a descoperirii autorului

2Colectiv,Curs de tehnică criminalistică, Academia de Poliţie, ,,A.I.Cuza,, Bucureşti, 1983, pag. 152.
3 Idem
infracţiunii.4 Acest lucru a fost posibil datorită cercetărilor intense efectuate de către specialiștii/experţii criminalişti, cu
sprijinul specialiştilor în fonetică, care au făcut ca noua metodă de identificare să fie privită de jurişti cu o anume
încredere. Rezultate notabile privind identificarea după voce şi, în general, cercetări privind folosirea vocii şi vorbirii în
investigaţiile criminalistice pot fi întâlnite după anul 1960.5
Fundamentul științific al identificării sau stabilirii autenticităţii unei înregistrări este dat de individualitatea vocii
şi vorbirii, determinată de diverse particularităţi anatomice şi fiziologice, ce permite individualizarea certă a unei
persoane de o altă persoană, pe baza unor caracteristici de natură diferită. Ca să avem un astfel de proces de
identificare este necesară descoperirea de urme specifice, respectiv cele ce sunt denumite urme sonore ale vocii şi
vorbirii, a căror existenţă este determinată de răspândirea pe scară din ce în ce mai largă a mijloacelor electronice de
înregistrare fonică. Este de la sine înţeles că formarea acestor „urme” presupune funcţionarea unui mijloc de
înregistrare în momentul săvârşirii faptei, ori a unuia dintre episoadele sale. Ca atare, examinarea criminalistică a
urmelor sonore pentru identificarea persoanelor, inclusiv pentru constatarea unor împrejurări în care a fost săvârşită
fapta, a devenit deci posibilă datorită punerii la punct a unor metode ştiinţifice, la care şi cercetătorii români au căutat
să-şi aducă o contribuţie importantă.6
Pe plan internațional, identificarea vocii și vorbirii a devenit o certitudine, datorită metodelor de identificare
elaborate de anumiți specialiști în domeniu. Astfel în anul 1966, (pe baza metodei de identificare dezvoltată de fizicianul
Lawrence G. Kersta, ce avea rezultate corecte în 99,65% din cazuri) poliţia statului Michigan a început punerea în
practică a metodei de identificare a vocii pentru rezolvarea unor cazuri penale. A fost înfiinţat un departament de
identificare a vocii şi vorbirii, iar personalul a fost instruit de Kersta şi de alţi cercetători în domeniu. În primii ani metoda
a fost utilizată doar pentru ajutarea investigaţiilor.7
8.36.2. CARACTERISTICILE VOCII ȘI VORBIRII
Lanţul vorbirii este o undă fonică în care sunetele limbii se succed şi se înlănţuiesc linear, constituind
substanţa expresiei actului de comunicare. Deci ca undă fonică lanţul vorbirii este un fenomen fizic, care poate varia,
din punct de vedere teoretic, la infinit şi poate fi analizat din punctul de vedere al calităţilor acustice. 8 Alte teorii susţin
faptul că sistemul vorbirii este organizat modular, în creier existând unităţi funcţionale distincte care intervin în mod
autonom şi ierarhic operaţiile desfăşurându-se secvenţial.9
Rezultă că, vocea este rezultatul energiei respiratorii folosite pentru a face să vibreze corzile vocale, care
generează astfel sunetele, această manifestare fiind principala metodă a comunicării prin coduri comune, respectiv
prin limbaj. Producerea vorbirii este compusă din două funcţii mecanice de bază: fonetică şi articulaţie. Fonetica
reprezintă producerea unui semnal acustic. Articulaţia include modularea semnalului acustic, în special de către buze,
limbă şi de palatul moale, precum şi de rezonanţa în cavitatea supraglotică, oral şi/sau nazal. Percepţia vocii este
general descrisă ca o transformare în cinci etape a semnalului audio în mesaj: analiza auditivă periferică, analiza
auditivă centrală, analiza fonetico-acustică, analiza fonologică şi analiza de ordin înalt (lexicală, sintactică şi
semantică).
Identificarea vocii și vorbirii, se face pe baza caraceristicilor generale și individuale ale acestora. Ca atare,
caracteristicile generale ale vocii, reprezintă particularităţile acustice relativ neschimbătoare, proprii unui grup de
vorbitori.10 Din categoria caracteristicilor generale, fac parte:
- forma şi poziţionarea generală a formanţilor;
- durata unui cuvânt, propoziţie şi frază, contribuie la restrângerea grupului de vorbitori;
- intensitatea vocii, (cantitatea de energie sonoră care trece într-o secundă printr-o suprafaţă de 1m2.)11
4Ion Anghelescu, Expertiza criminalistică a vocii şi vorbirii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.23-24
5Dintre materialele publicate pe plan mondial, pot fi citate: L.G. Kersta, Les spectrogrammes vocaux, în Revue Internationale de Police
Criminelle, nr. 188/1965, p.170; S.Miyoshi, La Phonetique appliquee ă l’enquete, în RIPC, nr.233/ 1969, p.275-280.
6Ion Anghelescu, Metodă de identificare a persoanelor după voce şi vorbire in limba română, CNST, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci,
Brevet de Invenţie nr.5556/21.IV.1972.

7 Kersta L. G., Voiceprint Infallibility, Annual Meeting of the Acoustical Society of America, Seattle, 1962
9 Carolina Hațegan, “Limbaj și comunicare, abordare interdisciplinară“, Cluj-Napoca 2006
10 În cadrul caracteristicilor generale ale vorbirii, se înscriu particularităţile specifice unui grup de subiecţi, care pot conduce la restrângerea
cercului persoanelor suspecte. Printre aceste caracteristic, pot fi menționate şi stilurile funcţionale ale limbii care, în funcţie de criteriul social,
pot fi clasificate în stiluri literare sau stiluri neliterare.
Ca și caracteristici individuale ale vocii, conform literaturii de specialitate avem:
- formanții, care au fost definiți de Gunnar Fant drept vârfurile spectrale ale spectrului sonor al vocii, ori
rezonanța acustică de la nivelul tractului vocal uman.12 O altă opinie a specialiștilor în domeniu, (N. Wegener) definește
formanții ca fiind componente singulare, constituite în grupe, ale căror frecvenţe centrale corespund cu frecvenţele de
rezonanţă ale cavităţii aparatului vocal, fiind analizați din punct de vedere al numărului, distanţei dintre ei, frecvenţei
formaţionale, duratei, intensităţii şi lăţimii de bandă exprimată în Hz.13
Dintre formanți, formantul de nazalitate se localizează la nivelul F1 şi F2, în cazul consoanelor [m] şi [n],
reprezentând zonele în care se definește timbrul, (frecvențele sunetului) accentuate în diferite zone care funcționează
ca filtre acustice. Ca atare, formanții vor fi numerotați în următoarea ordine, după cum urmează:
F1, F2, F3, F4, F5, cu următoarele specificații:
- F1 : formantul fundamental, este zona laringiană, care realizează frecvenţa cea mai coborâtă sau joasă;
- F2 : este rezonatorul bucal, ale cărui schimbări sunt determinate de mişcările limbii;
- F3 : este rezonatorul labial;
- F4 : este rezonatorul determinat de îngustarea rezonatorului bucal în zona palatului;
- F5 : este rezonatorul nazal.14
Dintre caracteristicile individuale ale vocii mai fac parte:
- dinamica vocii;
- frecvenţa sunetului, (numărul de perioade într-o anumită unitate de timp);
- bara, (marchează explozia consoanelor, prezentă în cazul bandei late);
- bara de sonoritate, (formant de joasă frecvenţă a cărui prezenţă sau absenţă indică sonoritatea ori surditatea
vocalei sau a consoanei pe care o reprezintă);
- tranziţia, (parte componentă a unui formant care în comparaţie cu porţiunea stabilă a acestuia este deplasată
pozitiv sau negativ);
- locusul, (reprezintă punctul unde converg prelungirile tranziţiilor vocalelor care preced sau urmează o
consoană);
- durata fiziologică a vocalelor şi consoanelor, (măsurată atât în partea superioară, cât şi în cea inferioară);
- antiformanţii, (caracterizaţi prin minime de energie acustică, specifice sunetelor [m] şi [n], iar uneori anumitor
vocale). 15
8.36.3. METODELE DE IDENTIFICARE A VORBITORULUI

Literatura de specialitate, indică trei metode de identificare (recunoaştere) a vorbitorului:16
1). Recunoaşterea vorbitorului prin ascultare are ca fundament principiul conform căruia procesul de percepţie
auditivă şi procesul de identificare sunt esenţialmente subiective, în sensul că o voce particulară este asociată unui
individ sau unui grup.17
2). Recunoaşterea vorbitorului prin compararea vizuală a spectrogramelor are în vedere capacitatea de a
decide asupra identităţii sau nonidentităţii unei voci pe baza examinării vizuale a spectrogramelor. O spectrogramă
este reprezentarea grafică a unui set de sunete, în parametrii timpului, frecvenţei şi amplitudinii. Rezultatele obţinute
prin comparaţie spectrografică nu sunt concludente.18
12 http:/en. wikipedia.org/wiki/Formant
13 N. Wegener, “Cercetări de analiză şi de sinteză a vorbirii şi aplicaţiile lor în ştiinţă şi tehnică”, Telecomunicaţii, numărul 13, 1969, supracitat
Gh. Popa, op, cit, pag. 387
14Gh. Popa, op, cit, pag. 387
15 Idem, pag. 388
16Conform rezultatelor cercetării specialistului în domeniu Michael H. L. Hecker, Stanford Research Institute, în lucrarea “Speaker Recognition
an Interpretive Survey of the Literature”, Washington, U.S.A. 1971

17 Identificarea vorbitorului prin ascultare sau SLR (Speaker Recognition by Listening).
18 Identificarea vorbitorului prin spectrograme sau SRS (Speaker Recognition by Spectograms).
Spectrograma unui semnal vocal19
3). Recunoaşterea automată a vorbitorului foloseşte metode computerizate bazate pe teorii informatice şi pe
recunoaşterea după modele. Această metodă prezintă mai multe avantaje: obiectivitate, baze ştiinţifice concrete,
independenţa faţă de conţinutul vorbirii, posibilitatea compensării prin normalizare a unor diferenţe între cele două
eşantioane de voce comparate, rapiditate, exprimarea grafică şi numerică a rezultatelor obţinute.20
Astăzi, metoda de identificare a locutorului prin analiza vocii şi a vorbirii beneficiază de ultimele descoperiri
ale ştiinţei şi îmbină mai multe tipuri de analize într-o procedură unitară pentru obţinerea unui rezultat corect privind
identificarea provenienţei sunetului.21 Totodată, în investigaţiile criminalistice audio se utilizează ultimele două metode
menţionate, respectiv atât sisteme de recunoaştere automată a vorbitorului cât şi metode de analiză fonetico-
fonologică.22
În aplicaţiile criminalistice, procesul de identificare urmăreşte individualizarea vorbitorului. Acest proces poate
fi privit ca o activitate de excludere a bănuiţilor, plecând de la întregul grup de suspecţi şi sfârşind prin identificarea
persoanei. Factorul de individualizare depinde de gradul de asemănare dintre modelul de comparaţie şi înregistrarea
în litigiu, măsurat prin cele trei metode enunţate.
Ca și probleme care pot fi rezolvate prin constatările efectuate în laboratorul de fonoscopie, pot fi enumerate:
- stabilirea faptului dacă două eşantioane de voce şi vorbire aparţin sau nu aparţin aceluiaşi vorbitor;
- determinarea zonei dialectale din care provine un vorbitor nativ de limbă română, pe baza analizei vorbirii
acestuia (în cazul în care înregistrarea pusă la dispoziţie conţine suficiente elemente regionale de natură lexicală,
fonetică şi morfologică);
- analiza tonurilor DTMF în vederea determinării numărului de telefon apelat (expertiza unui semnal analizat
poate să conducă la identificare, compararea şi interpretarea, asemănător semnalelor ca tonurile de apelare
telefonice);
- efectuarea de copii ale înregistrărilor audio în format analog sau digital, ori efectuarea de conversii din format
analog în format digital şi invers, îmbunătăţirea calităţii unei înregistrări audio în vederea creşterii audibilităţii acesteia
prin aplicarea unor filtre;
- transcrierea conţinutului convorbirilor prezente într-o înregistrare audio în limita a maxim 5-10 minute
considerate relevante de către organul care a dispus lucrarea.23
19 https://www.google.ro/narrow/band/spectrogram/images
20 Identificarea automată a vorbitorului sau ASR (Automatic Speaker Recognition).
21 Gh. Popa, op, cit, pag. 396
22 metoda BATVOX
23http://www.politiaromana.ro/ro/structura-politiei-romane/unitati-centrale/institutul-national-de criminalistica/servicii/serviciul-expertize-
criminalistice
8.37. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR MIJLOACELOR DE
TRANSPORT
8.37.1. MODUL DE FORMARE A URMELOR
Prin urme ale mijloacelor de transport, se înțeleg acele modificări produse de sistemele de rulare, propulsie
sau alte părţi componente ale acestora, ca urmare a interacţiunii cu mediul sau cu alte obiecte cu care s-a venit în
contact. Examinarea în contextul săvârşirii unei fapte poate conduce la identificarea mijlocului de transport sau la
stabilirea unor circumstanţe în care a avut loc fapta (accidentele rutiere).Totodată se pot obţine date din care să se
deducă dinamica accidentului, direcţia de deplasare, viteza calculată după lungimea urmelor de frânare etc.24
Ca atare, mijloacele de transport, crează la locul faptei, o gamă variată de urme, care apar ca și transformări
materiale produse de mijloacele de transport ori de părţile componente ale acestora ce apar pe unele obiecte sau în
mediul înconjurător, în timpul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.25 Mijloacele de transport pot fi atât
creatoare, cât şi primitoare de urme și pe lângă urmele specifice sistemului de rulare, frecvent se întâlnesc şi urme
ale unor părţi din caroserie, ale diverselor subansamble cum sunt: (bara de protecţie, masca radiatorului, capotă,
faruri,) formate prin diverse modalităţi, cum sunt lovirile, tamponările, frecările. Ca și mod de formare a urmelor, cu
ocazia cercetării locului faptei trebuie căutate cu precădere urmele care stabilesc tipul de autovehicul. În practica
operativă, datorită modului de formare a urmelor în cazul evenimentelor/infracțiunilor, în care sunt implicate și mijloace
de transport de orice natură cu ocazia cercetării/investigării faptei vor fi căutate, fixate, ridicate și exploatate
următoarele categorii de urme:
- urme ale anvelopei (benzii de rulare/ale desenului antiderapant), unde banda de rulare formează un model
propriu fiecărei mărci şi model de autovehicul. Acest model se imprimă în totalitate sau parțial, clar sau îmbâcsit și
poate furniza informaţii privind tipul şi marca anvelopelor şi, pe cale de consecinţă, permit alcătuirea sau restrângerea
cercului de autovehicule echipate cu astfel de anvelope. Un element de apreciere îl reprezintă lungimea circumferinţei,
care se stabileşte prin măsurarea urmei între două repere (început şi sfârşit) alegându-se o particularitate sau o
neregularitate a desenului care se repetă după o rotire completă.
- ecartamentul autovehiculului (de la fr. ecartement) este distanţa dintre punctele centrale ale urmelor
anvelopelor din stânga şi dreapta de pe aceeaşi osie. În cazul roţilor duble, ecartamentul este distanţa între mediana
spaţiului liber dintre anvelopele din dreapta şi cele din stânga, de pe una şi aceeaşi osie, precum şi distanţa dintre
feţele interioare ale celor două şine de cale ferată. Ecartamentul autovehi-culului constituie un element general de
identificare, el fiind specific fiecărui tip şi model de autovehicul, iar valoarea acesteia va indica ecartamentul roţilor din
spate. Cel al roţilor din faţă nu poate fi stabilit atunci când urmele sunt drepte, formând două linii continue, întrucât
roţile din spate calcă peste urmele celor din faţă. Ecartamentul roţilor din faţă poate fi măsurat numai când acestea
sunt bracate şi deci lasă urme diferite (de pildă la un viraj), în încercarea de a se evita un obstacol sau de a redresa
autovehiculul intrat în derapaj.
În această situaţie se poate stabili şi ampatamentul, adică distanţa dintre centrul osiei din faţă şi al celei din
spate.
- ampatamentul autovehiculului, este distanţa dintre osia din faţă şi cea din spate a autovehiculului.
Dimensiunile ampatamentului sunt folosite în determinarea corectă a vitezei autovehiculelor după lungimea urmei de
frânare, atunci când frânele acţionează doar asupra roţilor din faţă ori spate.
- alte urme, care pot servi la stabilirea tipului de vehicul, cum ar fi și urmele din categoria urmelor materie cum
sunt: urme de sânge, urme de vopsea, urme sau pete de ulei, vaselină, benzină, motorină, urme provenite din
spargerea farurilor, geamurilor şi parbrizelor, urme de sol sau alte materii aflate pe roţi sau caroserie, părţi desprinse
din caroserie, garnituri sau racorduri de cauciuc, piese de la autovehicule, resturi de încărcătură, precum şi urmele
biologice (fire de păr, sânge, resturi de ţesut).26
Practica judiciară, a demonstat că urmele servesc în primul rând la reconstituirea dinamicii accidentului. În al
doilea rând prin intermediul urmelor se încearcã identificarea vehiculului generator al accidentului, şansele de
identificare cresc în cazul urmelor rezultate din contactul cu o piesă ce prezintă o anumitã configuraţie şi volum. Astfel

25Bercheşan Vasile, Marin Ruiu, Tratat de criminalistică . op. cit. pag. 267.
26 Idem. pag. 268.
urmele de contur (mască, faruri) facilitează recunoaşterea piesei, putându-se conchide că a fost posibil să se fi lovit
cu acea parte. Când urma reproduce fidel detalii strict individuale se poate chiar identifica vehiculul.
Pentru stabilirea tipului şi modelului mijlocului de transport, după urmele anvelopelor se folosec, de regulă:
lăţimea benzii de rulare, desenele anvelopei, ecartamentul şi ampatamentul, lungimea circumferinţei anvelopei. Pentru
identificarea propriu-zisă a autovehiculului după urmele anvelopelor se mai au în vedere şi următoarele elemente
individuale cum sunt:
- urmele exploziilor, tăieturilor, înţepăturilor;
- urmele de vulcanizare;
- defecte ale anvelopei;
- urmele lanţurilor antiderapante, a pietrelor intrate între frizurile anvelopei;
- elementele de uzură ale benzii de rulare.27
Ca atare, opinez că, identificarea anvelopei înseamnă implicit identificarea autovehiculului, cu condiţia ca
anvelopa să nu fie înlocuită.28
8.37.2. EFECTUAREA INVESTIGAŢIEI CRIMINALISTICE
Investigarea urmelor mijloacelor de transport, în vederea stabilirii tipului de vehicul, este posibilă prin
determinarea mai multor parametri reflectaţi în urme. Ca atare, o identificare generic sau de gen, se face pe baza
măsurării ecartamentului sau a lăţimii dintre roţile din spate ale autovehiculului, măsurare efectuată între centrul celor
două urme paralele. Această măsurare, se poate efectua și pentru roțile din faţă, însă aceasta este posibilă cu
exactitate numai în ipoteza în care vehiculul a virat, situaţie în care urmele roţilor anterioare nu mai sunt acoperite de
cele din spate, intrucât descriu un unghi de virare mai mic. O multitudine de date și informații pot fi obținute din studierea
desenului antiderapant, a lăţimii bandajului roţii, precum și a diametrului roții. Pentru anvelope, identificarea acestora
este posibilă, în afară de studierea elementelor de uzură și prin studierea corpurilor străine descoperite în nervurile
desenului antiderapant, ca şi loc de îmbinare al şinei metalice ce îmbracă roata.
Ca atare, privitor la examinarea şi intrepretarea urmelor descoperite, cu ocazia cercetării locului faptei se
poate stabili:29
- direcţia de deplasare, unde determinarea acesteia se face pe baza urmelor statice (de adâncime sau de
suprafaţă) ale desenului antiderapant, ca şi după forma picăturilor de ulei, a stropilor de apă sau noroi aruncaţi de roţi
în timpul mersului, urmele acestora având o formă alungită, cu partea ascuţită în direcţia de mers. Direcţia se mai
poate determina şi după forma urmelor de frânare, după gradul de imprimare al acestora, mai pronunţat în sensul de
mers, după unghiul de înclinare a vegetaţiei. La vehiculele tractate de către animale, determinarea direcţiei de mers
se face după poziţia copitei sau potcoavei.
- stabilirea vitezei de circulaţie, precum și a tipului de vehicul. Stabilirea vitezei de circulaţie, este posibilă în
principal, prin măsurarea lungimii urmei de frânare, ea fiind direct proportională cu viteza vehiculului. Lungimea urmei
de frânare depinde şi de gradul de aderenţă a anvelopelor la covorul asfaltic (ori de altă natură) şi eficienţa frânelor.30
Ca atare, calcularea vitezei de deplasare a vehicolului în momentul frânării se efectuează după formula: V=
STx254xQ/K, unde care ST, reprezintă lungimea urmei de frânare, 254 este un coeficient, Q coeficientul de aderenţă,
iar K coeficientul de exploatare a frânelor.31

28 În procesul verbal de constatare a stării tehnice a autovehiculului postaccident, trebuie să se facă consemnări cu privire la anvelope,
caracteristicele individuale ale anvelopelor, uzura acestora, ori unele rupturi descoperite pe banda de rulare, cu anumite particularităţi ale
acestora. Alături de aceste caracteristici, mai pot fi menţionate, drept trăsături de grup, desenul antiderapant lateral la anvelopele destinate
autovehiculelor de tonaj mare, redat în urmele de adâncime, distanţa dintre urmele create de roţile de pe aceaşi osie, numărul roţilor de pe osia
din spate etc.
29 L.Coman şi Gheorghe Diniţă, Cercetarea la faţa locului a acidentelor de circulaţie, M.I., Bucureşti, 1976, pag. 71.
30 Colectiv, ,,Tratat practic de criminalistică, vol. I Ed. M.I. Bucureşti 1976, pag. 163.
31 Lungimea urmei de frânare mai depinde şi de gradul de aderenţă al anvelopelor la suprafaţa drumului, determinat de uzura pneurilor, de starea
drumului (uscat, umed, acoperit cu mâzgă, pete de ulei, polei).

8.37.3. METODE ŞI MIJLOACE DE FIXARE A URMELOR MIJLOACELOR DE
TRANSPORT
Urmele mijloacelor de transport descoperite cu ocazia cercetării la fața locului, se fixează procedural prin
descrierea în procesul verbal de cercetare la fața locului, fotografiere, schița locului faptei, videofilmare. 32 În cadrul
descrierii acestor urme și concomitant cu ocazia efectuării măsurătorilor se va ține cont de: lăţimea fiecărei urme în
parte; circumferinţa roţii, distanţa dintre urmele roţilor de pe aceaşi osie, de la mijlocul uneia până la mijlocul celeilalte.
Totodată, se măsoară distanţa cuprinsă între urmele roţilor, din dreapta şi între urmele roţilor din stânga de pe aceeaşi
osie, ori distanţa dintre urmele lăsate de roţile exterioare şi apoi distanţa dintre urmele roţilor interioare de pe aceeaşi
osie.33 Trebuie avut în cedere că, urmele create de roţile din faţă se pot fixa numai la viraje, deoarece în mersul drept
ele sunt distruse de roţile din spate. În cazul urmelor de frânare, la descrierea acestora se determină câte sunt, unde
încep şi care sunt caracteristicile lor la oprire, lungimea fiecărei urme în parte, dacă urmele de frânare sunt pe o parte
sau pe ambele părţi ale autovehiculului, corpurile străine descoperite în urme şi cum anume se prezintă corpurile
respective, ce aspect şi ce culoare au ele.
Urmele de substanță depusă pe sol ori urmele de obiecte descoperite la locul faptei, acestea se descriu, la
început, sub aspect general, apoi se descrie fiecare urmă în parte, luând seamă de natura ei. Ca atare, în procesul-
verbal se vor descrie urmele sub formă de cioburi de sticlă, de obiecte ori resturi ale acestora, ce fel de obiecte,
provenienţa lor probabilă, aspectul şi culoarea lor, poziționarea acestora în raport e celelalte obiecte, numerotarea și
fotografierea acestora conform procedurilor și standardelor în vigoare. Pentru urmele de impact, acestea se descriu,
întâi, tot sub aspect general, adică pe ce fel de obiect se află, la ce înnălţime se află faţă de sol, aspectul şi dimensiunile
lor, mărimea fiecărei urme în parte, aspectul şi culoarea sa, corpurile străine care se observă în fiecare urmă, ce
culoare şi ce mărime au acele corpuri. Fotografierea urmelor descoperite la fața locului, urmărește fixarea
acestora cu toate detaliile lor. Tot ce este scris în procesul-verbal la fața locului, trebuie să fie ilustrat în fotografiile
efectuate la locul faptei și care sunt ilustrate în planșa fotografică, precum și în schița locului faptei.34 Urmele de
adâncime create de roțile mijloacelor de transport vor fi ridicate prin fotografiere și mulaje, folosind procedeele clasice
criminalistice (se va folosii gipsul, ipsozul), urmând a se proceda apoi la identificarea mijloacelor de transport suspecte
în vederea efectuării mulajelor de comparație.
8.37.4. EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ A URMELOR MIJLOACELOR DE

TRANSPORT
Înainde de efectuarea expertizei, se va proceda la prelevarea de pelicule de vopsea ori a altor materiale
necesare efectuării constatării/expertizei. Ca atare, vor fi obținute modele de comparație după banda de rulare, ori
după alte părţi care au creat urmele în funcție de caz.
Scopul urmărit în cazul constatării/expertizei, este de a identifica mijlocul de transport. În practica judiciară,
se cunoaște că, identificarea este posibilă și se face și prin examinarea urmelor de resturi de obiecte (cioburi de faruri,
fragmente de plastic specifice lanternelor stopurilor, părţi ale diverselor ornamente, pelicule de vopsea macroscopice
etc), resturi care fac posibilă reconstituirea piesei ori ansamblului din care a provenit, procedeu care se numeşte:
reconstituirea întregului după părţile sale componente.
De regulă, identificarea se realizează pe baza examenului comparativ, prin examinarea caracteristicilor
reflectate în urma descoperită la locul faptei şi modelele de comparaţie obţinute de la anvelopelele autovehiculului
suspect, luându-se în calcul atât caracteristicile lor generale cât şi detaliile specifice desenului antiderapant (uzura,
defectele de fabricaţie). Ca atare, expertiza criminalistică a urmelor mijloacelor de transport create de anvelope/benzile
de rulare, de alte părţi ale vehiculului, a resturilor de obiecte, precum şi a urmelor-materie este destinată să pună în
evidentă o serie de caracteristici generale şi individuale, pe baza cărora se stabileste tipul, modelul şi culoarea
autovehiculului, viteza şi direcţia sa de deplasare.35 În același timp, precum și în funcție de întrebările care se pun de
organul de cercetare penală, se mai determină și mecanismul de formare a urmei şi partea din autovehicul care a
creat-o, aspect necesar a fi clarificat îndeosebi în cazul prezentei urmelor pe corpul victimei.
32 Cuprinsul și forma procesului-verbal, trebuie să respecte prevederile art. 199 din N.c.p.p.
33 L. Coman, Gh. Diniţă, "Cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulaţie", Ed M.I. Bucureşti, 1970, pag.36.
34 Obiectele de dimensiuni mici, cum sunt peliculele de vopsea, cioburile de sticlă rezultate din spargerea oglinzilor retrovizoare, a geamurilor,
farurilor sau a parbrizelor, se vor ridica cu penseta. Ambalarea şi sigilarea se va face conform procedurilor şi standardelor în vigoare.
35 G. Iftimescu, în "Probleme de medicină judiciară şi de criminalistică", vol 1, Ed. Medicală, Bucureşti, 1964, pag. 125-127
De regulă, prin efectuarea experizei criminalistce a urmelor mijloacelor de transport, pot fi rezolvate
urmatoarele:
- dacă urma şi modelul pentru comparaţie au fost create de acelaşi vehicul;
- starea sistemului de frânare, dacă acesta acţionează uniform pe toate roţile;
- starea sistemului de direcţie ori a altor mecanisme;
- mecanismul de formare a urmei;
- defecţiunile tehnice prezentate de vehiculul în litigiu;
- ampatamentul şi ecartamentul autovehiculului;
- dacă leziunile victimei au fost create de autovehicolul prezentat pentru comparaţie sau de componentele
sale;
- mecanismul creării urmelor pe corpul victimei.
- diametrul anvelopei;
- dacă în momentul producerii impactului becurile autovehiculului erau aprinse;
- autovehiculul de la care provin fragmentele de sticlă sau particulele de vopsea găsite la faţa locului;36
8.38. URMELE PROVENITE DIN INCENDII
Aspecte generale.
Incendiul este un fenomen fizico-chimic prin care se produce arderea uneia sau a mai multor substanţe
combustibile în prezenţa oxigenului din aer.37 În procesul incendiului se creează urme utile cercetării criminalistice.
Ele constau din felurite obiecte sau substanţe parţial distruse, diferite reziduri ale arderii. Aceste urme nu
rămân în starea lor iniţială de formare, ci sunt distruse parţial prin activitatea desfăşurată pentru stingerea focului,
aflându-se astfel împreună şi cu urmele create în acest proces. Din aceste cauze, ele singure foarte rar conduc
nemijlocit la identificări criminalistice, fiind utile mai mult la stabilirea cauzelor declanşării incendiilor, procesului în care
s-au desfăşurat, precum şi la determinarea substanţelor ori obiectelor din care acestea provin.38 După cauzele care le
determină, incendiile sunt: naturale, accidentale şi cele produse premeditat de oameni (intenționate).39
8.38.1. INCENDII PROVOCATE DIN CAUZE NATURALE
Ca și cauze naturale, acestea sunt multiple și sunt determinate de: descărcările electrice naturale (fulgerul,
trăsnetul), razele solare, electricitatea statică, autoaprinderea, combustia uleiurilor şi grăsimilor animale sau vegetale,
cărbunii (autoaprinderea acestora). Printre cauzele naturale cele mai dese care produc incendii pot fi menționate
descărcările electricităţii atmosferice, cele provocate de razele solare şi autoaprinderile.
- descărcările electrice naturale fulgerul, trăsnetul.
Fulgerul, este rezultat în urma unui proces de descărcare electrică cauzat de o diferenţă de potenţial
electrostatic. Fulgerul se produce între nori încărcaţi cu sarcini electrice diferite, iar descărcarea între nor şi pamânt
provoacă un arc luminos, numit trăznet. Fulgerul străpunge, sparge, materialele rău conducătoare de electricitate,
unele suprafeţe putând fi incendiate, iar altele calcinate. Urmele de metalizare pot fi găsite uneori chiar şi pe corpul
persoanelor care, ţinând în mână obiecte metalice, au fost lovite de fulger.40 Fulgerul poate să parcurgă mai multe
puncte ce pot da naştere la mai multe focare de incendiu, ceea ce conduce la ideea că focul, incendiul a fost declanşat
de mâna unui infractor.41
Trăsnetul, este o descărcare electrică disruptivă, care se produce în atmosferă, de obicei, dar nu totdeauna,
în timpul furtunilor. Majoritatea trăsnetelor au loc la altitudine (în interiorul aceluiaşi nor sau între diferiţi nori) şi, de
obicei, nu sunt observate. Trăsnetele care se produc între nor şi pământ sunt numite negative sau pozitive.42 În general,
trăznetul loveşte clădirile înalte, reţelele electrice, construcţiile metalice, apa râurilor şi a lacurilor, arborii înalţi şi izolaţi,
cu trunchiuri drepte, mai des plopul, stejarul, salcia, părul, arborii de esenţă răşinoasă, şi mai rar teiul, mărul, nucul.

37Arderea este posibilă numai în condiţiile existenţei a trei factori: prezenţa combustibilului, material susceptibil să treacă în stare de combustie
în prezenţa focului sau a temperaturilor înalte; prezenţa carburantului, substanţă care întreţine arderea, adică oxigenul din aer sau substanţe
care pot ceda oxygen, amorsarea, prin realizarea energiei de aprindere sau prin sursă de foc.
39 T. Bălulescu, V. Măcriş, Prevenirea incendiilor, Ed. Tehnică Bucureşti, 1979, pag. 23
40 Marin Ruiu, G. Panfil, op. cit. pag. 156.
41 Bercheşan Vasile, Marin Ruiu, Tratat de criminalistică . op. cit. pag. 278.
42 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică ed. A II-a revizuită Universul juridic, pag. 210.
Pe corpul şi pe hainele victimelor omeneşti, trăznetul creează, de asemenea, urme care se deosebesc cu uşurinţă de
arsurile produse prin arderi de altă natură. Pe haine, trăznetul produce găuri, rupturi sau arsuri, hainele din material
plastic şi obiectele de metal din buzunare se topesc ori se magnetizează, iar aurul poate ajunge până la volatilizare.
Pe piele se creează orificii mici, cu borduri carbonizate sau, alteori, eriteme arborescente, adesea cu excoriaţii sub
formă de ferigă, care poartă şi denumirea de „figură de trăznet”.43
- razele solare, sunt generatoare mai rar de incendii, doar în situaţii când sunt concentrate prin intermediul
unor obiecte într-un singur focar fixat pe substanţe sau obiecte inflamabile.
Se pot declanşa incendii, ca urmare a acţiunii lor directe asupra unor substanţe ori materiale uşor inflamabile
sau când sunt focalizate de diferite obiecte din sticlă, cioburi, oglinzi sferice. În aceste situaţii, în locurile în care sunt
proiectate fasciculele concentrate ale razelor solare vor fi create focare specifice.44 De regulă, obiectele cu capacitate
de concentrare a razelor solare într-un singur punct pot fi deosebit de variate ca destinaţie, formă sau mărime. Esenţial
este ca ele să fie transparente, cu rol de lentile convergente (ca cioburi de sticlă, vase de sticlă pline cu apă, ochelari
ori alte lentile) sau cu proprietăţi de oglinzi concave.45
- autoaprinderea, constă în încălzirea sau autoîncălzirea unei substanţe combustibile până la valoarea
temperaturii de autoaprindere, specifică, fără a veni în contact direct cu o sursă exterioară de aprindere.
Autoaprinderile, mai pot să apară și din cauza unor procese chimice de descompunere a substanţei şi de fixare
excesivă a oxigenului din aer. Aşa se întâmplă în cazul depozitelor de cărbune, bumbac, făină de grâu, dacă nu au
aerisire corespunzătoare. De asemenea, unele uleiuri vegetale ajung să se aprindă din cauza transformării la suprafaţă
în răşini inflamabile, prin absorbţia oxigenului din aer.46
În raport de natura reacțiilor și proceselor ce produc autoîncălzirea avem:
- autoaprindere de natură fizico-chimică, (aprindere de substanţe combustibile stimulată atât de procese
chimice cât şi de factori de natură fizică);
- autoaprindere biologică, aprinderea unor produse vegetale (furaj, borhot, rumeguş de lemn, tutun etc.) sau
a unor produse de origine animală (lână, păr, pene);
- autoaprindere de natură chimică, (aprindere spontană a unor substanţe în contact cu oxigenul din aer, apă
sau compuşi organici).
8.38.2. INCENDII PRODUSE ACCIDENTAL ORI DIN CELE MAI DIVERSE CAUZE TEHNICE
Practica operativă, ne relevează că, cea mai frecventă cauză de declanşare a unor incendii o constituie
scurtcircuitarea conductorilor electrici datorită defectelor de izolaţie, a fisurării conductorilor, a supraîncălzirii, datorate
suprasolicitării, a unor lovituri mecanice, a fenomenului de îmbătrânire a izolaţiei conductorilor etc. Cu ocazia cercetării
locului faptei, sunt descoperite acele urme principale („perlările”), care ne au cele mai multe indicii în cazul
scurcircuitărilor.47 Aceste perlări constau în formarea unor particule globulare, sferice, cu aspect de perle de diferite
mărimi, de culoare albastru-verzuie pe suprafaţa conductorilor în punctele de contact şi carbonizarea materialului
izolator al conductorilor din interior spre exterior.
Ca și incendii produse accidental pot fi enumerate: improvizaţiile efectuate la instalaţiile de încălzire,
depozitarea de substanţe uşor inflamabile în apropierea surselor de căldură, folosirea incorectă a unor substanţe cu
grad mare de inflamabilitate, fără a se lua măsurile necesare aprinderii vaporilor substanţelor folosite.48
Ca și alte cauze generatoare de incedii avem:
- focul deschis, mai ales cel nesupravegheat, constând în lămpi şi feştile aprinse, chibrituri, lumânări, precum
și alte diferite materiale combustibile ce pot declanşa incendiul.
- acţiuni mecanice cum sunt: frecări, zgârieturi, loviri, pot genera scântei care pot duce la producerea
incendiului.

44Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, pag. 360.
46 Idem, op, cit, pag. 159
47Locul faptei, poate oferi o multitudine de urme și date despre producerea incendiului şi anume: focarul incendiului, locul de scurcircuitare,
urmele de carburanţi şi lubrifianţi, urmele ce pot indica deplasarea focului din epicentrul focarului, dacă incendiul a fost declanşat cu intenţie,
din neglijenţă sau datorită unor cauze naturale.
8.38.3. INCENDII PREMEDITATE SAU PROVOCATE
Sunt frecvent întîlnite în practica judicară, fiind o infracțiune care generează serioase pagube materiale
(distrugeri) și uneori victime umane, prin prizma suspecților cunoscuți sub denumirea de “piromani“, prezentând un
pericol major pentru viaţa şi sănătatea oamenilor.49
Această categorie de incendii este clasificată în:
- incendii cu aprindere imediată, care lasă urme mai puţine la locul faptei, unde suspectul nu dispune de timp
suficient pentru a se îndepărta prea mult de la locul incendiului. Sunt întâlnite în locurile mai puţin umblate și nepăzite,
ce asigură îndepărtarea incendiatorului fără a fi văzut, sau în actele de răzbunare sub impulsul momentului, când
infractorul nu şi-a organizat în mod temeinic activitatea infracţională.50
- incendii cu aprindere întârziată.
Pentru incendiile cu aprindere întârziată suspectul se folosește de anumite mijloace tehnice speciale. Acestea
sunt folosite pentru a declanșa incendiul mai târziu, pentru a-i da posibilitatea autorului să se îndepărteze de locul
faptei, pentru a-şi crea un alibi şi totodată să lase impresia unui incendiu accidental.51
Dintre mijloacele folosite în aprinderile cu întârziere enumerăm: fitiluri de bumbac impregnate cu lubrifianţi
sau alte materiale de întreţinere a focului; acoperirea unui bec sub tensiune cu o cârpă şi mai multe straturi de hârtie.
Becul la un anumit grad de temperatură va face explozie împrăştiind hârtia aprinsă în jurul său; scoaterea sârmei de
nichelină dintr-un reşou şi intinderea ei sub tensiune printre mai multe obiecte uşor inflamabile; baloane din plastic
pline cu neofalină prinse de o sârmă de nichelină pusă sub tensiune, dispozitive cronometrate prin ceasuri electronice
sau cu arc pentru programarea unei explozii sau aprinderi directe pentru o anumită oră.
8.39. URMELE BIOLOGICE DE NATURĂ UMANĂ

8.39.1. CONSIDERAŢII GENERALE
Conform literaturii de specialitate, urmele biologice, în sens criminalistic, sunt reprezentate de acele tipuri de
probe, care sunt constituite din celule nucleate, țesuturi sau secreții fiziologice, în compoziția cărora sunt prezente
elemente pe baza cărora poate fi identificată persoana/individul de la care provine.52 Ca atare, urmele biologice cuprind
în general totalitatea urmelor alcătuite din organisme biologice (microorganisme, plante, animale) sau componente ale
acestora (organe, ţesuturi), precum și cele umane (sânge, secreţii, diverse tipuri de ţesuturi, fire de păr sau celule).
Abordarea ar fi limitată excluzâdu-se situaţiile în care urmele de sol care conţin microorganisme cu areal foarte restrâns
(soluri sărăturoase sau acvatice), larvele insectelor, fragmentele vegetale, polenul, firele de păr şi sângele animal, pot
constitui dovezi care pot proba prezenţa suspecţilor la locul infracţiunii, participarea acestora la acte de braconaj, sau
timpul scurs de la deces.53
Cu ocazia efectuării cercetării la fața locului, pot fi găsite anumite particule de materie având caracteristici
mecanice invizibile ori slab vizibile cu ochiul liber, putând fi cercetate numai prin folosirea metodelor microanalitice,
care sunt cunoscute sub denumirea de microurme biologice.54 Acestea, (microurmele biologice) pot fi definite, ca fiind
acele tipuri de urme care pot fi transferate de la o persoană pe diverse obiecte suport, sau pe o altă persoană şi care
nu pot fi observate macroscopic (microurmele pot fi sub formă de celule epiteliale, transpiraţie, mătreaţă, salivă etc. ).
Transferul urmelor biologice, se poate realiza în mod direct sau indirect pe corpul unei persoane, pe
îmbrăcămintea acesteia sau pe un obiect găsit la faţa locului.
Transferul direct (primar), se realizează prin:
- transferul produşilor biologici care aparţin suspectului:
- pe victimă pe corpul acesteia sau pe obiectele sale de îmbrăcăminte;
- pe un obiect din zona unde acesta şi-a desfăşurat activitatea ilicită;
- transferul produşilor biologici care aparţin victimei:
- pe suspect, pe corpul acestuia sau pe obiectele sale de îmbrăcăminte;
- pe un obiect din câmpul infracţional;
49 Piromanie (afecțiune psihică), N.a.

50 Marin Ruiu, Georgică Panfil op. cit. pag. 159.
51 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică ed. A II-a revizuită Universul juridic, op.cit. pag. 212.
54În cazul geneticii judiciare, noţiunea de microurmă biologică presupune existenţa unei cantităţi foarte mici de ADN.
- transferul produşilor biologici care aparţin unui martor
- pe victimă sau suspect;
- pe un obiect din câmpul infracţional.
Transferul indirect (secundar), se realizează prin:
- pot fi transferaţi victimei, suspectului sau pe un obiect printr-un intermediar. Transferul, se
realizează prin faptul că nu există contact fizic nemijlocit între sursă şi suport, (transfer secundar).55
8.39.2. CLASIFICAREA URMELOR BIOLOGICE

Conform literaturii de specialitate, urmele biologice se clasifică în:
- produse de excreţie: materii fecale, spermă, meconiu, urină, lichid amniotic, vernix caseosa (grăsimea nou
născutului), lohii (secrețiile specifice lăuzei), vomismente;
- produse de secreţie: salivă, transpirație, colostru, lapte matern, secreţie nazală, secreţie vaginală;
- ţesuturi moi: sânge (lichid sau uscat), masă cerebrală, ţesut muscular, piele;
- ţesuturi dure (cheratinoase): fire de păr, unghii, cartilaje;56
- preparate citologice fixate pe lamă de sticlă;
- celule epiteliale fixate pe diferite suporturi;57
Totodată, conform specialiștilor în domeniu, văzută și din perspectiva valorii urmei în direcţia identificării
persoanei care a creat-o, genetica judiciară clasifică probele biologice în trei categorii:58
- urme cu înalt grad de precizie în identificarea profilului genetic;59
- urme cu potenţial în definirea profilului genetic;60
- urme cu potenţial în analizele genetice mitocondriale.61
8.39.3. REGULI PRIVIND RECOLTAREA ȘI MANIPULAREA PROBELOR BIOLOGICE

Cu ocazia efectuării cercetării locului faptei și totodată, pentru a se putea exploata eficient materialul biologic
recoltat este necesară respectarea următoarelor reguli de către personalul abilitat în domeniu:
a) Înainte de recoltare, se va verifica și pregătii echipamentul de protecție conform normelor, procedurilor și
standardelor în vigoare cu:
- mănuşi de unică folosinţă, sterile, fără pudră;
- ochelari de protecţie, mască de protecţie pentru gură, bonetă;
-purtarea vestimentaţiei/încălţămintei sterile (de unică folosinţă ori sterilizabile);
b) Ca și reguli generale pentru recoltarea şi manipularea urmelor biologice avem:62
- pentru recoltarea și manipularea urmelor se va folosi instrumentar steril şi mănuşi sterile din latex care
trebuie să fie schimbate după fiecare recoltare;
- în timpul desfăşurării activităţii în câmpul infracţional, pentru identificarea, fixarea, recoltarea, conservarea
şi ambalarea urmelor sau microurmelor biologice este interzis fumatul sau consumul de băuturi şi alimente;
55Urmele biologice, pot fi transferate în mod direct pe corpul unei persoane, pe îmbrăcămintea acesteia sau pe un obiect găsit la faţa locului.
Depuse pe suporturi, lichidele biologice aderă sub formă de pete. Urmele biologice solide (ţesuturi, fire de păr) se pot depune pe obiecte prin
contact direct.
56 V. Bercheşan, M. Ruiu , op. cit. pag. 289
57 Manual de bune practici, pag. 18
59Sânge, lichid seminal (care chiar dacă nu conţine spermă, are suficient material pentru efectuarea analizelor ADN), salivă, (indiferent de pe ce
tipuri de obiecte este recoltată; ţigări, periuţe de dinţi, ambalaje ale ţigărilor de foi, măşti, veselă, timbre şi plicuri poştale);
60Secreţie vaginală (în cazurile de viol poate conţine un amestec de celule provenind de la victimă şi agresor), secreţii nazale, păr (numai părul
smuls are valoare pentru analizele nucleare ADN), fragmente de ţesuturi, celule ale pielii, urină, oase (măduva poate fi analizată chiar şi în cazuri
de descompunere avansată);
61 Probe biologice sub formă de microurme sau degradate aproape în totalitate. Pentru cazurile în care cantitatea de ADN este foarte redusă
(cum este cazul analizei unor ţesuturi precum oase, dinţi şi păr), probabilitatea obţinerii unor rezultate valorificabile prin genotiparea ADN
mitocondrial (mtADN) este mai mare decât prin folosirea markerilor polimorfici care se află în ADN nuclear.
62 Regulile vor fi aplicabile atât organelor de urmărire penală cât și specialiștilor criminaliști, deoarece purtarea echipamentului de protecţie este
obligatorie pentru desfăşurarea activităţiilor din câmpul infracţional (N.a.)

- nu se atinge cu mâna descoperită zonele/suprafețele obiectelor unde se presupune că există urme sau
microurme biologice;
- nu se vor manipula simultan mai multe urme;
- urmele nu trebuie să vină în contact una cu cealaltă în timpul recoltării, pentru a prevenii intercontaminarea
acestora;
- urmele biologice recoltate aflate în stare umedă vor fi uscate în incinte special destinate acestui scop,
folosind condiţiile atmosferice sau surse de ventilaţie indirectă, la temperatura ambiantă;
Toate urmele/microurmele biologice ridicate, vor fi protejate, evitându-se contaminarea acestora în momentul
colectării.
8.39.4. REGULI PRIVIND AMBALAREA ȘI DEPOZITAREA URMELOR BIOLOGICE

Ambalarea şi depozitarea urmelor biologice se realizează după cum urmează:
- pentru obiectele textile care pot fi tăiate, se decupează urma, după ce aceasta a fost fotografiată iar poziţia
sa notată în detaliu, şi se ambalează direct dacă este uscată. Dacă este umedă, aceasta se usucă şi apoi se ambalează
individual în plicuri din hârtie;
- pentru obiectele purtătoare de urme sau microurme biologice care sunt transportabile, avem: dacă urmele
nu sunt uscate, vor fi lăsate să se usuce în incinte destinate acestui scop, fără a utiliza surse de căldură. Ambalarea
se execută astfel încât să se păstreze distribuţia originală a petelor de sânge. Toate obiectele astfel colectate vor fi
înregistrate cu atenţie, pentru a se evita confuziile.
- pentru ţesuturile biologice moi, osoase, fragmentele de organe, urină lichidă sau alte materiale biologice,
acestea trebuie să fie ambalate separat în recipiente etanşe. Pentru aceasta, se vor folosii eprubete, cutii, sticle, din
sticlă sau material plastic. Recipientul se etichetează pentru individualizare şi se congelează imediat. În aceste condiţii
se păstrează până se analizează;
- pentru urmele şi microurmele uscate, tampoanele pe suprafaţa cărora a fost transferat material biologic,
eşantioanele şi obiectele ridicate din câmpul infracţiunii, care sunt uscate în prealabil dacă este cazul, se ambalează
mai întâi în hârtie sau plicuri sterile, apoi în cutii din carton sau saci din hârtie. Se depozitează la temperatura camerei,
fără a fi supuse luminii solare directe.
- în cazul țesuturilor biologice care nu pot fi uscate, acestea se ambalează în recipienți din sticlă sau material
plastic, depozitându-se la o temperatură cuprinsă între -16 şi -20°C.
Regula generală care trebuie respectată la ambalare, constă în aceea că fiecare urmă descoperită trebuie
să fie recoltată şi ambalată separat și toate urmele ambalate trebuie etichetate. La transportul urmelor biologice
congelate, trebuie să fie menţinută temperatura de conservare prin folosirea lăzilor frigorifice sau a gheţii, pentru ca
materialul biologic să nu se decongeleze, iar traseul acestora să fie cât mai scurt.63
Finalizarea cu succes a expertizării urmelor biologice, ridicate cu ocazia cercetării locului faptei, depinde de
modul în care urmele sunt ridicate, ambalate, conservate și transportate. De o importanță deosebită este tehnica de
recoltare și de înregistrare a probelor, cantitatea și natura acestora, modul de manipulare și ambalare, condițiile de
conservare. Totodată, organele de urmărire penală și specialiștii în domeniu, pentru a realiza cu succes scopul
procesului penal și a realiza o probațiune corespunzătoare trebuie să rețină că:
- dacă ambalarea este incorectă, probele se pot contamina;
- dacă recoltarea este incorectă, probele se pot distruge;
-dacă probele nu sunt documentate și înregistrate corect înaintea ridicării, originea acestora poate fi
contestată.
63
Manual de bune practici, pag. 22
8.40. URMELE DE SÂNGE.
Aspecte generale.
Sângele este un ţesut fluid complex, care împreună cu limfa şi lichidul interstiţial, formează mediul intern al
organismului.64 Sângele reprezintă circa 1/3 din greutatea corporală a unei persoane, iar volumul total al sângelui
circulat este de aproximativ 5 litrii, acesta fiind în permanentă mişcare în sistemul vascular şi în spaţiile tisulare (partea
lichidă), acesta fiind pompat cu ajutorul inimii (cordului).65 Sângele ca urmă biologică provine în urma unor hemoragii
provocate de ruperea sau secţionarea vaselor sanguine. Astfel, în funcţie de sursă hemoragiile pot fii: capilare,
venoase sau arteriale, după vasul care sângerează.
8.40.1. Cercetarea urmelor de sânge.
Urmele de sânge prin frecvenţa cu care sunt întâlnite în câmpul infracţional, ca şi prin posibilitățile de
identificare pe care le oferă, deţin o pondere particulară în cadrul investigaţiilor criminalistice.66 La faţa locului, urmele
de sânge pot fi descoperite sub formă de picături, bălţi, împroşcări, cruste, mânjituri, în funcţie de mecanismul de
formare. Acestea pot fi formate prin stropire, prelingere, ţâşnirea dintr-o zonă puternic vasculatizată, contactul direct
între regiunea care sângerează şi suportul pe care se formează urme etc. Suprafeţele de suport pe care se pot
identifica urmele de sânge pot fi absorbante, (produse textile, pământ, nisip, tencuială) sau neabsorbante, cum ar fi
(metale, suprafeţe de lemn lăcuite, unele materiale plastice casante).67
Literatura de specialitate menţionează faptul că, în funcţie de aceste suporturi, aspectul urmelor de sânge
poate fi:
- cu densitate uniformă, având margini bine delimitate;
- cu densitate neuniformă, având marginile difuze.
Cu privire la aspectul unei picături de sânge, acesta este influenţat şi de înălţimea de la care acesta a căzut,
unde pe măsură ce înălţimea de la care cade, picătura de sânge va creşte şi unde pe lângă urma de bază vor apărea
şi stropi secundari, cu aspect diferit.
Factori ce influenţează forma urmelor de sânge:68
- Natura şi forma suportului pe care au rămas.
Unde, în funcţie de natura suportului, urmele de sânge pot fi absorbite de acesta, cum este cazul suporturilor
din material textile, ori pot rămâne la suprafaţă formând un strat sau o crustă distinctă, cum este cazul urmelor formate
pe mobilă, parchet, linoleum.
- Culoarea urmelor de sânge.
Aceasta diferă în funcţie de vechimea, cantitatea, natura suportului şi a factorilor care acţionează supra lor:
temperatură, lumină, diverşi agenţi fizici şi chimici şi unde o urmă proaspătă are culoarea roşu-stacojiu şi un luciu
caracterisctic. În timp luciul dispare, urma devenind solzoasă, iar culoarea variază de la brunet-roşcat spre maroniu şi
negru.
- Înălţimea de cădere. Căderea pe un plan orizontal de la o înălţime mică (până la 150 cm), s-a constatat că
urma este relativ compactă şi cu marginile mai mult sau mai puţin zimţate. Odată cu creşterea înălţimii de cădere, pe
lângă urma de bază vor apărea şi stropi secundari, cu aspect diferit: puncte, benzi, virgule.
- Unghiul de incidenţă. Pe plan oblic, petele de sânge au formă ascuţită, vârful fiind orientat către direcţia de
deplasare a urmei create.
- Vechimea urmei. Coagularea sângelui este mult întârziată la o temperatură scăzută a mediului ambiant şi a
suportului pe care se află. Timpul de coagulare mai poate fi mărit şi atunci când urma de sânge are o grosime mai
mare.
- Influenţa factorilor de mediu extern. Sub acţiunea frigului, acesta determină o menţinere cvasiconstantă a
formei, dimensiunii şi conturului urmei de sânge, culoarea fiind uşor modificată în timp. Pentru temperaturi peste 0° C
64 C-tin Drăghici Adrian Iacob, op. cit. pag. 238.

65Alte surse: circa 8% din greutatea corporală şi este compus din plasmă (un lichid galben, citrin) şi elementele figurate (celule albe, roşii şi
trombocitele), care plutesc în plasmă.
66 Emilian Stancu, op.cit. pag. 138.
67 M. Ruiu, G. Panfil, op.cit. pag. 167.
68 C-tin Drăghici, M. Lupu, Tehnică criminalistică, ediţia a-II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Fundaţia Cultulară Libra, Buc. 2004, op. cit. pag. 187.
la urma de sânge se observă o modifcare a formei, dimensiunii, conturului, precum şi schimbarea culorii de la roşu la
cenuşiu, unde în raport cu procesul de putrefacţie, urma devine negricioasă.
- Influenţa factorului de ordin intern. Este specifică proceselor de putrefacţie, ca urmare a prezenţei
substanţelor de natură organică, care intră în componenţa masei sanguine. Astfel, culoarea urmei de sânge se închide,
căpătând o nuanţă verzuie.
- Măsuri întreprinse pentru îndepărtarea urmelor de sânge. Asupra urmelor de sânge, o acţiune importantă
o au acţiunile exercitate de om, respectiv de persoana care caută să îndepărteze pata prin acţiuni de: răzuire, spălare.
8.40.2. Căutarea şi ridicarea urmelor de sânge.
Urmele de sânge, pot fi descoperite pe următoarele suporturi:
- la locul descoperirii victimei.
- corpul şi îmbrăcămintea victimei ori agresorului;
- pe obiectele din jurul persoanei care sângerează;
- pe traseul străbătut de persoana care sângerează;
La locul faptei, în urma transferului urmei biologice (transfer direct sau indirect), aceasta rămâne ataşată pe
suport fie prin absorbţie fie prin stratificare. În practica judiciară, deseori este dificilă detectarea urmelor de sânge
(prezente doar în formă latentă). Acestea variază în funcţie de vechime şi de suprafaţa pe care se află şi pot avea
culori începând de la roşu până la negru. Tocmai de aceea, pentru detectarea acestora trebuie să fie folosite procedee
suplimentare, cum ar fi utilizarea surselor de iluminare cu lungimea de undă ultraviolet (UV) sau alte metode speciale
(de ex. utilizarea Luminolului).
Metoda de recoltare depinde de tipul urmei sau microurmei, precum şi de modul în care aceasta se prezintă,
(lichidă, solidă, uscată).
Astfel, metodele de recoltare sunt după cum urmează:69
- Urmele de sânge lichid,70 vor fi ridicate prin transfer pe un tampon din bumbac (recoltor standardizat) steril.
Pot fi folosite tampoane curate din bumbac (tip feşe) pentru absorbţia sângelui lichid sau a cheagurilor, fără a fi
absorbite zonele în care există numai ser (lichid incolor).
Sângele astfel transferat va fi uscat, pe suportul de recoltare şi apoi ambalat într-un plic din hârtie sterilă sau
în eprubetă din material plastic (cutia din carton) special destinată, cu rolul de a proteja fizic de următorul ambalaj (plic,
colet) în care se va introduce şi se va eticheta.
Totodată, toate urmele recoltate, conservate şi ambalate trebuie să fie etichetate cu numărul dosarului, data,
ora, locul şi numele persoanei care a recoltat.
- Urme de sânge aflate în stare umedă pe ţinute vestimentare, unde hainele, ţinuta vestimentară, vor fi depuse
pe suprafeţe curate şi lăsate să se usuce. Ca regulă obligatorie, nu se vor ambala niciodată obiecte de îmbrăcăminte
(haine, ţinută vestimentară) în ambalaje din material plastic;
- Urme de sânge uscat aflate pe obiecte. Unde pot fi întâlnite două cazuri:
- obiecte care pot fi detaşate;
- obiecte care nu pot fi transportate sau decupate.
Pentru obiectele care pot fi detaşate, partea care conţine urme de sânge, va fi tăiată cu ajutorul unui
instrument în prealabil sterilizat. Apoi fiecare fragment tăiat va fi ambalat separat în hârtie, iar ambalajul final va fi
etichetat. Pentru obiectele care nu pot fi detaşate sau decupate, procedura prevede că, se va lua un tampon steril şi
se umectează cu apă sterilă. Apoi se va trece uşor capătul din bumbac al acestuia peste zonele respective, astfel încât
să se poată realiza o concentrare a microurmelor într-o anumită parte a tamponului, unde se vor preleva câte două
urme din aceeaşi regiune. În continuare, tampoanele se usucă în condiţii sterile, ferite de surse de căldură ori radiaţii
solare. Fiecare urmă se ambalează separat în două plicuri din hârtie care vor fi etichetate corespunzător. La această
probă se va preleva o urmă de control (contraprobă) dintr-o zonă adiacentă care nu conţine microurme de sânge.
69 Conform normelor, procedurilor şi standardelor în vigoare.(n.a.)

70 Dacă nu poate fi respectată procedura de mai sus, atunci urmele de sânge lichid se colectează cu o seringă sterilă sau cu o spatulă, dacă
sângele este coagulat, şi se depun într-un recipient (eprubetă) din sticlă sau material plastic, se adaugă o substanţă de conservare, se agită
energic şi se închide ermetic. Proba astfel conservată poate fi păstrată la o temperatură de aproximativ 40oC, pentru o perioadă de maxim 30
zile.(n.a.)
8.40.3. Interpretarea urmelor de sânge.
Intrepretarea urmelor de sânge la locul faptei prezintă importanţă pentru clarificarea împrejurărilor săvârşirii
faptei.71 După forma luată de o picătură de sânge poate fi stabilită înălţimea de la care a căzut, marginile urmei fiind
cu atât mai zimţate cu cât înălţimea este mai mare. O urmă de sânge creată de o persoană în mers are o formă
alungită, apropiată de aceea a unui semn de exclamare, cu partea ascuţită în direcţia deplasării.72 Totodată după
forma, dispunerea şi cantitatea stropilor, se poate stabilii dacă sângele provine din artere sau vene.
Stropii de sânge aflaţi pe perete, la o înălţime mai mare de 1,50 m., conduc la presupunerea că persoana
lovită se afla în picioare la momentul respectiv.73 Prezenţa unui număr mare de urme, împrăştiate pe o mare suprafaţă
în încăpere, poate indica faptul că victima s-a zbătut sau a avut loc o luptă. Acest aspect poate conduce şi la ideea că
autorul infracţiunii are obligatoriu urme de sânge pe obiectele de îmbrăcăminte ori pe corp. Dârele de sânge mai pot
indica şi direcţia în care a fost deplasat cadavrul.74 De asemenea, există şi posibilitatea determinării grupei de sânge
a autorului prin depistarea la faţa locului a altor urme de sânge, decât ale victimei.
Alte informaţii ce pot fi obţinute prin intrepretarea urmelor de sânge la faţa locului pot fi:
- calcularea unghiului de impact al picăturilor sau stropilor de sânge cu diferite suprafeţe;
- determinarea punctului de origine a urmelor de sânge;
- calcularea înălţimii de la care a căzut sângele care a creat urmele;
- stabilirea direcţiei de deplasare a persoanei şi a drumului parcurs de aceasta în locul faptei;
- demonstrarea mutării cadavrului de la locul în care s-a produs agresiunea;
- precizarea poziţiei victimei, agresorului şi a obiectelor în timpul sângerării;
8.40.4. Categorii de expertize ce se pot efectua şi probleme ce pot fi rezolvate
prin expertiză.
Categorii de expertize ce se pot efectua:
- expertiza pentru stabilirea grupei sanguine;
- expertiza pentru stabilirea speciei fiinţei;
- expertiza pentru stabilirea sexului.
Probleme ce pot fi rezolvate prin expertiză:
Atunci când se prezintă numai urma:
- sexul persoanei de la care provine urma;
- vechimea urmelor;
- regiunea anatomică care a sângerat;
- dacă pata este de sânge sau nu;
- natura urmei (sânge uman sau animal);
- grupa sanguină a sângelui analizat;
- starea de sănătate a persoanei de la care provine sângele;
- poziţia corpului persoanei ce a sângerat în momentul creării urmei de sânge;
- dacă sângele conţine impurităţi şi de ce natură sunt.
În cazul în care se prezintă urma şi modelele de comparaţie:75
- dacă urma de sânge ridicată de la faţa locului are aceeaşi grupă sanguină cu pata de sânge
prezentată ca model de comparaţie;
- dacă există alte indicii de asemănare între urmă şi proba de sânge.
8.40.5 Identificarea biocriminalistică pe baza profilului ADN.
Importanţa geneticii judiciare în cercetarea criminalistică.
Procesul de identificare a unei persoane începe în momentul în care aceasta lasă la locul infracţiunii o urmă
biologică, ce conţine în mod necesar, material genetic. Urmează prelevarea probei de către criminalist apoi analiza de
laborator care are drept punct terminus traducerea materialului genetic într-un cod cu formulă unică, irepetabilă,
71E. Stancu, op. cit., pag. 147.

72M Dragomir, Gh. Asanache, op.cit. pag. 197, 198, supracitat, E. Stancu, op. cit., pag 141.
73M. Ruiu, G. Panfil, op.cit. pag. 169.
74 E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 2001, pag. 164.
75Modelele pentru comparaţie se ridică de la victimă, făptuitor sau persoana suspectă, conform normelor şi procedurilor în vigoare.
specifică unui singur purtător al acelei informaţii genetice. Astfel, singurele celule din organism fără nucleu, deci fără
ADN, sunt acelea cunoscute sub numele de „globule roşii” din sângele uman.
Totuşi sângele este compus nu numai din hematii, ci şi din alte elemente celulare ce pot fi separate doar prin
procedee de laborator, probabilitatea ca la faţa locului să nu se găsească celule purtătoare de ADN fiind aproape
nulă. Răspunsurile pe care a trebuit să le dea ,,Criminalistica,, au fost acelea referitoare la numărul de analize de locaţii
ADN, respectiv la aranjarea sau succesiunea tipurilor de nucleotide care pot duce la evidenţierea certă a diferenţelor
existente între două amprente genetice aparţinând unor persoane diferite. Astfel, analiza genetică marchează un debut
al unei noi epoci care suscită un salt fără precedent în lumea medico-legală, comparabil cu introducerea amprentelor
digitale acum mai bine de un secol. În prezent există instrumente puţine în medicina legală care să permită o identificare
umană completă şi precisă ca analiza ADN. Capacitatea de identificare validă şi fiabilă prin intermediul bagajului
genetic moştenit de la părinţi poate să furnizeze probe incriminante pentru a susţine o anchetă sau să ajute la
exonerarea persoanelor acuzate pe nedrept.
Caracteristica ADN-ului care conţine compuşi chimici simpli se reliefează prin utilitatea şi longevitatea
probelor biologice lăsate la locul săvârşirii infracţiunii, prin continuitatea genetică a identificării, oricare ar fi natura sau
originea ţesutului care compune eşantionul biologic şi apoi prin capacitatea de a distinge strict fiecare individ, cu
excepţia moleculelor identice.
Profilul de identificare genetică sau amprenta genetică a unei persoane stabilită în laborator de către experţi
nu reprezintă patrimoniul genetic al acelei persoane. Amprenta genetică nu reprezintă decât un anumit număr de
fragmente de ADN al unei persoane. Aceste fragmente au fost extrase şi utilizate pentru a constitui un fel de
instantaneu individualizat al ADN- ului molecular care poate servi în scopul identificării. Amprenta genetică nu dă nici
o informaţie asupra patrimoniului genetic al persoanei în cauză.76
8.40.6 LABORATOARE DE EXPERTIZE GENETICE.

Pentru efectuarea acestor determinări, în România funcţionează în prezent:
- un laborator în cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” din Bucureşti;
- un laborator în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie din Craiova. Experienţa personalului din
Laboratorul de Identificări Genetice prin Amprentarea ADN (L.I.G.A.A.) care funcţionează în cadrul U.M.F. Craiova,
precum şi aparatura ultramodernă de care dispune acest laborator permite stabilirea amprentei genetice a unei
persoane prin analiza locilor STR incluşi în sistemul CODIS 13, L.I.G.A.A.77 poate procesa simultan un număr mai
mare de probe.
- un laborator în cadrul Poliţiei Române la I.G.P.R. Institutul Național de Criminalistică funcţionează ,,Sistemul
de analize GENETICE,, care a obţinut certificatul de acceptanţă naţional (RENAR) şi internaţional în data de
04.11.2003 şi unde dotările sunt de ultimă generaţie şi corespund normelor internaţionale în domeniu.78
În cadrul Poliţiei Române Laboratorul de expertize genetice efectuează:79
- analiza prin metode genetice a urmelor biologice de natură umană (sânge, spermă, salivă, transpiraţie, fire
de păr, depozite subunghiale, ţesut osos, ţesuturi dure, etc.), ridicate de la locul faptei pentru identificarea persoanei
care le-a creat;
- constituirea şi gestionarea bazei de date computerizate, cu caracteristicile genetice ale persoanelor
condamnate pentru săvârşirea de infracţiuni de natură judiciară, în scopul identificării rapide a autorilor infracţiunilor.
Genetica Judiciară cuprinde un ansamblu de tehnici derivate din domenii conexe, cum ar fi biochimia,
genetica şi criminalistica, puse în slujba justiţiei pentru soluţionarea unor cauze judiciare precum:
- identificarea de persoane în cazuri penale;
76O realizare de excepţie a anului 2000 o constituie organizarea şi efectuarea în România a expertizei genetice. Astfel, la cererea organelor
judiciare şi a persoanelor interesate, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, se poate efectua toată gama de investigaţii asupra ADN. Acest tip de
investigaţii, reprezentând cel mai avansat mod de investigare medico-legală, cu privire la filiaţie (paternitate), identificarea pe bază de pete de
sânge, pete de spermă, fragmente de ţesuturi şi organe, fire de păr, oase şi alte produse biologice, a intrat, în uzul curent ca element probatoriu
în practica judiciară românească.
77 Laboratorul de Identificări Genetice prin Amprentarea ADN, (n.a.)
78Recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii amprentelor ADN, se face numai de specialiştii laboratoarelor respective, în nici un caz de
organele de urmărire penală, potrivit instrucţiunilor acceptate de FBI şi INTERPOL care au fost comunicate prin publicaţiile diseminate pe plan
internaţional, precum şi procedurilor şi standardelor în vigoare aplicate de Poliţia Română.
79La I.G.P.R. Institutul Naţional de Criminalistică. (n.a.)
- determinarea relaţiilor de rudenie naturală;
- identificarea victimelor dezastrelor naturale, ale accidentelor de mare amploare şi ale actelor teroriste;
- identificarea victimelor de război etc.
Privit într-o manieră generală, aplicabilitatea testului ADN se refera la patru domenii importante: identificarea
suspecţilor; descoperirea crimelor sau delictelor; cercetarea paternităţii; idenficiarea victimelor catastrofelor.
8.41. URMELE DE SALIVĂ, TRANSPIRAȚIE ȘI SECREȚII NAZALE

Aspecte generale
Saliva, este substanța fluidă, produsă de către glandele salivare, care se depune pe diferite suporturi în
procesul săvârşirii unei infracţiuni. Cantitatea de salivă produsă într-o zi descrește odată cu înaintarea în vârstă și de
asemenea după administrarea unor tratamente medicamentoase. Producția de salivă este relaționată cu ritmul
circadian, astfel că în timpul nopții se produce o cantitate mică de salivă iar componența salivei diferă în funcție de
stimuli. La vederea sau mirosirea hranei pH-ul salivei crește.80
După locul producerii sale, se deosebesc trei tipuri de salivă:81 - salivă
parotidiană: este o salivă de tip seros (salivă de masticație) secretată de glanda parotidă;
- salivă sublinguală: este o salivă vâscoasă, bogată în mucină (salivă de deglutiție) produsă de glanda
sublinguală;
- salivă submandibulară: este o salivă vâscoasă, bogată în mucină (salivă de deglutiție) produsă de glanda
submandibulară.82
8.41.1 DESCOPERIREA URMELOR, COLECTAREA ȘI CONSERVAREA ACESTORA
Cu ocazia cercetării la fața locului, se ridică şi se conservă obiectele suspectate a fi purtătoare a acestui gen
de urme sau orice urmă prezentă în locuri predispuse a conţine salivă.
Examinarea, se face prin observarea directă cu ochiul liber, ori prin folosirea unor mijloace optice, radiaţii u.v., deoarece
de regulă la locul faptei, urmele de salivă sunt greu detectabile cu ochiul liber. Urmele de acest gen trebuie căutate pe
toate obiectele existente la locul faptei şi care pot avea legătură cu desfăşurarea activităţii infracţionale. Formarea
urmelor de salivă are loc în momentul contactului buzelor, dinţilor sau limbii cu anumite obiecte, printr-o salivaţie
abundentă sau prin scuipare.
Ca atare, cu ocazia cercetării se va acorda atenţie şi resturilor de ţigări, obiectelor de igienă personală,
instrumentelor muzicale de suflat, obiectelor de cult religios. 83
Din punct de vedere criminalistic, urmele de salivă pot fi folosite pentru identificarea unui individ utilizând
examinarea ADN a celulelor prezente în salivă/secreţii, ori prin metode serologice.
Colectarea și conservarea urmelor de salivă, se va face folosindu-se instrumentar de lucru şi ambalaje
sterile. Ca atare, dacă la fața locului urmele de salivă sunt în stare lichidă, acestea se vor colecta prin transfer pe un
tampon din bumbac (recoltor standardizat) steril. Pot fi folosite tampoane curate din bumbac (tip feşe) pentru absorbţia
salivei lichide sau în amestec cu mucilagii. Saliva astfel transferată, va fi supusă operaţiei de uscare pe suportul de
recoltare şi apoi ambalată într-un plic din hârtie sterilă sau în eprubeta din material plastic (cutia din carton) special
destinată, care au rolul de a proteja fizic de următorul ambalaj (plic, colet) în care se va introduce şi eticheta;
Conservarea urmelor: urmele biologice astfel preparate pot fi păstrate la temperatura camerei pentru perioade
de timp de până la 5 ani, dacă urmele de salivă sunt perfect uscate, iar pentru perioade mai mari sau în stare umedă
la temperaturi cuprinse între -16 şi -20oC;84
Transpirația, este rezultatul glandelor sudoripare, fiind compusă din 99%, uree, acid lactic, săruri. Urmele din
aceste categorii (urme de salivă, transpirație, secreții nazale), se pot regăsii pe diferite obiecte, dintre care cele mai
frecvente sunt: şerveţele; urme de muşcătură; alimente parţial consumate; resturi de ţigară; cești (pahare); fețe de
masă/lenjerii de pat.
80 https://ro.wikipedia.org/wiki/Salivă
81 Dicționar stomatologic (N.a.)
82 Conține 99 % apă, precum și microelemente, săruri dizolvate, enzime, proteine, aminoacizi, vitamine, mucus, precum și alte substanțe. Se
estimează că organismul uman produce între 1 și 1,5 litri de salivă pe zi, iar într-o viață 34.000 de litri.
8.41.2. EXPERTIZA URMELOR DE SALIVĂ
După obținerea modelelor de comparație (prin prelevare de la persoanele suspecte), conform procedurilor și
standardelor în vigoare specialistul/expertul, poate răspunde la următoarele întrebări:85
- dacă urma de salivă este de natură umană;
- dacă urma de salivă provine de la o persoană secretoare86 sau nesecretoare87;
- dacă pe obiectul prezentat există sau nu urme de salivă;
- dacă pot fi stabilite anumite tratamente medicamentoase;
- dacă poate fi stabilit mediul profesional al persoanei creatoare etc.
- dacă există alte indicii de asemănare între urma de salivă şi modelele ridicate pentru comparaţie.
- identificarea persoanei care a creat urmele de salivă, utilizând examinarea ADN a celulelor prezente în
salivă/secreţii.88
8.42 URMELE DE SPERMĂ ȘI SECREȚII VAGINALE

Aspecte generale
Sperma, se constituie într-un lichid de secreţie al glandelor sexuale masculine, depus pe diferite suporturi în
procesul săvârşirii unei infracţiuni. Acestea se formează ca urmare a actului sexual urmat de ejaculare, a masturbării,
a actelor de perversiune sexuală, a anumitor stări patologice ori, de acţiuni voluntare, ejaculările necontrolate fiind mai
rare (poluţiile nocturne sau prostatoree).89 Cercetarea urmelor de spermă, serveşte la clarificarea unor probleme
referitoare la împrejurările săvârşirii unei fapte de natură penală, la obţinerea unor date preţioase pentru
individualizarea persoanei, precum și pentru delimitarea cercului de suspecţi. Urmele de spermă au în general o
coloraţie alb-gălbuie şi un aspect uşor rugos.
Sperma și secreţiile vaginale, au un potenţial ridicat de identificare prin examinarea ADN-ului, din acest motiv
au o valoare probatorie ridicată, în special pentru cazurile de viol.90
8.42.1. CĂUTAREA, RIDICAREA ŞI EXAMINAREA URMELOR DE SPERMĂ

SECREȚII VAGINALE
Cu ocazia cercetării locului faptei, urmele de spermă sunt deseori destul de greu perceptibile, fiind prezente
sub formă de pete de culoare gri-alb/galben-bej pe obiecte diverse sau părţi ale corpului. Pentru urmele de secreții
vaginale, acestea sunt uneori foarte greu de descoperit. Urmele din spermă/secreții vaginale, pot fi găsite la locul faptei
pe victimă (pe îmbrăcămintea acesteia, în special pe lenjeria intimă), ori pe suprafața corpului (vagin, penis, anus,
gură, păr). În cazul autorului (suspectului), urmele pot fi căutate tot în zonele și locurile emumerate mai sus (pe
îmbrăcămintea autorului, dacă aceasta a fost găsită, ori nu a trecut un timp prea îndelungat de la comiterea faptei).
Căutarea urmelor de spermă la faţa locului, se face prin examinarea cu ochiul liber sau cu ajutorul unor
mijloace optice, ori al detectorului cu radiaţii ultraviolete. Urmele de spermă se caută pe corpul omenesc, pe articolele
de uz vestimentar şi accesoriile acestora, pe lenjeria de pat, în locul în care se află victima sau pe obiectele utilizate în
scop igienic. Forma şi aspectul urmelor de spermă rezultă, în principal, din interacţiunea lichidului spermatic cu suportul
şi factorii de mediu. Pe suporturile absorbante petele au o culoare gri-albicioasă sau gălbui murdară, cu un contur
neregulat şi cu marginile bine delimitate. Pe suporturile neabsorbante petele se prezintă ca pelicule solzoase,
strălucitoare, care cu timpul devin pulverulente.
85 Prelevarea probelor biologice se face prin metode non-invazive, respectiv recoltarea celulelor epiteliale prin periaj al mucoasei bucale, prin
intermediul truselor standardizate de recoltare, iar în situaţiile în care această modalitate nu se poate realiza din motive medicale (afecţiuni ale
mucoasei bucale etc), se va realiza din celulele epiteliale din regiunea feţei (frunte, tâmplă, zona exterioară a obrazului) .
86 Persoană care conţine în salivă, secreţia vaginală, transpiraţie, alături de antigene ce se găsesc pe eritrocite şi antigenul H, care este un
precursor alantigenului A şi B. (n.a.)

87Persoanele care nu secretă în lichide şi umori (lichid conţinut de globul ocular), antigenele de pe eritrocite se numesc nesecretori.
88Trebuie menţionat că în cea mai mare parte a cazurilor, un suspect este asociat scenei infracţiunii şi prin alte elemente de probă decât
amprenta genetică. Această probă devine deci o probă coroborantă şi de obicei nu este singurul element de probă prezentat de urmărire. Este
important de subliniat că utilizarea ADN în practica judiciară deşi constituie un element probant al anchetei, nu trebuie să i se substituie ci s-o
întărească, adică încercarea de a ajuta în a se stabili ce s-a întâmplat, când s-a întâmplat, unde s-a întâmplat şi cine este implicat.
89 Lichidul eliminat pe uretră de către prostată în afecţiunile acesteia.
- utilizarea instrumentelor de iluminat cu lungime de undă în domeniul ultravioletelor (lămpi UV, Polilight etc.)
ajută la identicarea acestor tipuri de urme;
- testele pentru stabilirea exactă a constituţiei urmelor se efectuează în cadrul laboratorului destinat acestui
scop. 91
Ridicarea urmelor de spermă/secreții vaginale, se face cu atenţie în vederea păstrării intacte a petei şi implicit
a spermatozoizilor, principalul element examinat.
În cazul în care urma este umedă, se vor lua măsuri pentru uscarea acesteia în condiţii care să evite
contaminarea sau intercontaminarea; Dacă la fața locului urmele au fost găsite pe obiecte mari (paturi, saltele, tapițerie,
covoare, obiectele din lemn sau metal), zonele cu probele aferente pot fi tăiate respectând metodolgia în vigoare.92
Ambalarea, depozitarea şi transportul urmelor, se va face doar după ce acestea au fost perfect uscate, în cutii
sau containere din hârtie şi se vor depozita la temperatura camerei, fără a fi expuse radiaţiei solare directe. Fiecare
fragment tăiat va fi ambalat iniţial în hârtie curată, apoi într-un alt ambalaj din hârtie (colet, plic) care se inscripţionează
corespunzător. Pentru a fi transportate, urmele trebuie să fie protejate de abraziuni, de contaminări sau de alte
deteriorări. Fiecare urmă trebuie să fie ambalată individual şi etichetată. Fragmentele de obiecte conţinând urme în
stare perfect uscată, pot fi păstrate la temperatura camerei pentru o perioadă de minim 5 ani.93
Examinarea urmelor de spermă se poate face separat sau comparativ. Pentru rezolvarea problemelor ridicate
de urmele de spermă se folosesc reacţii de orientare şi reacţii de certitudine, în vederea stabilirii naturii petei. Stabilirea
apartenenţei individuale a petei de spermă se poate realiza prin metode serologice şi morfologice, precum și de stabilire
a profilului ADN.
8.43. URMELE DE NATURĂ PILOASĂ

Aspecte generale
Firele de păr (urme de natură piloasă), sunt firele de păr descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului, în
cazul diferitelor genuri de infracţiuni. Acestea alcătuiesc o categorie distinctă de urme biologice, prin a căror examinare
se obţin date importante cu privire la persoane şi la imprejurările faptei, problemele rezolvate de expertiză înscriindu-
se pe aceleaşi coordonate ca şi în cazul expertizei biocriminalistice a celorlalte urme biologice.94
Firului de păr le sunt caracteristice o lungime, grosime, pigmentaţie, ondulaţie, precum şi unele degradări,
toate raportate la vârsta şi la sexul persoanei, la regiunea corpului din care provin, la stările fiziopatologice şi la
influienţa unor factori de mediu. Diametrul firului de păr variază între 0,005-0,6 mm., iar lungimea poate atinge chiar
un metru, acest fapt datorându-se fie sexului, fie regiunii anatomice din care provine.
Principalele componente ale firului de păr sunt: tija (tulpina) şi rădăcina. Morfologic, un fir de păr este format
din trei straturi: cuticula, aflată la exteriorul firului şi care se prezintă de regulă sub forma unor senzori diferiţi de la o
specie la alta, cortexul ce conţine pigmenţii părului şi în fine, medulara (canalul medular).
8.43.1. DESCOPERIREA, RIDICAREA ŞI OBŢINEREA MODELELOR, PENTRU

COMPARAŢIE
Cu ocazia cercetării la fața locului, pot apărea mai multe situații, în funcție de specificul faptei săvârșite. Astfel,
pentru infracțiunile săvârșite cu violență, o atenţie deosebită trebuie să fie acordată părului de pe hainele cadavrului,
din depozitele subunghiale ale victimei/autorului, de pe uneltele folosite la comiterea faptei, de pe măştile faciale sau
de pe căşti, cagule, sepci, din vehicule (tetiere)

92 Se va foloseşte un instrument steril contondent (bisturiu, foarfece) pentru a se decupa zona care conţine urma.
94 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a-II-a op. cit. pag. 150
Pentru infracțiunile sexuale, firele de păr pot fi găsite pe lenjeria de pat şi pe haine, precum şi pe cadavrele
victimei/autorului.95 În cazul unor accidente de circulaţie, părul uman poate adera la zonele de impact.96
Pentru descoperirea, ridicarea/recoltarea acestei categorii de urme, se folosesc lupe, microscoape ori surse
puternice de lumină. Atât natura, cât şi originea firelor de păr se poate determina numai în condiţii de laborator şi este
indicat ca de la faţa locului să fie ridicate toate firele, cu respectarea următoarelor reguli:
- ridicarea/recoltarea se va face cu mare grijă pentru a nu se pierde celulele de ţesut ataşate pe rădăcina
firului de păr;97
- se va colecta cu grijă părul care a fost observat cu ochiul liber sau cu instrumente optice; folosindu-se
pensete cu vârful plat;
- dacă părul este impregnat cu sânge sau cu alte fluide biologice fiecare urmă distinctă se va ambala separat;
- părul foarte scurt va fi tăiat folosind un aparat de ras de unică folosinţă şi se vor colecta firele de păr pe o
coală de hârtie poziţionată dedesubt. Părul se usucă şi se ambalează într-o coală de hârtie împăturită;
- procedura indică ca, fiecare grup de urme să se ambaleaze separat, ambalajele fiind inscripţionate şi sigilate
corespunzător;
- toate urmele se păstrează în frigider şi se înaintează la laborator în cel mai scurt timp posibil.
8.43.2. AMBALAREA, CONSERVAREA URMELOR
Ambalarea urmelor, se face separat, în funcţie de regiunea de care au fost recoltate, deci se va depozita
separat părul în litigiu şi cel model de comparaţie în coli de hârtie împăturite sau în mici pungi din hârtie, în funcţie de
zona de unde au fost colectate şi apoi sunt bine închise. Se etichetează firele de păr în litigiu în mod clar. În ceea ce
priveşte ambalarea pentru transport, se face astfel încât urmele să fie protejate de contaminare şi de alte deteriorări.
Fiecare urmă trebuie ambalată individual şi clar etichetată. Firele de păr se introduc în eprubete ori plicuri sterile din
celofan, făcându-se menţiuni exacte cu privire la locul şi modalitatea de descoperite a acestora.
Conservarea firelor de păr se va face după cum urmează:
- se va conserva părul care a aderat la alte suporturi (posibil urme de sânge, spermă sau alte urme), împreună
cu suportul;
- înainte de a colecta alte tipuri de urme care aderă la suport (urme de ardere, urme de explozivi, reziduuri de
fum, sticlă şi fibre textile), utilizând bandă adezivă se ridică părul vizibil care aderă direct la suport;
- în cazul incendierii, se caută păr ars (de exemplu pe spatele mâinii autorului) pentru descoperirea urmelor
de ardere a părului, folosind lupa dacă este necesar; se fotografiază înainte de a colecta aceste urme. Părul ars se
taie, păstrând capetele intacte;
8.43.3. EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ A FIRELOR DE PĂR
Prin expertiza criminalistică a urmelor de păr, se pot obţine date despre natura, originea, caracteristicile de
sex, vârstă, regiunea corporală din care provine, pigmentaţia, diverse particularităţi morfologice ale firulu de păr,
precum și pentru examinarea ADN (examinarea ADN a celulelor prezente în bulbul firului de păr, analiza mitocondrială
a firelor de păr). Mai pot fi efectuate examinări criminalistice cu privire la examinări morfologice (aspect, culoare, canalul
medular, keratina, păr smuls/colorat), examinări toxicologice, precum și întrebări cu privire la:
- dacă firele de păr prezentate sunt de natură umană;
- zona corpului din care provin;
- modul de detaşare a firelor de păr;
- dacă firul de păr prezintă alteraţii patologice, urme de sânge sau distrugeri provocate de anumiţi paraziţi;
95Urmele de natură piloasă, mai pot fi descoperite pe corpul uman, pe obiectele de îmbrăcăminte, pe obiectele de utilitate igienico-sanitară, pe
obiectele corp delict sau pe diferite suporturi sau pot fi găsite la faţa locului, în asociere cu alte substanţe de natură biologică (sânge, spermă,
salivă ori alte ţesuturi moi).
97Pentru obţinerea modelelor pentru comparaţie se vor recolta fire de păr de la victimă, făptuitor şi persoanele suspecte. Recoltarea firelor de
păr se poate efectua prin smulgere, pieptănare sau tăiere, dar specialiştii recomandă numai smulgerea firelor de păr. Recoltarea firelor de păr
din regiunea capilară se face în felul următor: regiunea respectivă se împarte în opt sectoare, din fiecare sector se recoltează câte 5 fire de păr
nu din acelaşi loc al regiunii, se ambalează separat, indicându-se pe plic numărul sectorului din care provin. În situaţia în care sectorul
corespunde unei calviţii, trebuie făcută precizarea respectivă. La persoanele dispărute, ridicarea modelelor pentru comparaţie se poate efectua
de la domiciliile acestora (de pe piepteni, prosoape, obiecte de îmbrăcăminte).
- sexul persoanei de la care provin firele de păr;
- vârsta aproximativă şi rasa persoanei;
- natura depunerilor de pe suprafaţa firului de păr.
Examinarea exterioară a firelor de păr, pentru determinarea zonei din care provine, speciei, sexului, vârstei
se realizează cu ajutorul microscopiei. Printre metodele tehnico-ştiinţifice de examinare menţionăm: microscopia
clasică şi electronică şi spectrofotometria de absorţie atomică.98
8.44. URMELE DE MIROS UMAN (OLFACTIVE)
Aspecte generale
Urmele de miros uman (olfactive), denumite şi odorologice, sunt formate din mirosul individual al persoanelor,
animalelor, substanţelor şi obiectelor. Ele poartă această denumire datorită sesizării lor cu organele olfactive, fiind
create în procesul săvârşirii infracţiunii sau în strânsă legătură cu aceasta. Descoperite la locul săvârşirii faptei, acestea
prezintă importanţă pentru cercetarea criminalistică, deoarece păstrează însuşirile individuale ale obiectului creator,
mai ales, prin intermediul organelor de simţ ale unor animale.99
În realizarea activităţii infracţionale, suspecţii îşi ,,plantează,, cel puţin mirosul la locul faptei atât pe victimă
cât şi pe obiectele, lucrurile ori suprafeţele cu care aceştia interacţionează. Aceste urme de miros (olfactive), reprezintă
o categorie aparte de urme, iar folosirea acestei categorii de urme duce la descoperirea infractorilor precum şi a
corpurilor delicte, constituie obiectul odorologiei judiciare, ca ramură a criminalisticii.100
În literature de specialitate, odorologia judiciară este definită ca ştiinţa, care studiază metodele şi mijloacele
folosite la descoperirea acestor urme precum şi procedeele de valorificare în procesul judiciar.
8.44.1. URMELE DE MIROS UMAN, CĂUTAREA ACESTORA
Formarea urmelor olfactive este practic inevitabilă, logic fiind faptul că orice persoană îşi lasă particulele de
miros specific peste tot pe unde se deplasează, pe fiecare obiect atins, încălţămintea, îmbrăcămintea sau mănuşile
nereuşind să împiedice formarea acestui gen de amprentă. Aşa cum se afirmă, în practică, orice măsură de precauţie
s-ar lua, este imposibil să se împiedice emisia permanentă de către corpul uman a moleculelor de miros, care cad pe
sol sau se fixează pe obiectele atinse.101 Urmele de miros pot fi abordate atât ca aspect chimic cât şi sub aspect
criminalistic.
Chimic, mirosul pe de o parte, este o senzaţie cauzată de particule şi materiale gazoase care provin dintr-un
anume material prin evaporare sau exudare în aer şi care stimulează terminaţiile nervoase olfactive, iar pe de alta
parte, stimulii de pe terminaţiile nervoase ale organului olfactiv care induc diferite senzaţii, cunoscute ca plăcute sau
neplăcute. Aceşti stimuli nervoşi sunt cauzaţi de acele particule materiale care ajung la terminaţiile nervoase şi le
afectează.
Criminalistic, mirosul este un factor material care oferă oportunitatea pentru urmărirea şi identificarea urmelor,
unde mirosul uman este de asemenea distinct pentru cel care îl examinează. Prin structura sa, urma olfactivă cuprinde
mai multe categorii de miros, pe lângă cel de bază al corpului uman existând şi mirosul general sau cel al suportului.
Ca atare, mirosul unei persoane este compus din compuși naturali şi artificiali.
Dintre compușii naturali fac parte (mirosul natural, biologic), care sunt constituiți din trei componente
importante: transpiraţia, mucoasa glandelor sebacee, celulele epidermale din piele.
Rezultă că, mirosul uman este legat de aceste componente pentru că, compoziţia acizilor sebaceici în sfera
umană este diferită la fiecare persoană şi unde mirosurile cauzate de bolile umane aparţin şi ele componenţilor legaţi
de mirosul biologic.102
98 Marin Ruiu, George Panfil, Tehnică criminalistică, op.cit. pag. 174

99Mirosul este acea proprietate a substanţelor organice şi anorganice de a excita receptorii olfactivi şi nu sunt specifice numai omului, ci şi
animalelor, inclusiv majorităţii substanţelor care conţin elemente volatile, precum şi altor corpuri din natură.
100Isac Gheorghe-Puiu, “Identificarea pers. prin metodele odorologiei judiciare”, Editura Alma Mater, Sibiu 2004.
102Ca și boli umane specific avem: halitoza, care este cauzată de igiena necorepsunzatoare a gurii (carii, tartru etc.) În afară de acesta mai
sunt menţionate încă câteva alte boli care provoacă un miros specific şi pronuntat, astfel avem: bolile şi inflamaţiile urechii, nasului şi
cavităţiilor accesorii. Totodată în cursul metabolismului normal, corpul uman emite prin surse originare de miros (salivă, respiraţie, transpiraţie,
urină etc.) un număr mare de substanţe chimice care sunt preluate şi sintetizate de mediul înconjurător. Astfel, mirosul corporal astfel constituit
mai este este însoţit şi de mirosuri artificiale, provenite de exemplu, de la haine, încălţăminte, parfumuri, srayuri sau de la ţigări (tutun) fumat, la
care se adaugă mirosul din mediul înconjurător.
Referitor la urmele olfactive, avem şi mirosul general care este o componentă a urmei de miros uman, care
cuprinde totalitatea mirosurilor cu care omul vine în contact permanent sau ocazional. Astfel mirosul general poate fi
structurat în:
– miros profesional, cel al locului de muncă, care este prezent la toate persoanele care îşi desfăşoară
activitatea în acelaşi loc sau în locuri identice (abatoare, zootehnie, mine);
– miros familial, care se imprimă tuturor persoanelor care locuiesc şi convieţuiesc în acelaşi loc;
– mirosul ocazional, rezultat dintr-un contact întâmplător cu diferite medii sau substanţe, din folosirea
produselor cosmetice, fumat.103
În afară de aceste categorii de mirosuri care ţin de mirosul general mai avem mirosul de mediu, care este
combinat cu mirosul din mediul exterior, care cuprinde mirosul suportului pe care se păstrează urma. Acesta în timp
modifică ori alterează urma de miros propriuzisă.
8.44.2. IDENTIFICAREA URMEI DE MIROS, EXPLOATAREA ACESTEIA
Identificarea urmei de miros, se face folosind anumite rase de cîini (câinii de urmă de miros), special antrenați
în acest scop.104 Rasele de câini cele mai potrivite şi capabile să selecteze mirosuri conform literaturii de specialitate
sunt: ciobanescul german, ciobanescul belgian, ogarul de Hanovra, Labradorul, Golden Retriever. Aceste rase, cu un
antrenament special şi intens pot fi folosite la urmărirea, selectarea urmelor, depistarea şi indicarea persoanei care a
creat urma olfactivă (de miros). Sarcina câinilor de urmărire este de a descoperii şi a se ţine după urmele de miros
lăsate la locul faptei, şi de a găsi persoana în baza acestora.
Căutarea urmei de miros, are loc chiar la începutul cercetării locului faptei. Conform procedurii specifice, şeful
echipei de cercetare poate solicita prezenţa la faţa locului a specialistului conductor câine de urmă, precum şi a altor
specialişti sau experţi. Înainte de a i se da miros câinelui de urmă specialistul criminalist întreprinde activităţi de stabilire
a locului faptei şi procedează la marcarea acestuia, folosind steguleţe, benzi de restricţionare, conuri de semnalizare,
stabileşte şi marchează traseul de acces în câmpul infracţional, precum și sursa de miros. Sursa de miros, este obiectul
sau locul care poartă mirosul individual prin intermediul căreia câinii fac cunoştinţă cu mirosul personal al infractorului,
pe care vor trebui să îl urmărească şi mai târziu să-l identifice.105 Urmărirea mirosurilor (urma olfactivă), este posibilă
deoarece oamenii emit în mod continuu molecule de miros în mediul încojurător, care nu se evaporă complet în aer
deoarece unele din ele cad la pământ. Acest din urmă fapt face posibil pentru câinele antrenat în mod special să
sesizeze mirosul fiinţelor umane şi între acestea mirosul personal al infractorului, care se afla într-o stare de “excitare”.
Din aceste locuri (locaţia unde a stat suspectul, obiectele atinse şi mutate, unelte, scule, dispozitive, atinse şi
aduse de acesta şi abandonate, obiecte de îmbrăcăminte uitate la faţa locului) specialistul conductor de câine, dă urmă
de miros câinelui special antrenat pentru aceasta. Indicarea, zonei, locurilor ori mediilor, unde a condus câinele de
urmă după urma de miros, poate da indici organului de urmărire penală cu privire la faptul că în acele locuri se putea
refugia (ascunde) suspectul ori şi-a ascuns bunurile, obiectele provenite din activitatea infracţională.106

104Câinii,sunt capabili să semnaleze un volum extrem de mic din materialul căutat (10 la -14 grame/ mililitri) În cazul căutarii obiectelor, câinele
este de obicei folosit pentru găsirea anumitor droguri (derivate amfetaminice, marijuana, haşis, heroină, cocaină), a explozivelor şi a
cadavrelor.
105După folosirea câinelui de urmă, specialistul conductor câine de urmă, întocmeşte un proces-verbal, şi schiţa cu traseul urmat de câinele de
urmă, unde s-a oprit (ex. câinele de urmă s-a oprit pe Strada D-dul Muncii, în faţa imobilului cu numărul 34), sau unde a pierdut urma. În
practica judiciară specifică ţării noastre au fost cazuri când câinele a identificat cu succes creatorul (persoana) care a lăsat urma de miros
(urmă olfactivă).
CAPITOLUL IX
INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A SISTEMELOR INFORMATICE
9.1. EFECTUAREA INVESTIGAȚIEI

Problemele care trebuiesc clarificate în cadrul investigării infracţiunilor informatice, se referă în special, la
identificarea aparaturii sau a altor mijloace de accesare, care au fost folosite sau au fost destinate să servească la
săvârşirea faptei, a informaţiilor obţinute în urma acţiunii ilegale, a hardware-ului ca rezultat al delictului, identificarea
autorului şi a eventualilor participanţi, stabilirea condiţiilor care au favorizat comiterea faptei. Efectuarea investigației,
implică colectarea cu atenție și examinarea probelor electronice, ca urmare a unui atac informatic, sau de asemenea
pentru a cerceta un sistem informatic, de unde s-a realizat activitatea infracțională în total sau în parte. Activitate de
investigare criminalistică a sistemelor informatice, se realizează destul de anevoios, deoarece, anumiți programatori
pot inventa anumite softuri și programe, care să facă să fie foarte greu sau imposibil să se preia informațiile din
calculator cu ocazia unei investigații.
Conform literaturii de specialitate, un investigator trebuie să aibă anumite abilități profesionale, cum ar fii:
- cunoştinţe suficiente asupra tehnicilor de securitate internă, astfel încât investigaţia să poată fi efectuată cu
rapiditate şi fiabilitate şi să fie îndreptată în direcţia justă;
- cunoştinţe suficiente asupra tehnicilor informatice, pentru a fi în măsură să cunoască funcționarea unui
sistem informatic, să analizeze documentaţia tehnică şi să apeleze dacă este nevoie, la tehnici informatice evoluate
care să-l ajute în atingerea scopului urmărit;
- cunoştinţe suficiente asupra tehnicilor utilizate de firme, în special asupra sistemelor contabile, pentru a
putea înţelege caracteristicile sistemelor care ar putea face obiectul unor fraude, astfel încât să poată stabili atât modul
de operare cât şi să dirijeze investigaţia până acolo unde ar putea găsi probele delictului.1
Efectuarea investigației, cuprinde un posibil model de bune practici care constă în efectuarea următoarelor
activități de către investigatori:2
a) fixarea sistemul informatic, pentru a se asigura că echipamentele și datele sunt în siguranță, constând în
aceea că nici o persoană neautorizată nu poate accesa calculatoarele sau dispozitivele de stocare implicate în căutare,
iar în cazul în care sistemul informatic încearcă să se conecteaze la Internet, specialiștii trebuie să întrerupă legătura;
b) descoperirea fiecărui fișier de pe hardware-ul calculatorului, inclusiv a fișierelor care sunt criptate, ori
protejate de parole, ascunse sau șterse, dar care nu sunt încă suprascrise. Obligatoriu, se va face o copie a tuturor
fișierelor de pe sistem.3 Este recomandabil ca hard disk-ul original să rămână și să fie păstrat intact;
c) în caz că se descoperă aplicații sau programe șterse, specialiștii anchetatori, trebuie să încerce să le
recupereze folosind aplicații care pot detecta și pot prelua datele șterse;
d) verificarea calculatorului, pentru a dezvălui conținutul tuturor fișierelor ascunse cu ajutorul programelor
concepute pentru a detecta prezența acestora, accesarea și decriptarea acestora;
e) analizarea zonelor speciale de pe hard disk-ul calculatorului, partiții care sunt cunoscute sub denumirea de
“spațiu nealocat”.
f) respectarea procedurii pas cu pas, unde este important ca polițiștii anchetatori, trebuie să facă dovada că
investigațiile efectuate au păstrat toate informațiile găsite cu privire la calculator, fără a schimba sau deteriorarea
ceva.4
Procedural, trebuie reținut că dacă nu este respectată procedura penală a fiecărui stat în parte ori standardele
și procedurile în vigoare cu privire la investigarea criminalistică a sistemelor informatice, dovezile pe care le găsesc nu
pot fi admise în instanță. Ca echipamente (instrumente), echipa de investigatori trebuie să dispună de medii de stocare
a datelor, în cantitate suficientă şi de calitate superioară, pentru a permite copierea acestora de pe sistemul informatic
1www.riti-internews.ro.
2Judd Robbins: specialist în investigarea criminalistică a sistemelor informatice și a și tehnicii de calcul (Computer software
expert),http://www.linkedin.com/pub/judd-robbins/10/917/644
3Aceasta include, efectuarea de copii a tuturor fișierelor de pe hard disk sau din alte dispozitive de stocare. Se cunoaște, că accesarea unui
fișier poate modifica conținutul și este important ca anchetatorii, să efectueze numai copii ale fișierelor în timp ce caută și alte probe.
4 Polițiștii anchetatori, sau experții criminaliști care efectuează expertiza, trebuie să fie pregătiți oricând, să depună mărturie în instanță ca martori
ori ca specialiști în domeniul IT.

analizat. Totodată, se vor folosii un număr semnificativ de programe de calculator, cum ar fi programe pentru: copierea
exactă a conţinutului memoriei fizice; pentru analiza şi compararea fişierelor; pentru catalogarea conţinutului discului;
pentru validarea şi autentificarea matematică a datelor; pentru recuperarea fişierelor şterse; programe de decriptare
sau programe antivirus. Este necesar, ca programele de calculator folosite de organele de urmărire penală, să fie
înregistrate din punct de vedere al protecţiei drepturilor de autor aparţinând producătorilor acestor programe.5
9.2. PROBELE DIGITALE, COLECTAREA ACESTORA
Probele digitale, sunt definite ca orice informaţie cu valoare probantă care este fie stocată, prelucrată sau
transmisă într-un format digital.6 Acestea cuprind: probele informatice, probele audio digitale, video digitale, cele
produse sau transmise prin telefoane mobile, faxuri digitale.7 Una dintre particularităţile acestui tip de probe, este că
ele aparent nu sunt evidente (vizibile), fiind conţinute în echipamentele informatice ce le stochează.8
Pentru a face ca aceste probe să fie disponibile, este nevoie de echipamente de investigaţie şi de software-
uri specific, deoarece astfel de probe sunt foarte „fragile”, în sensul că pot fi modificate sau pot dispărea foarte uşor,
prin metode care de multe ori sunt la îndemâna făptuitorilor. Ca atare, anchetatorii trebuie să ia măsuri speciale de
protecţie pentru a strânge, păstra şi examina aceste probe. Totodată, păstrarea acestor tipuri de probe, a devenit o
preocupare crescândă a investigatorilor din întreaga lume. Necesitatea uniformizării practicii în domeniu a dus la
elaborarea de standarde cu privire la probele digitale, colectarea și exploatarea acestora.9
Ca atare, colectarea probelor, se va face în conformitate cu recomandările Consiliului Europei R(95),13,
precum și baza legală și procedura penală pentru percheziția și ridicarea sistemelor informatice și a probelor digitale
din fiecare țară membră a UE.10 Pe lângă accesul fizic, aceste persoane au datoria de a furniza şi informaţii referitoare
la securitatea sistemului, informaţii care să permită investigatorilor accesul la datele stocate în sistemele informatice
respective. Înainte de a trece la examinarea sistemelor informatice, nu trebuie neglijate procedurile criminalistice
tradiţionale de analiză a spaţiului percheziţionat, cum ar fi prelevarea probelor fizice (amprente, alte urme).11 Cu ocazia
colectării probelor, o importanță deosebită o poate avea imaginea găsită pe ecranul monitorului, în momentul
pătrunderii organelor de cercetare penală. Aceasta poate fi păstrată prin fotografiere, filmare, etc.
În ce priveşte analiza sistemului informatic la faţa locului, ori ridicarea acestuia şi analiza în laborator, trebuie
avut în vedere că, o analiză de o calitate superioară se poate realiza de către specialiști numai în condiții de laborator,
dar este necesar să se țină cont și dacă ridicarea sistemului informatic nu afectează în general activitatea suspectului.12
Conform practicii judiciare, se cunoaște că, calculatoarele pot îndeplini mai multe funcții, cum ar fi: vizionarea
de filme, jocuri pe calculator, agende cu planificări zilnice, jurnale virtuale. Ca atare, pe fiecare hard disk ridicat în
condiții legale pentru culegerea de probe, acesta poate conține înregistrări și date care nu au de-a face nicidecum cu
ancheta. Tocmai de aceea, este recomandabil ca și aceste date să fie examinate cu maximă atenție sau cel puțin
sumar, pentru a descoperii eventualele dovezi digitale. Aceasta deoarece, se cunoaște că un singur calculator, poate
fi implicat în mai multe tipuri de infracțiuni, astfel încât hard disk-ul acestuia, ar putea conține dovezi de la mai multe
infracțiuni diferite.13
În acest sens, colectarea probelor este influențată de câțiva factori, care pot avea impact asupra duratei unei
anchetei cum ar fi:
- cantitatea de informații stocată pe hard disk-uri, CD-uri, DVD-uri, etc;
5 Brown C. L. T. ,,Computer evidence: Collection and preservation (2nd ed.)”. Boston, MA: Course Technology, (2010). pag. 90.
6Ele constau în acele informaţii cu valoare doveditoare pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele judecătoreşti, care sunt stocate,
prelucrate, sau transmise prin intermediul unui sistem informatic.
7 www.usaid.gov/info_technology/dotcom.
8Kenneally, E .E., & Brown, C. L. T. ,,Risk sensitive digital evidence collection. Digital Investigation”, 2(2), (2005). pag. 101-119.
9Conform standardelor cu privire la probele digitale elaborate de International Organization on Computer Evidence (IOCE) şi de Scientific Working
Group on Digital Evidence (SWGDE).

10Recomandarea nr. R (95) 13 a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la problemele de procedură penală legate de tehnologiile
informaționale, (adoptată de Comitetul de Miniştri la 11 septembrie 1995, în cadrul celei de-a 543-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor, care
menţionează ca necesară includerea în legislaţiile naţionale penale, a obligaţiei de a permite accesul la sistemele informatice, atât din partea
celor care răspund de ele, cât şi a oricăror persoane ce au cunoştinţă de modul de funcţionare a acestora.
11 Bune practici în investigarea sistemelor informatice. Cap. 6, Investigații informatice, București, 2004, pag 75
12În acest sens, recomandările Camerei Internaţionale de Comerţ, ce menţionează regula evitării ridicării sistemelor informatice ale
întreprinderilor/firmelor, dacă aceasta ar duce la afectarea desfăşurării activităţilor lor normale.

13Michael W. Bailie, H.Marshall Jarrett, Ed Hagen, Nathan Judish:“Searching and Seizing Computersand Obtaining Electronic Evidence in
Criminal Investigations”,Published by Office of Legal Education Executive Office for United States Attorneys, USA, 2009, pdf. pag. 90
- dacă suspectul a încercat să ascundă informațiile sau le-a șters;
- numărul de calculatoare căutat;
- dacă suspectul a criptat fișierele ori le-a protejat cu parole.
Specialiștii, susțin că există zeci de moduri și programe cu care suspecții, pot ascunde informații.14 Totodată,
pot exista programe care pot diviza fișierele în secțiuni mici, care la rândul lor pot fi ascunse în anumite fișiere
executabile, pentru a li se pierde urma informațiilor respective. Criptarea, este un alt mod de a ascunde date. Pentru
criptarea datelor, se utilizează un set complex de reguli numit algoritmi, pentru a face datele imposibil de citit.15
Ca atare, în cazul colectării probelor digitale anchetatorii/specialiștii criminaliști, trebuie să fie foarte atenți,
deoarece există unele aplicații informatice care vor șterge datele în cazul în care un utilizator neautorizat încearcă să
acceseze sistemul. Anumiți programatori, au examinat modul în care funcționează programele de cercetare a
computerelor, folosite de anchetatorii criminaliști și au încercat să creeze aplicații care fie blochează ori atacă
programele folosite de anchetatori. În cazul în care, specialiștii anchetatori în I.T. vor încerca să ridice astfel de probe,
aceștia trebuie să dea dovadă de maximă prudență și de ingeniozitate pentru a preleva datele.16
9.3. RIDICAREA SISTEMELOR INFORMATICE, PROCEDURA RIDICĂRII
ACESTORA
Ridicarea sistemelor informatice și a componentelor acestora, se va face conform normelor procedurale
penale în vigoare naționale, precum și a recomandărilor europene în domeniu, cu privire la tehnologiile informaționale,
pentru a strânge dovezi electronice, care vor fi expertizate și folosite mai târziu în instanțe. Totodată, strângerea
dovezilor electronice se realiefează în “interesul comun de a aduna, de a proteja şi de a prezenta dovezi electronice
într-o modalitate care să garanteze cât mai bine caracterul lor irefutabil şi integritatea lor.
Ridicarea acestora, se face cu scopul de a nu compromite anumite date, care ar putea fi distruse prin oprirea
calculatorului, deoarece suspectul a realizat un program care va realiza automat această operație, în cazul în care
sistemul este oprit. Ca atare, compromiterea probelor, poate fi de cele mai multe ori intenționată, iar informaţia digitală
este alterată în mod intenţionat, pentru a induce în eroare o anchetă.17 Ca atare, ridicarea sistemelor informatice pentru
strângerea dovezilor electronice, trebuie să se facă după proceduri speciale, asigurându-se securitatea acestor dovezi,
atât în procesul de strângere cât şi în procesul de conservare sau transmitere a lor, la organismele abilitate să le
utilizeze. Manipularea și accesul la aceste documente, trebuie să se facă numai de către persoane autorizate, iar pe
intregul traseu, este necesar să existe puncte, în care se fac şi se conservă copii martor ale datelor respective.
Totodată, este necesar să existe și o evidenţă clară a etapelor şi persoanelor care au venit în contact cu datele
respective.
Procedura ridicării sistemelor informatice, prevede și respectarea unor criterii de apreciere a oportunității
ridicării sistemelor informatice care fac referire la:18
- criteriul volumului probelor, unde stocarea unui volum foarte mare de informaţie într-un spaţiu de dimensiuni
fizice reduse, face ca investigaţia să necesite un volum mare de timp pentru obţinerea probelor relevante;
- criteriul dificultăţilor de natură tehnică, unde trebuie evitată distrugerea datelor în decursul investigaţiei;
- criteriul reconstituirii sistemului în laborator, unde în cazul ridicării parţiale a componentelor sistemului, este
posibilă prezenţa unor incompatibilităţi, fie între echipamentele sistemului informatic ridicat şi cele din laborator (de
exemplu incompatibilitatea calculatorului cu echipamentele periferice, imprimante), fie între programele de pe sistemul
ridicat şi echipamentele din laborator. O dată ce s-a decis ridicarea sistemului informatic aflat la locul percheziţiei,
trebuie luate unele măsuri care să permită reconstituirea exactă a acestuia în laborator. În primul rând, trebuie
consemnat modul de aranjare în spaţiu a echipamentelor sistemului informatic ridicat. Aceasta se poate face fie prin
fotografierea sistemului din toate unghiurile, fie prin filmare video.
14Astfel,cu ocazia căutării în vederea prelevării probelor, specialiștii ar putea sării peste un fișier specific care conține o dovadă importantă,
deoarece acel fișier nu i se pare specialistului că este relevant.
15De exemplu, algoritmul ar putea schimba un fișier text, într-o colecție aparent fără sens de numere și simboluri. O persoană care dorește să
citească datele, ar avea nevoie de o cheie de criptare, care inversează procesul de criptare, astfel încât numerele și simbolurile vor deveni
text. Fără cheie, anchetatorii trebuie să folosească programe de calculator, concepute pentru a sparge algoritmul de criptare. Cu cât altgoritmul
este mai sofisticat, cu atât mai mult va dura pentru a decripta.
16Sonia Bui, Michelle Enyeart, Jenghuei Luong, “Issues in Computer Forensics“ pdf, May 22, 2003
17 www.internews.org.
18 www.usaid.gov/info_technology/dotcom.
Procedura ridicării sistemelor informatice, este dată de procedurile şi standardele în vigoare, unde este
obligatoriu ca la ridicarea acestora este necesară prezența pe cât posibil a cel puțin unui specialist cu pregătire în
domeniul informatic, deoarece analiza sistemelor informatice de către investigatori ce nu au cunoştinţe suficiente
asupra echipamentului sau programelor utilizate, poate duce la distrugerea datelor.
Ca atare, organul de urmărire penală și specialiștii, când ajung la sistemul informatic, vor întreprinde
următoarele:
- se îndepărtează obligatoriu toate persoanele de lângă sistemul informatic și de lângă sursa de curent;
- nu se schimbă starea de funcționare a dispozitivelor informatice, iar aici avem: (dacă sistemul a fost găsit
închis în momentul pătrunderii investigatorilor, nu trebuie sub nici un motiv pornit, dacă sistemul este pornit, acesta
rămâne pornit), de asemenea nu se apasă nici o tastă și nici un buton;
- dacă o imprimantă este funcțională, sau se află în proces de tipărire, aceasta nu se oprește;
- toate componentele sistemului se inspectează vizual (unitate PC, imprimantă, scanner, monitor, tastatură),
pentru a se observa eventualele conexiuni la alte componente PC;
- se notează de către anchetatori, poziția tuturor componentelor găsite, precum și starea în care se află
sistemul (pornit sau oprit);
- se vor fotografia și filma locurile unde sunt amplasate sistemele informatice, precum și partea din față și din
spate a unității centrale, a monitorului și a celorlalte componente. Obligatoriu, va fi filmată și fotografiată imaginea care
apare pe monitor.19
Înainte de ridicarea sistemelor informatice și de etichetarea fiecărei componente, este recomandabil, ca
fiecare cablu de comunicații de tip modem ori rețea conectat la calculator, să fie deconectat (de regulă de la prizele
din perete sau de la telefon).
Sistemele informatice, vor fi închise după cum urmează:
- dacă este unitate PC, aceasta se închide prin scoaterea cablului de alimentare din spatele calculatorului și
nu prin scoaterea din priza de alimentare;
- dacă este un laptop, acesta se închide prin scoaterea acumulatorului;
- sistemele de operare, Windows, Linux, vor fi închise de către specialiști prin funcția shut down, de asemenea
nu se acționează alte funcții ale sistemului;
- dacă există echipamente periferice, se închid și acestea;
- înainte de ridicarea sistemelor informatice, se vor nota datele de identificare ale componentelor sistemului
informatic (firma producătoare, model, serie, număr de identificare);
Se procedează apoi la ridicarea sistemelor informatice, aceasta se face după cum urmează: dacă se impune
dezasamblarea componentelor, fiecare componentă a sistemului trebuie etichetată înainte de modificarea configuraţiei
în vederea ridicării probelor. În cazul cablurilor, se etichetează atât cablul, cât şi suporturile de unde a fost debranşat.
Dacă există suporturi care nu au conectate cabluri, este recomandabil ca să fie etichetate trecând cuvântul "neocupat".
Se va face şi o schiţă a componentelor, cu indicarea obligatorie a simbolurilor folosite pentru etichetare. Ca și regulă
generală, se ridică următoarele componente:
- unitatea centrală în litigiu a sistemului informatic, dacă aceasta este un laptop, se va ridica cu sursa de
alimentare și cablurile aferente;
- se vor ridica toate mediile de stocare a datelor informatice, aceasta incluzând: hard-diskuri, carduri de
memorie, stikuri, DVD-uri, CD-uri, precum și unitățile de citire aferente;20
- se vor ridica toate înscrisurile care au legătură cu cauza: fotografii, agende, bloc-notesuri, alte documente;
- este important, să se obțină informații în legătură cu: scopul sistemului informatic, utilizatorii acestuia,
parolele de acces, scheme de securitate;
- toate suporturile magnetice de stocare a datelor, trebuie protejate împotriva modificării conţinutului lor;
Ridicarea sistemelor informatice, se va face cu multă grijă, evitându-se orice avariere a componentelor,
inclusiv trebuie să se aibă în vedere protecția electrostatică a componentelor. Ambalarea componentelor sistemului
19 Standard procedures for crime scene investigations - Code of practice (ENFSI) 2009
20 Idem
informatic, se va face în saci sau cutii de hârtie, după care se sigilează.21 Depozitarea componentelor se va face într-
un mediu uscat, care să fie ferit de surse de radiații electromagnetice.22 Pentru analiza probelor, odată ce acestea sunt
aduse în laborator, componentele trebuie asamblate pentru a reconstitui sistemul original.
Pentru aceasta, se vor folosi fotografiile sau casetele video filmate înainte de ridicarea probelor, respectându-
se conexiunile originale, precum şi informaţiile obţinute de la martori în legătură cu practicile de utilizare a sistemului
informatic respectiv. Primul pas, în analiza probelor de natură electronică, este legat de necesitatea asigurării
veridicităţii lor. Se recomandă ca analiza criminalistică a conţinutului discului, să se realizeze pe o copie fidelă a
discului original, realizată în laborator cu ajutorul unor programe şi dispozitive speciale.23
9.4. DOVEZILE ELECTRONICE, ACCEPTAREA LOR ÎN INSTANȚĂ
Dovezile electronice, sunt constituite din informaţiile sau urmele de informaţii, lăsate pe suporturile de stocare,
în calculatoare sau în reţele, de către faptuitori şi care pot dovedi înfăptuirea unei infracţiuni sau pot ajuta la identificarea
făptuitorilor.24 Prin natura lor, aceste dovezi ţin de specificul tehnicii de calcul, de electronică şi de modul de organizare
a comunicaţiilor în general, ele adunându-se într-un fel sau altul în sistemele informatice şi în nodurile reţelelor de
comunicaţie.
Indiferent că este vorba de documente stocate pe discurile calculatoarelor, sau de înregistrări ale parametrilor
unei transmisiuni, fie despre date colaterale datorate accesării unui sistem şi a executării unor comenzi pe acesta,
toate aceste date, puse cap la cap pot reface filmul evenimentelor şi se pot constitui în dovezi opozabile în justiţie.
Dovezile, includ atât informaţiile din sistemele informatice sau de pe medii de stocare externe, cât şi pe cele din reţelele
de comunicare. Intră în această categorie şi alte suporturi digitale, precum cele din: memoria telefoanelor; din cardurile
aparatelelor foto digitale; sticuri de memorie; hard-disk-uri-externe; precum şi orice alt dispozitiv, care poate stoca
permanent sau temporar date şi informaţii, mai ales în condiţiile în care tot mai multe instrumente electronice accesibile
oricui sunt dotate cu procesoare şi memorie. Documentele produse pe cale electronică, au o pondere covârşitoare în
comunicarea umană de astăzi, comparativ cu documentele tipărite. Acestea sunt în prezent, într-un proces de adaptare
la noile provocări. Pentru a putea aduce în instanţă faptele reprobabile, infracţiunile şi abuzurile comise utilizând mediul
digital, în afara definirii comune şi incriminării acestor fapte în mod unitar, ținând cont și de caracterul trans-frontalier
al acestora, este necesară administrarea în instanţă de dovezi indubitabile ale acestor fapte.25
Se cunoaște că, în multe dintre legislaţiile ţărilor europene, nu este încă definit specific acest tip de dovezi şi
se fac în prezent eforturi pentru definirea unitară. Deci, neexistând încă o definire universală specifică în legislaţii a
dovezilor electronice, precum şi o practică unitară, sistemele penale întâlnesc o serie de dificultăţi în administrarea lor
în instanţe, iar acolo unde nu există reglementări specifice, se utilizează în general prin extrapolare, normele cele mai
apropiate referitoare la dovezi în general, extrapolare ce face faţă în unele cazuri realităţilor dovezilor electronice, iar
în alte cazuri se dovedeşte a nu acoperi toate aspectele. Extrapolarea, este posibilă în special datorită faptului că
documentele elaborate, comunicate şi stocate digital au ca diferenţă faţă de documentele din dovezile clasice mediul
de stocare, acesta fiind suportul electronic în loc de suportul de hârtie. Tot astfel, se pot face paralele între comunicaţia
prin e-mail şi comunicaţia prin poşta clasică, între semnătura de mâna şi cea electronică.26
Pentru a fi furnizate ca dovezi puternice în instanță, dovezile electronice spre deosebire de un document
scris, trebuie să fie prezentate și interpretate corect de către o persoană calificată care de obicei este un specialist sau
expert. Apoi expertul, trebuie să prezinte datele instanței de judecată, într-o formă care să fie înțeleasă de judecători.
Orice schimbare sau modificare a termenilor nerelevantă de către expert, poate face ca datele prelevate să fie supuse
21Este de evitat întinderea sau zgârierea mediilor de stocare, ori a celorlalte componente, iar în timpul transportului trebuie evitate, vibrațiile și
șocurile.
22 Accesul la aceste componente, nu va fi permis decât la expertizarea lor în laborator, de către specialist sau expert după îndeplinirea
procedurilor în vigoare.
23Procedural, se realizează două copii, pe una se face analiza propriu-zisă, cealaltă fiind o copie de rezervă.
24Olivier Leroux, ,,Legal admissibility of electronic evidence. International Review of Law, Computers and Technology”, (2004), 18(2), 193-220.
25Pentru o practică judiciară unitară şi eficientă este necesară o definire juridică comună a noţiunii de dovadă electronică putând deci desemna
dovezile electronice ca fiind informaţiile strânse prin mijloace specifice din mediul electronic şi digital necesare pentru stabilirea adevărului unor
fapte.
26De exemplu, în practică sunt acceptate ca dovezi, atât în legislaţia civilă cât şi în cea penală recipisa de la fax. Acest lucru, poate fi extins la
confirmările electronice automate ale sistemelor de calcul.

Spre exemplu, în transmiterea unui e-mail, esenţa comunicării prin fax, este şi ea una electronică.
Sursa:http://www.criminalitate.info/2009/10/dovezile-electronice-admisibilitatea-in.html
interpretării. Instanța va lua o decizi clară cu privire la aceste probleme și se va pronunța în funcție de probele
administrate în cauză.27 Astăzi, cea mai mare problemă o constituie autenticitatea dovezilor şi gradul de încredere ce
le poate fi acordat.
Astfel, se poate acuza mereu fabricarea datelor compromiţătoare, întrucât instrumentele necesare sunt
practic la îndemana oricui.28 Pe de altă parte, utilizarea în instanţă a dovezilor electronice, presupune un nivel de
cunoştinţe tehnice specifice, din partea celor implicaţi în proces pentru a decide şi acţiona în cunoştinţă de cauză. Este
frecventă reţinerea în a utiliza aceste dovezi din necunoaştere, sau interpretarea greşită a semnificaţiei şi a cântăririi
greutăţii lor într-un proces.
Atât judecătorii, cât şi procurorii şi avocaţii, au în faţă o provocare atunci când este vorba de dovezi
electronice, deoarece pentru a decide relevanţa lor sau necesitatea cererii administrării unei anumite dovezi
electronice, definitorii pentru stabilirea adevărului, aceasta necesită cunoştinte tehnice din partea celor care le
utilizează, ori le administrează în instanță. Totodată, cunoașterea procedurilor de prelevare/expertizare a dovezilor,
cât şi a altor aspecte ce definesc importanța acestor dovezi (precum volatilitatea datelor), aspecte ce ţin de tehnica
producerii şi transmiterii acestora, pot fi esenţiale în decizia instanţei, dar şi în elaborarea apărărilor. Rezultă că, pentru
utilizarea în instanţă, dovezile trebuie să fie prelevate şi conservate corespunzator, fiind necesare reglementări
procedurale specifice, pentru a îndepărta orice dubii privind veridicitatea şi integritatea datelor electronice. Experţii nu
mai sunt suficienţi în decizia juridică corectă, aşa cum sunt în cazurile clasice, în care dovezi precum amprenta sau
scrisul aveau nevoie de simpla identificare a făptuitorului, care îl plasa la faţa locului sau având legătură cu acesta.
Este deci necesară, o iniţiere a părţilor implicate în procesul penal în noţiuni tehnice elementare referitoare la
probatoriul electronic, deoarece în cazul încălcării legilor pe Internet, dovada electronică va fi folosită incontestabil de
către anchetatori pentru acuzare, iar de judecători pentru a admite aceste noi tipuri de probe, care sunt diferite de cele
clasice.
Concluzionez că, folosirea dovezilor electronice, acceptarea și utilizarea lor în instanță, va continua să joace
un rol important atât în litigiile civile cât și în cele penale. Aceste dovezi, pot avea un puternic impact în administrarea
probelor în instanță, fiind folosite atât pentru acuzare, cât și pentru dezincriminarea unei persoane puse sub acuzare.
27 http://mnbenchbar.com/2013/10/admissibility-of-electronic-evidence
28Un exemplu, îl consituie sustragerea parolei de e-mail a unei persoane şi folosirea contului acesteia pentru a trimite un mesaj ce va fi mai
târziu dovada impotriva titularului contului.
CAPITOLUL X
10. TEHNICA POLIGRAF
10.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND TESTAREA POLIGRAF

Tehnica poligraf, a apărut ca urmare a necesității existenței unui dispozitiv de detecție a comportamentului și
în special al stresului emoțional, ce este generat de organism, în momentul în care o persoană minte, prin obținerea
de indicații ale unor fenomene fiziologice neobservabile cu ochiul liber. Ca atare, denumirea de “poligraf” face trimitere
la dispozitivul care măsoară şi înregistrează un nr. de parametrii fiziologici, ai unui subiect uman fiind perceput ca un
aparat complex care înregistrează în mod simultan prin intermediul a cel puţin 3 canale distincte corelatele fiziologice
ale procesului emoţional.
Peste tot în lume, precum și în țara noastră, tehnica poligraf poartă denumirea de “Psihofiziologie
Criminalistică.” Acest termen este îndeosebi utilizat în S.U.A., care este cel mai mare utilizator al acestui aparat.29
Tehnica poligraf, funcționează după următorul principiu: starea de pericol generată de consecințele unei minciuni
activează sistemul nervos vegetativ, astfel încât într-o examinare poligraf, indiferent de voința subiectului
sincer/nesincer, se înregistrează cu ajutorul aparatului o reactivitate psihofiziologică.30
Dintre scopurile utilizării poligrafului pot fi enumerate:
- identificarea autorilor infracţiunilor indiferent de genul acestora;
- verificarea veridicităţii declaraţiilor persoanelor implicate în procesul judiciar;
- excluderea suspecţilor ce sunt neimplicaţi în cauzele cercetate, prevenindu-se erorile judiciare, pierderile de timp
și verificările inutile;
- stabilirea sincerităţii apărărilor formulate de către persoanele suspecte;
- stabilirea împrejurărilor care califică sau agravează unele fapte penale;
- depistarea caracterului calomnios al unor denunţuri sau plângeri penale;
- soluţionarea contradicţiilor ce apar între declaraţiile persoanelor constituite ca părţi în procesul penal, când
procedeul clasic al confruntărilor nu a dat rezultate;
- orice alte situații considerate oportune de autoritatea judiciară.
În practica judiciară pot să apară şi alte aspecte care vizează stabilirea adevărului, astfel încât tehnica poligraf
poate fi folosită şi adaptată oricăror situaţii.
10.2. UTILIZAREA POLIGRAFULUI ÎN CADRUL POLIȚIEI ROMÂNE
În România, biodetecţia începe să fie utilizată din anul 1975, în special în cazurile de omor. Prima lucrare în
domeniu aparţine profesorului universitar Tiberiu Bogdan fiind intitulată „Investigaţia psihologică a comportamentului
simulat”.31
În prezent la nivelul Poliției Române, laboratoarele poligraf sunt organizate și funcționează în cadrul
structurilor de criminalistică, respectiv în cadrul D.G.P.M.B.- Serviciul Criminalistic și Inspectoratele Județene de Poliție,
la nivelul serviciilor criminalistice locale. Se poate preciza că, specialiștii din cadrul D.G.P.M.B. au competență
națională, preluând atât cazurile deosebite, cât și situațiile în care trebuie testate cadre ale Ministerului Afacerilor
Interne, Ministerul Apărării, iar specialiștii din cadrul laboratoarelor județene au competență locală.32
În afară de laboratoarele poligraf ale Poliției Române, țara noastră mai are două structuri naționale care
acreditează prin documente oficiale (brevete și atestate de liberă practică) examinatorii poligraf cum sunt:
1. Ministerul Justiției în baza Legii 488/2002 și a O.G. 75/2000, pentru examinatorii care își desfăsoară
activitatea în zona justiției prin brevet de expert criminalist în detecția comportamentului simulat.
29 http://www.psihoterapiepoligraf.ro/ro/mid/POLIGRAF
30Fenomenele fiziologice ca mărirea subită a tensiunii sangvine, creşterea consumului de oxigen, dilatarea bronhiolelor, inhibarea mişcărilor
peristalice gastrice, sunt controlate de sistemul nervos vegetativ şi în consecinţă nu sunt supuse voinţei decât parţial şi în grad nesemnificativ,
astfel că înregistrarea lor electronică la biodetector semnifică comportament simulat în 95 % din cazuri.
31În anul 1977 see înfiinţează primul Laborator Poligraf în cadrul Institutului de Criminalistică din Inspectoratului General al Miliției Romane.
Laboratorul a fost dotat cu un aparat de proveniență japoneză tip Mitshubishi. Un colectiv condus de generalul Ion Anghelescu directorul
Institutului de Criminalistică realizează primele examinării
32 G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 337-338
2. Colegiul Psihologilor din Romania în baza Legii 213/2004 și a H.G. 788/2005 prin atestate de liberă practică
în domeniul psihologiei judiciare, evaluarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf.
10.3. BAZELE ȘTINȚIFICE ALE DETECȚIEI COMPORTAMENTULUI SIMULAT,

CONSIDERAȚII DE ORDIN LEGISLATIV
Bazele ştiinţifice moderne ale biodetecţiei judiciare, au fost implementate în anii 70, când s-au formulat
principiile cibernetice specifice fiinţelor umane ca urmare a cercetărilor din domeniul psihofiziologiei. În literatura de
specialitate, biofeedback-ul este definit ca un principiu general potrivit căruia un individ plasat într-o anumită situaţie
va emite răspunsuri a căror frecvenţă şi intensitate vor creşte dacă consecinţele lor sunt pozitive şi vor descreşte dacă
consecinţele sunt negative sau nule. Pe baza acestui principiu ştiinţific a fost elaborată metoda de auto-control şi/sau
relaxare, bazată pe înregistrarea unor fenomene fiziologice involuntare şi transformarea lor în semnale perceptibile, în
scopul de a fi folosite ca indicatori ai stării de relaxare şi de evidenţiere a autocontrolului. Se poate realiza controlul
operant al unei serii de funcţii ca: vasodilataţia, ritmul cardiac, ritmurile cerebrale, tensiunea arterială, contracţiile
stomacale. În cercetările psihofiziologice au fost puse în evidenţă multiple posibilităţi de condiţionare operantă a
sistemului neurovegetativ şi a musculaturii netede.
Ca orice tip de experiment, biodetecţia este un act deliberat, îndeplinit etapă cu etapă, pe baza unor anticipări,
ipoteze sau simple presupuneri care vizează obiective precis determinate.33
Ca atare, comportamentul presupune două componente:
-una aparent vizibilă, ce include reacțiile exterioare, sesizabile ale persoanelor, observabile direct ca:
gesturile, mimica, transpirația, roșeața, mișcări ale membrelor, răgușeala;
-una inaparentă, invizibilă, nesesizabilă direct, ce cuprinde modificări insesizabile cu ochiul liber, precum
alterarea ristmului respirator și cardiac, creșterea conductibilității electrice a pielii, încordări ori relaxări ale
musculaturii.34
Considerațiile de ordin legislativ, fac trimitere la legislația națională, unde examinarea poligraf nu figurează în
categoria mijloacelor de probă, iar concluziile obținute cu ocazia examinării, cu toate că nu au forță juridică de sine
stătătoare, pot contribui decisiv la aflarea adevărului, concluzii care vor fi coroborate concomitent cu celelalte mijloace
materiale de probă.
Conform C.Proc.Pen. la art. 97 alin 2, se prevede că, mijloacele de probă admise de lege sunt următoarele:
constatările și expertizele. Ca atare, rezultatele examinării poligraf, se materializează în rapoarte de expertiză, care
figurează între mijloacele de probă, aplicându-se conceptul potrivir căruia legiuitorul a avut în vedere la enumerarea
mijloacelor de probă rapoartele de expertiză, fără a enumera limitativ domeniile de expertiză, deci implicit se poate
afirma că se pot accepta orice fel de rapoarte de constatare ori expertiză din domeniile recunoscute în materie.
Totodată, trebuie subliniate și prevederile din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române,
cu modificările și completările ulterioare, așa cum a fost modificată de Legea 255/2013 pentru punerea în aplicare a
Codului de Procedură Penală, care prevede la art. 26, alin. 1, punctul 15 că “ folosește metode și mijloace tehnico-
ștințifice în cercetarea locului faptei și la elaborarea probelor și mijloacelor material de probă, efectuând constatări și
expertize criminalistice, prin specialiști și experți proprii acreditați , precum și rapoarte criminalistice de constatare,
rapoarte de interpretare a urmelor și de evaluare a comportamentului infracțional ori a personalității criminale.” Rezultă
că, concluziile formulate sunt ștințifice, sunt materializate în expertize, care la rândul lor, sunt mijloace de probă
recunoscute de legislația în vigoare.35
Examinarea poligraf este o metodă integral umană, care nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie şi
mijloacele legale de căutare a probelor, contribuind în egală măsură atât la inculparea suspecţilor, cât şi la disculparea
acestora, în funcţie de implicarea sau neimplicarea în cauza penală.36 Trebuie menționat că folosirea poligrafului nu
lezează cu nimic integritatea sau demnitatea individului, care-şi conservă toate calităţile volitive şi raţional–afective.
33 Tudorel Badea Butoi, Ioana Teodora Butoi, Psihologia interogatoriului judiciar, Ed. Enmar, Bucureşti, 2002
34 Idem, supracitat G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 338
35 Vasile Viorel, G. Panfil, op. cit, pag. 338
36 Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1992; Bus, 2000.
10.4. REGULI PENTRU EXAMINAREA POLIGRAF
În vederea realizării testărilor poligraf se vor respecta următoarele reguli:
10.4.1.REGULI PRIVIND PERSOANA TESTATĂ, ÎNTREBĂRILE, ACTELE DE DISPUNERE,
SPECIALISTUL CARE VA EFECTUA TESTAREA
Reguli privind persoana testată
La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ, subiectul completând în acest sens
o declaraţie de consimţământ, refuzul de examinare nu va produce efecte juridice.37
În afară de aceasta persoana testată trebuie să:
- să nu fie ameninţată cu tehnica poligraf;
- să nu fie supusă unor anchete obositoare;
- să nu fie sub influenţa băuturilor alcoolice;
- să nu fie sub influenta medicamentelor cu acţiune asupra funcţiilor sistemului nervos central, ori a unor
substanțe psihotrope;
- să nu fie dusă în câmpul infracţional (nu vor participa la reconstituiri, experimente);
- să nu participe la confruntări;
- să nu fie prezentată pentru identificare;
- să nu li se prezinte persoane spre recunoaştere;
- să fie într-o stare psiho-fizică de normalitate, recomandabil în acest sens este ca testarea să fie precedată
de o examinare medicală;
Sunt exceptate de la testarea cu tehnica poligraf urmatoarele categorii de persoane: minorii, femeile gravide,
bolnavii psihic, persoanele cu afecțiuni cardio-respiratorii severe, cele cu afecţiuni neurologice grave (hemipareze-
paralizii), alcoolicii, persoanele care în momentul testării sunt în suferiţă fizică (intervenţii chirurgicale recente, extracţii
dentare, leziuni cauzate de unele accidente etc.) şi alte persoane în legatură cu care examinatorul apreciaă că nu este
cazul. Condiţia obligatorie la examinarea cu tehnica poligraf este normalitatea psihofiziologică a subiectului.
Reguli privind întrebările
Întrebările vor îndeplinii următoarele condiții:
- să fie scurte și precise;
- să nu fie ambigue;
- să folosească o terminologie pe înțelesul subiectului;
- să nu fie duble;
- să fie de sine stătătoare (sensul lor să nu depindă de al altora);
- să se refere la stări de fapt și să nu se bazeze pe opinii;
- să permită numai răspunsuri cu Da și Nu.
- întrebările se vor limita la conținutul unui singur caz;
- întrebările nu vor conține aspect legate de convingerile religioase, politice ori orientarea sexuală a
persoanei.38
Reguli privind actele de dispunere
Examinarea poligraf, se dispune numai în baza unei ordonanțe motivate, ori încheieri de ședință. Totodată,
examinarea poate fi solicitată și la cererea expresă a apărării. Aceasta fiind un mijloc de investigare, trebuie sa fie
solicitată şi să constituie de regulă, un moment iniţial al anchetei şi nu o ultimă activitate, când reactivitatea
psihoemoţională a subiectului în cauză este afectată de foarte mulţi factori. Cu câteva zile înainte de investigare,
examinatorul va studia în mod detaliat dosarul cauzei, pentru a formula împreună cu cel care instrumentează cauza,
cele mai adecvate intrebări.
Reguli privind specialistul (expertul poligraf) care va efectua testarea
Expertul poligraf, trebuie să fie obligatoriu absolvent al unei facultăți de psihologie, cu o experiență notabilă,
care este format numai de către formatori autorizaţi în această specialitate, conform prevederilor legale şi poate profesa
37 Folosirea poligrafului se face numai cu acordul subiectului şi consimţământul apărării, iar metodologia de testare nu este interzisă de lege şi
poate fi utilizată în scopul stabilirii fie a vinovăţiei, fie a nevinovăţiei. Dacă subiectul nu este de acord cu efectuarea testării, examinatorul va
încheia un proces-verbal de consemnare a refuzului şi a motivului invocat. Subiectul în cauză poate reveni asupra refuzului inţial, urmând a fi
ulterior examinat.
numai după ce obţine calitatea de expert în urma evaluării şi atestării sale de către un centru de evaluare autorizat în
conformitate cu legislaţia naţională şi acceptă necesitatea unui proces de învăţare şi perfecţionare continuă în
domeniile specifice ale profesiei, precum şi evaluărilor periodice.
Expertul poligraf îşi desfăşoară activitatea în respect deplin faţă de drepturile cetăţenilor, apărând valorile
morale ale acestora, răspunde personal în faţa legii pentru orice încălcare a normelor legale şi în faţa forumului
profesional (Asociaţia Română Poligraf) pentru încălcări ale standardului ocupaţional, în care sunt înglobate: statutul
expertului poligraf, metodologia de lucru profesională şi codul etic şi deontologic.
Totodată, în îndeplinirea activității profesionale expertul poligraf trebuie:
-expertul poligraf are obligatia ca pe toata durata activitatii profesionale să-și dezvolte competentele
profesionale prin informare continua, prin participarea la programe de formare profesională, cursuri de specialitate,
simpozioane, colocvii, consultări cu alți specialiști sau cercetări științifice.
- în vederea desfășurării unei activități la un nivel ridicat de profesionalism, expertul poligraf trebuie sa fie
sănătos fizic și mental, să nu fie obosit sau preocupat de alte probleme colaterale. În cazul în care aceste condiții nu
sunt îndeplinite, expertul poligraf are obligația să înceteze activitatea până la refacerea completă.
- expertul poligraf nu trebuie să facă, să publice sau să furnizeze spre publicare, cu intenție, nici o declarație
falsă sau menită să inducă în eroare, în legatură cu activitatea desfașurată sau cu ocupația de expert poligraf.
-expertul poligraf nu trebuie sa furnizeze informații despre tehnica poligraf persoanelor care consideră că le-
ar putea folosi, voluntar sau involuntar, în scopul prejudicierii altor persoane.
-expertul poligraf își asuma întreaga responsabilitate în ceea ce priveste declarațiile făcute publice sau
informațiile furnizate altor persoane.
10.5. CAMERA DE TESTARE ȘI APARATUL POLIGRAF
Camera de testare, va fi izolată fonic, special amenajată şi mobilată. Camera trebuie să fie cât mai sobră, fără
ornamente, tablouri sau diferite obiecte care ar putea distrage atenţia persoanei examinate, şi implicit să denatureze
înregistrările psihofiziologice. Temperatura camerei trebuie să fie normală, iar iluminatul corespunzător.
Examinarea cu tehnica poligraf.39
De asemenea, trebuie să existe şi o a două cameră, aşa-numita “cameră de observaţie”, echipată

corespunzator acestui scop. La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţămant şi al prezumţiei
de nevinovăţie. Dacă subiectul nu este de acord cu efectuarea testării, examinatorul va încheia un proces-verbal de
consemnare a refuzului şi a motivului invocat. Subiectul în cauză poate reveni asupra refuzului inţial, urmând a fi ulterior
examinat.
39 http://www.psihoterapiepoligraf.ro/ro/mid/POLIGRAF
Aparatul poligraf, se compune din senzori și unitatea centrală de conversie a datelor (DAS). În funcție de
model, aceasta poate face înregistrarea modificărilor sesizate fie direct pe hârtie (poligraful electomecanic), fie trimite
aceste informații software-ului specializat dintr-un computer (cu interfață serială, USB, ori wireless), acolo unde vor fi
reprezentate visual prin intermediul aplicației dedicate.40 Pentru testare, vor fi folosite anumite scaune speciale,
furnizate de producătorul aparatului poligraf.
În timpul examinării, poligraful înregistrează următoarele categorii de stimuli:
- galvanic skin response (GSR/RED), sau răspunsul electrodermic;
- respirația toracică și respirația abdominală;
- tensiunea arterială, măsurată cu ajutorul unui manșon de tensiune;
- pulsul distal;
- activitatea musculară (se înregistrează presiunea, micromișcările musculare, mișcările în scaun).41
10.6. TESTELE POLIGRAF, TIPURI DE ÎNTREBĂRI
Testele poligraf, vor cuprinde cel mult 5 teste efective. Între două teste, examinatorul poate părăsii încăperea
pentru câteva minute. Totodată, între două întrebări există o pauză de 15 până la 25 secunde. De asemenea, fiecare
dintre tipurile de teste prezente mai jos, are trăsături specifice, în funcție de cauza și subiectul supus investigației. De
regulă, se vor administra minim 3 (trei) tipuri de teste, cupă cum urmează:
Testul de stimulare specifică (cu cartonașe)
Presupune folosirea a 7-10 cartonașe, cu diverse numere, așezate cu fața în jos și unde persoana testată va
fi invitată să își aleagă un cartonaș, să se uite la număr și să îl pună la loc, fără ai comunica specialistului respectivul
număr. În continuare subiectul este instruit să răspundă cu Nu toate întrebările formulate. Prin indicarea numărului
corect la finalul testului, persoana va fi convinsă că aparatul funcționează pentru persoanele sincere, fiind o modalitate
de înlăturare a temerilor că aparatul nu funcționează corespunzător, iar pentru cele nesincere, spornind teama că
dispozitivul va identifica răspunsurile mincinoase.
Testul de bază (John Red)
Cuprinde întrebările realizate de către examinator, cu ocazia discuțiilor cu subiectul ce urmează a fi testat.
Persoana examinată, va semna pe acest set de întrebări și tot în această ordine îi vor fi puse.
Testul Da
Se va folosi înaintea testului cu întrebări combinate. La acest tip de test persoana testată va fi instruită să
răspundă cu Da la toate întrebările formulate, întrebări în care sunt incluse și cele legate de cauza respective. Testul,
se bazează pe faptul că subiecții nesinceri vor încerca să forțeze ca răspunsurile de Da să pară minciuni. La acest tip
de test, este recomandabil să se elimine înrebările de control.
Testul vârfului de tensiune
Acest test, se folosește când există certitudinea că subiectul nu are cunoștiință despre anumite aspect ale
infracțiunii cercetate. De regulă, se referă la modul în care a fost săvârșită infracțiunea, la anumite amănunte
referitoarea la aceasta, aspecte care nu pot fi cunoscute de o persoană neimplicată, ori nu a fost informată în legătură
cu aceasta.
Testul complexului de vinovăție
Acest tip de test se administrează pentru subiecții care au în antecedente fapte asemănătoare cu cea pentru
care s-a solicitat examinarea poligraf și constă în alcătuirea și punerea unor categorii de întrebări cu privire la un
incident fictiv, asemănător, dar care pare real în măsura în care îl privește pe individ.
Testul cu întrebări combinate (T1C)
Testul are la bază întrebările obișnuite, dar adresate într-o ordine diferită și totodată neanunțată.
Testul SAT (Sillence Answer Test)
40 În dotarea Poliţiei Române există 2 modele de aparate poligraf, ambele produse de firma Lafayette, modelul computerizat LX 4000 şi
modelul clasic Statesman. Acest sistem are multiple funcţiuni de înregistrare, stocare şi analizare a modificărilor fiziologice în timpul testării.
Software-ul LX 4000 include programele OSS, POLYSCORE, precum şi o bibliotecă cu medicamentele care pot influenţa calitatea testării.
Sistemul OSS, este o metodă de evaluare numerică manuală, dezvoltată pentru aplicaţii referitoare la mărturisiri. În mod virtual, face posibilă o
comparatibilitate a evaluărilor făcute de mai mulţi evaluatori şi estimarea acurateţei acestor evaluări.
41
G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 342-343.
Este un test mut, în care subiectul dă răspunsurile în gând. Ca atare, subiectul este pus să asculte întrebările,
iar apoi să formulize răspunsul în gând. Pentru țara noastră, se utilizează toate tipurile de teste enumerate mai sus,
dar la baza testării poligraf stă utilizarea a trei tipuri de teste: - testul de bază T1;
- testul repetat T1R
- testul combinat T1C42
Tipuri de întrebări.
În chestionar sunt incluse următoarele tipuri de întrebări:43
- întrebările relevante (incriminatorii, critice, acuzatoare) sunt propoziţii-interogative adresate subiectului de
psihologul examinator în mod nemijlocit, concis şi clar atât în cadrul interviului pre-test, cât şi în timpul testării, vizând
săvârşirea sau implicarea acestuia în infracţiunea ce face obiectul investigaţiei, apte să producă modificări în
reactivitatea psihoemoţională (“D-ta ai comis furtul din magazinul X “).
- întrebarile neutre: sunt propoziţii-interogative simple, care nu au legatură cu incriminarea şi permit
reechilibrarea psihică a subiectului după efectul întrebărilor relevante. Scopul lor este de a obține în diagrama poligraf
un segment etalon pentru reactivitatea psihoemoţională normală a subiectului (“Eşti de profesie … ?“).
- întrebările de control: sunt propoziţii-interogative la care aprioric se cunoaşte, că subiectul va răspunde
nesincer. Scopul acestora este de a obţine un anumit nivel al reactivităţii psihoemoţionale necesar efectuării
comparaţiilor cu nivelul reactivităţii psihoemoţionale obţinute la întrebările relevante: (“Te-ai gandit vreodata să furi
ceva ?“).
10.7. ETAPELE EXAMINĂRII POLIGRAF
Cuprinde procedurile obligatorii care trebuie parcurse de examinator și de cel examinat, pentru a stabili cauza
care amplifică starea emoţională a subiectului (labilitatea psihocomportamentală, trecutul său infracţional, starea de
sănatate, problematica delicată a cauzei pentru care este cercetat), constând în:
10.7.1. ETAPA PREGĂTITOARE
În care specialistul studiază dosarul cauzei, pentru a stabilii particularitățile faptei investigate, declarațiile date
până la acel moment de către subiectul care urmează a fi examinat, procesele-verbale existente la dosar, alte probe,
certificate medico-legale. Tot în această etapă sunt incluse și discuțiile cu organele de urmărire penală, pentru a obține
mai multe detalii și informații despre persoana care urmează a fi testată.
10.7.2. ETAPA INTERVIULUI PRETEST
Are rolul de a pregatii subiectul în vederea examinării și de a realiza un climat de siguranță și încrederea
reciprocă între examinat și examinator. Subiectului i se vor prezenta principiile de funcționare ale tehnicii poligraf,
drepturile pe care le are, felul în care funcționează tehnica poligraf. Totodată vor fi discuții în legătură cu fapta cercetată,
întrebările care i se vor adresa subiectului, precum și modul de comportare a acestuia în timpul examinării.
Examinatorul, pe parcursul discuției pretest își va nota reacțiile manifestate de subiect, rezultate și date care
vor fi exploatate la final în etapa interpretării diagramelor. Întrebările din interviul pre-test au scopul de a provoca
raspunsuri verbale şi nonverbale, care vor oferi examinatorului indicii asupra sincerităţii sau nesincerităţii subiectului,
fără a-l face să-şi diminueze în mod inutil starea de tensiune şi fără ca examinatorul să se angajeze într-un dialog
acuzator în dorinţa de a obţine o mărturisire a vinovaţiei.
10.7.3. TESTAREA PROPRIU-ZISĂ
Testarea are loc după ce a fost terminată discuția pretest, iar subiectul a semnat lista cu întrebări. Apoi, are
loc procedura obișnuită (plasarea senzorilor pe corp, verificarea funcționării acestora, verificarea stării de discomfort a
subiectului). Întrebările examinatorului vor fi puse cu voce medie, iar între întrebări vor fi pauze de 10-15 secunde.
Astfel, sub impactul întrebărilor relevante ale cauzei, întregul organism al subiectului examinat se află într-o stare de
alertă, reactivitatea psihoemoţională corespunzatoare răspunsurilor simulate la aceste întrebări.44 Între două seturi de
întrebări se poate lua o pauză de câteva minute.
42Idem
43Horvath, 1988; Zdrenghea & Butoi, 1992; Bus, 2000.
44Subiectul nesincer nu cooperează, nu se angajează în dialog, dă răspunsuri monosilabice, este lipsit de iniţiativă şi spontaneitate. Când se
aduce în discuţie problematica critică, se remarcă pe lângă negările stereotipe de genul "nu ştiu", "nu-mi pot explica", "cine, eu?", "nu-mi
amintesc", şi unele manifestări exterioare ale comportamentului simulat. Subiectul sincer, nefiind implicat în cauza cercetată, dispune de
capacitatea psihică de comutare a atenţiei către problematica interviului pre-test pe care o accepta cu interes. Subiectul nesincer nu dispune
de capacitatea de comutare a atenţiei, evidenţierea aspectelor în legatură cu fapta comisă având un efect inhibant asupra lui.
Modificările traseelor, se înregistează în diagramă sau harta poligraf și reprezintă expresia grafică a
parametrilor fiziologici (respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia electrodermică, tensiunea arterială, puls şi
micromişcările neuromusculare), concomitentă chestionării subiectului.45 De obicei, pentru a formula o concluzie cu
privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului sunt necesare cel puţin trei teste.
10.7.4. EVALUAREA REZULTATELOR, DISCUȚIA POST-TEST
La sfârşitul examinării, se procedează la interpretarea diagramelor poligraf. Această activitate de interpretare
a diagramelor presupune:
- stabilirea segmentelor de traseu care evidențiază răspunsurile sincere (lipsite de reactivitate
psihoemoţională), corespunzatoare întrebărilor neutre;
- determinarea caracteristicilor segmentelor de traseu care evidenţiază răspunsurile nesincere (în care
reactivitatea psihoemotională este amplu exprimată) la întrebările relevante, incriminatorii;
- decelarea selectivă a caracteristicilor segmentelor de traseu la întrebările investigatorii (de detaliu) şi
depistarea celor care prezintă reactivitate psihoemoţională specifică;
- identificarea caracteristicilor specifice de traseu ce evidenţiază prezenţa reactivităţii psihoemoţionale în
răspunsurile date de subiect la întrebările de control.
Apoi, se procedează la compararea segmentelor de diagramă corespunzatoare întrebărilor relevante şi
investigatorii cu cele de control şi neutre, stabilindu-se diferenţele, iar examinatorul poate formula o concluzie
referitoare la sinceritatea ori nesinceritatea subiectului supus testării.
Discuția post-test, va fi efectuată numai dacă examinatorul o va considera necesară.
În această fază a testării se realizează saltul de la informaţia de natură psihofiziologică la informaţia de natură
juridică, materializată în mijloacele legale de probă, unde examinatorul îi va arăta subiectului motivele pentru care a
ajuns la convingerea că acesta a fost sincer sau nesincer. Abordarea subiectulu se va face de la caz la caz, cu
respectarea regulilor generale privind audierea suspectului/inculpatului, metodic, logic, argumentat, calm, ţinându-se
seama şi de nivelul de instruire şi cultură al acestuia.
10.7.5. REALIZAREA EXPERTIZEI, UTILITATEA TEHNICII POLIGRAF
Formularea concluziilor și realizarea expertizei, într-o examinare poligraf constă în activităţi de comparare şi
sinteză, raţionamente de tip deductiv, inductiv şi analogic, activităţi de sesizare a celor mai sensibile modificari în
traseele diagramei poligraf ca urmare a răspunsurilor obţinute la întrebările relevante, neutre şi de control. În urma
interpretării, atât a diagramelor poligraf, cât şi a comportamentului subiectului pe tot parcurul examinării cu tehnica
poligraf, se poate formula o concluzie pozitivă, negativă sau incertă. Rezultatul examinării subiectului se consemnează
de către examinator într-un: "Raport psihologic de expertiză a comportamentului simulat prin tehnica poligraf". Acest
raport cuprinde activităţile întreprinse pentru depistarea comportamentului simulat şi concluziile rezultate în urma
analizei şi interpretării diagramelor poligraf. Raportul psihologic, se înaintează organelor de cercetare penală care au
dispus examinarea subiectului la poligraf, însoțit de declarația de consimțământ la examinare, precum și de
chestionarele utilizate și biodiagramele rezultate.
Reexaminarea subiectului se poate face dacă în urma administrarii testelor stabilite nu s-a reuşit elaborarea
unui diagnostic precis, de sinceritate sau nesinceritate, pentru clarificarea situaţiei subiectului, se va proceda la
organizarea unei reexaminări la poligraf.46
10.7.6. ERORILE ÎN EXAMINĂRILE POLIGRAF

Credibilitatea, acuratețea și stabilitatea în timp, a sistemelor de detecție a comportamentului simulat sunt
conferite de procentul mare de exactitate în examinări, în raport cu metodele clasice de investigare. Cu toate acestea,
tehnica poligraf nu este infaibilă și erorile pot apărea. Ca atare, conform Asociației Americane Poligraf, peste 250 de
45TR1 - respiraţia toracică TR4 - tensiunea arteriala- puls; TR2 - respiratia abdominala TR5 - micromiscarile musculare; TR3 - reactia
electrodermică (N.a.)
46De comun accord, cu organul de urmărire penală, se stabileşte data şi ora când subiectul se va prezenta pentru reexaminare. Întotdeauna
reexaminarea la poligraf va începe cu administrarea unui test de stimulare (“Testul cu cartonaşe”), apoi "Testul întrebărilor obişnuite" şi "Testul
întrebărilor intercalate". Dacă testele indică sinceritatea, examinarea trebuie considerată încheiată. În situaţia în care există indicii de
necooperare intenţionată, se recomandă administrarea Testului “DA” sau a "Testului în gând". În final se mai poate repeta "Testul întrebărilor
intercalate".
studii au fost efectuate cu privire la exactitatea testelor poligraf în ultimele decenii. Concluziile acestor studii au acordat
o acuratețe de 96-98% testului poligraf.47
De regulă, erorile pot fi:
- erori implicate de persoana examinatorului;
- erori legate de persoana examinată, independent de examinator;
- erori legate de aparat.
Totodată, din punctul de vedere al persoanei testate, se consoderă faptul că poligraful înregistrează stările
emotive generate de diverși stimuli, fără a explica și cauzele acestor stări. Ca atare, erorile mai pot fi provocate de
următorii factori:
- neconştientizarea posibilităţii de detectare (subiecţii cu nivel de şcolarizare şi IQ foarte scăzut, cu
responsabilitate socială scăzută);
- tensiunea emotivă sau nervozitatea unui subiect sincer (îndoieli faţă de exactitatea aparatului, competenţa
examinatorului, condiţiile în care se efectuează examinarea etc.);
- nemulţumirea sau resentimentul unui subiect sincer faţă de examinarea la poligraf;
- hiperanxietatea (probleme personale ale subiectului, teama pentru implicarea în fapta cercetată, extinderea
investigaţiei asupra altor fapte etc.);
- implicarea în alte fapte sau infracţiuni similare (subiectul este sincer cu privire la fapta în curs de cercetare,
dar fiind implicat în alte fapte, este dominat de un complex de culpabilitate);
- incomoditatea fizică şi psihică din timpul examinării (teama subiectului de o posibilă durere fizică produsă
de aparat, presiunea exercitată de manşonul de tensiune arterială - puls sau de tubul pneumograf);
- anchetarea excesivă a subiectului anterior examinarii (anchete prelungite şi obositoare, acuzaţiile aduse
subiectului);
- numărul prea mare de întrebări sau prea multe teste administrate subiectului într-o singură examinare;
- frazeologia inadecvată a întrebarilor relevante (întrebări echivoce);
- întrebările de control inadecvate (care nu au legatura cu problematica pentru care este testat subiectul);
- anomaliile fiziologice şi mintale (hipertensiunea arterială, hipertiroidismul, stările febrile; psihoza, psihopatia,
nevroza);
- factorii diverşi, cum ar fi: (temperatura neadecvată a camerei de examinare, iluminatul necorespunzător,
poluarea fonică).48

48Reid, Inblau, Lie detection; Bradley & Janisse,1981
CAPITOLUL XI
DACTILOSCOPIE JUDICIARĂ
11.1. Definiţie, obiectul, scopul dactiloscopiei judiciare

Urmele papilare sunt imprimări involuntare ale reliefului crestelor papilare pe obiectele din câmpul infracţional
(inclusiv obiectele produs sau mijloc al infracţiunii) sau pe corpul uman (persoane vii sau cadavre) şi prezintă interes
în scopul identificării acestora (stabilirii sursei de origine). Ele reproduc conturul şi relieful fie ale palmei (faţa neutrală),
fie ale dosului acesteia (faţa dorsală). În unele situaţii se pot reproduce în aceste urme, concomitent, atât conturul
degetelor şi al palmei, cât şi relieful crestelor papilare sau al încreţiturilor.
Formarea urmelor de mâini se explică prin existenţa permanentă pe suprafaţa palmei şi a degetelor a unei
substanţe secretate de piele, substanţă formată din compuşi organici şi anorganici care nu se evaporă cu trecerea
timpului. Contactul palmei şi plantei infractorului cu diferitele suprafeţe întâlnite la locul săvârşirii faptei creează urme
ale crestelor papilare. Aceste urme apar, în cele mai multe cazuri, ca efect al depunerii de substanţă de pe degete,
palme sau tălpi pe obiectele cu care vin în contact.
Contactul mâinilor cu diferite obiecte, pe care se reproduc urmele papilare pot avea loc ca urmare a prinderii
acestora cu mâna, sprijinirea palmei sau degetelor de aceste obiecte caz în care corpul creator (mâna), cât şi cel
primitor (obiectul), se găsesc într-o relativă stare de repaus sau având aceeaşi mişcare permit crearea unei urme apte
a fi cercetată criminalistic în vederea identificării.
Dactiloscopia, este aşadar o metodă ştiinţifică de identificare a persoanelor pe baza examinării impresiunilor
şi urmelor papilare, digitale, palmare sau plantare, ori procedeul de identificare a unei persoane cu ajutorul amprentelor
digitale, fiind cunoscută în literatura de specialitate în următoarele moduri:49
- „ştiinţa care se ocupă cu studiul desenurilor papilare în scopul de a determina individualitatea fizică a unui
ins sau participarea acelui ins la anumite acte determinate.50”
-„ştiinţa identificării persoanelor prin ,,desenurile” papilare”.51 Baza sa este anatomică şi fiziologică iar scopul
său juridic sau social.
- ,,ramură a criminalisticii care se ocupă cu examinarea şi clasificarea desenelor papilare, în vederea
identificării persoanei52”
- „ramura tehnicii criminalistice care se ocupă cu studiul desenelor papilare ce se întâlnesc în regiunea
digitală, palmară şi plantară precum şi a urmelor lăsate de aceste regiuni în câmpul infracţiunii, pentru identificarea
persoanelor şi cadavrelor”.
- ,,acea parte a tehnicii criminalistice care se ocupă cu studiul aspectului exterior al desenelor papilare aflate
pe suprafaţa interioară a palmei şi tălpii piciorului”.
- „o parte a ştiinţei criminalisticii care are ca obiect examinarea amprentelor digitale, palmare şi plantare în
scopul identificării persoanei”.53
11.2. Obiectul dactiloscopiei judiciare constă în :

- elaborarea procedeelor şi mijloacelor de descoperire, relevare, fixare, ridicare, examinare şi interpretare a
urmelor crestelor papilare lăsate de persoane în diferite locuri;
- elaborarea procedeelor de amprentare a persoanelor şi cadavrelor;
- elaborarea procedurilor speciale de lucru de organizare şi funcţionare a evidenţelor dactiloscopice şi a
regulilor de codificare a impresiunilor papilare specifice cartotecilor şi cazierului dactiloscopic în vederea stabilirii stării
de recidivă a infractorilor, identificarea autorilor de infracţiuni după urmele de mâini lăsate la locul faptei ori a
persoanelor care şi-au atribuit identităţi false;
49Termenul de dactiloscopie îşi are originea din îmbinarea cuvintelor greceşti „dactylos” care înseamnă deget şi „skopeo” care înseamnă a privi,
a examina sau „skopein” a privi, a cerceta. Din punct de vedere al vechimii ca ştiinţă, Dactiloscopia are aproximativ cinci sute de ani, afirmaţie
bazată pe prezentarea cronologică anterioară.
50 Constantin Ţurai, Elemente de poliţie tehnică, Dactiloscopia, Tipografia “Al. Popescu”, Bucureşti, 1937.
51 Valentin Sava, Manual de dactiloscopie, Imprimeria şi legătoria Penitenciarului Văcăreşti, Bucureşti, 1943.
52 Mina Minovici, Tratat complet de medicină legală, vol.II, Editura Socec, Bucureşti,1930,p.1039-1041.
53 Lazăr Cârjan, Tratat de criminalistică, Ed. Pinguin Bookpublishing House, Bucureşti 2005.
- elaborarea metodelor de organizare a cartotecii urmelor papilare în cazul infracţiunilor rămase cu autori
necunoscuţi;
- elaborarea metodelor de identificare a persoanelor şi cadavrelor cu identitate necunoscută după
impresiunile şi urme papilare, dacă persoana căreia îi aparţine cadavrul a fost amprentată în timpul vieţii sau când
familia sau prietenii unei persoane dispărute în condiţii necunoscute pot prezenta obiecte pe care ar fi rămas urmele
papilare ale celui dispărut;54
- elaborarea metodologiei de efectuare a expertizei criminalistice dactiloscopice pentru identificarea
persoanei.
Identificarea după impresiunile şi urmele papilare digitale, palmare şi plantare constituie, până în momentul
de faţă, mijlocul cel mai sigur de individualizare a persoanei.55
11.3. Construcția desenelor papilare
11.3.1. Structura anatomică a pielii şi formarea desenului papilar
Din punct de vedere anatomic, pielea este învelişul conjunctivo-epitelial care îmbracă suprafaţa corpului uman
şi este alcătuită din trei straturi:56
Epidermul, un înveliş protector al pielii, format din straturi de celule epiteliale, stratul superior fiind un strat
cornos format din celule moarte, aflat în proces permanent de descuamare ( în greceşte epi= pe, dermo = piele);57
Dermul, pielea propriu-zisă, este un ţesut fibros, conjunctiv, elastic, care conţin vase capilare, arteriale,
venoase şi terminaţii ale muşchilor senzitivi. Stratul superior al dermei, numit strat papilar este format din proeminenţe
conice numite papile (origine latină, papilla-proieminenţă, sfârc) care se continuă şi la nivelul epidermei formând
crestele papilare. Vârfurile papilelor sunt stăbătute de canale ce au ca terminaţie porii, prin care se elimină transpiraţia
şi toxinele din corp;
Hipodermul este stratul cel mai profund al pielii situat sub derma şi face legătura între piele şi organele
interne. (în greceşte Hypo= sub).
Crestele papilare sunt în strânsă legatură cu simţul tactil (pipăitul), un simţ tactil dezvoltat va fi mai bun cu cât
liniile papilare vor fi mai numeroase, în special la palme şi planta piciorului.
Papilele fiind situate în stratul dermei, nu sunt distruse în cazul unor accidente uşoare, crestele papilare
regenerându-se la scurt timp în forma iniţială. Papilele de pe suprafaţa dermei au o înălţime de 0,1-0,4 mm şi o lăţime
de 0,2-0,7 mm. Secreţia glandelor sudoripare formează pe suprafaţa epidermei un strat de săruri şi grăsimi care la
contactul pielii cu diverse suprafeţe se depun pe suprafaţa acestora reproducând desenul papilar de pe parte interioară
a palmei, degetelor şi plantei piciorului, denumite dermatoglife (dactilograme).
Acestea sunt formate dintr-un sistem de linii paralele ale crestelor papilare separate între ele de şanţuri
papilare care au aceeaşi dimensiune ca şi crestele papilare pe care le separă.58 Deosebirea dintre crestele papilare şi
şanţurile papilare la examinarea unei amprente este redată de faptul că pe creastă sunt evidenţiate formele porilor
papilari. Desenul papilar se imprimă, fie prin depunere de substanţă (sudoarea secretată prin pori, materii aflate pe
piele, sânge, tuş, unsoare), fie prin destratificare de substanţă (praf, vopsea proaspătă) în suporturile care se mulează
se pot crea şi urme de adâncime.
Principalul motiv care a dus la folosirea desenelor papilare în identificarea persoanelor este acela că nu numai
desenul papilar în întregul său, dar însăşi crestele papilare şi chiar porii prezintă elemente de specificitate, de natură
să deosebească un individ de altul. Desenele papilare imprimate pe suprafaţa unor obiecte poartă denumirea tehnică
de dactilograme şi potrivit şi specialiştilor americani, sunt de două feluri:
-dactilograme naturale reprezentate chiar de crestele papilare aşa cum se văd la degete;
-dactilograme artificiale, atât cele lăsate involuntar de infractori pe diverse obiecte cât şi cele imprimate
intenţionat în scop identificativ.
54I.Cora, E.Gacea, Dactiloscopia, în Curs de criminalistică ,Academia de Poliţie Al.I.Cuza, Bucureşti, 1975, pag. 103.
55 În scop penal, dr. Valentin Sava susţinea că, dactiloscopia serveşte la: identificarea absolută, identificarea relativă, identificarea persoanei
care a comis mai multe infracţiuni prin compararea urmelor papilare descoperite la locul faptei, aşa numita comunitate de autor, în cauze cu
autori neidentificaţi.
56Dicţionar enciclopedic român, vol.III, (K-P) Editura Politică, Bucureşti, 1965, pag.746
57St.S.Nicolau, Dermatologie şi neurologie, Editura Medicală,Bucureşti, 1958, pag. 43
58 Constantin Ţurai, Constantin I.Leonida, Dermatogrifologia. Amprente palmoplantare, Editura Medicală, Bucureşti, 1971, pag. 25-26.
11.4. Proprietăţile identificative ale impresiunilor papilare.
Proprietățile impresiunilor papilare, mai sunt cunoscute în literatura de specialitate ca și caracteristici ale
desenului papilar. Aceste proprietăți identificative, se impun printre cele mai valoroase şi importante elemente de
identificare a persoanei și se datorează anumitor proprietăţi.59 O parte a autorilor evidenţiază două: unicitatea şi
fixitatea, iar alţii socotesc că ar avea trei şi inalterabilitatea.60
O altă opinie argumentată, indică că infaibilitatea acestei metode se întemeiează pe următoarele proprietăţi
fundamentale ale crestelor papilare de la feţele palmare ale ultimelor falange ale degetelor mâinilor şi anume: 61
unicitatea lor, adică imposibilitatea de a exista două asemănătoare în toate detaliile crestelor papilare din care sunt
alcătuite; fixitatea sau persistenţa lor fără absolut nici o schimbare în cursul unei existenţe; inalterabilitatea, adică
imposibilitatea modificării crestelor papilare de către cei care ar avea interesul să o facă; imposibilitatea falsificării lor
pe cale grafică.62
În asentimentul majorităţii autorilor proprietăţile desenelor papilare sunt următoarele:
a) Unicitatea desenului papilar.

Unicitatea desenelor papilare constă în faptul că fiecare persoană are un desen papilar propriu, pentru fiecare
deget în parte, neexistând două degete cu desene identice, chiar şi la aceeaşi persoană. Marea varietate şi
complexitate a desenului papilar face ca aceasta să nu se poată reproduce în mod asemănător, decât la intervale
foarte mari de ani, ceea ce nu stânjeneşte cercetarea penală.63 Deşi practica metodei de identificare dactiloscopică
împlineşte în curând un secol, iar fişele întocmite de diferitele servicii de identificare sunt de ordinul a sute de milioane,
nu s-au constatat asemănări între desenele papilare a două persoane, nici măcar în combinaţiile unui singur deget.
Desenul papilar, în complexitatea lui individuală, nu se transmite ereditar, deci nici sub acest aspect nu pot apărea
asemănări. Desenele papilare îşi păstrează fixitatea lor ca structură morfologică prin regenerarea continuă a pielii de
pe faţa mâinilor şi talpa picioarelor, epiderma nouă formată reproducând, în continuare relieful dermei pe care o
acoperă. Această regenerare continuă a epidermei va reproduce fără modificări formele anterioare, atât timp cât leziuni
eventuale nu ating derma sau stratul epidermei, formând cicatrici, care apoi se regenerează ca o caracteristică proprie
de structură. Unicitatea se explică prin varietatea desenelor papilare. Ele sunt variate atât în ceea ce priveşte forma
generală, cât şi în amănuntele construcţiei crestelor ce le compun. Chiar dacă se găsesc două desene papilare
asemănătoare între ele, părând la prima vedere că ar fi identice, la o examinare amănunţită se poate vedea că detaliile
formei crestelor papilare nu mai corespund ca număr, formă şi plasament.
b) Stabilitatea/Fixitatea desenului papilar, constă în neschimbarea lui ca formă şi construcţie în tot timpul
vieţii.
Conform literaturii de specialitate, desenul papilar îşi face apariţia între a treia şi a patra lună a vieţii
intrauterine, primeşte o formă definitivă prin luna a şasea, deci cu câteva luni înainte de naştere şi nu dispare nici după
moartea persoanei, decât prin procesul de putrefacţie a ţesuturilor. În timp ce organismul se dezvoltă, se maturizează,
în timp ce culoarea pielii, a părului expresia feţei, trăsăturile şi întregul fel de a fi al unei persoane se schimbă cu vârsta,
cu evenimentele mai importante din viaţă ei, care şi-au lăsat amprentele pe întregul fel de a se prezenta, desenul
papilar rămâne în aceeaşi formă neschimbat ca structură, aşa cum s-a format din perioada intrauterină.
Numeroasele experienţe în acest domeniu au dovedit că, luând impresiunile digitale ale unei persoane, la
intervale mari de timp, de exemplu 20-30 de ani, şi comparând între ele aceste impresiuni, structura desenelor papilare
a rămas aceeaşi, adică raporturile în care se găsesc diferitele detalii de structură nu au suferit nici o modificare,
modificându-se doar dimensiunile. Distrugerea desenelor papilare, prin frecarea feţei degetelor, prin opăriri sau
procedee chimice, nu înlătură relieful caracteristic al desenelor papilare decât vremelnic.
59 Emilian Stancu ,,Tratat de criminalistică’’ Ed. Actamii Bucureşti 2001, pag. 119.
60 Mircea I. - ,,Criminalistica’’Ediţia a II-a , Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001, pag. 65-66.
61Jean Gayet ,, ABC de police scientifique,, Ed. Pazot, Paris, 1973, pag. 754, care susţine că proprietăţile desenului papilar sunt cinci:
permanenţa, universalitatea, unicitatea, simplitatea înregistrării, şi cea a clasificării.

62 Dr.Valentin Sava, op. cit. pag. 24
63După un calcul matematic, prin aranjamente şi combinări, efectuat de către Galton şi de către Balthazard, la care, de fapt, nu s-au luat în
considerare toate elementele, s-a ajuns la rezultatul că la c.c.a. 64 miliarde de desene s-ar putea găsi două desene papilare cu caracteristici
coincidente. Totuşi se poate considera acest lucru imposibil, deoarece, conform legilor naturii, nu se admite existenţa a două lucruri absolut
identice. Într-adevăr, dacă se iau în considerare şi alte elemente decât cele patru avute în vedere de Balthazard, se constată, folosind formula
probabilităţii compuse, că practic nu se pot găsi două amprente identice.
Desenele papilare pot fi înlăturate vremelnic prin diferiţi reactivi chimici, aplicaţi în mod intenţionat sau datorită
muncii profesionale.64 Tăieturile profunde alterează desenul papilar, brăzdându-l cu cicatrici, dar nu-l distrug complet,
afară de unele cazuri când în urma zdrobirii degetului desenul papilar devine destul de greu de recunoscut. O dată
cicatricea formată, ea însăşi va servi ca element caracteristic în plus, pentru amprentele digitale formate după apariţia
cicatricei. Criminalistul francez Edmond Locard a experimentat pe propriile degete. Arzându-se cu fierul roşu, cu apă
clocotită şi cu ulei încins, a constatat că, după vindecare, forma detaliilor desenului său papilar au rămas
neschimbate.65 Aceasta se explică prin faptul că papilele sunt aşezate în stratul de profunzime al pielii şi în cazurile de
rănire uşoară, prin care nu li se afectează integritatea, crestele papilare se regenerează în forma lor anterioară. Sunt
cunoscute în acest sens cazurile cioplitorilor în piatră, zidarilor, celor ce lucrează cu diferite substanţe chimice corosive
ale căror desene papilare se alterează frecvent în procesul activităţii specifice. Încetând de a mai veni în contact cu
asemenea corpuri sau substanţe, după 8-10 zile epidermul se va reface şi va continua să prezinte aceleaşi
caracteristici ale desenului papilar ca înainte de alterare.66
c) Inalterabilitatea desenului papilar.
Constă în aceea că indiferent de acțiunea factorilor externi, atâta timp cât țesutul nu este afectat în
profunzime, desenele papilare se refac în aceleași forme și conținut cu cele inițiale. Prin urmare, suprafaţa reliefului
papilar se caracterizează prin aceea că pe timpul vieţii nu poate fi şters, modificat pe cale chimică sau fizică, dacă prin
procedeele folosite nu va fi distrus şi stratul dermic în care se află papilele. Deci orice leziuni produse la nivelul
epidermei distrug papilele doar vremelnic.
Ele vor reapare în forma avută anterior pe măsura vindecării pielii lezate.67 Dar dacă leziunea vizează întreaga
grosime a pielii, relieful, papilar este distrus pentru totdeauna fiind înlocuit de un ţesut scleros inform.68 De exemplu, o
crestătură sau tăietură, chiar cu o adâncime relativ mare, existentă pe două impresiuni de comparat, constituie un
element în plus de identificare, pe care experţii criminalişti o valorifică constant.
Aceste leziuni produse la nivelul epiderme pot fi:
- leziuni de violenţă;
- leziuni de ordin anatomo-patologic.69
Leziunile de violenţă, sunt cele mai frecvente, sunt reprezentate de traumatismele de orice natură, dar care
interesează numai epidermul şi nu produc nici o alterare a crestelor papilare. Leziunile anatomo-patologice, prezintă
mult mai mică importanţă, deoarece, cu mici excepţii, nu aduc nici o modificare în structura crestelor papilare.
11.5. CLASIFICAREA DESENELOR PAPILARE, DETALIILE CARACTERISTICE

ALE ACESTORA.
11.5.1. Criterii de clasificare a desenelor papilare. Structura desenelor papilare.
Toate desenele papilare sunt caracterizate de o multitudine de forme variate, care a dus la împărţirea lor pe
categorii, grupe sau tipuri. Această clasificare este determinată de necesitatea realizării unui sistem simplu şi eficace
de înregistrare, în vederea identificării lor ulterioare. Datorită diferenţei de formă a desfăşurării liniilor papilare după
zonele în care se află, ştiinţa criminalisticii face în primul rând o diferenţiere a reliefului papilar în regiuni, iar în al doilea
rând, clasifică relieful papilar de pe ultimele falange ale degetelor, deoarece acesta este foarte variat.
Criteriile de clasificare a desenelor papilare sunt:
a) după regiunea anatomică a corpului pe care o ocupă, respectiv regiunile digitală, palmară sau plantară,
care în funcţie de locul pe care îl ocupă, desenele papilare ale mâinii sunt structurate după cum urmează:
- regiunea palmară cu zonele palmară, tenară şi hipotenară.
- regiunea digitală cu zonele falangetei, falanginei şi falangei, despărţite de şanţurile flexorale;70
64Astfel, formolul, acetona etc. distrug desenele papilare, dar numai pentru un timp destul de scurt, căci datorită procesului de regenerare a
pielii, ele se vor reface, fără nici o modificare după încetarea acţiunii acestor substanţe.
65 Dr. V. Sava, op. cit., pag. 32
66 Gh. Păşescu, I.R. Constantin, op. cit. pag. 43.
67 I. Mircea, op. cit, pag. 66.
68 Idem, pag. 66.
69 Dr. Valentin Sava op. cit. pag. 31.
70 Desenele papilare indiferent de regiunea sau zona în care se găsesc, au o importanţă aproape egală în identificare. Dintre ecestea se disting
totuşi desenele de pe falangete, ale căror urme rămân cel mai frecvent la faţa locului, iar datorită particularităţilor lor de structură, aceste desene
sunt singurele folosite în înregistrările dactiloscopice.
b) forma desenului din zona centrală şi poziţia şi numărul degetelor.
11.6. Regiunile palmei:
Pentru studiul reliefului papilar, întreaga suprafaţă a palmei este împărţită în patru regiuni distincte şi anume:
digitală, A-zona digito/palmară, B- zona tenară şi C-zona hipotenară.
Regiunea digitală cuprinde degetele şi unde cele cinci degete de la mână poartă următoarele denumiri: mare
(police), aratător (index), mijlociu (mediu), inelar şi mic (auricar).
Câteodată la o palmă se pot găsi patru degete sau şase degete (polidactia).71 Orice deget de la mână are trei
falange care constituie, fiecare în parte, o zonă papilară a degetului respectiv, despărţită de celelalte prin şanţuri
flexorale. Cele trei falange, începând de la vârful degetului spre baza lui, poartă următoarele denumiri: falangetă,
falangină şi falangă şi unde la fel se numeşte şi şanţurile flexorale de la baza fiecărei falange, respectiv şanţul flexoral
al falangetei, al falanginei, al falangei.72
Se observă că falangele au creste papilare sub formă de linii drepte, paralele cu şanţul flexoral, sau au o
poziţie uşor oblică faţă de acesta. Literatura de specialitate arată că în structura desenului papilar al falangetei se
disting trei sisteme de creste papilare şi anume:
- arcuri puternic boltite (convexe) situate la vârful şi marginea degetului;
- arcuri slab boltite la baza desenului lângă şanţul de flexiune şi laţuri;
- cercuri ori spirale în regiunea centrală a desenului care include şi nucleul său.
Crestele ce se găsesc în zona papilară a falangetei pot fi împărţite după forma şi poziţia lor în trei grupuri care
determină formarea a tot atâtea regiuni.
Astfel, crestele situate pe vârful şi pe marginile falangetei alcătuiesc regiunea marginală (1) şi au în general
forma conturului degetului, adică a unor arcuri de cerc cu conexitatea îndreptată spre vârful acestuia. Crestele papilare
care se găsesc în centrul desenului, formează regiunea centrală (2). Ea este regiunea cea mai importantă a desenului
papilar, deoarece aici forma şi direcţia crestelor papilare variază, permiţând o clasificare precisă.
Crestele papilare situate în vecinătatea şanţului de flexiune au o formă, în general, rectilinie ; ele sunt orientate
relativ orizontal şi paralel cu şanţul de flexiune care desparte falangeta de falangină. Aceasta formează regiunea bazală
(3). (vezi foto jos).
Regiunile desenului papilar al falangei.

a) la monodeltice ; b) la bideltice.
1)-regiunea marginală 2)-regiunea centrală 3)-regiunea bazală
B
Cele trei regiuni ale desenului papilar sunt despărţite între ele de creste papilare care se numesc limitante,
astfel : ultima creastă din regiunea marginală, care este vecină cu regiunea centrală, poartă denumirea de limitantă
superioară şi desparte regiunea marginală de cea centrală. Creasta din regiunea bazală vecină cu regiunea centrală
se numeşte limitantă inferioară.73 Pe parcursul traiectoriei ei limitanta superioară întâlneşte limitanta inferioară în mai
multe puncte ale desenului papilar sau numai într-un punct, unde fie că se contopesc, fie că îşi continuă traiectul
paralel. În locul de intersectare al limitantelor se întâlnesc cele trei regiuni papilare ale amprentei digitale şi unde se
formează o caracteristică triunghiulară, care este denumită în toată literatura de specialitate „deltă”. Atunci când delta
71 Idem, op. cit. pag. 54.

72 Ibidem pag. 47.
73 Idem op. cit. pag. 48.
are aspectul unui triunghi, este numită delta albă şi poate fi închisă total la cele trei unghiuri, parţial sau deschisă total
la toare unghiurile.74 Atunci când delta are forma literei Y, ea se numeşte deltă neagră, care, în raport cu lungimea
braţelor ce o formează poate fi: scurtă, lungă, cu braţe egale, sau cu braţe inegale.75 Punctul de contact al celor două
limitante poartă denumirea de punct deltic.76
Regiunea digito-palmară, unde arcurile întâlnite au concavitatea îndreptată spre dreapta, la mâna dreaptă şi
spre stânga la mâna stângă. Pot fi întâlnite lanţuri simple în zonele dintre degetul arătător şi cel mijlociu, dintre degetul
mijlociu şi cel inelar, precum şi dintre degetul inelar şi cel mic. La baza degetelor, se află câte o deltă care poartă
denumirea de delta arătătorului, mijlociului, inelarului şi degetului mic.77
Regiunea tenară, este acea regiune de la baza policelui care este situată spre exteriorul palmei. Nu se vor
întâlni în această regiune creste papilare sub formă de cercuri, spirale sau alte forme caracteristice nucleului
amprentelor digitale. Este situată întotdeauna în stânga desenului papilar palmar, pentru mâna dreaptă, iar pentru
mâna stângă se găseşte în partea dreaptă.
Regiunea hipotenară, se găseşte sub regiunea digitopalmară, în partea degetului auricular şi este despărţită
de regiunea tenară prin şanţul flexoral al policelui.78 În această regiune, liniile papilare pot fi întâlnite sub formă de
arcuri, cercuri sau alte forme caracteristice nucleului unei dactilograme digitale. Arcurile din regiunea hipotenară sunt
orientate mai frecvent cu concavitatea spre cea tenară, iar crestele sub formă de laţuri ori spirale sunt situate la baza
regiunii. Dacă această regiune se găseşte în dreapta dactilogramei palmare indică mâna dreaptă, iar în stânga ei indică
mâna stângă.79
Planta (talpa) piciorului denumită regiunea plantară, reprezintă crestele papilare de pe talpa picioarelor,
împărţite de la degete către călcâi, astfel:
După cum am precizat anterior, referitor la anumite deformări ale desenului papilar generate de activităţi
ocupaţionale sau boli, la planta piciorului s-au întâlnit cazuri de deformări datorate unor bătături, cicatrici sau
malformaţii situate în diverse regiuni ale plantei fiind elemente importante în identificarea persoanei care a creat urma
plantară. Deşi sunt rare situaţiile în care la locul faptei sunt descoperite urme papilare plantare, acestea în funcţie de
regiunea, de la care provin pot genera şi erori în examinarea dactiloscopică comparativă, fiind interpretate ca fragmente
de urme palmare sau chiar digitale. În urma investigării tehnico-ştiinţifice a unei infracţiuni de viol, autorul faptei având
tălpile picioarelor neacoperite, a creat în camera în care a comis fapta mai multe urme papilare plantare, dintre care
una s-a dovedit ulterior a fi de la degetul mare al piciorului drept. Numai abilitatea şi experienţa specialiştilor criminalişti
care au urmărit celebrul iter criminis şi au interpretat corect modul de formare a urmelor papilare a determinat
amprentarea plantară a persoanelor suspecte reuşind astfel identificarea autorului.80
74 C-tin Drăghici, Tehnică criminalistică, Ed. Era, Bucureşti, 2003, pag. 114.
75 C-tin Drăghici, Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. Sitech, Craiova 2007 pag. 99.
76 Gh. Păşescu, I.R.Constantin, op. cit. pag. 51.
77 Idem, op. cit. pag. 54.
78 I. Mircea, Criminalistica, Ediţia a II-a Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001, pag.74.
80 Expert Necula Ionel, ,,Teză de disertaţie’’ master european , Universitatea Gheorghe Cristea, Bucureşti 2006, pag. 35.
11.7. Tipurile, subtipurile şi varietăţile desenelor papilare.
Tipul Subtipul Simbolul Simbolul
Arc simplu A 1
Arc
Arc pin Ap 1
Dextrodeltic D 2
Laţ
Sinistrodeltic S 3
Cerc (bideltic) Cu toate subtipurile B 4

Trideltic T 5
Combinat
Quatrodeltic Q 6
Simian O 0
Amorf Danteliform O;O/A;O/D 0;0/1;0/2-3
Nedefinit X X
Pentru prima dată, literatura de specialitate arată că desenele papilare de pe falangetă se împart după forma
generală a crestelor care alcătuiesc regiunea centrală în următoarele cinci tipuri:81
1.- tipul arc (adeltic);
2.- tipul laţ (monodeltic);
3.- tipul cerc (bideltic);
4.- tipul combinat (polideltic);
5.- tipul amorf.
11.7.1. Tipul arc (adeltic).82

Tipul ARC (adeltic), denumit după forma crestelor din zona centrală sub formă de arcuri de cerc, având
curbura spre vârful degetului, denumirea de adeltic provine de la faptul că nu are nici o deltă. Este cel mai răspândit
însumând circa 7,1 % din totalul dactilogramelor.83
Acest tip de desen papilar are două subtipuri arc simplu şi arc piniform. Pentru subtipul arc simplu, care este
definit pe scurt arc, crestele papilare au forma unor linii curbate, formând o convexitate mai pronunţată către vârful
falangetei.
81Prima definiţie a tipurilor de desene papilare a fost făcută de Jan Evangheliste Purkinje, în,,Comentatio de examine psyhologicoorgani visus et
sistematis cutanei’’, Breslau, 1823. Autorul a catalogat nouă tipuri de desene papilare.
82 În limba greacă: ,,a’’ = fără, ,,delta’’= deltă.
Tipul adeltic (arc).
Varietăţile formei arc:

- arcuri paralele;
- arc lipit stânga;
- arc lipit dreapta;
- arc cu laţ lipit stânga;
- arc cu laţ lipit dreapta;
Varietăţile arcului pin (piniform):
- arc pin cu ax în stânga;
- arc pin cu ax în dreapta;
- arc pin clasic;
Pentru arcul pin regiunea centrală, poate fi mai uşor delimitată, existând un început de desen central între
creasta paralelă cu şanţul de flexiune situat la baza axului vertical şi cea care-l înconjoară de la vârf. Trebuie precizat
că uneori, în desenul papilar de tip arc, pot fi întâlnite creste papilare care conturează un triunghi, dar acestea nu vor
fi considerate în nici un caz delte, întrucât în acest tip nu mai sunt prezente cele trei zone ale unui desen papilar digital,
şi nici cele două limitante care le separă şi care în mod normal dau naştere deltelor.84
11.7.2. ■ Tipul laț (monodeltic).
Acest tip al desenelor papilare este cel mai răspândit. Este denumit după desenul papilar al crestelor din zona
centrală sub formă de laţuri (bucle) iar denumirea de monodeltic provine de la faptul că nu au decât o deltă albă sau
neagră, plasată în partea stângă (laţ sinistrodeltic din latinescul sinister- stâng) sau dreaptă (laţ dextrodeltic, din
latinescul dextra-dreapta) cu deschizătura laţului opusă deltei. Din punct de vedere al varietăţilor acest tip de relief
papilar, poate atinge circa 60 de forme reprezentând circa 60% din totalul dactilogramelor: laţ simplu, laţ cu inel, cu
butonieră, laţ bifurcat stânga sau drepta, laţ cu punct, cu fragment, cu baghetă, laţ biliniar, triliniar, multiliniar, laţuri
paralele, laţ semn de întrebare, laţ rachetă, laţ neregulat etc.
Faţă de plasamentul deltei, tipul laţ (monodeltic) se împarte în două subtipuri:
Subtipul laţ dextrodeltic.
Face parte din acest subtip, acea dactilogramă (desen papilar) în care delta se află în partea dreaptă, iar
deschizătura laţului se află în stânga. Deci, laţul porneşte din partea stângă, formează bucla şi se întoarce în aceeaşi
parte.
Subtipul laţ sinistrodeltic.
Face parte din acest subtip, dactilograma care are delta în partea stângă, iar deschizătura laţului în partea
dreaptă. Deci aceste creste încep dintr-o latură a falangei, iar după un parcurs oarecare, se încovoaie (formează bucla)
şi se întorc în direcţia din care au plecat. Tot la acest subtip de dactilograme, crestele papilare ale porţiunii centrale
sunt bine diferenţiate şi au forma, de laţuri. La marea majoritate a acestor dactilograme, există mai multe laţuri cuprinse
unul în altul, iar nucleul acestui tip de desen papilar este constituit din laţul cel mai interior din regiunea centrală, cu
tot ce este cuprins între braţele sale. Dacă analizăm forma sub care se prezintă nucleul, dactilogramele monodeltice
se divid în mai multe varietăţi, atât pentru suptipul dextrodeltic cât şi pentru sinistrodeltic.
84 C-tin Drăghici, Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, op. cit. pag. 101.
Tipul monodeltic.
Dintre varietăţile nucleului laţului pot fi enumerate:

- laţ simplu, care poate fi bifurcat sau cu butonieră;
- laţ liniar, care poate fi şi biliniar, triliniar, multiliniar;
- laţ liniar bifurcat;
- laţuri suprapuse simple liniare;
- laţuri comune (adiacente);
- laţuri duble (simple);
- nucleu neregulat;
11.7.3. Tipul cerc (bideltic).
Denumit după desenul papilar al crestelor papilare la care se întâlnesc două delte plasate în stânga şi dreapta
zonei centrale a nucleului şi pot fi ca subtipuri în formă de cercuri concentrice, spirală, ovoidal (elipsoidal), laţuri gemene
sau contrare duble, bideltic buzunar, bideltic neregulat. Tipul cerc este format din creste papilare care urmează circular
curbura falangetei şi, prin unirea cu punctul de plecare, dau naştere la două unghiuri situate în extremităţi opuse. Între
braţele acestor două unghiuri, crestele papilare existente se rotesc asemănător unui vîrtej, de unde şi numele de tip
cerc sau verticil.85
La bideltice, regiunea centrală este închisă pe ambele părţi aşa că liniile din interiorul ei, se răsucesc asupra
lor însăşi.86
Tipul bideltic.
După direcţia pe care o iau aceste creste interioare, dactilogramele digitale bideltice mai pot fi recunoscute
şi după configuraţia crestelor papilare care formează nucleul. În raport de nucleul desenului tipul cerc (bideltic) este
divizat în mai multe subtipuri :
Subtipul circular, atunci când regiunea centrală este alcătuită din cercuri concentrice. Acest subtip are mai
multe varietăţi, dintre care se pot enumera:

86 Dr. V. Sava, op. cit., pag 40.
- cerc cu punct;
- cerc cu spirală spre stânga ori spre dreapta;
- cercuri concentrice;
- cerc legat;
- cerc neregulat;
- cerc oval;
Subtipul spirală, atunci când o creastă pornită din centru se răsuceşte ca resortul unui ceasornic, ori se
roteşte ca o spiră ce se depărtează de punctul central, cu sensul de rotire spre dreapta ori spre stânga. 87 Subtipul
spirală se prezintă sub mai multe varietăţi, după cum urmează :
- spirală simplă dreapta ;
- spirală simplă stânga;
- spirală dublă dreapta;
- spirală dublă stânga;
Subtipul ovoidal (elipsoidal), atunci când dactilograma este formată din figuri ovoidale concentrice, ori sunt
caracterizate de existenţa unui nucleu format dintr-o creastă papilară care în traiectoria sa ia aspectul unui oval alungit
perpendicular pe şanţul de flexiune, orizontal sau oblic spre dreapta ori spre stânga.88La subtipul ovoidal pot fi
enumerate:
- ovoidal vertical;
- ovoidal dreapta;
- ovoidal stânga;
Subtipul rachetă, atunci când dactilograma are nucleul constituit dintr-o creastă papilară, care în drumul său,
ia forma unui oval ascuţit la bază şi se termină cu o baghetă care îi dă aspectul unei rachete.
La subtipul rachetă pot fi enumerate :
- rachetă verticală ;
- rachetă dreapta ;
- rachetă stânga ;
Subtipul lanţuri gemene (contrare), atunci când dactilograma are nucleul constituit din două laţuri contrare
care se înfăşoară între ele şi ale căror braţe se îndreaptă în direcţii opuse, desenul regiunii centrale semănând cu un
vârtej.89 La subtipul lanţuri gemene pot fi enumerate :
- lanţuri gemene dreapta ;
- lanţuri gemene stânga;
- lanţuri gemene rachetă ;
Subtipul buzunar, atunci când nucleul care este constituit din două laţuri independente şi are căror braţe se
îndreaptă în aceeaşi direcţie, spre stânga sau spre dreapta, dar unul îl înconjoară pe celălalt, dând regiunii centrale
aspectul unui buzunar.
Subtipul bideltic combinat, acesta rezultă din întrepătunderea oricărui nucleu monodeltic, cu un nucleu adeltic.
Subtipul bideltic excepţional, este rezultatul unui desen papilar care are două delte şi forma nucleului său nu
poate fi clasificată, pentru nici unul din subtipurile arătate.
Subtipul bideltic cu cicatrice, atunci când nucleul desenului papilar bideltic, dintr-o anumită zonă, bazală,
centrală sau marginală a falangetei, este afectată de una sau mai multe cicatrici.90
11.7.4. Tipul combinat (polideltic).
Tipul COMBINAT (polideltic), denumit după zona centrală în care se întâlnesc desene de tip cerc flancate de
desene de tip laţ. Se întâlnesc în număr redus şi au câte trei sau patru delte, de unde şi denumirea trideltic, quatrodeltic.
De regulă au o formă mai rar întâlnită şi sunt constituite din combinarea unuia sau a două desene de tip laţ cu unul
de tip cerc, sau a două desene de tip cerc , care are ca rezultat formarea unui desen papilar cu mai mult de două delte.
Pentru tipul combinat (polideltic) în funcţie de numărul deltelor, acesta se împarte în:

90 Studiu din practica criminalistică (N.A.)
Subtipul trideltic, atunci când acesta este rezultatul asocierii unui desen de tip bideltic cu un desen de tip
monodeltic, sau acesta este format din combinarea unei dactilograme de tipul laţ cu una de tip circular.
Subtipul quatrodeltic, la formarea căruia practica judiciară a demonstrat că acest desen papilar este rezultatul
asocierii unui bideltic cu două desene de tip monodeltic, sau au rezultat din combinarea a două dactilograme de tipul
circular, ori din combinarea a două dactilograme de tip laţ cu una de tip circular. Rezultă că în câmpul papilar al
desenului se întâlnesc patru delte.
10.7.5. Tipul amorf.
Tipul AMORF (nedefinit ori excepţional), din grecescul ,,amorpfos’’ (fără formă), la care crestele papilare nu
au o formă ordonată şi nu urmează o anumită traiectorie aşa cum se întâmplă în cazul celorlalte tipuri amintite. Crestele
papilare în acest caz au o dispunere nedefinită, nesistematizată. Sunt cunoscute două varietăţi, după cum crestele
papilare cu aspect danteliform afectează în totalitate sau numai în parte câmpul papilar al unui desen:
- amorf total;
- amorf parţial;
Varietatea amorf parţial o întâlnim atunci când în desenul papilar pe lângă creste cu aspect danteliform,
franjurat, se întâlnesc şi creste papilare care au o anumită dirijare, un anume aranjament. Uneori în câmpul papilar al
acestora se pot întâlnii şi delte.91 Totuşi şi la aceste desene papilare se pot distinge anumite particularităţi care au
determinat divizarea lor în trei subtipuri, după cum urmează:
Subtipul simian.
Este constituit din desenele papilare digitale ale căror creste în configuraţia lor, nu au nici o trăsătură comună
cu celelalte tipuri. Descoperitorul acestor forme, Charles Fere, îl descria astfel: “De la baza falangetei pornesc din
acelaşi punct două feluri de linii, unele paralele cu pliul articular, altele elipsoidale cu vîrful plasat aproape de
extremitatea degetului. Acest sistem de linii circumscriu un spaţiu de linii drepte verticale şi oblice faţă de axul
longitudinal al degetului şi dispuse în evantai”.92
Subtipul danteliform.
La acest subtip desenul papilar este format, în total sau în parte, din fragmente de creste papilare care cad
perpendicular pe şanţul de flexiune având o formă asemănătoare unei ghirlande sau verigilor incomplete ale unui lanţ.
Fragmentele de creste se succed neregulat, iar uneori sunt presărate cu sectoare punctiforme, creând aspectul unei
dantele, de unde şi denumirea subtipului. Dacă dactilograma este numai parţial formată din fragmente cu
caracteristicile descrise mai sus, apare o combinaţie de creste papilare danteliforme, cu creste papilare normale,
desenul papilar făcând parte tot din subtipul danteliform, varietatea danteliform combinat. Conform literaturii de
specialitate desenele papilare danteliforme sunt individuale atât de la individ la individ, cât şi de la deget la deget.
Subtipul nedefinit îl constituie dactilogramele cărora, din cauza distrugerii dermului, ca urmare a unor leziuni ori a
existenţei unei cicatrice, nu li se poate distinge subtipul după criteriul formei regiunii centrale.
11.8. Elementele individuale de identificare în dactiloscopie.
Dactiloscopia, ca şi alte ramuri ale criminalisticii care folosesc examinările comparative în scopul identificării,
utilizează anumite elemente individuale de identificare ce aparţin impresiunilor papilare denumite detalii caracteristice
coincidente.
Aceste detalii caracteristice prezintă importanţă din punct de vedere al:
- formei (aspectul morfologic al desenului papilar să fie reflectat fidel atât în urmă cât şi în impresiune, dacă
în urma în litigiu avem un laţ dextrodeltic şi în impresiunea model de comparaţie, desenul papilar trebuie să fie de
acelaşi tip, nicidecum adeltic, bideltic sau sinistrodeltic);
- dimensiunii (mărimii liniare, un fragment de creastă papilară plasat între două creste papilare trebuie să aibe
aceeaşi lungime în urmă şi impresiune, altfel nu putem vorbi de faptul că urma în litigiu a fost creată de degetul a cărui
impresiune papilară este examinată ca model de comparaţie);
- plasamentului (la aceaşi distanţă şi în aceeaşi direcţie faţă de un alt detaliu comun, exemplu un laţ liniar
dextrodeltic cu bagheta interioară pe care se află o butonieră situată la 7 creste papilare pe linia lui Galton faţă de
deltă şi în impresiunea papilară, trebuie să fie prezent acelaşi detaliu caracteristic ca formă pe bagheta interioară a
laţului dextrodeltic liniar la aceaşi distanţă ca plasament faţă de deltă).
91Colectiv, Curs de Tehnică Criminalistică, vol II, Scoala militară de Ofiţeri Activi, Bucureşti, 1983, pag.14.
În raport de formă, mărime şi plasament, elementele individuale se diferenţiază în funcţie de:
- forma, dimensiunea şi poziţia crestelor papilare;
- forma, dimensiunea şi amplasarea porilor;
- forma muchiilor crestelor papilare;
- elementele adiacente crestelor papilare;
- traseul crestelor papilare.
În România sunt cunoscute următoarele denumiri ale detaliilor caracteristice dactiloscopice ale crestelor
papilare:
- început de creastă papilară- este locul unde o creastă papilară începe să se formeze;
- sfârşitul de creastă papilară- locul unde o creastă papilară se termină;
- bifurcaţia de creste papilare- este locul în care o creastă papilară, se desparte la un moment dat în două
creste papilare;
- trifurcaţia de creste papilare- locul în care o creastă se desparte în trei creste papilare;
- ramificaţia de creste papilare- apare atunci când o creastă papilară se desparte în două, iar după câţiva
milimetrii, una dintre ele se divide în alte două creste papilare şi aşa mai departe.
- contopirea de creste papilare- este locul în care două creste papilare se unesc, având în continuare un
traseu comun;
- contopire triplă- locul în care se unesc trei creste papilare;
- fragmentul de creastă papilară- este o creastă papilară de dimensiuni reduse, plasată între alte două creste
papilare şi având capetele libere;
- butoniera- ia naştere atunci când o creastă papilară se bifurcă iar după o scurtă porţiune de drum cele două
braţe ale bifurcaţiei se unesc din nou, formând un oval alungit cu aspect de butonieră;
- punctul papilar- aşa cum arată şi denumirea, are forma unui punct, putând fi plasat între două creste papilare
în deltă sau într-o întrerupere de creastă papilară;
- grupul de creste papilare sau creasta papilară fragmentată ori punctată- este acel element alcătuit din mai
multe fragmente sau puncte papilare având o dispunere, de regulă, liniară;
- triunghiul capetelor de creste papilare- este acel element alcătuit fie dintr-un început şi două sfârşituri de
creste papilare, aflate faţă în faţă, fie dintr-un sfârşit şi două începuturi de creste papilare. Capetele acestor creste
alcătuiesc colţurile unui triunghi imaginar ce poate fi descris între acestea;
- anastomoza sau podeţul- este un fragment de creastă papilară, care face legătura între cele două creste
papilare. Elementul are aspectul unui podeţ, de unde provine şi denumirea;
- inelul- se formează asemănător cu butoniera, având însă un contur circular şi unul alungit;
- insula (inel punctat)- este formată dintr-un inel, care are în interiorul său un punct papilar;
- depăşirea de creste papilare- este formată de două creste papilare în care începutul uneia depăşeste cu
câţiva milimetrii sfârşitul celeilalte;
- creasta aderentă sau cârligul- este un fragment de creastă papilară, având unul din capete lipit de o altă
creastă papilară de dimensiuni mai mari, celălalt capăt fiind liber;
- întreruperea de creastă papilară- este locul în care o creastă papilară se întrerupe şi după câţiva milimetrii
îşi reia traseul;
- devierea de creste papilare- este asemănătoare depăşirii, numai că de data aceasta capetele celor două
creste papilare se abat brusc şi în direcţii contrare, de la traseul normal;
- creste alternative- este elementul format dintr-o creastă papilară continuă, care trece printr-o întrerupere de
creastă papilară;
- intersecţia de creste papilare- este punctul în care două creste papilare alăturate se intersectează,
continuâdu-şi după aceea drumul pe trasee paralele;
- reântoarcerea de creastă papilară- este locul în care o creastă papilară se întoarce brusc şi urmează un
traseu paralel cu cel pe care a venit. Reântoarcerea este elementul cu cea mai mică răspândire, având însă o mare
valoare de identificare;
- cicatricea- care apare atunci când pielea este afectată în profunzime de acţiunea unor agenţi externi.93
93 Colectiv, Curs de tehnică criminalistică, vol. 2, M.I. Bucureşti 1983, pag. 17.
Un desen papilar conține aproximativ 150 detalii caracteristice. Pentru identificarea unei persoane, este
necesar să se descopere în urma de la faţa locului şi în impresiunea de control un nr. de detalii (de regulă 12), care să
corespundă nu numai ca tip, dar şi ca poziţie, de unde şi denumirea de puncte coincidente, folosită în dactiloscopie.94
11.9. Poroscopia şi crestoscopia.
Poroscopia, este o metodă de identificare a persoanei care se realizează pe baza analizei formelor porilor
sudoripari (prezenţi pe crestele regiunilor digitale, palmare şi plantare).95 Conform literaturii de specialitate, s-au
efectuat studii de specialitate asupra porilor care au vizat:
- forma; mărimea; poziţia; distanţa; frecvenţa porilor în diferite amprente.
Rezultatele finale au fost sincronizate cu cele corespunzătoare din urmele papilare. Efectul diferitelor
suprafeţe şi al diferitelor metode de relevare, fixare şi ridicare a urmelor papilare a fost de asemenea studiat, împreună
cu orice alte variaţii ale porilor. Rezultatele finale, au fost următoarele: pentru numărul de pori:
- prin mărirea de 50 de ori, lungimea medie a unei creste s-a determinat a fi de 0,5 cm,
- s-a calculat numărul de pori de pe o creastă şi numărul mediu de pori pe centimetru de creastă. Pentru
distanța dintre pori, acesta a fost calculat pe baza numărului de pori de pe unitatea de arie.
După configuraţie, porii au fost clasificaţi astfel:
- pori aflaţi la distanţă mică unul de altul. În această situaţie porii se găsesc foarte aproape unii de alţii şi pot
fi identificaţi mai mult de 12 pori pe 1 cm de creastă;
- grupuri de pori la distanţă mică. În această situaţie porii se află în grupuri de 2 sau mai mulţi pe 1 cm de
creastă;
- pori aflaţi la distanţă mare. Este situaţia în care numărul de pori pe 1 cm de lungime de creastă este de 8-
11 şi spaţiul dintre pori este mare;
-lanţ de pori. S-a făcut referire la situaţia în care porii sunt lipiţi unul de altul, alcătuind un lanţ, neexistând
spaţiu între doi pori consecutivi.
Mărimea porilor a fost determinată prin compararea porilor cu cel mai mare por din amprentă: pori infimi sau
mici; pori medii; pori mari.
Referitor la forma porilor, aceștia pe aceeaşi creastă pot avea diferite forme: circulară; romboidali; eliptici,
pătraţi; rectangulari; dreptungiulari, etc.
În fiecare zonă, frecvenţa fiecărui tip de por a fost determinată prin numărare. Poziţia porilor pe creastă a fost
determinată prin stabilirea locaţiei lor în centrul crestei sau la periferia acesteia. Dacă se află la periferie, porii pot fi de
tip deschis (spre exteriorul crestei) sau de tip închis. Intrepretarea, numărul porilor, spaţierea porilor, forma porilor,
mărimea şi poziţia porilor. Analiza crestelor papilare, prelevate cu tuş tipografic.
Referitor la numărul porilor, s-a observat că numărul mediu de pori prezenţi pe cm de creastă variază între
8-25, confirmându-se astfel afirmaţiile lui Locard, dar Locard nu a studiat variaţia în număr a porilor în diferite zone ale
suprafeţei crestei.
În acest studiu s-a observat că numărul maxim de pori (25) este prezent în partea laterală a zonei hipotenară,
iar numărul minim de pori (8) este prezent în zona tenară. Motivul unei variaţii numerice atât de mari poate fi aplatizarea
crestelor datorată uzurii acestora, care are ca rezultat distrugerea marginilor porilor, astfel încât aceştia nu mai apar în
amprente.
Spaţierea porilor:
S-a observat că cei mai mulţi pori aflaţi pe creastă se înşiruie unul după altul, realizând un şir cu spaţiere
aproape uniformă. Alt tip de aranjamet a fost însă observat atunci când porii se află pe marginea crestei, cu spaţiere
foarte mică între pori. Unul dintre cele mai rare tipuri de aranjamente ale porilor a fost observat atunci când porii se
interconectează, formând un lanţ. Acest aranjament devine şi mai important când porii conectaţi sunt deschişi şi se
94Emilian Stancu, ,,Criminalistica’’ Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1994. pag. 178.
95Metoda a fost descoperită şi dezvoltată de Edmond Locard, care în anul 1912 a observat faptul că, la fel ca şi în cazul detaliilor caracteristice
dactiloscopice (de nivel macroscopic) ale crestelor papilare şi porii sunt creditaţi cu atributul de a fi permanenţi, imuabili şi individuali, iar acest
lucru este necesar şi suficient pentru stabilirea identităţii unei persoane atunci când profilele papilare disponibile nu conţin suficiente elemente
caracteristice individuale de nivel macroscopic.
află la periferia crestei. În acest caz, însăşi creasta pare a fi o cusătură în cruce. Acest tipar al porilor se poate dovedi
foarte folositor în stabilirea identităţii.
Referitor la poziţia porilor de pe o creastă aceștia se pot afla pe mijlocul sau pe marginea acesteia. Când se
află pe mijloc, au întotdeauna o formă bine definită (pori închişi). Când se află pe marginea crestei, pot fi pori închişi
sau deschişi spre exteriorul crestei (pori deschişi). În acest studiu s-a observat că frecvenţa porilor care formează un
lanţ în mijlocul crestei este aproape aceeaşi cu cea a porilor aflaţi pe marginea acesteia. Cea mai bună metodă pentru
obţinerea detaliilor porilor s-a dovedit a fi “black photostat toner”.
Rezultă că, poroscopia, poate fi definită: ca aceea parte din dactiloscopie care are drept obiect elaborarea
metodelor de examinare şi expertiză a orificilor porilor de pe crestele papilare.
Crestoscopia
Este o metodă de identificare a persoanelor pe baza caracteristicilor individuale ale crestelor papilare, luate
în mod izolat și nu în contextul desenului papilar, a căror conformație diferențiată este dată de forma porilor. La o
mărire macroscopică, crestele papilare nu mai apar drepte, uniforme, ci cu marginile franjurate, neregulate, având un
contur specific, unic, fix și nealterabil, reprezentând o sursă de elemente de identificare.96
Referitor la compararea, crestoscopică, aceasta se efectuează tot cu ocazia examinării poroscopice. În
practică sunt dese situaţiile în care rămân în evidenţă fragmente de urme papilare cu un număr redus de detalii
caracteristice motiv pentru care este necesară o examinare atentă şi din punct de vedere al porilor, chiar dacă gradul
de presiune al degetului palmei sau plantei piciorului pe diverse suprafeţe de contact şi tipul pulberilor de relevare
influenţează necorespunzător gradul de evidenţiere al acestora în urma papilară. Atât, crestoscopia cât şi poroscopia
prin proprietăţile specifice orificiilor sudoripare, fixitate şi unicitate, contribuie eficient la efectuarea identificării
dactiloscopice.

11.10. PROCEDEE ȘI TEHNICI FOLOSITE PENTRU CĂUTAREA, DESCOPERIREA,
RELEVAREA. FIXAREA, RIDICAREA ȘI CONSERVAREA URMELOR PAPILARE
11.10.1. Formarea urmelor papilare

Urmele papilare se pot forma prin următoarele modalităţi:
-ca rezultat al transferului substanţelor biologice de pe suprafaţa pielii umane. Rezultatul, în acest caz, vor fi
urme papilare latente, nedetectabile cu ochiul liber;
-prin stratificare (atunci când mâna este murdară de diverse substanţe: sânge, var, funingine, cerneală, care
se vor transfera pe obiecte şi vor reproduce relieful desenului papilar);
-prin destratificare (atunci când mâna vine în contact cu diverse substanţe aflate pe obiectele cu care vine în
contact, desenul papilar reproducându-se pe obiectul respectiv, acolo unde substanţa este înlaturată);
-ca rezultat al deformării în relief al suportului (urme mulate sau de adâncime); astfel de urme se pot forma în
plastilină, ceară, chit, vopsea proaspătă etc.).
Mai trebuie specificat faptul că urmele găsite la faţa locului pot fi vizibile/invizibile, statice/dinamice, de
suprafaţă/de adâncime.
11.10.2. Căutarea urmelor papilare la fața locului
Urmele papilare se pot reproduce pe o mare varietate de obiecte cu suprafaţa netedă sau relativ netedă, aptă
să oglindească caracteristicile pielii, dar şi pe obiecte cu suprafaţa aspră care nu împiedică reproducerea construcţiei
desenului papilar.97
Căutarea şi descoperirea urmelor papilare presupune o cercetare sistematică şi amănunţită a locului faptei,
cercetare ce se poate realiza atât prin observarea cu ochiul liber, cât şi prin utilizarea unor tehnici adecvate.98
Pentru căutarea urmelor papilare se impun a fi făcute următoarele observaţii:
-urmele se vor căuta cu prioritate în punctele de acces utilizate de făptuitor, cu observarea eventualelor
obstacole sau obiectelor cu care a fost în contact direct;
-obiecte pe care se pot forma urme papilare sunt: sticlă, porţelan, hârtie, obiecte metalice vopsite, nichelate
sau cromate, broasca uşii, comutatoare electrice, becuri, pahare, poşete, obiecte de lemn lustruit, celofan, os, fildeş,
ţesături fine, fructe şi legume netede etc.;
-se vor avea în vedere obiectele care au fost mişcate din loc, piese de mobilier răvăşite, deschise etc.;
-nu se vor neglija urmele de mănuşi, acestea putând furniza informaţii preţioase (cele din piele şi textile),
precum şi a mănuşilor descoperite la locul faptei;
-căutarea urmelor papilare va avea în vedere nealterarea altor categorii de urme (biologice, traseologice
etc.);în acelaşi sens se vor purta mijloace de protecţie;
-se va începe cu metode de căutare vizuale (cu ochiul liber) şi abia apoi se vor utiliza surse de iluminare cu
lungimi de undă variabilă (de tipul Polylight ori RUVIS);99
11.10.3. Relevarea urmelor papilare rămase la locul faptei metode şi procedee.

Prin relevarea urmelor papilare, se înţelege procedeul de tehnică criminalistică prin care urmele invizibile
(latente), sunt puse în evidenţă cu ajutorul unor substanţe ori procedee fizice sau chimice. Descoperirea urmelor
papilare, relevarea acestora, poate fi caracterizată drept unul dintre cele mai dinamice domenii ale tehnicii
criminalistice, sub raportul perfecţionării ştiinţifice.100
Activitatea de descoperire a amprentelor digitale poate fi caracterizată drept unul dintre cele mai dinamice
domenii ale tehnicii criminalistice sub raportul perfecţionării ştiinţifice. Sunt semnificative, în acest sens noile metode
chimice de relevare a urmelor de mâini, ori de descoperire a lor pe baza dispersiei luminoase, inclusiv a laserului.
Referitor la metodele de relevare a urmelor de mâini, se impun două precizări:
- în primul rând, acestea nu-şi găsesc aplicarea numai în cercetările întreprinse la faţa locului, ci şi în
examinările făcute în laborator asupra obiectelor presupuse a fi purtătoare de urme.
97 Fl.Ionescu, op.cit., pag. 111.

98 I.Anghelescu şi colaboratorii, op.cit., pag. 130.
99 A se vedea Procedura cercetării la faţa locului în poliţia Română, IGPR, pag. 59.
100 Emilian Stancu ,,Criminalistica” Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1994, pag. 185.
- în al doilea rând, metodele mai jos menţionate nu sunt destinate în exclusivitate relevării urmelor papilare,
multe dintre ele găsindu-şi aplicabilitatea şi în relevarea urmelor formate de alte părţi ale corpului omenesc, cum ar fi,
de exemplu, urmele de buze, urechi.
Relevarea urmelor, este operaţia tehnico-criminalistică prin care urmele invizibile sunt puse în evidenţă cu
ajutorul mijloacelor optice, ori a unor substanţe sau procedee fizice ori chimice. De regulă, urmele papilare se relevă
cu ajutorul coloranţilor. Aceştia acţionează prin aderenţă faţă de grăsimea şi transpiraţia conţinute de urmele lăsate de
degete sau palmă, ori pot intra în reacţie cu unele săruri sau cu aminocizii ce există în transpiraţia de urme. Totuşi
înainte de a trece la relevarea urmelor papilare latente este necesar să se studieze suportul şi urma descoperită pe
acesta, în scopul determinării celui mai indicat procedeu de lucru.
Dacă obiectele pe care se pot găsi amprentele papilare se află în aer liber, în gheaţă sau zăpadă, ele vor fi
dezgheţate încet, aşezându-se într-un vas în aşa fel ca apa murdară provenită din topire să nu se scurgă peste urmă
şi să nu o distrugă; totodată, înainte de a se introduce obiectul într-o încăpere încălzită, se va răzui de pe el, cu cea
mai mare precauţie, cât mai multă zăpadă sau gheaţă.
Urma se relevă numai atunci când obiectul este uscat în întregime.
Când urmele se găsesc pe obiecte aflate într-o încăpere rece, pentru examinarea lor aceasta va fi în prealabil
încălzită, dar nu prea repede, căci există pericol ca obiectele purtătoare să se aburească. Pentru relevarea urmelor
papilare, pentru scoaterea lor în evidenţă se pot realiza cu ajutorul mijloacelor tehnico-criminalistice în funcţie de natura
obiectului primitor, folosindu-se o serie de metode, clasificate în:101
- metode optice de relevare;
- metode fizice de relevare;
- metode chimice de relevare.
11.11. Metode optice de relevare a urmelor papilare

Înainte să se înceapă relevarea urmelor, obiectele şi locurile unde se presupune că infractorul a lăsat urme
sunt examinate cu ochiul liber sub acţiunea unor surse de lumină albă dirijată, sub diferite unghiuri de incidenţă. Ca
surse de lumină pot fi folosite lanterne, reflectoare, ferestre sau chiar oglinzi pentru reflectarea razelor solare.102
În cazul obiectelor transparente, este indicată examinarea prin transparenţă. De multe ori aceste examinări
sunt satisfăcătoare şi se pot finaliza cu observarea clară şi fotografierea urmelor în starea în care au fost lăsate.
Imaginile urmelor obţinute în acest fel sunt de regulă de calitate superioară şi pot fi folosite în examinările poroscopice.
Această fluorescenţă poate fi vizibilă cu ochiul liber sau poate apărea când se folosesc filtre, detectoare cu
radiaţii ultraviolete (u.v.), sau infraroşii (i.r.). În general, este convenabilă excitarea suprafeţei examinate cu o sursă de
lumină cu lungime de undă scurtă: ultravioletă sau bleu-verde. Observarea trebuie atunci făcută prin intermediul filtrelor
care permit numai trecerea radiaţiilor cu lungimi mari de undă. Aceste tratamente pot accentua fluorescenţa sau pot
crea fluorescenţa amprentelor ori pot excita fluorescenţa suportului primar, permiţând astfel evidenţierea urmelor prin
mărirea contrastului faţă de fond.
Polilight P.L.500, cu aparatul fotografic montat la dispozitiv, în vederea

fotografierii urmei sau a obiectului vizat.
101 Marin Ruiu, Pamfil Georgică, ,,Tehnică criminalistică,, Ed. EstFalia, Bucureşti 2007, pag. 202.
În activitatea criminalistică, fluorescenţa poate fi obţinută cu ajutorul lămpilor de radiaţii ultraviolete, a surselor
universale de lumină special construite pentru laboratoarele de criminalistică, din care mai cunoscute sunt “Polilight”-
ul şi “Crimescop”-ul, ori cu ajutorul laserelor. Aceste surse de lumină se pot folosi atât la examinarea amprentelor
netratate prin procedee mecanice sau chimice, cât şi a celor care au fost supuse unor astfel de tratamente.
În condiţii de laborator se poate folosi, prin testare, orice bandă de lumină de la Polylight PL 500 care
evidenţiează mai bine urma papilară şi elementele individuale ale acesteia. Nu trebuie să se plece de la ideea că
pentru relevarea unei urme există o anumită bandă de lumină prestabilită, deoarece nu întodeauna suporturile sunt
asemănătoare, din acelaşi material şi cu aceeaşi fluorescenţă. Împreună cu alte urme, în procesul săvârşirii infracţiunii,
la locul faptei se creează şi urmele de picioare. Ele pot fi lăsate atât de picioarele încălţate sau în ciorapi, cât şi de
picioarele desculţe.103
Ca și element de noutate, pe plan mondial pentru punerea în evidență a urmelor papilare, precum și a
celorlalte probe existente la fața locului, sunt folosite noile lasere care accelerează recuperarea dovezilor. Scopul lor
principal este să identifice urmele traseologice cum ar fi impresiunile papilare şi fluidele corporale.
Ca atare, pe plan mondial există trei categorii de lasere pe bază de surse luminoase:104
- lasere care produc una sau mai multe raze într-o parte a spectrului;
- laseri coloraţi, reglabili sau cu o gamă largă de lungimi de undă;
- lămpi de înaltă putere cu filtre care opresc lungimile de undă (scurtă sau lungă) şi cu filtre cu “bandă
pasantă”.
Dispozitiv portabil “Tracer” cu sistem laser prevăzut cu filtre optice pentru dirijarea fascicolului luminos.105
Dispozitivul laser portabil din imaginea de mai sus, este utilizat pentru a localiza urme papilare, fibre, fluide
corporale, fragmente osoase, reziduuri de stupefiante, precum și o varietate de alte tipuri de urme, chiar și în medii de
iluminare ambientală.
Există laseri cu oxigen, cu cristale, cu coloranţi lichizi, cu xenon. Cel mai utilizat tip de laser este Laserul cu
argon. Atât laserele cât şi lămpile de înaltă putere sunt prevăzute cu sisteme de filtre optice pentru dirijarea fascicolului
luminos. Pentru examinarea urmelor în radiaţii infraroşii, se utilizează un ansamblu compus din video-cameră şi ecran
103Urmele create de piciorul desculţ, denumite şi plantare, prezintă detalii ale reliefului papilar de pe talpă. Deşi relieful papilar de pe talpă are
aceleaşi proprietăţi ca şi cel de pe mâini, practica cercetării criminalistice cunoaşte foarte puţine cazuri de identificare a persoanei după acest
relief. Pe de o parte, de multe ori în cazul urmelor de acest fel relieful papilar fie este mult tocit, fie, în momentul formării urmei, a fost îmbâcsit
cu substanţe străine, astfel că în ambele situaţii sunt redate puţine din detaliile sale. Pe de altă parte, foarte des obiectul primitor nu are suprafaţa
destul de netedă pentru a primi şi păstra detaliile reliefului papilar de pe tălpile omului.
104http//www Andrew Masters@coherent. Com.
105Sursa: http://www.crime-scene.com/store
compatibile cu spectrul infraroşu. Aceste lasere pun în evidență toate urmele biologice de natură umană, cum ar fi
sperma, transpiraţia, saliva, şi secreţiile pielii care sunt fluorescente într-o anumită măsură.106
Ţinând cont de avantajele laserelor, de ce nu au atins o rata de utilizare mai mare în criminalistică? Răspunsul
rezidă în problemele de implementare, incluzând costul, mărimea şi fiabilitatea care le-au limitat folosirea.
În concluzie, tehnologia laser a fost de mult apreciată pentru rezultatele superioare oferite la recuperarea
urmelor traseologice. Totuşi, până recent, implementarea acesteia a avut limitări practice. Acum, o nouă generaţie de
lasere, bazate exclusiv pe aceeaşi tehnologie a semiconductorilor care a revoluţionat capacitatea calculatoarelor, a
telefoanelor celulare şi a camerelor digitale, promite să aducă unelte laser eficiente în mâinile criminaliştilor de
pretutindeni.107
11.12. Metode fizice de relevare.
Aceaste metode de relevare, constau în folosirea unor pudre fine relevante de diferite culori. Aceste
pudre/coloranți acţionează prin aderenţă faţă de grăsimea şi transpiraţia conţinute de urmele lăsate de degete, palmă
sau plantă ori pot intra în reacţie cu unele săruri sau cu aminoacizii ce există în transpiraţia din urme.
Înaintea aplicării oricărui procedeu de relevare cu substanţe fluorescente a urmelor papilare latente, trebuie
studiate obiectul şi urma descoperită pe el pentru a se hotărî cea mai bună procedură de urmat. Obiectele umede se
vor usca sub acţiunea aerului, la temperatura obişnuită a camerei. Cele reci, mai ales când sunt de metal, se vor ţine
câtva timp în încăperea unde va avea loc operaţia de relevare pentru a ajunge la temperatura mediului ambiant.
Practica a demonstrat că cele mai bune rezultate se obţin la temperaturi de peste 18o C.
Pe suprafeţele uleioase sau siropoase, nu este recomandată pudrarea. Dacă urmele sunt create prin
destratificarea prafului de pe obiectul purtător, atunci folosirea pensulei este contraindicată. Transferul cu o folie
adezivă sau fotografierea directă devin operaţiuni obligatorii. Tratamentul mecanic al urmelor papilare latente poate fi
realizat prin două metode devenite clasice: pudrarea (prăfuirea) şi afumarea.
Pudrarea, este procedeul cel mai răspândit şi se poate realiza fie prin metode electrocasnice, fie prin aplicarea
cu ajutorul pensulelor de origine diversă. Există pensule din păr animal (veveriţă, puf de gâscă, marabu, struţ, etc.),
din fibra de sticlă şi pensule magnetice. De asemenea există truse criminalistice speciale pentru relevarea urmelor
papilare.
Eficacitatea procedeului este variabilă, în funcţie de natura pudrei folosite, de natura suportului, de calitatea
pensulei, de experienţa tehnicianului şi de grija cu care se execută operaţia. Pudrarea se utilizează, ca regulă generală,
pentru tratarea suprafeţelor netede, neadezive şi numai în unele cazuri pe suporţi poroşi cum ar fi hârtia. Este o tehnică
rapidă şi economică ce poate fi pusă în aplicare imediat la faţa locului. Tehnica aplicării presupune mai întâi efectuarea
unei încercări pe o parte a obiectului tratat, încărcarea pensulei cu puţin praf şi mişcarea acesteia în sensul crestelor
papilare în timpul pudrării. După apariţia urmei se recomandă o scurtă pauză de uscare, urmată de îndepărtarea
excedentară de praf.108
Orice praf (pulbere relevantă/colorant) pentru a fi folosit, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie aderent (lipicios);
- să fie uscat (anhidru);
- să fie în stare de pulbere foarte fină (pudră).
Prăfuirea unei urme latente se face cu o anumită substanţă, în funcţie de culoarea şi natura obiectului pe care
se găseşte urma. Se alege întotdeauna pudra ce are o culoare care să fie în contrast faţă de cea a obiectului în cauză.
Pudrarea cu pensula poate fi efectuată mai ales când suprafaţa purtătoare de urme a obiectului este orizontală. În
cazul în care suprafaţa purtătoare de urme nu este orizontală şi obiectul nu poate fi mişcat din cauza volumului sau a
106Fluorescenţa, este un proces cu două etape: mai întâi lumina este absorbită iar apoi urmează emisia de lumină, instantaneu. Pentru a înţelege
fluorescenţa, este important să reţinem că unul dintre parametrii folosiţi să definim lumina este lungimea de undă, pe care noi o percepem drept
culoare. Cea mai lungă lungime de undă este roşu şi cea mai scurtă este violet (a se reaminti, cele 7 culori ale spectrului vizibil - Rog Vaiv).
Materialele fluorescente absorb lumina într-o bandă de lungime de undă (banda de excitaţie) şi re-emit lumina într-o altă bandă de lungime de
undă mai lungă (banda de emisie fluorescentă).
107 Andrew Masters, U.S.A. Forensic science, for Coherent Inc. Dec. 2006, Ian. 2007.
108Substanţele întrebuinţate la relevarea normelor digitale prin prăfuire sunt numeroase. Se mai pot folosi şi diferite amestecuri ca, de exemplu:
oxid de fier şi humă, oxid de cupru şi colofoniu, salicilat de sodiu şi amidon, oxid de zinc şi colofoniu, bioxid de mangan şi talc sau grafit, negru
de fum cu licopodiu şi cuarţ. Trebuie subliniat faptul că în realitate numărul substanţelor ce se pot folosi este foarte mare, culoarea lor fiind la fel
de variată.
greutăţii sale (de exemplu, o sobă de teracotă, un şifonier etc.), atunci este indicat ca pulberea să fie pulverizată,
înlocuindu-se astfel acţiunea greutăţii proprii a substanţei cu presiunea pulverizatorului, după care curăţirea ei de
surplus de colorant se efectuează tot cu pensula. Pentru materialele cu suprafaţă aspră (laminate, forjate), se utilizează
pudra galbenă fluorescentă ori argentoratul.
Urme papilare relevate cu praf galben fluorescent109
Urmele proaspete, lăsate pe hârtie, pot fi uneori relevate prin prăfuire dar fără pensulă. Ca excepţie se
foloseşte pensula magnetică numai în cazul utilizării pulberii magnetice. Ea este formată dintr-un magnet cilindric fixat
într-un mâner. Magnetul se introduce într-o pulbere fină, de fier redus cu hidrogen. Pulberea se adună la polul
magnetului după direcţia liniilor de forţă. Plimbată pe suprafaţa cu urme papilare, pulberea aderă doar la urmele
crestelor, ,,fardul” rămânând curat în majoritatea cazurilor. Pensula magnetică nu poate fi folosită pentru relevarea
urmelor de pe suprafeţele cu grăsimi şi de pe obiectele feromagnetice (fier, oţel, fontă).
11.13. Metode chimice de relevare.
Față de metodele arătate mai sus (tratamentul optic şi mecanic), urmele papilare latente pot fi vizualizate cu
o serie de substanţe chimice, în stare de vapori sau soluţii. Acest tratament se aplică, de regulă, în laborator şi permite
obţinerea unor rezultate spectaculoase, după cum urmează:
Metoda vaporizării cu cianacrilat.
Metoda de folosire a vaporilor de cianacrilat (adesea denumită metoda super-glue), la relevarea urmelor
papilare latente, s-a dovedit a fi un instrument eficient pentru investigatorii profesionişti, iar calitatea rezultatelor a făcut-
o populară. Este recomandabil ca orice specialist care lucrează în domeniu şi nu foloseşte deja metoda relevării cu
vapori de cianacrilat ar trebui să se gândească serios în a o adopta.110
Procedeul de relevare a urmelor papilare prin vaporizare cu cianacrilat este una dintre cele mai eficiente
metode de a face vizibile şi de a conserva urmele papilare de pe orice obiect cu suprafeţe neabsorbante, neporoase
(metal, sticlă, plastic etc.). În cazul urmelor papilare mai vechi (în special pe suprafeţe lipicioase), această metodă de
relevare prezintă avantaje considerabile. Metoda de relevare a urmelor papilare prin vaporizare cu cianacrilat
funcţionează pe majoritatea suprafeţelor unde pulberile sunt ineficiente. Prin încălzire, cianacrilatul lichid degajă rapid
vapori care reacţionează cu grăsimea de pe crestele urmelor papilare latente, punându-le astfel în evidenţă. De regulă,
un proces de relevare a urmelor papilare latente cu vapori de cianacrilat durează între 10 şi 30 min., în funcţie de
109 Sursa: https://www.google.ro/search?q=lasers+used+in+forensics+revealing+the+fingerprints+image

110Metoda „Super-Glue” a fost folosită pentru prima oară de specialişti de la Poliţia Naţională Japoneză, în anul 1978. Imediat după aceasta,
metoda a fost adusă în Statele Unite ale Americi şi în Europa, în prezent fiind folosită în mod frecvent de forţele de poliţie. În România, metoda
a fost cunoscută la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90, însă a fost folosită ocazional, mai mult din curiozitate, de un număr redus de specialişti
care foloseau instalaţii improvizate de vaporizare a cianacrilatului. Se poate spune că folosirea metodei de relevare, s-a extins în anul 2002,
odată cu dotarea Institutului de Criminalistică şi a Serviciilor Criminalistice cu autolaboratoare pentru cercetarea la faţa locului, care sunt
prevăzute şi cu o instalaţie modernă de relevare a urmelor papilare latente cu vapori de cianacrilat.
obiectul purtător de urme şi de tipul de cianacrilat folosit. Timpii de relevare de mai sus sunt orientativi, întreg procesul
de evaporare a cianacrilatului va fi atent urmărit, deoarece urmele papilare pot deveni vizibile într-un timp foarte scurt,
iar expunerea prelungită poate duce la imposibilitatea exploatării urmei din punct de vedere dactiloscopic. Contrastul
urmelor papilare relevate prin procedeul de vaporizare cu cianacrilat poate fi îmbunătăţit prin pensulare cu prafuri
(pulberi) fluorescente, negre sau argintii, care pot fi magnetice sau nemagnetice, în funcţie de obiectul tratat şi de
culoare de bază a suportului.
Aburirea cu vapori de iod
Tehnica vaporizării este cunoscută de practicieni sub denumirea de aburire. Metoda este bazată pe aceea că
vaporii de iod aderă repede pe unele substanţe organice. Substanţele organice, existente pe suprafaţa pielii şi care
lasă urme digitale, se colorează deosebit de intens cu iod. Metoda prelucrării cu iod se foloseşte de obicei, la relevarea
urmelor lăsate pe hârtie sau pe perete. Dezavantajul relevării cu iod a urmelor constă în faptul că ele dispar destul de
repede: uneori de abia se reuşeşte fotografierea lor. Pentru a nu mai dispare, urma relevată cu iod va fi tratată cu o
pastă de dextrină. Se va lua pasta cu degetul şi se va trece peste urma relevată, uşor, fără a se freca, astfel ca la
suprafaţă să adere un strat foarte subţire, şi atunci urma va căpăta o culoare intensă, albastră, violet. Urma astfel
prelucrată este durabilă, însă imaginea ei se găseşte într-un strat de pastă şi pentru acest motiv hârtia nu trebuie să
fie supusă unei acţiuni vătămătoare (să nu fie îndoită, frecată sau umezită). Aburirea cu iod este ineficace în cazul
urmelor vechi, fiind foarte corosivă pentru suporturile metalice. Tot pentru a pune în evidenţă urmele latente de la locul
faptei, în special pentru suprafeţele poroase, mai sunt folosite echipamente (iodine fuming KIT), care au în interior
cristale de Iod. Astfel tradiţionalele cristale cu iod sunt gata să fie folosite în recipiente gata pregătite, pentru a fi
utilizate cu ocazia cercetării locului faptei. Recipientele sunt construite şi prevăzute cu furtune, pentru a concentra şi
dirija substanţa pe o anumită suprafaţă.
Metoda nitratului de argint
Nitratul de argint reacţionează cu clorurile prezente în urmele papilare latente producând clorură de argint
care, după ce este expusă la lumină, se transformă în argint metalic dând amprentei o culoare maro-închis sau gri.
Reactivul este indicat pentru urme vechi, rămase pe lemn natur (brut), dar nu dă rezultate pe lemnul vopsit, lăcuit,
ceruit sau pe articole ude. În cazul hârtiei este mult inferior soluţiei de ninhidrină. Obiectul purtător de urme se poate
scufunda în soluţie, pulverizată cu un spray sau se poate acoperi uniform cu soluţie folosind o pensulă. Tratamentul
se aplică în laborator la lumină roşie şi durează foarte puţin, în cazul scufundării sau până la impregnarea întregii
suprafeţe după care, obiectul se usucă complet la întuneric apoi se expune la lumină intensă (u.v. sau soare) timp de
10-60 minute. Expunerea se prelungeşte până când fondul obiectului începe să se închidă. Iluminarea necesară se
poate asigura prin folosirea unei lămpi de 500 W, amplasată la 500 mm. de obiect. Când urmele au atins maximum
de contrast, trebuie fotografiate rapid. După fotografiere, obiectele purtătoare de urme se păstrează la întuneric.
Tratarea cu ninhidrină
Relevarea cu ninhidrină se bazează pe reacţia acesteia cu aminoacizi din transpiraţie. Este una din rarele
metode care permit relevarea urmelor foarte vechi graţie stabilităţii aminoacizilor pe suporturile poroase de celuloză,
cum ar fi: hârtia şi cartonul de diferite compoziţii şi calităţi.
Pulverizarea soluţiei de ninhidrină.
Aplicarea soluţiei pe obiectele purtătoare de urme se poate face prin tamponarea cu vată a suprafeţei
documentului, prin scufundarea acestuia într-o tavă cu soluţia timp de câteva secunde, turnarea lichidului peste
documentul aşezat în cuvă sau prin pulverizarea soluţiei. După scurgerea soluţiei, documentele se suspendă pe un
suport într-o încăpere întunecoasă timp de 12-15 ore.
Ninhidrina poate altera documentele, de aceea este bine să ne asigurăm că celelalte expertize la care acestea
vor fi supuse, au fost efectuate. Înaintea aplicării tratamentului, documentele se vor fotografia şi se va anunţa
anchetatorul care se ocupă de soluţionarea dosarului asupra riscurilor de dizolvare a cernelii, înnegrirea hârtiei
termosensibile şi distrugerea textelor autocolante. Urmele papilare tratate cu soluţie de ninhidrină pot fi puse în
evidenţă la lumină albă (680 nm) şi privite prin ochelarii transparenţi, lumină verde (490, 505 nm), cu ochelari de culoare
portocalie. Pentru fotografiere sau scanare, atunci când suprafaţa suportului este fluorescentă, se pot folosi filtrele
barieră (590, 620, 650 nm).
Tratarea chimică a suprafeţelor folosind substanţa Rhodamine 6G.
Prin folosirea acestei substanţe chimice se obţine cea mai strălucită colorare (punere în evidenţă) a urmelor
latente descoperite pe suprafeţe non-poroase.
Acest procedeu se foloseşte în acelaşi timp cu folosirea laserelor şi surselor de lumină alternante, după
tratarea cu cianacrilat. Rhodamina 6 G, se găseseşte sub formă de lichid în recipiente de 1 litru, sau sub formă de praf,
care la folosire se amestecă cu un solvent.
Folosirea sprayului fluorescent Ardrox.
Acest spray fluorescent, este destinat pentru a intensifica (colora), urmele latente, care au fost puse în
evidenţă prin folosirea metodei cu cianacrilat. Crestele papilare sunt puse în evidenţă excelent, atunci când acestea
sunt tratate până la saturaţie cu soluţia Ardrox. Sunt disponibile pentru colorarea în galben şi verde fluorescent. După
aplicare se va folosii aparatura cu raze ultraviolete pentru a vedea şi analiza rezultatul.
Suspensia de microparticule, este un procedeu simplu şi rapid care este mai eficace pentru urmele proaspete
decât pentru cele vechi. Soluţia de microparticule este o suspensie de disulfură de molibden într-o soluţie de detergent
şi aderă la componenţii grăsimilor din amprentele latente, formând un depozit gri. Se recomandă a fi folosită pe
suprafeţele neporoase ca înlocuitorii de piele, pungile de material plastic, hârtiile glasate sau plastifiate, polistirenul
expandat.
Relevarea cu violet de genţiană, violetul de genţiană este un produs care permite relevarea urmelor papilare
în principal pe suprafeţe adezive. Poate fi utilizat şi pentru urme uleioase, grăsoase sau siropoase. Este foarte toxică,
inflamabilă, corosivă şi se absoarbe rapid de piele. Soluţia concentrată se compune din: 5 g violet de metyl 6B sau
echivalent; 10 g fenol şi 50 ml etanol, are culoare violetă şi se conservă nedefinit în sticle de 100 ml, ermetic închise,
etichetate.
11.14. Fixarea urmelor papilare descoperite la locul faptei.
Sub raport procedural, conform prevederilor Codului de procedură penală, principalul mijloc de fixare a
urmelor îl reprezintă procesul-verbal de cercetare la faţa locului.
Procesul-verbal se constituie într-un mijloc de probă cu semnificaţie majoră în soluţionarea cauzei. Acesta
reprezintă totodată şi o dovadă procedurală menită să probeze îndeplinirea tuturor dispoziţiilor cuprinse în legea
procesual-penală privitoare la cercetarea la faţa locului. Fixarea în procesul verbal, presupune consemnarea exactă şi
detaliată a urmelor şi metodelor de relevare întrebuinţate, a locului în care au fost descoperite şi a raportului de poziţie
faţă de obiectele principale. Totodată, sunt făcute menţiuni privind fotografiile executate, transferarea pe pelicule
adezive, inclusiv ridicarea obiectelor purtătoare de urme de mâini. Referitor la modul de redactare, la stilul procesului
verbal, acesta trebuie să fie caracterizat de claritate, precizie şi concizie, nefiind permise formulări sau menţiuni
ambigue, echivoce, de natură să determine confuzii, neînţelegeri, false interpretări. Actul normativ care reglementează
efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie statuează că:
“procesul-verbal este redactat de conducătorul echipei de cercetare, împreună cu ceilalţi membrii şi semnat
conform regulilor stabilite de legea procesual penală, iar specialistul criminalist, medicul legist şi ceilalţi specialişti care
au fost solicitaţi pentru cercetarea la faţa locului sunt menţionaţi în procesul-verbal nominal şi contribuie la întocmirea
acestuia cu datele de specialitate asupra activităţilor desfăşurate”.111
Fixarea prin fotografiere a urmelor papilare, se realizează prin cel puţin două categorii de imagini şi anume:
una redând grupajul lor, împreună cu reperele înconjurătoare, iar cealaltă prezentând fiecare urmă în parte. Alături de
urmele relevate se aşează tăbliţe cu numere indicatoare. Uneori se pot combina metodele de fixare prin fotografiere
cu schiţa.112
11.15. Ridicarea urmelor papilare descoperite
Ridicarea urmelor papilare, presupune luarea urmelor din câmpul infracţiunii sau a obiectului purtător de urme
pentru a fi examinat în laborator, rezultatul urmând a fi anexat la dosarul cauzei. În activitatea practică criminalistică
se aplică de la caz la caz, următoarele metode de ridicare a urmelor papilare:
- prin fotografierea urmelor.
Fotografiile se execută după relevarea urmelor latente, uneori chiar înainte, dacă există pericolul degradării
şi este posibilă aplicarea procedeului de fotografiere prin reflexie.
Practic, se efectuează o fotografie a grupului de urme papilare, după care se insistă asupra porţiunilor sau
amprentelor cu detaliile cele mai valoroase pentru identificare. Fotografia se execută obligatoriu cu etalon metric, de
la o distanţă sub 15 cm, şi o iluminare laterală sub un unghi de 450. Pentru fotografierea urmelor pe pahar se asigură
111 Conform Ordinului 182 din 14.02.2009, dintre M.I. şi Ministerul Public, I.C.C.J.
112 Ghe. Păşescu R.I. C-tin, op. cit. pag. 174.
un fond în contrast cu substanţa de relevare, prin introducerea în pahar a unui sul de hârtie neagră sau a unui lichid
de culoare închisă. Urma pe oglindă se fotografiază prin dispunerea, în dreptul obiectivului, a unui ecran negru cu un
orificiu în centru, astfel încât să asigure fondul întunecat al imaginii şi să prevină reflectarea aparatului în oglindă.
Prin transferarea pe peliculă adezivă (folio).
Foliile adezive pot fi: transparente, albe sau negre, în funcţie de culoarea urmei. În subsidiar se folosesc
pelicule fotografice al căror strat de gelatină reţine urma în condiţii bune , precum şi scociul113 care are lipiciul mult mai
bun decât majoritatea foliilor adezive şi care reţine şi transferă mai bine urma decât majoritatea foliilor.114
Specialistul criminalist, la ridicarea de la faţa locului prin transferare pe folie adezivă, precum şi la prelucrarea
urmelor papilare, trebuie să ţină obligatoriu cont de următoarele cerinţe:
- urma papilară înainte de ridicare, va fi curăţată cu pensula de surplusul de praf relevant, astfel urma va fi
îmbâcsită;
- se va folosii de regulă o folie adezivă, care să fie în contrast (suportul foliei), cu praful relevant folosit la
punerea în evidenţă a urmei;
- se va ţine seama obligatoriu care parte a foliei adezive reţine urma ce culoare are aceasta (alb, negru,
transparent), deoarece la pozitivarea urmelor după inversarea crestelor, din neatenţie se pot inversa deltele şi se poate
ajunge la realizarea unei fotograme cu urma papilară care nu corespunde realităţii:
- după realizarea inversării crestelor şi executarea fotogramei urmei papilare, se va proceda la confruntarea
pozitivului fotogramei cu folia pe care a fost ridicată de la faţa locului pentru a vedea dacă a fost inversată corect şi că,
crestele papilare şi deltele corespund.
- vor fi respectate standardele, procedurile şi dispoziţiile în vigoare, cu privire la urmele papilare.
11.16. Transportarea urmelor papilare.

Foliile pe care au fost transferate urme papilare se individualizează (de exemplu prin numerotare), se
menţionează locul de unde au fost ridicate (pe spatele foliei sau pe plicul în care se introduc), se ambalează în plicuri
din hârtie şi se sigilează. Urmele papilare se protejează împotriva căldurii, umidităţii, prafului. Orice suport (care conţine
sau despre care se bănuieşte că ar conţine urme papilare) care urmează să fie transportat trebuie să fie conservat şi
ambalat în vederea protejării zonelor pe care pot exista probe. Trebuie să se prevină distrugerea fizică, vărsarea de
lichid. Ca materiale de împachetat trebuie să fie folosite cutii din carton şi hârtie. Materialele de împachetat trebuie să
fie etichetate explicit, sigilate, respectându-se cu stricteţe procedurile în vigoare.115
11.17. Interpretarea urmelor papilare la locul faptei.
Interpretarea, are drept scop obţinerea unor date preliminare în ceea ce priveşte persoana infractorului,
activităţile desfăşurate de acesta şi succesiunea operaţiilor, care coroborate pot conduce la stabilirea modului în care
urmele papilare au fost lăsate. Se are în vedere stabilirea locului şi obiectelor care au interesat persoana autorului
modul de grupare şi de dispunere a urmelor precum şi modul de operare.
Totodată, se pot obţine şi unele date probabile despre persoana făptuitorului (înălţimea, constituţia fizică,
sexul şi vârsta). Interpretarea, realizată şi cu concursul specialistului criminalist, are drept scop obţinerea unor informaţii
preliminare asupra obiectului creator de urmă sau a persoanei infractorului, a activităţilor desfăşurate de acesta, ca şi
a succesiunii operaţiilor. Interpretarea urmelor de mâini descoperite cu ocazia cercetării locului faptei vizează obţinerea
unor informaţii preliminare privitoare la obiectul creator de urmă sau a persoanei infractorului, a activităţii desfăşurate
de acesta, ca şi a succesiunii operaţiilor.
Interpretarea urmelor digitale, adâncite în cadrul expertizei dactiloscopice, conduce la stabilirea modului de
formare a urmelor, modul în care acestea au fost create şi, de aici, la acţiunile desfăşurate de autor, la succesiunea
acestora.
113 Din engl. scotch (tape) şi fr. scotch, care înseamnă fâşie adezivă transparentă de regulă îngustă care este folosită la lipit pachete, Dicţ. Univ.
Român, op. cit. pag. 1284.
114 N. A. Practică judiciară.
115„Procedura cercetării la faţa locului în Poliţia Română” Manual de bune practici , Colectivul Institutului de Criminalistică pag. 80-81.
11.18. OBŢINEREA IMPRESIUNILOR PAPILARE DE COMPARAŢIE.
11.18.1. Acte normative, care reglementează amprentarea persoanelor:
Principalul act normativ care reglementează amprentarea persoanelor îl constituie capitolul 9 art. 196 alin.(1)
din N.c.p.p. care stipulează cu privire la fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor
persoane următoarele:
Art.196.(1)-Organele de urmărire penală pot dispune fotografierea și luarea amprentelor suspectului,
inculpatului sau ale altor persoane cu privire la care există o suspiciune că au legătură cu fapta comisă sau că au fost
prezente la locul faptei, chiar și în lipsa consimțământului acestora.
(2)-Organul de urmărire penală poate autoriza să se dea publicității fotografia unei persoane, când această
măsură este necesară pentru stabilirea identității persoanei sau în alte cazuri în care publicarea fotografiei prezintă
importanță pentru buna desfășurare a urmăririi penale.
(3)-Dacă este necesară identificarea amprentelor ce au fost găsite pe anumite obiecte sau a persoanelor care
pot fi puse în legătură cu fapta ori locul comiterii faptei, organele de urmărire penală pot dispune luarea amprentelor
persoanelor despre care se presupune că au intrat în contact cu acele obiecte, respectiv fotografierea acelora despre
care se presupune că au avut legătură cu fapta comisă sau au fost prezente la locul faptei.
În afară de acest act normativ, legislația în domeniu mai prevede următoarea bază legală privind amprentarea
persoanelor:
Alte acte normative prevăzute de legislaţia în vigoare după cum urmează:116
(1) Legea nr. 218 din 2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, cu modificările şi completările
ulterioare;
(2) Legea nr. 122 din 2006 privind azilul în România, prevede în art. 19 faptul că ,,pe durata procedurii de azil
străinul care solicită acordarea unei forme de protecţie are următoarele obligaţii”:
a) obligaţia de a prezenta organelor teritoriale ale M.A.I. în scris, cererea motivată cuprinzând datele indicate
de organul la care o depune, precum şi de a se supune fotografierii şi amprentării. Amprentarea nu este efectuată în
cazul străinilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani”;
b) Art. 44 din aceeaşi lege prevede referitor la amprentarea solicitanţilor de azil:
(1) Odată cu depunerea cererii de azil Oficiul Naţional pentru Refugiaţi sau celelalte autorităţi competente
prevăzute la art.35 vor preleva amprentele tuturor solicitanţilor de azil care, potrivit declaraţiilor acestora, au împlinit
vârsta de 14 ani, urmând ca aceste date să fie transmise şi stocate pe suport de hârtie în cartoteca Oficiului Naţional
pentru Refugiaţi şi în format electronic în baza de date naţională AFIS (Sistemul automatizat de comparare a
amprentelor).
(2) Transmiterea şi prelevarea amprentelor solicitanţilor de azil se fac cu respectarea prevederilor referitoare
la principiul confidenţialităţii şi protecţiei datelor cu caracter personal, urmând ca persoana în cauză să fie informată în
scris referitor la acest fapt.
(3) Începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, amprentele prelevate în condiţiile prevăzute
la alin. (1) sunt transmise şi stocate şi în baza de date europeană EURODAC (Sistemul european de identificare
automată a amprentelor).
(4) Legea nr. 290 din 24 iunie 2004 privind cazierul judiciar prevede în art. 16 alin.(1) faptul că “Organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea identificării dactiloscopice a unei persoane în
cazurile în care aceasta nu prezintă un act de identitate sau există suspiciuni asupra autenticităţii actului prezentat,
uzează de nume sau acte de identitate false ori există indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.”
(5) Ordinul privind cercetarea la faţa locului nr. 182 din 2009, unde se precizează următoarele: ,,În scopul
excluderii persoanelor care au avut contact cu locul comiterii infracţiunii în mod justificat sau accidental sunt prelevate
impresiuni papilare pentru examenul dactiloscopic comparativ.,,
(6) Legea nr. 60 din 2009 pentru completarea art. 31 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române117, unde la articolul 31 alin. (1) se introduce o nouă literă litera i cu următorul cuprins:118
116 Instrucţiune de lucru privind utilizarea Sistemului Afis PRINTRAK BIS din 2009.
117 Publicată în M.O. Partea I nr. 227 din 7 aprilie 2009.
118 Publicată în M.O. Partea I nr. 305 din 9 mai 2002 cu modificările ulterioare.
i) ,,să procedeze în condiţiile legii, la cererea persoanelor interesate sau în scopul identificării criminalistice
a persoanelor care au săvârşit infracţiuni ori sunt suspecte de săvârşirea unor infracţiuni, la prelevarea sau după caz
la procesarea de profile genetice, amprente papilare, imagini faciale, semnalmente, semne particulare, şi orice alte
date biometrice, stocate în baze de date criminalistice”.
11.19. Situaţiile în care este necesară amprentarea persoanelor.
Amprentarea persoanelor sau a cadavrelor trebuie realizată de aşa manieră încât impresiunile papilare
obţinute să fie clare şi să reproducă în întregime desenul sau regiunea papilară ce interesează în cazul respectiv. În
criminalistică, impresiunile papilare constituie modele de comparaţie (martor) şi în funcţie de calitatea lor, identificarea
se realizează mai repede sau mai lent, ori nu poate fi realizată.119
Situaţiile în care se impune amprentarea persoanelor, pentru comparaţie, sunt următoarele:
- în cazul cercetării infracţiunilor când impresiunile papilare ale suspecților sau inculpaţilor, persoanelor din
cercurile de suspecţi, victimei şi altor persoane sunt necesare pentru a fi comparate cu urmele papilare ridicate de la
locul faptei;
- în scopul efectuării unor activităţi privind înregistarea penală într-o cartotecă dactiloscopică a autorilor de
infracţiuni împotriva cărora s-a pronunţat o condamnare penală;
- în scopul efectuării unei expertize dactiloscopice, cînd este descoperită o persoană sau un cadavru
necunoscut;
- când un cetăţean solicită prelevarea impresiunilor papilare pentru a fi puse la dispoziţia unor instituţii în
scopul stabilirii identităţii sale;
- alte situaţii în care se efectuează o identificare dactiloscopică
- amprentarea se poate realiza manual sau automat atunci când se folosesc sisteme automate de examinare
şi identificare a amprentelor papilare (AFIS).
11.20. Amprentarea persoanelor, tehnica amprentării
Amprentarea persoanelor, are mare importanţă deoarece calitatea amprentării influenţează rezultatul
comparaţiilor dactiloscopice. În funcţie de scopul urmărit şi de materialele folosite, se folosesc următoarele tipuri de
amprentare:
- amprentarea cu tuş tipografic;
- amprentarea chimică;
- amprentarea automată;
- amprentarea specială pentru evidenţierea porilor crestelor papilare.
A). AMPRENTAREA CU TUŞ TIPOGRAFIC.
Pentru obţinerea impresiunilor de la persoane şi cadavre sunt necesare următoarele instrumente şi materiale:
- o masă dactiloscopică cu înălţimea de 110 cm. care să aibă ataşat un dispozitiv de prindere a fişelor
dactiloscopice.
- o placă confecţionată din zinc, sticlă sau material plastic, având dimensiunile de 35×25 cm, folosită de regulă
atât pentru amprentarea digitală, cât şi pentru cea palmară;
- un rulou de cauciuc sau din alte materiale cu proprietăţi similare, cu suprafaţa perfect netedă, cu lungimea
de cel puţin 12 cm., diametrul de 3 cm., cadrul de metal şi mâner de lemn.
- un flacon cu tuş tipografic;
- fişe dactiloscopice tipărite sau orice coală de hârtie care să fie netedă, lustruită şi de culoare albă, deci o
hârtie velină care să nu aibă proprietăţi absorbante.
Pentru a se obţine impresiuni de calitate este necesar ca mâinile să fie curate. În acest scop, ele se spală cu
apă şi săpun sau cu detergenţi, iar dacă şanţurile papilare sunt îmbâcsite de la practicarea diverselor meserii acestea
sunt curăţate cu periuţa de unghii sau cu neofalină. Pe placa de zinc sau de sticlă se pune o cantitate de tuş tipografic
de mărimea unui bob de mazăre şi, cu ajutorul ruloului se întinde pe una din jumătăţile plăcii de-a lungul ei. Apoi, stratul
de tuş ce a rămas pe rulou se întinde pe cealaltă jumătate a plăcii, rămasă curată, până când întreaga suprafaţă a
plăcii a fost acoperită uniform.
119Gh. Păşescu, I.R.Constantin, op. cit. pag. 185.

Prelevarea impresiunilor digitale și palmare.
Prelevarea impresiunilor digitale: specialistul care efectuează amprentarea, se aşază în faţă şi lateral în raport
cu persoana amprentată, în aşa fel încât să fie în partea opusă mâinii de la care se iau modelele. Cu o mână se prinde
pe rând fiecare deget de părţile laterale ale falangetei, iar cu a doua mână se prinde de la articulaţia dintre falangetă
şi falangină şi rulează degetul pe placa de zinc, apăsând în acelaşi timp pe vârful acestuia. Când se roteşte degetul
se urmăreşte ca rotirea să fie completă, astfel încât tuşul să se depună pe întregul desen papilar al falangetei, adică
să fie redat întregul desen papilar, cu toate zonele lui marginale, bazale şi centrale, inclusiv deltele plasate lateral, la
tipurile monodeltice, bideltice şi plurideltice. Apoi se aplică amprenta fiecărui deget în locul liber, indicat pe fişa pentru
luarea impresiunilor de control, respectându-se aceleaşi reguli ca la rotirea pe placă. Se ţine seama să nu se revină
prin răsucirea degetului, deoarece crestele desenului papilar se imprimă a doua oară, formându-se o impresiune
confuză, (suprapusă) cu particularităţi neclare. În timpul efectuării operaţiei de amprentare se solicită persoanei în
cauză să nu încordeze mâna sau degetele, în aşa fel încât articulaţiile să fie complet relaxate, deoarece, în caz contrar,
nu se pot roti degetele şi nici apăsarea nu va fi uniformă.
Prelevarea impresiunilor palmare: pe o masă perfect orizontală, persoana amprentată va ţine palma perfect
întinsă, cu policele în afară şi cu celelalte patru degete lipite. În această aşezare a palmei, fără încordarea tendoanelor
şi fără nici o mişcare sau tremurare a degetelor, palma va fi pusă pe suprafaţa cerneluită a plăcii.
Specialistul care efectuează amprentarea va apăsa uşor, cu o presiune unitară, dosul palmei, pentru a asigura
ataşarea la suprafaţa plăcii a tuturor regiunilor papilare şi respectiv a întregului dispozitiv al şanţurilor. După această
operaţie se va cere subiectului să ridice palma în sus, fără nici o frecare. Tehnicianul va apuca mâna respectivă, o va
duce deasupra filei de hârtie velină şi va proceda la efectuarea imprimării, palma rămânând nemişcată, cu policele în
afară şi cele patru degete lipite. Ca şi în operaţia de pe placă, se va apăsa şi acum uşor, cu aceeaşi presiune, dosul
palmei, pentru a se asigura aderenţa unitară, la suprafaţa filei, a structurilor din toate compartimentele papilare ale
palmei. După această apăsare, la cererea criminalistului, fără nici o frecare, subiectul va ridica palma direct în sus,
rămânând pe fila de hârtie imprimarea completă a palmei.
B). AMPRENTAREA CHIMICĂ.
Se realizează mult mai uşor şi fără murdărirea pe mâini a persoanei căreia i se iau amprentele iar
instrumentele necesare se poartă mai lesnicios asupra celui însărcinat cu executarea amprentării.
Setul de piese destinat amprentării chimice nu este realizat decât pentru cea digitală dar se pun probleme
deosebite în vederea confecţionării unor piese utilizabile şi pentru amprentarea palmară.
Trusa de amprentare chimică este compusă dintr-o casetă metalică asemănătoare unei tuşiere pentru
ştampile, iar în interior are o pâslă specială mai densă (dură) impregnată cu o substanţă chimică incoloră, aleasă în
aşa fel încât să intre în reacţie şi să se înnegrească rapid atunci când vine în contact cu substanţă de pe hârtia special
impregnată pentru amprentarea chimică. Procedeul de amprentare este următorul: se roteşte degetul persoanei în
cauză pe pâsla trusei, se aşează apoi pe folia de hîrtie special impregnată după care se rulează pe aceasta, astfel
încât prin realizarea contactului dintre cele două substanţe (de pe pâslă şi de pe hârtie) impresiunile apar într-o nuanţă
de indigo foarte închis, aproape negru, similare amprentelor luate cu tuş tipografic. Asemenea impresiuni nu se pot
obţine pe imprimatele tip ale fişelor dactiloscopice, care nu sunt impregnate ci numai pe folii libere şi deci nu pot fi
folosite la întocmirea fişelor ce urmează a fi introduse în cartoteci. Amprentarea chimică este aplicată cu rezultate bune
pentru luarea impresiunilor de la victimele infracţiunilor, în scopul efectuării comparaţiilor dactiloscopice de excludere.
C). AMPRENTAREA AUTOMATĂ.
Tot o amprentare specială poate fi considerată fotografierea directă a desenului papilar al degetelor, realizată
cu aparatură modernă de înregistrare a imaginilor cu care sunt dotate sistemele automate de identificare a amprentelor
(AFIS). Bazându-se pe o amplă experienţă în integrarea instalaţiilor auxiliare de scanare live, a fost creată şi această
staţie de lucru care are meritul de a capta electronic imagini ale amprentelor papilare.
Staţie de amprentare automată.120
Cu această staţie se poate pune capăt metodei "murdare" şi consumatoare de timp care presupunea luarea
amprentelor pe formulare speciale cu cerneală tipografică. Staţia de scanare automată este parte integrantă din
sistemul AFIS neimplicând nici o interfaţă specială, intrări sau treceri ,,punţi software” conectându-se la alte staţii AFIS,
respectiv baza de memorie, regăsire date şi procesorul de căutare sau prin protocoale de comunicare standard din
industrie folosind modemuri.
Procesorul de amprente face ca amprentele rulate să fie comparate instantaneu după simple atingeri uşoare
cu asigurarea corectă a plasamentului impresiunilor de la ambele mâini. Într-un timp minim se realizează controlul de
calitate asupra fiecărei impresiuni digitale în parte, se elimină formularele ce pot conţine erori şi se asigură o calitate
deosebită amprentelor. Formularele cu amprente de o deosebită calitate pot fi listate la o imprimantă laser opţională
în diverse formate. Staţia de scanare automată include un singur punct de intrare pentru toate informaţiile asociat
procesului de înregistrare. Datele demografice pot fi introduse cu ajutorul unui keyboard standard iar informaţiile
descriptive pot fi extrase din baza de date.
Apariţia instantanee a meniurilor şi derularea opţiunilor facilitează accesul operatorului. Amprentele rulate
prin simpla atingere a unei plăci mici de scanare sunt redate instantaneu pe monitor în timpul preluării acestora.
120 https://www.politiaromana.ro/ro/structura-politiei-romane/unitati-centrale/institutul-national-de-criminalistica
11.21. Amprentarea cadavrelor
În vederea prelevării amprentelor papilare de la cadavre, există o serie de deosebiri faţă de modul cum se
amprentează persoanele vii, întrucât la cadavre intervin: rigiditatea cadaverică, deshidratarea, îmbibaţia hidrică,
putrefacţia sau mumificarea. Pentru aceste cazuri, există anumite particularități în legătură directă cu locul în care a
fost găsit cadavrul, precum și timpul scurs dintre momentul decesului și momentul în care se face amprentarea. Ca
atare, amprentarea se va face în funcție de starea corpului cadavrului în momentul amprentării, unde avem:
11.21.1. Rigiditatea cadaverică.
Rigiditatea cadaverică (rigor mortis) din punct de vedere medico-legal constă în înţepenirea corpului
cadavrului datorită:
- este consecinţa întăririi/contracturii muşchilor scheletici;
- se pune în evidenţă la nivelul articulaţiilor;
- se instalează în sens cranio-caudal (legea lui Nysten);
- la cadavrele la care planul membrelor pelvine este situat deasupra planului capului (poziţia Trendelenburg)
rigiditatea se instalează în sens caudocranian (inversul legii lui Nysten);
- dispare în aceeaşi ordine în care a apărut (legea lui Nysten).
După relaxarea musculară iniţială, postmortem, rigiditatea parcurge următoarele etape sau stadii în funcţie de
timpul care a trecut de la deces1:
1. Instalare, (2 - 6 ore). Este descoperită la nivelul articulaţiei temporo-mandibulare (articulaţie mare,
înconjurată de grupe puternice de muşchi). Se învinge uşor dar reapare rapid, chiar în cursul aceleaşi autopsii.
2. Generalizare, (8 - 12 ore). Este descoperită la nivelul articulaţiilor mari de la membrele superioare şi
inferioare şi imprimă o poziţie caracteristică (postura cadaverică). Se învinge greu şi o dată învinsă nu se mai
reinstalează.
3. Rezoluţie, (peste 24 de ore).
Rigiditatea dispare în ordinea apariţiei, prin distrugerea postvitală (autolitică) a fibrelor musculare. Rigiditatea
cadaverică poate diferii ca mod de instalare şi intensitate în funcţie de masa musculară a subiectului sau de cauza
de moarte (apare rapid în mediul rece, uscat şi la mase musculare slab dezvoltate, apare lent în mediul cald, umed şi
mase musculare mari, caz în care este şi remanentă).
Rigiditatea cadaverică, acţionează asupra articulaţiilor şi astfel împiedică răsucirea degetelor. În situaţia când
rigiditatea cadaverică face mai dificilă luarea impresiunilor digitale, se fac mişcări forţate de flexiune şi extensie atât la
articulaţia pumnilor, cât şi asupra oaselor metacarpofalangiene. Dacă nu se reuşeşte astfel, se recomandă
introducerea mâinilor şi antebraţelor cadavrului timp de 10-15 minute într-un vas cu apă caldă.2 După înlăturarea
rigidităţii, se procedează la luarea impresiunilor papilare cu acelaşi material ca şi la persoanele vii, cu deosebirea că
în loc să se rotească degetele pe placă, stratul necesar de tuş se aplică cu ruloul pe degete. Înainte de a se aplica
tuşul, trebuie să se şteargă degetele cadavrului cu un tampon de vată îmbibată în benzină, alcool.
11.21.2. Cadavrul se află în stare de deshidratare şi de îmbibaţie hidrică.
Înaintea intrării în putrefacţie, stratul celular gras subcutanat se deshidratează, producând la pulpele degetelor
o serie de cute şi depresiuni (zbârcituri) ce fac imposibilă luarea impresiunilor digitale. În astfel de situaţii este nevoie
ca sub pielea vârfului degetelor să se injecteze cu o seringă, prevăzută cu un ac lung şi gros, unul din următoarele
lichide: apă caldă, vaselină lichidă, glicerină cu alcool, ulei de parafină sau un amestec de gelatină şi glicerină, până
ce cutele dispar. Amprentarea trebuie realizată imediat după introducerea în ţesuturi a lichidului, altfel acesta se poate
scurge în afară prin pori sau prin orificiul prin care a fost introdus. Un fenomen invers deshidratării, dar cu aceleaşi
consecinţe de zbârcire a pielii, se petrece şi cu cadavrele care au stat în apă şi încă nu au intrat în putrefacţie.
În această situaţie pielea se îmbibă cu apă (îmbibaţie hidrică), îşi măreşte suprafaţa prin dilatarea celulelor
şi capătă o serie de încreţituri. Un procedeu care poate fi folosit fără a fi nevoie să se învingă starea de rigiditate şi nici
să se inoculeze parafină în stratul subcutanat este cel cunoscut sub denumirea de „metoda Schifferdeckorn.”3 Pentru
aplicarea acestei metode sunt necesare următoarele materiale: negru de fum, o pensulă şi două seturi a câte 5 folii
1 Vladimir Beliş ,,Medicina legală în practica judiciară,, Editura juridică, Bucureşti 2003, pag. 47.
2 Gheorghe Păşescu, Ion R. Constantin op. cit. pag.191.
3 S. Beranek, „O nouă metodă de amprentare a cadavrelor”, citat de GH. Păşescu şi I.R.Constantin în „Secretele amprentelor papilare”, pag.
192.
dreptunghiulare colorate pe una din părţi după cum urmează: negru, pentru degetul mare, roşu, pentru arătător,
albastru, pentru mijlociu, galben, pentru inelar şi verde, pentru degetul mic. Se impune ca foliile să fie subţiri, lipicioase
şi albe pe partea pe care urmează să se ia amprentele. Amprentarea se execută astfel: se prăfuiesc bine cu negru de
fum degetele cadavrului, folosindu-se o pensulă fină din puf de marabut. După colorarea degetului cu pulbere neagră
se ia folia corespunzătoare degetului şi se lipeşte bine de acesta, imprimându-se toate caracteristicile. Foliile se aplică
apoi pe fişa dactiloscopică.4
11.21.3. Putrefacţia
Putrefacţia, este un proces microbian, care se petrece într-un mediu bogat în oxigen şi care determină
descompunerea componentelor celulare esenţiale la compuşi primari. Aspectul cadavrului putrefiat este particular,
uşor de recunoscut.5
Procesul de putrefacţie nu permite punerea în evidenţă a leziunilor fără soluţie de continuitate ale
tegumentului şi nici identificarea imediată a cadavrului. Literatura de specialitate indică că aceasta creează dificultăţi
foarte mari la amprentarea dactiloscopică a cadavrelor, uneori fiind necesare operaţii ce nu se pot efectua decât de
către medicii legişti. Pentru unele cazuri, pielea de pe faţa interioară a degetelor cadavrului se tumefiază (umflă) şi se
detaşează, formând o băşicuţă. Această porţiune se poate tăia şi extrage prin incizii în jurul unghiei şi părţilor laterale
ale falangetei. Pielea obţinută este însă extrem de fragilă, putându-se rupe la cea mai uşoară tracţiune ce s-ar exercita
asupra ei. Ea poate fi întărită şi se conservă bine prin introducerea într-un vas cu alcool în amestec cu glicerină. În
astfel de cazuri, evidenţierea desenului papilar se realizează cel mai bine folosind tehnica fotografierii prin transparenţă
a epidermului. De cele mai multe ori, procesul de putrefacţie aplatizează crestele papilare sau face să dispară
proeminenţele ei de pe suprafaţa exterioară a degetelor; în astfel de situaţii este preferabil ca fragmentele să fie
studiate pe faţa lor internă, unde crestele se conservă mai bine şi mai mult timp.
Fragmente de dermă, în cazul putrefacției.6
Pentru că aceste fragmente de piele, din cauza fragilităţii, nu pot fi colorate cu cerneală tipografică, singura
posibilitate de le scoate în evidenţă o oferă fotografierea lor. Pentru executarea fotografiei, fragmentele se întind uşor,
cu faţa externă în jos, pe plăcuţe din lemn de tei, brad, plută, etc. şi se prind pe margini cu ajutorul unor ace cu gămălie.
Se va folosii o iluminare laterală, şanţurile de pe faţa internă apar negre, deci corespunzător crestelor de pe faţa
externă, şi astfel pot fi fotografiate.
Ca atare, obţinerea impresiunilor papilare se poate realiza fie de pe epidermă, fie de pe dermă, dacă epiderma
a fost complet înlăturată prin putrefacţie. Epiderma, ca urmare a îmbibaţiei hidrice şi a putrefacţiei, prezintă în
majoritatea cazurilor numeroase cute, având, totodată, tendinţa de a se detaşa de pe dermă, (fenomen cunoscut sub
denumirea de „mână de spălătoreasă”). Epiderma, în condiţiile de mai sus îşi pierde din elasticitate, devine deosebit
de fragilă şi prezintă un fenomen de aplatizare a desenului papilar, făcând imposibilă prelevarea corespunzătoare a
desenului prin rulare cu tuş tipografic. Întrucât desenul papilar este totuşi prezent şi vizibil, singura metodă de obţinere
4 Gheorghe Păşescu, Ion R. Constantin op. cit. pag. 192.

5
Vladimir Beliş ,,Medicina legală în practica judiciară,, Editura juridică, Bucureşti 2003, pag. 48.
6 Specialist Birligiu Emil, Expertiză Dactiloscopică, I.P.J. Ilfov, 2007.
a acestuia în condiţii bune este metoda fotografică. În acest scop s-a procedat la detaşarea epidermei de falangete,
iar apoi s-a trecut la fotografierea desenului papilar. Pentru obţinerea unui desen papilar de calitate s-a recurs la fixarea
fragmentelor de epidermă între două lamele de sticlă şi fotografierea impresiunii papilare de pe faţa externă sau internă,
cu inversarea ulterioară a imaginii digitale.
11.21.4. Mumificarea
Este un proces distructiv ce face ca pielea să devină aspră, uscată şi zbârcită. În asemenea împrejurări, de
cele mai multe ori, este imposibilă obţinerea amprentelor prin rostogolirea „lingurii” de amprentat cadavre în jurul
degetelor. Dintre procedeele cunoscute, cel mai frecvent se aplică „reîmprospătarea” pielii cu soluţie de 1-3% hidroxid
de potasiu în apă. În acest scop, degetele se ţin în soluţie până când pielea revine la normal.7 După aceea, se trece la
rotirea degetelor pe placă şi obţinerea amprentelor, iar, în cazul că s-a desprins numai pielea, după reîmprospătarea
în soluţie, aceasta se întinde pe suport de lemn moale. Unii practicieni recomandă mulajul. Totodată, se poate realiza
mulajul de alginat (mulaj dentar).
O metodă modernă de obţinere a impresiunilor de la un cadavru în stare de putrefacţie este ridicarea prin
mulaj, folosind gelul MIKROSIL. Astfel, cele mai mari dificultăţi în amprentarea cadavrelor le ridică putrefacţia, datorită
acesteia producându-se tumefierea şi detaşarea parţială a epidermei. Putrefacţia nu alterează desenul papilar, el fiind
prezent inclusiv pe dermă, însă prelevarea impresiunilor este dificilă. Obţinerea impresiunilor papilare se poate realiza
fie de pe epidermă, fie de pe dermă, dacă epiderma a fost complet înlăturată prin putrefacţie. Epiderma, ca urmare a
îmbibaţiei hidrice şi a putrefacţiei, prezintă în majoritatea cazurilor numeroase cute, având, totodată, tendinţa de a se
detaşa de pe dermă.
Ca atare, în condiţiile de mai sus îşi pierde din elasticitate, devine deosebit de fragilă şi prezintă un fenomen
de aplatizare a desenului papilar, făcând imposibilă prelevarea corespunzătoare a desenului prin rulare cu tuş
tipografic. În cazul degetelor uscate, mumifiate sau îngheţate, pentru înlăturarea cutelor, redarea formei şi a elasticităţii
epidermei, se poate utiliza o soluţie de hidroxid de potasiu, în concentraţie de 3% până la 5%.
O concentraţie mai mare sau o prelungire excesivă a timpului de tratare duce la înlăturarea epidermei, fiind
apoi necesară prelevarea impresiunilor papilare direct de pe dermă. Pentru obţinerea impresiunilor papilare de pe
dermă se poate încerca pensularea degetelor cu negru de fum şi rularea pe hârtie de folio albă sau fotografierea
directă.
11.22. PROCEDURI SPECIFICE FOLOSITE ÎN DOMENIUL DACTILOSCOPIEI8

11.22.1. Procedura ACE-V şi Procedura Opiniilor diferite (POD).
Practica criminalistică, a constatat că cele mai multe erori în identificarea dactiloscopică, la nivel mondial, au
fost generate de analiza defectuoasă a unor urme papilare, unde Serviciul de identificări judiciare din cadrul Institutului
de Criminalistică emite aceste instrumente, ca suport indispensabil în desfăşurarea activităţii de identificare a oricărui
examinator dactiloscop.
Scopul acestor instrucţiuni este acela de a implementa în domeniul dactiloscopiei din ţara noastră practicile
care au fost dezvoltate de laboratoarele similare din străinătate, pentru a asigura o examinare dactiloscopică eficientă
de-a lungul întregului proces al identificării. Instrucţiunile asigură un cadru de lucru potrivit standardelor şi
principiilor calitative în examinarea dactiloscopică din spaţiul E.N.F.S.I. Procedurile, se aplică activităţilor de examinare
dactiloscopică efectuate de personalul labolatoarelor AFIS pe segmentul amprentelor, care au primit girul căutării în
baza de date.
Procedura (ACE-V), (în identificarea dactiloscopică) cuprinde în structura sa 4 etape: Analiză, Comparaţie,
Evaluare, Verificare, necesare a fi parcurse, în vederea emiterii unor opinii de identificare sau de excludere a sursei.9
Analiza: este prima etapă a procesului identificării dactiloscopice, cunoscut şi ca faza informaţiillor, în care
examinatorul dactiloscop stabileşte şi înregistrează caracteristicile generale, individuale şi calitatea profilului papilar
supus examinării, precum şi alte informaţii necesare, fără acces la modelul de comparaţie (sursa de origine);
7 Gheorghe Păşescu, Ion R. Constantin op. cit. pag. 195.

8 Procesul identificării dactiloscopice (ACE-V) şi Procedura Opiniilor Diferite (P.O.D.), aplicate cu scopul de a elimina erorile în identificarea dactiloscopică.
9Acest proces este cunoscut şi sub denumirea de metodologie sau protocol şi a fost conceput pentru prima dată de Poliţia Regală Canadiană,
în anul 1959 şi folosit ulterior în jurul anului 1980, în domeniul dactiloscopiei.

Comparaţia: reprezintă a doua etapă, a procesului identificării dactiloscopice, care presupune operaţia
deductivă a două amprente papilare (proba în litigiu şi modelul de comparaţie), stabilind gradul de similitudine al
caracteristicilor proprii, în vederea determinării sursei de origine;
Evaluarea: cea de-a treia etapă a procesului identificării dactiloscopice destinată emiterii unei opinii referitoare
la determinarea sursei comune a două amprente papilare, opinie bazată pe observaţiile făcute în etapele analizei şi
comparaţiei;
Verificarea: este etapa finală a procesului identificării dactiloscopice , efectuată de un al doilea examinator, în
scopul încercării reproducerii rezultatului primului examinator.
Procedeul identificării dactiloscopice (ACE-V), se aplică în situaţia examinărilor dactiloscopice, tuturor
categoriilor de probe papilare, forma scrisă a determinărilor este cerută însă numai în cazul examinării amprentelor
papilare cu grad mare de dificultate.
Dintre categoriile de urme papilare care fac obiectul înregistrărilor ACE-V avem:
- urme papilare care conţin mai puţin de 12 elemente dactiloscopice supuse procedurii identificării
dactiloscopice ;
- urme papilare cu grad mare de dificultate (aceste urme pot prezenta suprapuneri, claritate redusă, deformări,
presiuni, ondulaţii, zone mişcate).
Înregistrarea informaţiilor din etapa analizei sunt necesare pentru a putea demonstra şi verifica ulterior factorii
care au stat la baza declarării identificării sursei sau excluderii acesteia. Datorită numărului mare de urme papilare
remise laboratoarelor AFIS, pentru cele care nu pot fi incluse în categoria celor de mai sus, informaţiile obţinute în
etapa analizei nu sunt înregistrate. Trebuie avut în vedere că o urmă papilară care conţine insuficiente caracteristici
necesare identificării sursei, poate fi extrem de utilă în excluderea unor persoane indicate de către investigatori ca
posibilă sursă.
Procedura Opiniilor Diferite (POD)
Defineşte o procedură utilizată pentru analiza şi eliminarea opiniilor diferite în examinarea amprentelor
papilare. POD este definită în Metodologia identificării dactiloscopice, elaborată de Grupul de experţi europeni Interpol,
în perioada 1997-2001.
Procedura (POD), ca importanţă, oferă:
- asigură verificarea gradului de repetabilitate a rezultatului;
- reduc considerabil posibilitatea apariţiei erorilor;
- structura necesară ghidării examinatorilor de-a lungul procesului identificării;
-asigură bazele identificării sursei (amprentei), utilizând principii ştiinţifice;
-opiniile bazate pe respectarea instrucţiunilor ACE-V şi POD sunt obiective şi nu arbitrarii sau pur intuitive;
-sunt instrumente necesare implementării, păstrării acreditării laboratoarelor AFIS;
-sunt implementate cu rezultate pozitive de laboratoare similare din reţeua ENFSI, SUA, Canada e.t.c. şi sunt
recunoscute de instanţele judecătoreşti.Procedura ,,POD”, este utilizată în situaţia existenţei a două opinii diferite,
după parcurgerea ACE-V, în scopul emiterii unei opinii consolidate.
Sunt supuse POD-ului următoarele categorii de urme papilare:
-urme papilare care conţin mai puţin de 12 elemente dactiloscopice ;
-urme papilare cu grad mare de dificultate (aceste urme pot prezenta suprapuneri, claritate redusă, deformări,
presiuni, ondulaţii, zone mişcate);
-urme papilare în legătură cu care există diferenţe de opinii referitoare la stabilirea factorului creator, după
parcurgerea ACE-V.10
10Aceste proceduri vin în ajutorul examinatorilor dactiloscopi din laboratoarele AFIS, care au nevoie de criterii clare
de verificare şi evaluare a determinărilor, înainte de informarea investigatorilor.
11.23. DISPUNEREA EFECTUĂRII CONSTATĂRILOR ȘI EXPERTIZELOR
DACTILOSCOPICE
11.24. Dispunerea constatărilor şi a expertizelor dactiloscopice.11
Legea procesual penală română prevede, pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de
judecată, posibilitatea de a folosi cunostinţele unor specialişti, tehnicieni sau experţi în vederea lămuririi anumitor fapte
sau împrejurări ce au legătură cu o cauză penală. Operaţiile de identificare a unei persoane pe baza amprentelor
papilare, contribuie în numeroase cazuri la lămurirea împrejurărilor în care s-au săvârşit faptele penale şi de aceea,
constituie obiect al constatărilor sau expertizelor dispuse pe parcursul desfăşurării procesului penal.
Prevederile legale care reglementează expres instituţia expertizei criminalistice sunt HG 458/2009, precum și
Codul de procedură penală Titlul IV (Probele mijloacele de probă și procedeele probatorii); capitolul I, art. 97 alin 2 lit.
e12.
Totodată, art. 172 din C.p.p. alin 1-8 și 12 fac referire la dispunerea efectuării expertizei sau a constatării: “
- Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori
împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert.13
- Când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este
necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin
ordonanță efectuarea unei constatări.
Ca atare, rezultă destul de clar atât sarcina, cât şi scopul constatării/expertizei:
- este o examinare care se efectuează asupra probelor materiale din dosar pentru descoperirea de noi fapte
probatorii;
- examinarea se realizează de către o persoană care are cunoştinţe de specialitate în domeniul respectiv;
- examinarea se face în scopul aflării adevărului în cauză.
11.25. Etapele efectuării expertizei.
În timpul efectuării expertizei sunt parcurse mai multe etape:
- Studierea şi însuşirea obiectului lucrării;
- Examinarea separată a materialului în litigiu;
- Examinarea separată a modelelor de comparaţie;
- Examinarea comparativă;
- Demonstraţia;
- Formularea concluziei;
11.26. Cuprinsul raportului de constatare şi a celui de expertiză dactiloscopică.
Cuprinde următoarele părți:
- partea introductivă;
- partea expozitivă (descriptivă), cu descrierea în amănunt a operațiilor de efectuare a expertizei
dactiloscopice, metodele, programele și echipamentele utilizate;
- partea finală a raportului sunt expuse concluziile expertului, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi
părerea expertului asupra obiectului expertizei.
Concluziile expertului reprezintă o probă deosebită, la baza lor aflându-se cercetarea ştiinţifică, organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată obţinând această probă în împrejurări procesuale deosebite de cele în care
se obţin celelalte probe.
Totodată concluziile, vor cuprinde răspunsurile la toate întrebările puse. Răspunsurile redau atât părerea
expertului sau specialistului de la laboratorul de expertiză criminalistică sau institutul de specialitate respectiv, cât şi
opinia sau avizul specialiştilor de la alte instituţii care au fost solicitaţi să participe sau să asiste la efectuarea lucrării,
în conformitate cu prevederile legale. Concluziile referitoare la identitatea realizată prin dactiloscopie pot cuprinde unul
sau mai multe răspunsuri. Fiecare răspuns poate avea următorul caracter:
- afirmativ, în mod cert;
11 Expertiza criminalistică și constatarea, reprezintă mijloace de realizare a identificării criminalistice, expertul

sau specialistul criminalist ajungând
la anumite concluzii de identitate sau nonidentitate, prin examinarea unor categorii de obiecte de identificat/obiecte identificatoare, prin studierea
multilaterală, completă și obiectivă a caracteristicilor identificatoare. Sunt mijloace de probă conf. prev. art. 97, alin 2, lit. e.
12 Codul de procedură penală, cu modificările aduse prin Legea 356/2006.
13 Conform art.172 alin. 1
- negativ, în mod cert ;
- probabil;
- nu se poate stabili.
11.27. Valoarea probatorie a expertizelor şi constatărilor dactiloscopice.
Obiectul expertizei criminalistice dactiloscopice îl constituie determinarea provenienţei urmelor digitale,
palmare şi plantare ridicate de la locul faptei în cazul comiterii unor infracţiuni, respectiv identificarea degetului, palmei
sau tălpii piciorului care le-a creat. În mod frecvent se realizează identificarea persoanei după urmele digitale şi
palmare, denumite generic „urme papilare” după papilele dermice care le creează. Fundamentul ştiinţific al identificării
persoanei după urmele papilare este dat de proprietăţile acestora: individualitatea, stabilitatea, şi inalterabilitatea.
Expertiza dactiloscopică poate rezolva următoarele probleme:
- relevarea urmelor papilare latente de pe diferite obiecte;
- identificarea persoanei care a lăsat urmele papilare încriminate;
- identificarea persoanelor şi cadavrelor cu identitate necunoscută aflate în cartotecile antropologice;
- identificarea persoanelor care şi-au declarat o identitate falsă;
- verificarea semnăturilor depuse prin punerea degetului la persoanele analfabete;
- determinarea urmelor parţial suprapuse.
- stabilirea mecanismului de formare a urmelor.14
În marea majoritate a cazurilor expertizele dactiloscopice au ca obiect identificarea infractorilor care au lăsat
urme papilare la locul faptei. În aceste situaţii sunt efectuate comparaţii dactiloscopice între fotogramele urmelor
papilare în litigiu şi impresiunile papilare ale persoanelor incluse în cercurile de bănuiţi sau aflate în cartotecile
dactiloscopice. În acest sens expertului îi pot fi adresate întrebări în funcţie de materialul pus la dispoziţie:
Cu privire la urmele papilare:
- dacă urma prezintă suficiente elemente individuale pentru identificare;
- care este mecanismul de formare al urmei papilare;
- dacă urma ridicată de la faţa locului şi impresiunea papilară prezentată ca model de comparaţie sunt create
de aceeaşi persoană;
- dacă obiectul pus la dispoziţie prezintă urme papilare şi câte anume;
- dacă un anumit profil papilar conţine în cuprinsul său detalii caracteristice provenite din două sau mai multe
desene papilare;
- dacă urma este digitală, palmară sau plantară;
- care este tipul, subtipul şi varietatea urmei;
- de la ce mână, deget sau plantă provine urma papilară ;
Cu privire la impresiunile papilare:
- dacă impresiunile papilare înaintate sunt apte comparaţiilor dactiloscopice;
- dacă impresiunile papilare înaintate se regăsesc în baza de date AFIS şi cu ce date de stare civilă;
- dacă două sau mai multe seturi de impresiuni papilare au fost create de una şi aceeaşi persoană sau de
persoane diferite şi care sunt datele de identificare ale acestora.
În vederea formulării unei concluzii pozitive, expertul criminalist examinează comparativ dactilograma
impresiunii luate experimental cu dactilograma urmei de la locul faptei, procedând la constatarea coincidenţelor de
grup dintre ele şi apoi a celor de detaliu, specifice.15
14 Constantin Pletea, ,,Criminalistica, Elemente de anchetă penală’’ Ed. Little Star, Bucureşti 2003, pag. 83.
15 Modul de examinare comparativă uzitat curent este cel al juxtapunerii imaginilor şi constă în prezentarea alăturată a fotogramelor celor două
impresiuni (urme) papilare de comparat mărite la aceeaşi scară, pe care se trasează concomitent cel puţin 12 puncte coincidente în ambele
fotograme.
CAPITOLUL XII
BALISTICĂ JUDICIARĂ
12.1. CONSIDERAȚII GENERALE

Balistica judiciară, constituie o ramură distinctă a tehnicii criminalistice care are ca obiect studierea şi
elaborarea metodelor de examinare a armelor de foc, muniţiilor şi urmelor împuşcăturii în scopul soluţionării
numeroaselor probleme pe care le ridică investigarea faptelor comise prin împuşcare.
Ca atare, balistica judiciară studiază arma şi fenomenele care apar în timpul tragerii şi după tragere, folosind
datele balisticii militare privind armele de foc portabile, particularităţile lor de construcţie, precum şi tezele teoretice
create de aceasta pentru rezolvarea propriilor sarcini, cu totul deosebite de ale balisticii militare. Balistica judiciară, se
ocupă deasemenea şi cu studiul construcţiei şi funcţionării armelor de foc, de procesele legate de tragere, precum şi
de urmele produse de acestea, toate fiind folosite pentru elucidarea problemelor ridicate de urmărirea penală. În acest
scop balistica judiciară, ca ramură a tehnicii criminalistice, a creat metode specifice pentru o mai bună identificare
individuală a armei de foc după gloanţele şi tuburile trase, dar şi după alte urme produse de funcţionarea armei.16
Conform literaturii de specialitate, balistica generală se împarte în: balistica interioară, balistica exterioară
şi balistica terminală (a ţintei).17
Balistica interioară, studiază fenomenele ce se produc în interiorul ţevii după percutare. Această balistică
interioară se compune din: balistica interioară teoretică şi balistica interioară experimentală.
Balistica interioară teoretică cuprinde:
- pirostatica, respectiv partea balisticii care studiază fenome-nele arderii pulberii la volum constant, având
menirea de a stabili legile arderii şi de a determina caracteristicile acesteia;
- pirodinamica, ce are ca obiect fenomenul tragerii, în toată complexitatea lui , la volum variabil;
- dinamica gazelor, care studiază fenomenul de scurgere a gazelor.
Balistica exterioară, ce are ca obiect examinarea fenomenelor care se produc din momentul în care glonţul
părăseşte gura ţevii şi până la atingerea ţintei.
Balistica terminală (a ţintei), studiază comportamentul proiectilului care a atins ţinta, precum şi reacţiile
fiziologice şi biologice pe care le provoacă în corpul victimei (probleme de medicină legală şi criminalistică).18
Istoria balisticii judiciare este, aşa cum e şi normal, indisolubil legată de apariţia şi dezvoltarea armelor de
foc. Balistica judiciară, foloseşte pentru identificarea obiectelor noţiuni aparţinând celorlalte ramuri ale tehnicii
19
criminalistice şi metode din alte ştiinţe ca medicină, fizică, chimie (mijloace optice, microscopia comparativă, analize
chimice pentru pulberi), precum şi metode fizice moderne (spectrografia, gammagrafia, cercetări în radiaţii invizibile-
ultraviolete, infraroşii). Urmele formate pe glonţ şi tub sunt cercetate asemănător celor din traseologie şi urmele
materiale rezultate în urma împuşcăturii în jurul orificiului de intrare sunt tratate cu reactivi. Balistica judiciară nu-şi
extinde cercetările decât asupra armelor portabile: pistoale, revolvere, puşti, carabine, arme de vânătoare şi armele
artizanale (de construcţie proprie).
12.2. SARCINILE BALISTICII JUDICIARE
Sarcinile balisticii judiciare, sunt următoarele:20
- descoperirea şi studierea urmelor create prin întrebuinţarea armelor de foc;
- descoperirea armelor de foc şi a muniţiei;
- stabilirea orificiului de intrare şi ieşire a glonţului şi stabilirea ordinii împuşcăturilor;
- stabilirea direcţiei şi distanţei de tragere;
- stabilirea unghiului de tragere;
- descoperirea locului de unde s-a tras şi alte urme produse de infractor;
16 C. Dumitrescu, op. cit., pag. 2.

17 Idem, pag. 8.
19 În 1835 Henry Godard, prin descoperirea unei asemănări între glonţ şi tiparul pentru gloanţe găsit la infractor, a reuşit să urmărească şi să
prindă un infractor şi să devină predecesorul mai multor generaţii de criminalişti, armurieri şi poliţişti care au contribuit la crearea unei metode
de identificare denumită ulterior balistica judiciară.
20 Acestea pot fi considerate şi ca principalele obiective ale balisticii judiciare.
- stabilirea locului unde s-a aflat victima în momentul tragerii;
- examinarea gloanţelor, tuburilor, alicelor şi burelor, a compoziţiei chimice şi a modului de fabricare a
acestora;
- stabilirea vechimii împuşcăturii şi a timpului cât arma nu a fost folosită;
- verificarea modului de funcţionare a armei şi a stării sale tehnice şi posibilitatea producerii tragerii
accidentale;
- identificarea generală şi individuală a armelor cu ţeava ghintuită sau lisa şi identificarea unor piese sau parţi
componente ale armelor de foc;
- stabilirea faptului dacă arma are piese străine faţă de forma de fabricaţie şi restabilirea seriei de pe armă
sau parţile sale componente.21
- stabilirea locului de amplasare a unui dispozitiv exploziv.22
Necesitatea studierii balisticii judiciare, reiese din:
- formarea deprinderilor pentru desfășurarea corectă a cercetării la fața locului în ceea ce privește ridicarea,
examinarea preliminară, asigurarea și conservarea armelor și munițiilor, cât și a urmelor create de acestea;
- interpretarea corectă și realistă a concluziilor specialistului;
- pregătirea corespunzătoare a materialelor și formularea corectă a întrebărilor la care să răspundă expertul.23
12.3. CLASIFICAREA ARMELOR DE FOC ŞI A MUNIŢIEI, NOȚIUNI TEHNICE
Armele de foc sunt dispozitive formate dintr-un ansamblu de mecanisme, piese şi accesorii care funcţionează
pe baza forţei de expansiune a gazelor rezultate din arderea pulberii explozive, utilizate în principal pentru atac şi
apărare24, dar şi în cadrul unor activităţi sportive şi de divertisment.25
Regimul armelor şi al muniţiilor este reglementat în România prin Legea nr. 295 din 28 iunie 2004 care la
cap. 1, art. 2.I.1. prevede că: „arma este orice dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor
proiectile, substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăştierea de gaze nocive, iritante
sau de neutralizare”. Conform art. 2.I.2, acelaşi capitol, arma de foc este „arma al cărei principiu de funcţionare are la
bază forţa de expansiune dirijată a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea unei încărcături; sunt
asimilate armelor de foc şi ansamblurile, subansamblurile şi dispozitivele care se pot constitui şi pot funcţiona ca arme
de foc”.26
Ca și noțiuni tehnice, în sensul Directivelor 91/477/CEE și 2008/51/CE a Parlamentului European, prin piesă
a armei de foc, se înțelege orice element sau element de înlocuire special conceput pentru o armă de foc, care este
esențial pentru funcționarea acesteia, inclusiv o țeavă, un cadru sau un recuperator, manșonul mobil sau cilindrul, cuiul
percutor sau închizătorul și orice dispozitiv conceput sau adaptat pentru a reduce zgomotul provocat de tragerea unui
foc de armă. Totodată, documentul specifică diferențierea între componentele esențiale și cele neesențiale pentru
funcționarea unei arme de foc. Ca și componente esențiale sunt prevăzute: mecanismul de închidere, camera
cartușului, țeava armelor de foc, care în calitate de obiecte separate, sunt incluse în categoria armelor de foc, pe care
sunt montate ori sunt concepute să se monteze. Ca atare, aceste mecanisme (piese), creează pe tuburi și proiectile
numeroase urme, îndeosebi sub formă de striații, care fac posibilă identificarea armei cu care s-a tras.27
12.4 CLASIFICAREA ARMELOR DE FOC
Conform legislației în vigoare, avem următoarele categorii de arme şi muniţii:
1. arme şi muniţii interzise: armele şi muniţiile prevăzute în categoria A din anexă, a căror procurare, deţinere,
port şi folosire sunt interzise persoanelor fizice şi juridice, cu excepţia instituţiilor publice care au competenţe în
domeniul apărării, ordinii publice şi securităţii naţionale, a unităţilor aflate în subordonarea sau coordonarea acestora,
înfiinţate prin acte normative, precum şi a companiilor naţionale şi societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituite prin acte normative în vederea producerii acestui tip
de armament şi muniţie;
21 Vasile Măcelaru, Balistica Judiciară, Ministerul de Interne, 1972, pag. 14.

24 Măcelaru Vasile, Balistica judiciară, Editura C.P.C.S., Bucureşti, 1972, pag. 16
25 Botoş I., Cercetarea criminalistică a faptelor comise cu armele de foc, Teză de doctorat, 2000, pag. 20
27 G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag.113
2. arme şi muniţii letale: arme şi muniţii prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori rănirea gravă a
persoanelor şi care sunt prevăzute în categoria B din anexă;
3. arme şi muniţii neletale: armele şi muniţiile destinate pentru un scop utilitar sau pentru agrement ori
autoapărare, confecţionate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor; sunt asimilate acestei
categorii şi armele vechi.28
Din punct de vedere al destinaţiei, conform prezentei Legi, armele se clasifică astfel:
- arme militare: arme destinate uzului militar;
- arme de apărare şi pază: arme de foc scurte, în condiţiile prevăzute de lege, destinate să asigure apărarea
vieţii, integrităţii şi libertăţii persoanelor fizice, precum şi a bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau juridice;
- arme de autoapărare: arme neletale scurte, special confecţionate pentru a împrăştia gaze nocive, iritante,
de neutralizare şi proiectile din cauciuc, în scop de autoapărare;
- arme de tir: destinate practicării tirului sportiv, în condiţiile prevăzute de lege;
- arme de vânătoare-arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai multe ţevi, care folosesc muniţie cu
glonţ sau/şi cu alice, recunoscute în condiţiile prevăzute de lege;
- arme utilitare: destinate să asigure desfăşurarea corespunzătoare a unor activităţi din domeniile
cinematografic, teatral, artistic, sportiv, cultural, industrial, agricol, piscicol, medico-veterinar, al protecţiei mediului şi
protecţiei împotriva dăunătorilor, precum şi desfăşurarea de către societăţile specializate de pază şi protecţie a
activităţilor de pază a obiectivelor, bunurilor, valorilor şi a transporturilor de bunuri şi valori, respectiv a activităţilor de
protecţie a persoanelor;
- arme şi dispozitive de agrement: arme şi dispozitive neletale, construite pe principii asemănătoare armelor
care nu folosesc muniţii, ce aruncă proiectile nemetalice şi sunt destinate a fi folosite atât în scop recreativ, cât şi în
cadrul competiţiilor sportive; sunt incluse în această categorie şi arcurile;
- replici de arme tip airsoft: replici după arme şi dispozitive militare reale, la scară 1/1, cu mecanism electric,
mecanic sau pe bază de gaz neiritant, construite pe principii asemănătoare armelor, care nu folosesc muniţii, ce aruncă
proiectile nemetalice;
- dispozitive paintball: dispozitive neletale cu mecanism pe bază de gaz sau mecanic, care aruncă proiectile
sferice nemetalice umplute cu vopsea;
- arme de asomare: arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor, prin supunerea acestora la un şoc
mecanic, în scopul sacrificării ulterioare;
- arme cu destinaţie industrială: arme de foc utilitare, semiautomate, destinate unui scop industrial de uz civil
şi care au aparenţa unei arme de foc automate;
- arme cu tranchilizante: arme utilitare destinate imobilizării animalelor prin injectarea de substanţe
tranchilizante;
- arme de panoplie: arme de foc devenite nefuncţionale ca urmare a dezactivării lor sau datorită gradului
avansat de deteriorare, atestate de către un armurier autorizat în condiţiile legii;
- arme de colecţie: armele destinate a fi piese de muzeu, precum şi armele, aflate sau nu în stare de
funcţionare, care constituie rarităţi sau care au valoare istorică, artistică, ştiinţifică ori documentară;
- arme vechi: arme letale produse până în anul 1899 inclusiv sau reproduceri ale acestora, destinate să fie
păstrate în colecţii;
- arme de recuzită: arme special confecţionate, fabricate sau devenite inofensive ca urmare a modificării lor
de către un armurier autorizat, necesare activităţii instituţiilor specializate în domeniul artistic.
Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv:
- arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune: care, pentru aruncarea proiectilului, folosesc forţa de
expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-o butelierecipient;
- arme de foc scurte: arme de foc a căror ţeavă nu depăşeşte 30 cm sau a căror lungime totală nu depăşeşte
60 cm;
- arme de foc lungi: arme de foc a căror lungime a ţevii sau lungime totală depăşeşte dimensiunile armelor de
foc scurte;
28Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicarea 2 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 425 din 10.06.2014 (M.Of. nr.
425/2014).
- arme de foc automate: arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se reîncarcă automat şi trag o serie de
mai multe cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
- arme de foc semiautomate: arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se reîncarcă automat, dar nu pot
trage o serie de mai multe cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
- arme de foc cu repetiţie: arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual, prin introducerea pe
ţeavă a unui cartuş preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;
- arme de foc cu o singură lovitură: armă de foc fără încărcător, care este încărcată după fiecare tragere prin
introducerea manuală a cartuşului în camera de încărcare sau într-un lăcaş special prevăzut la intrarea în ţeavă;
- arme albe cu lamă: armă care îndeplineşte următoarele criterii:
a) lama este fie solidară cu mânerul, fie echipată cu un sistem ce îi permite să facă corp comun cu mânerul
său;
b) are tăiş dublu pe toată lungimea sa;
c) lungimea este mai mare de 15 cm;
d) lăţimea este mai mare sau egală cu 0,4 cm;
e) are un mâner prevăzut cu gardă.29
M4A1, carabină cu foc automat de producție americană
Carabină cu foc automat Steyr AUG, de producție austriacă30
După construcţia canalului ţevii, armele se împart în:

- arme cu ţeava ghintuită, care au pe canalul ţevii goluri şi plinuri dispuse longitudinal, iar ghinturile au rolul
de a imprima glonţului o mişcare elicoidală, asigurând totodată stabilitatea glonţului pe traiectorie în scopul atingerii cu
precizie a ţintei;
- arme cu ţeava lisă, care au pereţii interiori ai ţevii netezi (armele de vânătoare cu alice, pistoalele de
semnalizare);
- arme cu ţevi combinate, cu una sau două ţevi lise şi una ghintuită.
După calibru:31
- arme cu calibru mic-4,50―6,35 mm;
- arme cu calibru mijlociu-6,35―9,00 mm;
- arme cu calibru mare-peste 9,00 mm;
29 Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicarea 2 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 425 din 10.06.2014 (M.Of. nr.
425/2014).
30 https:/.wordpress.com/2014/09/2-arme-de-asalt.
31 La armele de vânătoare calibrul se apreciază, de regulă, după criteriul numărului de alice fabricate dintr-un pfunt englezesc (calibrul 12
corespunde diametrului de 18,5 mm). N.a.

După lungimea ţevii:
- arme cu ţeava lungă (carabine ,puşti , puşti mitralieră , arme de vânătoare şi tir);
- arme cu ţeava mijlocie (pistoale mitralieră);
- arme cu ţeava scurtă (pistoale şi revolvere);
După modul de fabricaţie:
- arme de fabricaţie industrială - caracteristici proprii pentru fiecare tip şi model
- arme de fabricaţie meşteşugărească (armele vechi în general)
- arme de foc rudimentare din materiale improvizate
- arme de foc modificate prin retezarea ţevii şi patului.32
După muniţia folosită armele sunt:
- arme cu glonţ (militare);
- arme cu alice (de vânătoare);
- arme mixte (arme de vânătoare cu glonţ şi alice).
Ca și element de noutate, cea mai performantă armă de foc în prezent este un prototip de pistol intitulat
“O`Dwyer Variable Lethality Law Enforcement(VLe)”, construit de Metal Storm Limited (Australia), care nu are părți
mobile, iar gloanțele sunt trase electronic de un procesor de calculator incorporat.
Arma poate fi utilizată daor de o persoana care poartă un inel autorizat de recepție-transmisie. Arma, nu are
compartiment pentru gloante, deoarece acestea sunt stocate unul în spatele celuilalt pe teava, iar in maner, locul unde
ar trebui in mod normal să stea încărcătorul, se află sistemul de control electronic. Pistolul poate trage rafale de trei
gloante în 1/500 dintr-o secundă. Tirul controlat de computer are o cadență de 60 000 de focuri pe minut.33
12.5. CLASIFICAREA MUNIŢIEI

Prin muniţie, se înţeleg cartuşele, proiectilele şi încărcăturile de orice fel care pot fi întrebuinţate la armele
enumerate mai sus.34 Muniţia folosită la armele portabile este constituită în general de cartuşe cu sau fară glonţ. Glonţul
se constituie ca fiind partea componentă a cartuşului care produce urme asupra obiectului cu care intră în contact în
urma tragerii cu o armă de foc.
Conform categoriei din care fac parte și a legislației în vigoare, muniţiile se clasifică în:
- muniţii interzise: muniţii a căror procurare, deţinere, port şi folosire sunt interzise persoanelor fizice şi juridice,
cu excepţia instituţiilor care au competenţe în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei;
- muniţii letale: muniţii prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori rănirea gravă a persoanelor;
- muniţii neletale: muniţii destinate pentru un scop utilitar sau pentru agrement, confecţionate astfel încât, prin
utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor.35
Totodată, în funcţie de destinaţie, muniţia se poate clasifica astfel:
a) cartuşe pentru arme militare:
- cartuşe cu glonţ greu;
- cartuşe cu glonţ uşor;
- cartuşe cu gloanţe trasoare;
- cartuşe perforant - incendiare;
- cartuşe explozive;
- cartuşe teleghidate.
b) cartuşe pentru pistoale:
- cartuşe cu glonţ;
- cartuşe speciale cu efect sonor, cu gaze iritant lacrimogene.
c) cartuşe pentru armele speciale (rachetă);
d) cartuşe pentru armele de panoplie;
e) cartuşe pentru arme ascunse, deghizate;
32 Astăzi, se găsesc în general arme de producţie industrială, armele meşteşugăreşti, rudimentare sau modificate.
33http://www.util21.ro/arme-htm
34Muniţia:ansamblu format din tub cartuş, încărcătură de azvârlire, capsă de aprindere şi, după caz, proiectil.
35Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicarea 2 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 425 din 10.06.2014 (M.Of. nr.
425/2014).
f) cartuşe pentru armele de vânătoare, care pot fi:
- cartuşe cu alice;
- cartuşe cu mitralii (alice care depăşesc 5.5 mm în diametru);
- cartuşe cu poşe (alice confecţionate propriu din diferite materiale);
- cartuşe cu breneke.36
De asemenea, gloanțele se clasifică în:
Gloanţe obişnuite (normale), care se compun din cămaşa de oţel şi un miez din oţel sau din metal masiv, de
regulă plumb. În funcţie de geometria lor (diferă în funcţie de distanţa de zbor şi viteză), gloanţele se clasifică în:
- gloanţe cu vârf alungit şi rotunjit;
- gloanţe cu vârful rotunjit;
- gloanţe cu vârful retezat;
- gloanţe speciale - trasor, perforant-incendiare, explozive;
Glonţul trasor, este compus din cămaşă, miez de plumb, paharul în care este presată substanţa trasoare. În
momentul tragerii flacăra de la încărcătura de pulbere aprinde substanţa trasoare şi astfel glonţul lasă o urmă
luminoasă în urma sa.
Glonţul perforant incendiar, se compune din cămaşa cu coafa de tambac, miez de oţel cu cămaşă de plumb,
subfund de plumb şi substanţă incendiară.
Glonţul exploziv, conţine o încărcătură care explodează fie la impactul cu ţinta, fie după ce acesta a intrat în
interiorul ţintei. Ca o varietate, glonţul exploziv intern, la impactul cu ţinta se împrăştie în interior.37
12.6. ELEMENTELE COMPONENTE ALE ARMEI

Părţile componente ale unei arme de foc sunt următoarele:
12.6.1. ŢEAVA
Țeava, la armele de foc, este confecţionată din oţel și serveşte la dirijarea glonţului, imprimând acestuia o
mişcare de rotaţie în jurul axei, necesară stabilirii traiectoriei.38 Partea interioară a ţevii se numeşte „canalul țevii”, iar
linia dreaptă imaginară ce trece prin centrul canalului se numeşte „axul canalului ţevii”. Partea din faţă a ţevii are
denumirea de „retezătura dinainte”, iar partea dinapoi, numită „culată”, se termină cu „retezătura culatei”.39
Ţeava oricărei arme de foc are şi alte elemente componente, respectiv:40
- camera cartuşului (camera de detonare), care are rolul de a introduce cartuşul;
- canalul de racordare (conul de forţare ori de racordare), reprezintă locaşul de intrare al glonţului şi e destinat
pătrunderii progresive a glonţului în ultima zonă a ţevii, adică în zona ghintuită a acesteia;
- ghinturile ţevii, ajută la imprimarea unei mişcări de rotaţie a glonţului.
La armele cu ţeava lisă canalul este neted, iar la armele cu ţeava ghintuită canalul prezintă mai multe plinuri
şi ghinturi elicoidale.
Dintre elementele ce deosebesc ţevile armelor de foc şi de care se ţine seama în procesul identificării avem:
- calibrul;
- numărul ghinturilor
- sensul ghinturilor;
- lăţimea ghinturilor;
- lăţimea plinurilor;
- pasul ghinturilor.41
Ghinturile, sunt decupările care se înfăşoară în canalul ţevii în spirală, iar intervalele dintre acestea se numesc
„plinuri”. Pereţii laterali ai ghinturilor se numesc „flancuri”; peretele lateral al ghintului care imprimă glonţului mişcarea
36 Măcelaru Vasile, Balistica judiciară, Editura C.P.C.S., Bucureşti, 1972, pag. 40, supracitat Gheorghe Popa, op. cit. pag. 228
38 Prin ţeavă se înţelege acea piesă din metal, sticlă sau alte materiale, de formă cilindrică şi goală în interior, cu lungimea mai mare în raport
cu diametrul ei exterior.
39 V. Bercheşan, M. Ruiu. Tratat tehnică, op. cit. pag 380.
40 E. Stancu, pag. 255; C. Dumitrescu, pag. 6.
41 Măcelaru Vasile, Balistica judiciară, Editura C.P.C.S., Bucureşti, 1972, pag. 37
de rotaţie se numeşte „flanc de atac”, iar peretele opus acestuia „flanc liber”.42 Ghinturile şi plinurile au o anumită
direcţie, un anumit pas şi număr, menite să asigure proiectilului stabilitate, direcţie şi forţă mai mare de penetrare.43
Flancul ghintului care obligă glonţul este denumit şi flanc de atac, în timp ce flancul opus se numeşte flanc liber, iar
diametrul canalului ţevii, poartă numele de calibru.44
- numărul ghinturilor, acestea sunt în funcţie de tipul şi modelul armei. Numărul de ghinturi depinde de lăţimea
plinului şi a golului, de înălţimea ghintului, dimensionate în funcţie de viteza iniţială, presiunea maximă, calibrul,
materialul glonţului (a cămăşii acestuia). Numărul ghinturilor imprimate la interiorul ţevilor este variabil, fiind cuprins în
limita a 4 – 8 ghinturi.
- sensul ghinturilor, la marea majoritate a armelor de foc, sensul ghinturilor este spre dreapta, sensul
ghinturilor spre stânga întâlnindu-se mai rar, în cazul armelor mai vechi.
- lăţimea ghinturilor şi a plinurilor, unde ghinturile sunt mai largi decât plinurile, lăţimea unui ghint fiind de două
ori mai mare decât cea a unui plin. Lăţimea ghinturilor şi înclinaţia, în grade a acestora formează aşa numitul câmp al
ghinturilor. Totodată, profilul ghinturilor poate avea diferite forme: triunghiular, dreptunghiular, trapezoidal,
semihexagonal, chiar şi poligonal. Cel mai frecvent profil de ghint utilizat la construcţia ţevilor este cel dreptunghiular.
La profilul ghinturilor se disting mai multe elemente de construcţie care concură la imprimarea glonţului a unei mişcari
de rotaţie, dintre care enumerăm flancul de atac şi contraflancul ghinturilor, lăţimea golurilor şi a plinurilor, înălţimea
sau adâncimea ghintului. De regulă, lăţimea golului este mai mare decât lăţimea plinului.
- pasul ghintului, reprezintă lungimea parcursă de glonţ în ţeavă la o rotire completă în jurul axei longitudinale.
Pasul ghintului este astfel stabilit pentru a imprima glonţului o viteză de rotaţie suficientă asigurării stabilităţii pe
traiectorie.45
12.6.2. CALIBRUL
Calibrul, la armele de foc îl constituie diametrul canalului țevii. La ţevile ghintuite, calibrul ţevii se determină
prin măsurarea distanţei dintre două plinuri opuse, în timp ce la ţevile lise, aceasta se stabileşte prin diametrul
nominalizat măsurat între pereţii ţevii. Pentru ţevile ghintuite, calibrul este distanţa între două goluri opuse şi coincide
cu diametrul ţevii, iar la ţevile lise, diametrul nominalizat măsurat între pereţii ţevii. La armele de vânatoare cu glonţ,
calibrul se masoară între două goluri opuse, iar la armele cu alice, calibrul este un număr abstract şi invers proporţional
cu lungimea interioară a ţevii (calibrul 12 mm este mai mare decât calibrul 16 sau 20 mm).46
Cele mai întâlnite arme de foc au următoarele calibre:
- la armele cu ţeava lungă între 7.92 mm şi 8 mm.
- la revolvere , între 7.62 mm şi 11.43 mm;
- la pistoale, între 4.55 mm şi 11.50 mm; 47
12.6.3. MECANISMUL DE DARE A FOCULUI
Este caracterizat prin: locul de amplasare, sistemul de construcţie şi forma arcului declanşator, componentele
transmisiei dintre trăgaci şi percutor, sistemul de montare şi lăcaşul percutorului, forma şi dimensiunile percutorului,
ştiftul arcului.
În componența mecanismului de dare a focului intră: trăgaciul, pârghia de legătură a trăgaciului cu cocoşul,
cocoşul, cuiul percutor, arcul percutorului, sistemul de asigurare. Mecanismul de dare a focului funcționează după cum
urmează: trăgătorul acţionează asupra trăgaciului, acesta prin pârghiile de legătură declanşează cocoşul, cocoşul
loveşte cuiul percutor care acţionează mecanic asupra capsei detonante a cartuşului. La majoritatea armelor,
42 Ghinturile, sunt acele canale longitudinale practicate pe suprafaţa interioară a ţevii unei arme de foc care forţează proiectilul, în timpul
parcurgerii ţevii, să capete o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. Prin mişcarea de rotaţie se asigură stabilitatea proiectilului pe traiectorie.
Pereţii laterali ai ghinturilor se numesc flancuri, iar intervalele dintre ghinturi poartă denumirea de plinuri.
43 Golunski S. A., Criminalistica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pag. 143
44 V. Măcelaru, op. cit. pag. 37.
45 Marin Ruiu, „Curs de tehnică criminalistică”, Vol. II, pag.172
46 Calibrul la armele cu ţeava lisă (de regulă la armele de vânătoare cu alice) a fost calculat în felul următor: s-au fabricat sfere din oţel cu
diametrul egal cu diametrul interior al diferitelor ţevi de arme de vânătoare. Apoi s-au numărat câte bucăţi, sfere din oţel, de o anumită mărime
sunt într-un pfund (unitate de măsură a greutăţii egală cu aproximativ 0.5 Kg). Astfel sferele mici erau 12 la un pfund, cele mici erau 16 bucăţi şi
aşa mai departe. Deci calibrul armelor de vânătoare cu alice este egal cu numărul sferelor din oţel, având diametrul egal cu cel al ţevii armei, ce
intră într-o unitate de măsură a greutăţii.
47 V. Macelaru ,,Balistica judiciară,, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1972, pag. 20
mecanismul de dare a focului este prevăzut cu un sistem de asigurare care are rolul de a bloca cu ajutorul pârghiei de
siguranţă mecanismul de percuţie şi de a asigura transportarea şi manipularea în condiţii de securitate.48
12.6.4. MECANISMUL DE ALIMENTARE ȘI ÎNCĂRCĂTORUL
Asigură alimentarea armei cu muniţie şi este compus din:
- împingătorul cartuşului;
- ridicător de cartuşe;
- baza încărcătorului;
- plăcuţa de fixare.
Mecanismele de alimentare sunt foarte variate în funcţie de formă, capacitate şi modul de fixare pe armă. În
general acesta poate fi:
- cu cursor, când alimentarea se face de pe bandă;
- cu arc, din încărcător ori direct din magazia de cartuşe, în cazul carabinelor.
Încărcătorul, crează pe glonț și pe tub urme dinamice cu valoare identificatoare, rezultat al acțiunilor mecanice
din timpul introducerii cartușelor în încărcător.49
12.6.5. ÎNCHIZĂTORUL
Rolul închizătorului, este de a închide cutia mecanismelor în partea superioară şi de a asigura introducerea
cartuşului pe ţeavă. Acesta este compus din doua grupe de mecanisme şi anume: mecanismul de blocare-deblocare
(montat pe corpul armei) şi sistemul de ghidare şi fixare, închizătorul are rolul de a închide canalul ţevii pe timpul dării
focului.
Închizătorul, preia cartuşul din încărcător şi îl introduce în cameră, asigurând astfel închiderea canalului ţevii
în momentul declanşării focului. La declanşarea exploziei cartuşul este presat puternic înapoi, spre peretele frontal al
închizătorului, unde capsa cartuşului preia toate striaţiile, reflectând, aşa cum precizează literatura de specialitate,
întregul microrelief al închizătorului, care permit identificarea generală sau individuală a armei.
12.6.6. MECANISMUL DE EXTRAGERE ŞI ARUNCARE A TUBURILOR
Este format din gheara extractoare şi pragul aruncator. Gheara extractoare fiind un element al piesei
extractorului, al cărui rol este acela de a apuca gulerul tubului, de a-l extrage din camera cartuşului în timpul mişcării
înnapoi a închizătorului şi împreună cu pragul aruncător de a arunca tubul afara, tubul se loveşte de aruncator şi este
proiectat în exteriorul armei.50
12.6.7. MECANISMUL DE SIGURANŢĂ
Preîntâmpina declanşarea accidentală a focului, fiind plasat fie pe corpul închizătorului, la partea posterioară,
ori lateral acestuia sub forma unei piedici pivotante sau pârghii rabatabile, fie pe cutia mecanismelor ori garda
trăgaciului, sub forma unui cursor alunecător, a unui buton sau pârghii de blocare. Există mai multe versiuni de
mecanisme de siguranţă care în poziţia sigur blochează mişcarea cel puţin a unuia din următoarele repere: corpul
închizătorului, percutorul, declanşatorul sau trăgaciul. Mecanismul de siguranţă care asigură cea mai mare siguranţă
este cel ce blochează percutorul, piesă nemijlocită care poate izbi capsa cartuşului şi nu mecanismele care blochează
repere cu funcţiuni indirecte.
12.6.8. PATUL ARMEI ȘI ACCESORIILE

Are rolul de a asigura manevrabilitatea și susținerea armei, fiind confecţionat din lemn. Patul armei este format
din: gâtul patului (cu sau fără obrăzar şi pistolet) şi talpa patului la care distingem un călcâi şi un vârf al acestuia.
Principalele caracteristici ale unui pat de armă sunt: panta sau înclinarea, deviaţia sau abaterea laterală, denumită şi
avantaj, şi lungimea acestuia. Lungimea patului trebuie să fie egală cu lungimea antebraţului până la jumătatea
degetului arătător.51
Accesoriile armei, sunt compuse în general din aparatele de ochire, care servesc la executarea ochirii pe
timpul tragerii asupra ţintei la diferite distanţe. Astfel, la armele militare din dotarea trupelor de infanterie sunt folosite
următoarele aparate de ochire:

50 Vasile Măcelaru, op. cit., pag. 46
- aparate de ochire optice;
- aparate de ochire cu grile şi corectoare.
- aparate de ochire mecanice, compuse din înălţător şi cătare;
În rândul accesoriilor, sunt prinse și ustensilele și piesele care sunt folosite la montarea, demontarea,
curăţarea şi întreţinerea armei. Acestea sunt utilizate pentru menținerea armei în stare de funcționare după efectuarea
de trageri, ori folosirea armei pe timp ploios, îndepărtarea noroiului, efectuarea altor operații de întreținere și conține:
vergeaua, cap câlţi, peria, şurubelniţa, dornul, bulonul, penarul şi bidonaşul.
12.7 . MUNIȚIA, PĂRŢILE COMPONENTE ALE MUNIŢIEI

Prin muniţie (cartușele armelor), se înţelege ansamblul format din proiectil şi după caz, încărcătură de
azvârlire, capsa de aprindere, precum şi celelalte elemente de asamblare care îi asigură funcţionarea şi realizarea
scopului urmărit.52 Armele de foc, utilizează cartuşe corespunzătoare calibrului şi tipului armei.
Cartușele, sunt clasificate potrivit destinaţiei lor în mai multe categorii.
Diferite tipuri de muniție (cartușe).53
12.7.1. CARTUŞUL
Cartuşul, are următoarele componente:
1)-glonţul (proiectilul); 2) -încărcătura de azvârlire (pulberea explozivă); 3)-tubul;

4) - capsa.
52 Conform dispoziţiilor Legii nr. 295 din 28 iunie 2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor.
53https://www.google.ro/search/imagini&biw
Cartuşul, prezintă un orificiu pentru sertizare, o parte conică, corpul tubului unde se gseşte depozitată
pulberea, fundul tubului (rozeta) care cuprinde capsa şi nicovala.54
1) Glonţul
Gloanţele (proiectilele), au forme şi constructii diferite și pot fi: gloanţe, alice, mitralii sau poşe.55 Acestea, sunt
folosite la armele cu ţeava ghintuită, iar alicele, mitraliile, poşele la armele cu ţeava lisă. De regulă, gloanțele sunt
construite fie din metal masiv, fie din plumb cu cămaşă. Acestea pot fi gloanţe normale, obişnuite sau speciale.
Gloanţele pot fi obişnuite (normale) sau speciale.
Cele obişnuite, se compun dintr-o cămaşă de oţel şi un miez, acesta putând fi confecţionat din oţel sau din
metal masiv, de regulă, din plumb şi unde cămaşa glonţului este placată cu tambac.56 Constructiv, glonţul este calculat
de aşa maniera încât să aibă un diametru mai mare decât calibrul armei, respectiv diametrul canalului ţevii, unde prin
aderarea aproape perfectă la pereţii canalului ţevii glonţul opreşte expansiunea gazelor rezultată din explozie, cu toate
că şocul pe care îl primeşte ca urmare a exploziei nu slăbeşte deloc, glonţul nu poate totuşi să înlăture în totalitate
pierderea de gaze ce rezultă din combustia pulberii.57
Ca atare, gazele împingând aerul existent în faţa glonţului, formează la retezătura ţevii şi înaintea ieşirii
glonţului, o sferă de aer. De reținut că, până la tragere diametrul oricărui glonţ este mai mare decât diametrul canalului
ţevii, iar calibrul este diferenţa dintre ele crescând pe măsura măririi calibrului armei.
Gloanţele speciale au următoarele caracteristici:
- glonţul trasor, este alcătuit din cămaşa, miezul de plumb şi paharul în care este presată substanţa trasoare,
unde vârful unui astfel de glonţ este vopsit în verde. În momentul executării tragerii, flacăra provenită de la încărcătura
de pulbere aprinde substanţa trasoare, glonţul lăsând o urma luminoasă în traiectoria sa.
- glonţul exploziv, are o încărcătură care explodează fie la impactul cu ţinta, fie după ce acesta a intrat în
interiorul ţintei. Astfel, vârful unui astfel de glonţ este concav. Totodată, glonţul exploziv are un glonţ exploziv intern,
acesta având proprietatea ca la impactul cu ţinta să se multiplice şi să se împrăştie în interior.
- glonţul perforant-incendiar, este alcătuit dintr-o cămaşă cu coafă de tambac, miez de oţel cu cămaşă de
plumb, subfund de plumb şi substanţa incendiară. Vârful unui astfel de glonţ are culoarea neagră cu o dungă roşie.
Gloanţele de acest tip sunt destinate nimicirii forţei vii şi aprinderii carburanţilor lichizi.
Alicele, sunt sfere metalice (plumb) de diametre diferite şi se folosesc la cartuşele pentru armele de vânătoare.
Mitraliile, sunt alice mai mari care depăşesc 5,5 mm în diametru.
Poşele, sunt alice confecţionate propriu din diferite materiale.58
Glonţul prezintă importantă, (din punct de vedere al identificării criminalistice) deoarece după ce a străbătut
canalul ţevii, prezintă o serie de striaţii, dispuse într-o anumită ordine. Formarea striaţiilor se explică prin faptul că în
momentul producerii exploziei pulberii şi sub presiunea gazelor, glonţul se angajează complet între ghinturile canalului
ţevii. Deoarece, are diametrul mai mare decât calibrul armei, glonţul întâmpină o rezistenţă foarte mare, dar datorită
faptului că este confecţionat dintr-un metal mai moale decât cel din care este fabricată ţeava acesta suferă o deformare,
micşorându-şi diametrul şi comprimându-se. Ca atare, glonţul va lua forma canalului ţevii şi o va păstra şi după ce a
părăsit ţeava, iar zgârieturile nu sunt altceva decât urmele pereţilor imprimate de glonţ, adică urmele ghinturilor, care
sunt nişte urme de adâncime, dinamice şi de provenienţă mecanică.59
2) Încărcătura de azvârlire (pulberea explozivă).
Este destinată pentru a imprima glonțului, prin gazele rezultate din ardere, energia de mișcare. La cartușele
armamentului de infanterie se folosește pulbere fără fum, pe bază de nitroceluloză. Ca încărcătură de azvârlire, se
folosesc substanțe explozive, a căror combustie foarte rapidă este însoțită de degajarea unei mai cantități de gaze.
Deci această combustie foarte rapidă serveşte pentru a imprima glonţului, prin gazele rezultate din ardere, energia
54Principalulelement de identificare a cartuşului îl prezintă cele 4 cifre bătute pe suprafaţa exterioară a acestuia. Primele două fac trimitere la
codul uzinei responsabilă de fabricarea cartuşului, iar ultimele două se referă la anul producerii acestora.
55 Vasile Măcelaru, “Balistica judiciară” , Ed. C.P.C.S., Bucureşti ,1972, pag.40
56 La armele de vânătoare există alice şi bură. Acesta este destinat pentru nimicirea forţei vii a inamicului, dispusă neadăpostit sau înapoia
adăposturilor prin care acesta poate pătrunde. Astfel, toate armele cu ţeava ghintuită folosesc cartuşe cu glonţ.
57 Marin Ruiu, Vol. II, pag. 174.
necesară mişcării. Pulberea de azvârlire face parte din categoria substanţelor explozive, fiind definită ca substanţa a
cărei explozie are loc în urma unei arderi rapide.60
Pulberea explozivă, poate fi pulbere neagră, cu fum, sau pulbere coloidală, fără fum.61
Pulberea diferă în funcție de lungimea țevii, de destinația acesteia, uneori chiar după modul de funcționare a
armei.
Pulberea cu fum se prezintă sub formă de granule de formă neregulată, care ard cu flacără mare și mult fum
(ardere incompletă) și produc zgomot mare la împușcătură. În urma arderii, formează un strat gros de reziduuri, iar
arme se îmbâcsește ușor. Se folosește la armele de vânătoare și la cele de construcție proprie sau pentru încărcătura
focoaselor de la grenadele de mână, a amorselor, pentru fabricarea fitilului detonant.
Pulberile coloidale, (pulbere albă), reprezintă nitrații de celuloză plastifiați cu diferiți solvenți și sunt: pulberea
piroxilitică, balistită, cordită, pulbere cu solvent nevolatil.62
3) Tubul
Tubul cartuș, reuneşte funcţional toate părţile componente ale cartuşului, asigură protecţia pulberii împotriva
agenţilor atmosferici, dar în acelaşi timp realizează şi obturaţia la trageri. Este confecţionat prin operaţiuni succesive
de ambutisare din oţel moale, tombac (85-90 % cupru, restul zinc sau alamă, ori aliaj de cupru cu până la 50% zinc).
Tubul de cartuş este compus din: corp, gât şi rozetă. Gâtul foloseşte la sertizarea glonţului, corpul la
înmagazinarea încărcăturii, iar rozeta serveşte la fixarea capsei printr-o adâncitură specială. Rozeta poate avea un
rebord care depăşeşte diametrul tubului sau poate avea un şanţ inelar care serveşte la prinderea tubului de către
gheara extractoare atunci când este scos din camera cartuşului.
Interiorul tubului, conține încărcătura de azvârlire sub formă de pulbere care are scopul de a imprima glonţului
mişcarea propulsivă. Fundul tubului, conține de asemenea locaşul capsei, nicovala şi orificiile de aprindere.63 Pe talpa
fiecărui tub cartuş se găseşte imprimat marcajul de identificare al cartuşului, format de regulă din calibru x lungimea
tubului cartuş şi litera „R” dacă acesta are guler, codul ori simbolul uzinei care a fabricat cartuşul respectiv, iar uneori
şi anul fabricaţiei. Capsa de aprindere (amorsa, capsa) reprezintă un element constitutiv al cartuşului, fiind formată
dintr-o alveolă metalică de alamă, în interiorul căreia se află presat un amestec exploziv de iniţiere, pe bază de fulminat
de mercur. Conţinutul capsei este acoperit şi ermetizat cu o foiţă de staniol.64
4) Capsa
Capsa cartușului, ca și componentă a cartușului, este destinată aprinderii pulberii, căreia, în urma percuției îi
transmite un impuls termic. Conţine un exploziv puternic şi sensibil la acţiunile mecanice şi anume: fulminatul de
mercur, stibiatul de plumb. Aprinderea are loc în momentul lovirii capsei de către percutor, urmată de spargerea
acesteia pe o pistă interioară, denumită nicovală.65
După locul de plasare se disting:
- capse cu percuție centrală;
- capse cu percuție laterală;
- capse cu percuție circulară.
Capsa trebuie să fie perfect adaptată pulberilor fără fum, destul de lente, folosite la încărcarea cartuşelor cu
glonţ moderne, pentru a asigura o aprindere intensă, iar în caz contrar pot apărea fenomene de ardere incompletă şi
prelungită în afara ţevii, cu flacără amplă la gura ţevii, care vor deplasa poziţia punctului de presiune maximă, cu
implicaţii asupra vitezei iniţiale, energiei cinetice, preciziei tragerii etc. Capsa, trebuie să fie suficient de sensibilă la
lovire şi nu trebuie să dezvolte un exces de putere, solicitând excesiv arma şi trăgătorul. Unele cartuşe de fabricaţie
recentă sunt prevăzute cu o capsă electrică, care are în compunere două contacte izolate între ele.
Capsa se compune din:
60 Aceasta din urmă este folosită la muniția pentru armamentul de infanterie și este pulbere de nitroceluloză marca V.U.F.L., V.T., P-45,
D.G.G., D.C.M. Pulberea neagra (cu fum) are in compozitie urmatoarele substante (ea poate fi produsa si artizanal): salpetru KNO3 (aprox.
74%), sulf S (10%), carbune C (15%) si apa H2O (0,95%).
61 Aceasta din urmă este folosită la muniția pentru armamentul de infanterie și este pulbere de nitroceluloză marca V.U.F.L., V.T., P-45,
D.G.G., D.C.M. Pulberea neagra (cu fum) are in compozitie urmatoarele substante (ea poate fi produsa si artizanal): salpetru KNO 3 (aprox.
74%), sulf S (10%), carbune C (15%) si apa H2O (0,95%).
62http://www.qreferat.com/referate/administratie/Date-despre-munitia-folosita-d739.php
64 Col (r) ing. Ion Şmatoc “Carabine şi cartuşe de vânătoare” Ed. Cynegis, Buc. 2002, pag. 155
- capacelul (alveola) din alamă;
- rondela de staniol;
- compoziția pirotehnică sensibilă la lovire.
Din punct de vedere al identificării criminalistice, capsa cartușului, devine obiect purtător al urmei percutorului,
care poate furniza date pentru identificarea armei cu care s-a tras.
12.8. FUNCȚIONAREA ARMELOR DE FOC
Mecanismul de închidere și de dare a focului (de percuție) diferă de la arma la armă, în funcție de tipul și
modelul acesteia. Aceste mecanisme prezintă o importanță deosebită deoarece, prin modul de acționare asupra
cartușului, formează pe acesta diferite urme necesare identificării. În urma închiderii cartușului în camera de detonare,
peretele frontal al închizătorului, presând asupra fundului cartușului, în timpul exploziei, suportă șocul de recul al
acestuia, imprimându-se forma lighenașului. În urma percuției, principala urmă care apare pe capsa cartușului este
forma percutorului acționat de către arcul său, ori de catre cocos. Prin urma percutorului pe capsă se poate stabili
poziția și forma vârfului acestuia.66
Ca atare, în timpul tragerii automate, ca urmare a presiunii gazelor provenite din arderea pulberii, are loc
azvârlirea glonțului din canalul țevii; în același timp, o parte din gaze împing pistonul și portânchizătorul înapoi,
deschizându-se astfel canalul țevii; închizătorul extrage tubul cu gheara extractoare, din camera cartușului și îl aruncă
afară, iar închizătorul comprimă arcul recuperator și armează cocoșul.
Sub acțiunea recuperatorului, portânchizătorul cu închizătorul revin în poziția initială, împingând cartușul
următor din încărcător (bandă) în camera cartușului și se închide canalul țevii; portânchizătorul acționează asupra
autodeclanșatorului și se produce percuția. Dacă piedica de siguranță este la poziția “foc lovitura cu lovitura” tragerea
continuă atâta timp cât se apasă pe trăgaci și sunt cartuse în încărcator (magazie).67
12.9. URMELE REZULTATE PRIN UTILIZAREA ARMELOR DE FOC
Ca urmare a funcționării armei de foc și a mecanismelor acesteia, pe tubul cartuș tras și pe glonț (proiectil),
se crează următoarele urme și anume:
Urmele lăsate pe tubul cartuș:
a) În faza încărcării, pe pereţii laterali ai tubului se crează:
- urme ale marginilor încărcătorului;68
- urme ale eventualelor neregularităţi ale reliefului camerei de detonare;
- urma ghearei extractoare;69
Aceste urme create sunt dinamice, longitudinale;
b) În faza tragerii, pe fundul cartuşului se crează:
- urmele percutorului;
- urmele peretelui frontal al închizătorului;
- pe pereţii tubului se imprimă microrelieful pereţilor camerei de detonare.
c) În faza extragerii tubului, se găsesc:
- urmele ghearei extractoare, imprimate pe marginea anterioară;
- urmele pragului aruncător lasă urme pe fundul tubului;70
- pe pereţii tubului se pot forma urme ale marginilor ferestruicii închizătorului.
66 Mecanismul de scoatere și aruncare (extracție) a tuburilor trase este format dintr-o gheara extractoare si un prag aruncator. Aceaste
componente, în urma functionarii, imprima o serie de urme specifice particularitatilor de constructie, pe tubul tras.
67https://www.google.ro/?gws_funcționarea+armelor+de+foc
68 Prin împingerea cartuşului în cameră. (N.A.)
69Aceasta prinde rozeta sau gulerul tubului pentru a-l extrage.
70Denumit ejector (n.a).
Urme lăsate pe tubul cartuşului:
1) de buzele încărcătorului; 2) de partea de jos a închizătorului; 3) de camera de detonare; 4) de închizător; 5) de
gheara extractoare; 6) de percutor; 7) de oglinda închizătorului; 8-9) de camera de detonare; 10) de pragul aruncător.71
Cele două urme orizontale au fost create de buzele încărcătorului72
Urmele lăsate pe glonţ.

Imaginea urmelor lăsate pe glonte în mare măsură se identifică după construcţia ţevii. Ţeava armei este
formată din două părţi principale: camera de detonare care este de mărimea tubului şi canalul ţevii. Canalul ţevii
ghintuite este format din goluri şi plinuri care şi reprezintă ghinturile. Distanţa dintre goluri reprezintă calibrul armei.
Graţie direcţiei heleoidale a ghinturilor glontele, trecând prin ţeavă, efectuează o mişcare de rotaţie în jurul
axei sale longitudinale. Viteza de rotaţie este foarte mare ajungând până la 3000-4000 rotaţii pe minut. În timpul
examinării a glontelui tras, se va acorda o atenție deosebită: formei sale;diametrului; tipul lui; materialului din care este
confecţionat; modalitatea de fixare în tub; greutatea acestuia; urmele descoperite pe suprafaţa sa.
Se va avea în vedere că, după ieşirea acestuia din ţeavă, pe suprafaţa glontelui pot apărea urme cauzate de
contactul cu alte corpuri.
12.10. URMELE ÎMPUŞCĂTURII

Prin urme ale împuşcăturii, sau urme de împuşcare, se înţeleg atât urmele specifice create de glonţ-proiectil,
cât şi urmele generate de factorii suplimentari ai tragerii, formate mai ales în tragerile de la o anumită distanţă, adică
modificări ce apar pe diferite obiecte, ca urmare a folosirii armelor de foc, precum şi a fenomenelor de natură dinamică,
termică şi chimică ce însoţesc împuşcătura. Din punctul de vedere al balisticii judiciare, prin urme formate prin folosirea
armelor de foc, se înţeleg atât urmele create de armă pe cartuşul tras, cât şi urmele împuşcăturii, existente pe corpul
victimei sau pe obiectele asupra carora s-a exercitat acţiunea glonţului.
71 Col (r) ing. Ion Şmatoc- ,,Carabine şi cartuşe de vânătoare,, Ed. Cynegis, Buc. 2002, pag. 157.
72 Sursa: Robert M. Thompson “FIREARM IDENTIFICATION, IN THE FORENSIC SCIENCE LABORATORY”, U.S.A. 2010, pag 23
În literatura străină de specialitate, urmele împuşcăturii sunt tratate diferit, respectiv sunt abordate distinct
problemele legate de reziduurile tragerii, distanţa faţă de ţintă şi problemele legate de aşa numita balistică terminală
sau lezională, ori modalităţile de examinare a reziduurilor rămase pe diferitele corpuri.
Pentru țara noastră și potrivit literaturii de specialitate, principalele urme create în cazul folosirii armelor de
foc, sunt clasificate în două mari categorii :
- urme principale ale împuşcăturii;
- urme secundare ale împuşcături.
12.10.1. URMELE PRINCIPALE ALE ÎMPUŞCĂTURII

Sunt acele urme apărute ca rezultat al folosirii armelor de foc, precum și acțiunii fenomenelor dinamice.73 În
această categorie sunt incluse:74
a) - arma descoperită în câmpul infracţional;

b) - cartuşele, gloanţele şi tuburile arse;
c) - orificiile de intrare şi ieşire;
d) - canalele oarbe;
e) - urmele de suprafaţă ale ricoşeurilor.
f) - urmele sonore ale armării, percuției și împușcăturii
a) Arma descoperită în câmpul infracţional.
Armă descoperită în câmpul infracţional.75
Arma folosită la săvârşirea unei infracţiuni îndeplineşte atât rolul de obiect creator, cât şi pe acela de obiect
primitor de urme. Din punct de vedere procesual penal, arma cu care s-a comis o faptă prevăzută de legea penală
constituie mijloc material de probă.76
În raport cu împrejurările care au precedat, însoţit ori succedat comiterea faptei penale, arma poate fi după
caz, mijloc de probă propriu-zis, obiect ce conţine urme de orice fel ale săvârşirii infracţiunii, precum şi obiect care
poartă urme privitoare la faptă şi făpturilor, inclusiv obiect uitat sau abandonat de făptuitor la locul faptei, mijloc material
73 V. Măcelaru, op. cit. pag. 69.

74 V. Bercheşan, M. Ruiu. Tratat tehnică, op. cit. pag. 400.
75 https://images.search.yahoo.com/search/images
76 Marin Ruiu „Valorificarea ştiinţifică a urmelor” Vol. II, op. cit. p. 192
de probă asimilat, obiect care deşi nu conţine sau poartă urme ale faptei, are legătură cu aceasta ori împrejurările
comiterii ei, sau corp delict, adică mijloc de săvârşire a infracţiunii ori destinat să servească la comiterea ei.77
b) Cartuşele, gloanţele şi tuburile arse;
Tubul şi glonţul sunt părţi componente ale cartuşului. Ele sunt, prin excelenţă, purtătoare ale urmelor rezultate
din împuşcare și constituie urme principale ale împuşcării, argumentele aduse în cazul armei descoperite în câmpul
infracţional fiind valabile şi în cazul cartuşelor, gloanţelor şi tuburilor trase.78 Urmele de pe tub se formează în 3 etape
succesive: încărcarea, tragerea, extragerea tubului tras.79
c) Orificiile de intrare şi ieşire a glonţului
De regulă, perforările se formează atunci când glonţul (proiectilul), datorită vitezei, are o putere mare de
pătrundere. În cazul obiectelor tari, mecanismul de formare a perforărilor ((orificiilor de intrare şi ieşire) este:
-datorită acţiunii de izbire a glonţului, obiectul este supus unei mari presiuni, îndoindu-se în direcţia de mişcare
a glonţului;
-forţa de izbire face obiectul (obstacolul) să fie perforat, parţial sau total, particulele din material fiind rupte ori
aruncate pe direcţia de deplasare a glonţului.
-datorită acţiunii de rupere, perforare sau înfundare, glonţul formează un orificiu în tegument, pătrunzând în
corp. La ieşirea din corp, glonţul formează o plagă, având caracteristici mai puţin semnificative decât cele ale plăgii
formate la intrare.
Atunci când obiectul are o grosime mai mare, el prezintă: orificiu de intrare; canal; orificiu de ieşire.80 În situaţia
când glonţul a perforat obiecte de îmbrăcăminte, orificiul de intrare are un diametru mai mic decât cel de ieşire,
recunoaşterea celor două orificii făcându-se în raport cu poziţia îmbrăcămintei pe corpul victimei şi sensul transportării
fibrelor textile dintr-un strat al acesteia în altul. Orificile de intrare-ieşire a glonţului pe corpul uman, prezintă următoarele
caracteristici:
- acţiunea contondentă a glonţului face ca epiderma, mai dură să fie contuzionată, erodată, distrusă şi
antrenată odată cu acesta pe traiect.
- derma, fiind mai elastică, se destinde înainte de a fi despicată.
- mecanismul de formare şi aspectul orificiului de intrare depind atât de forţa de izbire, cât şi de diferenţa de
elasticitate dintre epidermă şi dermă;
- datorită acţiunii de rupere, perforare sau înfundare, glonţul formează un orificiu în tegument, pătrunzând în
corp;
La acţiunea de rupere se formează un orificiu mai mare decât proiectilul, rotund, oval sau neregulat, cu
marginile în formă de franjuri. Prin acţiunea de înfundare se formează un orificiu în fantă, acesta putând avea lungimea
egală, mai mică sau mai mare decât diametrul glonţului, în raport cu cantitatea şi dispoziţia fibrelor elastice.
d) Canalele oarbe
Acestea prezintă pătrunderi înfundate, fără ieşire. Ele se formează, atunci când glonţul, a pierdut o mare parte
din viteza iniţială, neputând învinge rezistenţa ţintei.81 De asemenea canalele oarbe se formează şi în cazul în care
glonţul a trecut prin câteva obstacole intermediare până la ajungerea sa la ţintă. Canalele oarbe au drept componente:
orificiul de intrare; canalul.
Conform literaturii de specialitate, canalele multiple se formează la tragerile cu o armă automată şi când,
datorită vitezei, pe un singur orificiu intră două ori mai multe gloanţe. Odată ajunse în corp gloanţele respective se
dispersează şi formează fiecare câte un canal. Datorită detaşării eschilelor osoase de către glonţ se pot forma canale
oarbe.82
77 V. Bercheşan „Cercetarea penală” Ed. Icar, Bucureşti 2001, p. 197

78Vasile Bercheşan, Marin Ruiu -Tratat de tehnică criminalistică, ed. Little Star, Bucureşti 2004, pag. 402
79Urmele încărcării armei. La introducerea cartuşului în încărcătorul armei, pe corpul tuburilor se formează zgârieturi longitudinale sau urme de
alunecare, ca şi urme slab imprimate de presiune formate asupra tubului (capsei) de peretele frontal al închizătorului dar, mai ales, urme formate
de gheara extractoare. Urmele formate de extractor prezintă o mare importanţă în identificarea armei cu care s-a tras.Urmele tragerii. În momentul
împuşcăturii, pe tub se formează urmele percutorului sau cocoşului (la revolver), urmele peretelui frontal al închizătorului şi urmele camerei
cartuşului. Urmele extragerii tubului. Extragerea şi ejectarea tubului din camera cartuşului se face prin intermediul ghearei extractoare. Aceasta
se mişcă înapoi cu viteză trăgând cu ea şi tubul tras care se loveşte de ejector şi tubul este aruncat în afară.
80Aceste elemente sunt importante pentru specialişti, prin studierea lor stabilindu-se direcţia de tragere.
81 Tratat practic de criminalistică, vol. I, 1976, pag. 276
82 Vasile Bercheşan, Marin Ruiu -Tratat de tehnică criminalistică, ed. Little Star, Bucureşti 2004, pag. 406.
e) Urmele de suprafaţă ale ricoşeurilor
Urmele de suprafaţă ale ricoşeurilor, se produc atunci când proiectilul lovește ținta sub un unghi mic, de regulă
sub 20 grade, fiind reprezentate de zgârieturi ori crăpături create de glonţul lovit de un obstacol, după care glonțul se
înscrie pe o nouă traiectorie, reducându-şi totodată viteza.83 De regulă, ele apar sub forma unor şănţuleţe (mai scurte
ori mai lungi), fiind dependente atât de unghiul de incidenţă, cât şi de mărimea şi duritatea obstacolului.
Conform literaturii de specialitate, urmele de ricoşeu prezintă şi două porţiuni principale cu caracteristici
individuale, sub următoarele aspecte:
- o primă porțiune, situată de la punctul de impact cu obstacolul până la limita maximă de pătrundere în acesta, care
are de regulă, o formă mai lungă, continuu descendentă;
- a doua porţiune, situată la limita maximă de adâncime în obstacol şi până la locul de desprindere de acesta,
de obicei, mai scurtă decât prima porţiune.84
Totodată, ricoșeul este influențat de următorii factori: unghiul de incidență, viteza de impact, forma glonțului,
greutatea și duritatea glonțului, poziționarea în interiorul glonțului a centrului de greutate al acestuia, duritatea
suprafeței de impact și fiabilitatea acesteia.
Din studiul acestor urme de ricoșare, se poate deduce, fie că glonțul a avut o viteză de zbor scăzută în
momentul lovirii obiectului care prezintă urma de ricoșare, ceea ce poate să însemne că s-a tras de la o distanță mare
sau că proiectilul a străbătut pe parcurs alte obstacole, ori cartușul nu a fost încărcat cu suficientă pulbere. Din studiul
acestor urme, se mai poate deduce că glonțul a întâlnit în drumul său un obiect cu o duritate și o densitate mai mare,
sau că unghiul care s-a format între suprafața obiectului întâlnit și direcția de zbor a glonțului a fost mic.85
f) Urmele sonore ale armării, percuției și împușcăturii
Această categorie de urme, constituie o altă categorie de urme principale create prin folosirea armelor de foc.
Conform literaturii de specialitate, urmele sonore ale împușcăturii cuprinde patru componente, care sunt redate în
ordinea intensității sonore, după cum urmează:
1) - zgomotul principal, produs de explozia pulberii și de expansiunea rapidă a gazelor;
2) - zgomotul produs de trecerea glonțului de bariera vitezei sunetului;
3) -zgomotul produs de deplasarea glonțului, respectiv din frecarea acestuia cu atmosfera. Acest sunet, nu
este suficient de puternic, dar poate fi perceput de o persoană dacă proiectilul trece la mică distanță de acesta;
4) - zgomotul produs de mecanismele armei, respectiv sunetul percuției, extracției, încărcării.86
Metoda își găsește aplicarea în stabilirea stării tehnice a armei de foc în litigiu, dar și a examinării comparative
a zgomotului produs de arme, percuție și împușcătură cu arma în litigiu și cu o armă etalon. În examinările comparative,
se utilizează un aparat numit sonograf ori varianta sa computerizată.
83 V. Măcelaru, op. cit., pag. 74.

84 Idem, pag. 201.
85Constantin Drăghici, Adrian Iacob, “Tratat de tehnică criminalistică”, Ed. A II-a revăzută și adăugită, Sitech, Craiova 2009 pag. 296
12.10.2. URMELE SECUNDARE ALE ÎMPUŞCĂTURII
În literatura de specialitate se foloseşte, cu acelaşi înţeles şi expresia de urme suplimentare sau chiar
impropriu „factori suplimentari/urme suplimentare ale tragerii” ai împuşcăturii care sunt de fapt cauza iar ultimele sunt
efectul. Ca atare, ca și factorii suplimentari ai împuşcăturii avem: flacăra, gazele şi pulberea arsă şi nearsă.87
Urmele secundare ale împuşcăturii, ca rezultat al acţiunii factorilor suplimentari, se formează concomitent cu
producerea focului.88 După ce percutorul a lovit capul materialului inflamabil, acesta se aprinde, iar încărcătura din
tubul cartuşului ia foc. Gazele rezultate din arderea pulberii exercită o presiune asupra glonţului. Atunci când se
formează o presiune suficientă, glonţul învinge forţa care îl fixează în gâtul tubului cartuşului şi începe mişcarea înspre
canalul ţevii prevăzute cu ghinturi.
Din categoria urmelor secundare ale împuşcăturii fac parte:
a) - urmele rezultate din acţiunea flăcării;
b) - urmele rezultate din acţiunea gazelor;
c) - urmele de funingine;
d) - particulele de pulbere nearsă (tatuajul);
e) - inelul de metalizare;
f) - inelul de ștergere;
g) - particulele de unsoare.
Acţiunea factorilor suplimentari ai împuşcăturii, are aspectul unui con cu vârful la gura ţevii. Urmele acestora
apar în următoarea ordine: flacăra; gazele; funinginea; particulele de pulbere arse şi nearse.89
a) Urmele rezultate din acţiunea flăcării
În urma arderii pulberii, rezultă că o mare cantitate de gaze puternic încălzite datorită presiunii ridicate a
gazelor (3000kg/cm). În canalul ţevii temperatura atinge valori de până la 2500°C. Flacăra care ia naştere după ieşirea
glonţului din canalul ţevii se datorează unirii cu oxigenul a gazelor ieşite în atmosferă. Odată cu gazele, din canalul
ţevii sânt aruncate afară şi numeroase particule de pulbere, produse ale arderii ce au de asemenea o mare
temperatură. Concluziile medicilor legişti arată că arsurile provocate la împuşcăturile din apropriere se datorează atât
flăcărilor cât şi particulelor arzând de pulbere aruncate din canalul ţevii. Acţiunea flăcării se manifesta sub forma unei
arsuri împrejurul orificiului de intrare (în cazul în care ţeava e suficient de aproape de piele sau îmbrăcăminte). În rănile
produse cu arme moderne, de obicei nu se observă arsuri, uneori, doar arsuri superficiale pe canalul ţevii. Pentru
armele de vânătoare ce folosesc pulbere cu fum, armele de construcţie proprie şi ţeava retezată, încărcate cu pulbere
neagra, dau o flacăra de 30-50mm, iar cu cât încărcătura lor de pulbere şi calibrul armelor sunt mai mari, cu atât mai
mare va fi flacăra respectivă. Îmbrăcămintea de bumbac fumega şi uneori se aprinde din care cauza în locul unui
orificiu de intrare mic ce formează un orificiu de formă neregulată şi cu marginile arse.
Asupra unei ținte, caracterul urmelor flăcării depinde de o serie de factori:
- materialul ţintei, la tragerile cu arme de vânătoare, cu cartuşe încărcate cu pulbere cu fum, de la distanțe
până la 1 m, fibrele ţesăturilor de culoare deschisă îşi schimbă culoarea, devin închise, iar uneori se carbonizează.
- calitatea pulberii folosite pentru încărcarea cartuşului, urmele flăcării în cazul folosirii pulberii cu fum vor fi
mai întinse decât la pulberea fără fum;
La tragerile cu ţeava lipită sau de la mică distanță cu cartuşe cu pulbere fără fum, pe ţesături, pot apare
microincendii, ale căror urme se pot evidenţia numai la microscop.
b) Urmele rezultate din acţiunea gazelor
Odată cu ieşirea glonţului din armă, presiunea gazelor scade aproape brusc, însă din cauza vitezei mari de
deplasare a glonţului, deci şi a frontului de presiune, ea mai continuă să acţioneze o mică distantă. Practic, urmele
acţiunii mecanice a gazelor, apar de la distantă nulă, pană la 5-10cm, de la gura ţevii armei.90
Foarte bine pronunţată este această acţiune a gazelor în tragerile cu ţeava lipită, deci la distantă nulă. În acest
caz , canalul format de glonțe se prezintă ca o prelungire a canalului ţevii şi primeşte pe pereţi, presiunea unei mari
87 Manea Valeriu „Determinarea distanţei de la care s-a produs împuşcătura”, pag. 6

88 Sunt rezultatul acţiunii fenomenelor termice şi chimice care se produc în ţeava armei şi la o anumită distanţă de aceasta.
89 Vasile Măcelaru, op. cit. pag. 84-85.
90 Acţiunea mecanica a gazelor de ardere se datorează presiunii gazelor provenite din arderea pulberii în interiorul ţevii armei. Această
presiune este foarte ridicată (pană la 3500 atmosfere), în special în detunător, iar pe măsura ce glonţul se deplasează către gaura ţevii, ea
scade treptat, pană la valori de 1200-700 atmosfere.
cantităţi de gaze. Ţesăturile corpului omenesc nu suportă această presiune şi se rup, din cauză că, canalul format se
dilată, iar orificiul de intrare se desface şi ia o formă neregulată.
Pe pereţii canalului se pot găsi particule de îmbrăcăminte, fibre, etc. Uneori pielea nu se rupe ci doar se umflă
şi se presează puternic pe ţeava armei din care cauză forma ţevii se reproduce pe piele, servind ca un element
suplimentar pentru identificarea armei. În împuşcăturile cu ţeava lipită sau de la distanţe foarte mici (1-3cm) gazele,
prin presiunea lor, rup uşor pielea şi formează un orificiu uşor lărgit la intrare şi distrugeri întinse în interiorul corpului.
Dacă împuşcătura s-a făcut pe o parte păroasă a corpului, mai ales sub un unghi ascuţit, presiunea gazelor rupe uneori
părul, ceea ce face ca periferia rănii să pară tunsă sau dacă împuşcătura s-a făcut de la distanţă mică, pe o regiune a
corpului acoperită de îmbrăcăminte, atunci gazele pătrunzând sub haine, le ridica şi le rup, formând pe ţesături rupturi
de dimensiuni şi forme variate (ruptura în forma de cruce, de unghi, etc).91
c) Urmele de funingine
Arderea încărcăturii de pulbere din cartuş duce la formarea unor microparticule de funingine, care sunt
rezultatul arderii pulberii cartuşului, precum și a reziduurilor şi unsorilor existente pe ţeavă care se depun în jurul
orificiului de intrare pe obiectul penetrat, sub forma unui strat fin. Ca atare, arderea încărcăturii de pulbere din cartuş
duce la formarea unor microparticule de funingine, care se găsesc sub formă de suspensie în gaze. Purtată de gaze,
funinginea se depune pe ţintă, atunci când aceasta este situată prea departe, formând un strat fin. Depunerea intensă
a funinginii pe ţintă, va arata totdeauna că împuşcătura a avut loc din apropiere (50-60 cm). În compoziţia să, funinginea
cuprinde în cantităţi microscopice, particule de metal, din canalul ţevii, cămaşa glonţului, pereţii cartuşului şi capsei. 92
În cazul tragerii cu pistolul sau cu revolverul încărcat cu pulbere fără fum, urmele de funingine se pot găsi în ţintele
aflate la distanţă de 20-25 cm.93
Funinginea pulberii fără fum are coloare cenuşie fiind greu solubilă cu apa. Dacă cartuşele sânt încărcate cu
pulbere cu fum, distanţa până la care putem găsi urme de funingine creşte (folosind arma de vânătoare, urme de
funingine putem găsi pe ţinte aflate la o distanţă de până la 2 m.) Funinginea pulberii cu fum este de culoare neagră,
fiind uşor solubilă cu apa și se depune pe ţintă, în jurul orificiului de intrare a glonţului la tragerile efectuate cu
majoritatea armelor. Cantitatea de funingine scade pe măsura îndepărtării de orificiul de intrare al glonţului. Deşi
funinginea este o materie amorfă (carbon) care nu participă în reacţii, totuşi uneori, atunci când poarta şi microparticule
din canalul ţevii, prezintă acestora se poate descoperi pe calea analizei spectrale. Faptul prezintă importanţă mai ales
atunci când glonţul a străbătut ţinta şi nu mai poate fi găsit pentru a fi supus examinării.
Pe obiectul lovit, depunerea de funingine se descoperă, de obicei, sub forma unei pete ce înconjoară orificiul
de intrare al glonţului, având raza şi conturul variabil (de formă ovală, în evantai, alungită). Dacă raza petei de funingine
este foarte mică, sau lipseşte complet funinginea din jurul orificiului de intrare, în schimb există în mare cantitate în
interiorul canalului format de glonţ în obiectivul lovit, înseamnă că s-a tras cu ţeava lipită, deci de la distanţă nulă.94
În toate cazurile, se va măsura raza petei de funingine, se va descrie aspectul ei (dacă este o pată uniformă
din punct de vedere al densităţii particulelor, precum şi forma petei, care poate fi rotundă, ovală sau neregulată).
Totodată pata de funingine va fi fotografiată metric. Aceste date vor ajuta ulterior pe expertul criminalist să stabilească
genul armei de foc folosite la comiterea infracţiunii, genul muniţiei întrebuinţate şi distanţa de la care s-a tras. Categoria
aceasta de urme are o valoare deosebită, atât în stabilirea distanţei de la care s-a efectuat tragerea cât şi în anumite
situaţii, pentru stabilirea calibrului armei cu care s-a tras.
d) Particulele de pulbere nearsă (tatuajul)
Particulele de pulbere nearse, constituie o urmă suplimentară a împuşcăturii, deoarece în afara gazelor şi
funiginei, mai ies pe ţeava armei după glonţ şi particule de pulbere nearse complet, având în vedere că arderea
acesteia este incompletă. Aceste particule de pulbere, ce acţionează ca nişte proiectile, având viteză iniţială mare, cu
o forţă vie proprie, merg cel mai departe spre deosebire de celelalte urme suplimentare. Acţiunea particulelor de
pulbere se poate constata chiar la distanţă peste un metru, în special când la urmă sa folosit muniţie încărcată cu
pulbere de fum. Aruncarea particulelor de pulbere nearse este provocată mai ales atunci când pulberea din cartuş este

92 Idem, pag. 88.
93 La tragerile executate cu arme de vânătoare, în aceleaşi condiţii, urme de funingine se pot găsi în ţintele aflate la distanţa de 0,5-1 m.
94 Pe corpul uman, urmele de funingine se depun circular sau oval în jurul orificiului de intrare, formând un manşon.
umedă, veche sau când capsa nu a putut aprinde toată încărcătura (fiind slab încărcată). În aceste condiţii particulele
de pulbere nearsă aruncate afară pot lăsa pe obiectele situate în apropiere, urme specifice.
Caracterul acestor urme depinde de puterea armei, de forma şi greutatea particulelor de pulbere, de distanţa
de la care s-a tras şi însuşirile fizice ale obiectului. În stofe, particulele de pulbere nearsă, fie că se împiedică în fibrele,
care amortizează lovitura, fie că formează orificii dacă au dimensiuni mari şi tragerea s-a făcut din apropiere. Dacă
ţinta este o scândură, pe suprafaţa acesteia se pot observa mici lovituri urmate de denivelări de mărimea suprafeţei
de contact a grăunţelor de pulbere, care s-au împrăştiat, neputând pătrunde în masa lemnului. Mai rar, grăunţele de
pulbere pot fi descoperite chiar lipite pe suprafaţa obiectelor pe care le-au lovit (lemn neted, sticlă, metal, etc.). De
regulă urmele particulelor de pulbere nearsă sânt dispuse în formă de cerc în jurul orificiului de intrare, dacă tragerea
s-a făcut perpendicular pe planul ţintei, şi în formă de cerc în jurul orificiului de intrare, dacă tragerea s-a făcut
perpendicular pe planul ţintei, şi în forma ovală, alungită, dacă tragerea s-a făcut oblic. Distanţa de zbor a pulberii mai
depinde, ca şi celelalte urme ale împuşcăturii, de lungimea ţevii armei şi de cantitatea de pulbere din încărcătură.
Existenţa particulelor de pulbere nearsă contribuie la determinarea felului pulberii ce a fost utilizată la arma de foc şi
la stabilirea distanţei de la care s-a tras.
Tatuajul, reprezintă un element specific de individualizare a degradărilor produse prin tragere. El constă într-
o multitudine de particule de pulbere nearsă însoţite uneori şi de microparticule metalice dislocate de pe tub sau de pe
glonţ. Particulele se depun în jurul orificiului de intrare şi diametrul acestora depinde de distanţa de tragere, calibrul
armei, lungimea ţevii, viteza iniţială a glonţului, cantitatea de pulbere cu care a fost încărcat cartuşul. La tragerile cu
ţeava lipită pulberea pătrunde în canal, lipsind zona de tatuaj.
e) Inelul de metalizare
Inelul de metalizare, mai este denumit şi “guleraş” sau “inel de ştergere”, se constitue într-un element
individual al tragerii şi se formează ca rezultat al reziduurilor metalice pe care glonţul le transportă în mişcarea sa, de
pe ţeavă, sau ca rezultat al particulelor metalice care se desprind de pe glonţ la ieşirea din ţeavă.95 Fiind cunoscut și
ca „guleraşul de ştergere”, uneori aceste noţiuni se confundă pentru faptul că urmele de metalizare şi de ştergere se
suprapun, găsindu-se în jurul orificiului de intrare. Urmele de metalizare şi de ştergere se găsesc separat în cazul în
care glonţul a pătruns prin mai multe medii care diferă ca densitate. Dacă, întâi, glonţul a lovit un mediu mai puţin dens
şi apoi mai dens, pe primul mediu vor rămâne urmele de ştergere, iar pe al doilea vor rămâne urmele de metalizare.
În cazul în care primul mediu este mai dens atunci cele două categorii de urme se suprapun.
Înainte de a trata despre inelul de metalizare este necesar să se examineze orificiul de intrare creat de glonţ
sau alică (se examinează forma și dimensiunile orificiului de intrare) ocazie cu care se pot trage o serie de concluzii
foarte importante, cum ar fi stabilirea cu aproximaţie a calibrului armei, a direcţiei de unde sa tras şi a distanţei de la
care s-a tras, dacă sau folosit gloanţe arme cu calibre diferite. Ca atare, după ce glonțul trece prin ţintă sau prin alt
obstacol, în jurul orificiului de intrare se poate descoperi un inel de culoare închisă numit inel de metalizare sau guleraş
de ştergere. Acesta se formează ca rezultat al ştergerii substanţelor unsuroase a particulelor de funingine, praf
(antrenate de la ieşirea din ţeavă) de pe suprafaţa glonţului sau din materialul acestuia şi depuse pe materialul ţintei,
odată cu trecerea prin ţintă.96
Stabilirea compoziţiei substanţelor din inelul de metalizare orientată cu privire la felul pulberii cu care a fost
încărcat cartuşul. Atunci când tragerea s-a făcut cu o armă cu ţeava mult mai uşoară, glonţul va fi mai încărcat cu
funingine, ca urmare şi inelul de metalizare va fi mai bogat colorat. Pe lângă aceste substanţe, inelul de metalizare,
format în jurul orificiului de intrare, se vor găsi întotdeauna particule din metalul cămăşii glonţului.
Faptul acesta prezintă o mare importanţă. Sânt destule cazuri când pe hainele sau pe corpul victimei se
găsesc atât orificiul de intrare cât şi cel de ieşire, fără a putea însă preciza, care din cele două orificii este de intrare.
Examinarea orificiului de intrare poate conduce la stabilirea cu aproximaţie a calibrului armei, direcţia şi distanţa de
tragere, muniţia folosită, gloanţe sau alice, numărul focurilor trase, numărul armelor cu care s-a efectuat tragerea. În
inelul de metalizare (format în jurul orificiului de intrare), se găsesc întotdeauna şi particule de metal provenite din
cămaşa glonţului. Acest lucru prezintă o importanţă cu totul deosebită, mai ales în cazul diferenţierii orificiului de intrare
de orificiul de ieşire, prezente pe corpul uman.97
95 Vasile Bercheşan, Marin Ruiu - Tratat de tehnică criminalistică, ed. Little Star, Bucureşti 2004, pag. 412
96 V. Măcelaru „Balistică Judiciară” O. P. cit. p. 93-94
f) Inelul de ştergere
Se constituie și face parte din urmele/microurmele secundare de mare importanţă. El dovedeşte că
deteriorarea de pe ţintă a fost creată de un glonţ tras cu o armă de foc, chiar de la o distanţă mare. La ieşirea din
ţeavă glonţul antrenează substanţe unsuroase, particule de funingine, praf. La trecerea glonţului prin ţintă, aceste
substanţe sunt şterse de pe suprafaţa glonţului şi sunt depuse pe materialul ţintei. Acesta este un inel de culoare
închisă plasat în jurul orificiului de intrare. Stabilirea compoziţiei substanţelor din inel ne furnizează informații cu privire
la: felul pulberii cu care a fost încărcat cartuşul; gradul de uzură al armei (unde proiectilul (glonţul) tras de o armă cu
ţeava mult uzată este mai încărcat cu funingine, iar inelul de ştergere este mai bogat colorat); stabilirea orificiului de
intrare a glonţului (în practica judiciară sunt cazuri când pe hainele sau pe corpul victimei sunt găsite cele două orificii,
fără să se poată preciza care din ele este orificiul de intrare. În aceste cazuri orificiul de intrare va fi identificat după
prezenţa inelului de ştergere). Pentru materialele suficient de plastice dimensiunea sa este foarte apropiată de calibrul
proiectilului.
g) Particulele de unsoare
În cazul folosirii armelor de foc întreţinute în bune condiţii, acoperite cu vaselină sau unsoare, glonţul
transportă o parte din unsoarea aflată în canalul ţevii şi o depune pe obstacol, în jurul orificiului de intrare. La tragerile
apropiate, pe ţintă în jurul orificiului de intrare, pot fi găsite urme de unsoare sub formă de picături, acestea depunându-
se în jurul orificiului de intrare Ca atare, glonţul transportă o parte din unsoare sau vaselină, depunând-o pe ţintă.
Evidenţierea şi analiza urmelor de unsoare contribuie la:
- stabilirea ordinii împuşcăturilor în cazul tragerilor repetate cu aceiaşi armă, întrucât cantitatea de unsoare se
micşorează după fiecare foc;
- stabilirea faptului dacă deteriorarea de pe ţintă a fost sau nu creată de un glonţ tras cu o armă de foc;
- stabilirea prin analiză comparativă a urmelor de unsoare, a faptului că s-au folosit două arme de foc;
- analiză comparativă a urmelor de unsoare de pe ţeavă cu cea descoperită la bănuit, pe mâinile sau
îmbrăcămintea suspectului.
Ca și alte urme secundare ale tragerii, mai pot fi evidențiate:
- urmele formate de gura ţevii, care se întâlnesc de regulă în cazul tragerilor cu arma lipită, apariţia lor fiind în
marea majoritate dependentă de intensitatea cu care se apasă arma pe piele. De regulă, se prezintă sub forma unui
inel cu încărcătură de negru de fum. Totodată, forma desenului lăsat depinde în mare măsură de tipul de contact dintre
armă şi ţintă.98
- prezenţa factorilor suplimentari pe mâna trăgătorului, unde în urma tragerii, rămâne pe mâna trăgătorului şi
pe hainele acestuia o cantitate apreciabilă de pulbere nearsă, urme de fum, precum şi produşi rezultaţi în urma arderii.
Aceste urme suplimentare ale tragerii (împuşcăturii), pot fi puse în evidenţă prin diverse proceduri fizico-chimice.
Conform literaturii de specialitate, în urma studierii reziduurilor de tragere, au fost descoperite patru tipuri de
particule în componența acestor și anume:
- particule sferice;
- particule neregulate;
- grupuri de particule;
- fragmente de pulbere fără fum.99
Conform studiului efectuat, cele mai răspândite particule sunt cele sferice, aceastea găsindu-se în proporție
de 70%. Acestea pot avea o suprafață netedă solzoasă sau pufoasă și sunt rezultatul condensării rapide a vaporilor
ce rezultă în procesul tragerii.100
98 Florin Ionescu, Criminalistica, Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2007, pag. 344.

99 James S. Wallace, “Chemical analysis of firearms, amunnition and gunshot residue”, CRC Press 2008, pag. 150
12.10.3. DISPOZITIVE CE POT INFLUENŢA ACŢIUNEA URMELOR SECUNDARE
ALE ÎMPUŞCĂTURII
Ca și dispozitive, ce pot influenţa acţiunea urmelor secundare ale împuşcăturii, literatura de specialitate
indică:101
- amortizorul de sunet, are rolul de a diminua sunetul împuşcăturii în cazul acţiunilor conspirate, precum și de
a reţine, gazele, funinginea şi alţi factori suplimentari ai împuşcăturii în compartimentul amortizorului, prezenţa lor pe
ţiintă fiind greu de evidenţiat.
- ascunzătorul de flacără, este un dispozitiv cilindric care se montează în partea din faţă a ţevii cu rolul de a
dispersa gazele şi implicit flacăra. Asigură în acelaşi timp conspirativitatea locaţiei în care se află trăgătorul, ca efect
diminuează urmele de funigine, a rezultatelor acţiunii flăcării şi a gazelor, precum şi a celor formate de gura ţevii.
Totodată, la faţa locului datorită construcţiei sale crează urme specifice cu un real potenţial identificator.
- recuperatorul de recul, are rolul de a reâncărca arma în cazul folosirii muniţiei de manevră (fără glonţ), prin
efectul de împingere spre înapoi a pistonului armei (sau a manşonului) datorită presiunii gazelor. De asemenea,
diminuează şi chiar elimină urmele secundarde ale tragerii, dar canalale construite pentru eliminarea gazelor pot furniza
date suficiente pentru stabilirea utilizării unui astfel de dispozitiv.102
101 Aceste dispozitive au fost concepute de către producători pentru creşterea performanţelor armelor şi nu expres pentru a influenţa acţiunea
urmelor secundare ale împuşcăturii.
102
12.11. CĂUTAREA, DESCOPERIREA, RELEVAREA, FIXAREA, RIDICAREA ŞI
INTERPRETAREA URMELOR ÎMPUŞCĂTURII
12.12. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A LOCULUI UNDE S-AU FOLOSIT ARMELE

DE FOC, RIDICAREA, FIXAREA ȘI EXAMINAREA URMELOR TRAGERII
Principală sarcină a cercetării criminalistice o constituie descoperirea tuturor urmelor rămase în câmpul
infracţiunii, respectiv a acelor urme care provin de la armele de foc: tuburile, gloanţele, arma cu care s-a efectuat
tragerea, urmele secundare ale împuşcăturii.1
Dintre activităţile de tactică criminalistică prin care se realizează acest deziderat, obiectivul central este ocupat
de cercetarea la faţa locului, care are locul de a stabili următoarele aspecte:
● perceperea nemijlocită de către organele judiciare a locului săvârşirii activităţii infracţionale, constând în:
- locul unde s-a tras cu arma de foc;
- locul unde s-a aflat victima în momentul în care s-a tras asupra ei;
- locul unde s-a executat tragerea, respectiv locul unde se afla tragătorul în momentul executării tragerii.
● descoperirea, relevarea, fixarea şi examinarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă;
● precizarea poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă, în vederea stabilirii naturii şi împrejurărilor
comiterii infracţiunii, precum şi a datelor necesare identificării faptuitorului.2
În general, urmele împuşcăturii trebuie căutate în următoarele locuri:
- pe corpul şi îmbrăcămintea persoanei care a tras cu arma;
- în locul unde s-a comis fapta, pe corpul şi îmbrăcămintea victimei ori pe diferite obiecte aflate în câmpul
infracţional;
- pe armă şi în interiorul ţevii;
- pe tuburi şi pe glonţ.3
Ca și alte posibile locuri ale faptei, care au legătură cu căutarea, descoperirea, fixarea mai putem menționa:
- locurile unde au fost ascunse armele şi muniţiile şi împrejurimile acestora;
- atelierele de reparat arme ce funcţionează în afara prevederilor legii;
- mijloacele folosite în vederea transportării armelor şi muniţiilor;
- locurile unde s-au săvârşit fapte de natură penală sau contravenţională;
- locurile unde s-au efectuat trageri cu armele şi muniţiile ce fac obiectul activităţii ilicite;
- locurile unde au fost confecţionate armele şi muniţiile.4
Conform practicii judiciare operative, la faţa locului pot fi găsite şi alte urme cum ar fi cele plantare sau de la
încălţăminte, urme digitale rămase pe arma cu care s-a tras sau urme biologice.
Dintre obiectivele mai importante ale cercetării la faţa locului, pot fi enumerate:
a) Descoperirea ARMEI DE FOC, este de o mare importanţă în soluționarea cauzei. Practica operativă,
consemnează destule cazuri când făptuitorul, după ce a comis infracţiunea, a abandonat arma, fie la locul faptei, fie în
imediata vecinătate a acestuia.
În alte situații, cum ar fi cazul sinuciderilor sau al accidentelor, poziţia acesteia poate da lămuriri importante
organelor de cercetare pentru a stabili cât mai exact natura celor produse anterior. În cazul descoperirii armei, este
mai uşor să se explice leziunile suferite de victimă ca urmare a împuşcăturii, dar şi dacă tragerea se datorează unor
defecţiuni ale armei sau unui accident. Ca atare, arma va fi fixată prin fotografiere, după regulile cunoscute, urmând a
fi fixată ulterior şi prin procesul-verbal şi anexele sale.5
Arma se descrie ţinând cont de elementele sale constructive: tip, model, calibru, lungimea ţevii, inscripţionările
existente pe aceasta, menţionându-se poziţia şi distanţa faţă de obiectele din jur şi atunci când este cazul, faţă de
cadavru sau persoana rănită. De asemenea trebuie precizată direcţia în care era orientată arma, precum şi dacă arma
a fost găsită asigurată sau nu. Cercetarea va continua atât în locul unde a fost găsită victima, cât şi în locul unde se
1 Marin Ruiu, Georgică Panfil, Tehnică Criminalistică, Ed, Estfalia, București 2007, pag. 248
2 Colectiv, Tratat de tactica criminalistica, Ed. Carpati, Craiova, 1992, pag.26.
3 Idem, pag. 57.
4 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol.I, Ed. Ministerului de Interne, Bucuresti 1976, pag. 457.
5 V. Bercheşan, Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii – curs de tehnică criminalistică –, vol. I, Ed. Little Star, Bucureşti, 2002, p. 178 şi
următ.
afla trăgătorul, determinat pe baza datelor existente. După fixarea armei în câmpul infracţiunii se trece la examinarea
preliminară a acesteia. În primul rând se verifică dacă arma este încărcată sau nu, operaţie ce trebuie făcută cu maximă
atenţie în vederea evitării oricărui accident. De asemenea, trebuie manifestată prudenţă la ridicarea armei în vederea
examinării preliminare, pentru a evita distrugerea eventualelor urme digitale. Totodată, se va verifica dacă s-a tras recent
cu arma respectivă, fiind cunoscut faptul că în cazul tragerilor recente persistă un miros înţepător de pucioasă.
Pentru aceasta, în afară de mirosul specific al tragerii se vor menţiona şi rezultatele examinării vizuale a
canalului ţevii. Nu trebuie omise nici precizările privitoare la faptul că arma a fost curăţată sau unsă, inclusiv dacă
aceste operaţii s-au făcut la o dată recentă.
Pentru conservarea rezidurilor de pe canalul ţevii se va aplica un “degetar” de cauciuc, ori se va proteja cu
bandă adezivă sau cu hârtie care se leagă cu sfoară. Arma va fi ambalată în aşa fel încât să nu se mişte, în vată sau
hârtie şi în cutie de dimensiuni corespunzătoare. De mare importanţă este şi precizarea dacă arma descoperită are
toate piesele (părțile) componente.6
b) Cartușele și tuburile trase, pot fi găsite la locul tragerii, acestea fiind căutate începând din zona unde se
presupune că a stat cel care a tras. În cazul tragerilor cu o armă automată tubul este aruncat după fiecare foc. Din acest
motiv, posibilitatea descoperirii tuburilor la tragerile cu un astfel de armament este foarte mare. Căutarea tuburilor se face
în urma studierii numărului, aspectului şi formei leziunilor constatate pe corpul victimei ori, după caz, a formei,
aspectului ori numărului urmelor constatate pe alte obiecte din câmpul infracţiunii. Este recomandabil, să se stabilească
distanţa şi direcţia de tragere pentru ca apoi să se caute tuburile în zona respectivă, iar stabilirea acestor elemente se
va face cu aproximaţie, pentru orientare, celelalte aspecte fiind rezolvate ulterior în laborator. În cazul armelor de
vânătoare cu teava lisă, în afara pulberii şi alicelor, în cartuş există bura care, fiind formată din câlţi, pâslă, hârtie, nu
arde şi e aruncată din ţeavă după alice, de obicei la o distanţă de 5-10 metri. Găsirea acesteia demonstrează că
tragerea s-a efectuat cu o armă de vânătoare. Dar dacă distanţa de tragere este prea mică (3-5 m), se întâmplă ca
bura sau o parte a acesteia să intre în hainele victimei sau în corpul acesteia. Pentru uşurarea căutărilor, se recomandă
să se stabilească distanţa de la care s-a tras.
La căutarea burelor trebuie manifestată atenţie deosebită, acestea putând fi confecţionate din hârtie scrisă
sau carton şi prin identificarea scrisului pot fi stabilite piste pentru identificarea trăgătorului. 7 Fixarea tuburilor se va
face prin fotografiere, dar şi prin celelalte mijloace cum ar fi procesul-verbal sau schiţe. Prin prisma faptului că, datorită
căldurii degajate de arderea pulberii, urmele papilare se evaporă, cele create înainte de tragere nu pot fi găsite pe tub,
însă este posibil ca pe tuburi să se formeze urme digitale ulterior, prin atingerea acestora.
c) GLOANŢELE.
Dacă gloanţele sunt găsite în corpul victimei, folosirea armei este de netăgăduit. Însă dacă acestea nu se
găsesc, pentru a fi aflată poziţia exactă a acestora trebuie desfăşurată o cercetare temeinică.
Orificiu de intrare glonț (proiectil) găsit pe corpul victimei.8
6 Marin Ruiu, Georgică Panfil, Tehnică Criminalistică, Ed, Estfalia, București 2007, pag. 249
8 Practică judiciară/2012
Descoperirea gloanţelor la locul faptei prezintă o importanţă cu totul aparte, contribuind decisiv la explicarea
mecanismului de formare a urmelor rezultate din împuşcătură. Totodată, descoperirea gloanţelor asigură identificarea
armei cu care s-a tras. La locul faptei, gloanţele trebuie căutate în următoarele locuri:
- în cadavru sau în îmbrăcămintea acestuia;
- în obiectele aflate în jurul victimei;
- în tocurile uşilor sau ferestrelor ori în obiectele de mobilier;
- în tavanul sau pereţii încăperii;
- pe podeaua încăperii ori înfipte în ea;
- în iarbă, pe pământ sau în pământ.9
Odată descoperite, gloanţele se fixează prin fotografiere, vor fi ridicate, ambalate și sigilate conform legislației,
procedurilor și standardelor în vigoare. Gloanţele prezintă imprimate pe cămaşă urme specifice, dacă au fost trase cu
o armă de foc, urme care se formează diferit pentru fiecare armă şi pot fi folosite pentru identificarea armei cu care s-
a tras.
Pentru a descoperi glonţul se vor examina succesiv sectoarele din traiectoria de zbor (după ce în prealabil a
fost stabilită direcţia de tragere prin intermediul orificiilor create de glonţ sau a urmelor de ricoşeu). Obstacolul în care
s-a oprit glonţul are doar un orificiu (canal orb). Pentru a afla dacă în obstacol se află glonţul, se pot folosi şi detectoare
de metal sau aparate röentgen (glonţul se află în corpul victimei şi nu poate fi găsit cu uşurinţă).
După ce poziţia gloanţelor a fost aflată, fixarea lor se va face prin proces-verbal de cercetare la faţa locului şi
fotografiere. Examinarea acestora va confirma sau nu specialiştilor dacă au fost folosite la comiterea infracţiunii. Glonţul
prezintă pe cămaşă urmele deplasării sale pe canalul ţevii. Dacă aceste urme lipsesc, acestea nu au fost folosite la
tragerea cu o armă de foc. Deasemenea vechimea acestora dă indicii dacă ele au fost trase înainte de comiterea
infracţiunii. Această vechime poate fi constatată după luciul specific al metalului. Ridicarea şi împachetarea gloanţelor
se face ca şi la tuburi.
Însă în cazul în care ele sunt înfipte în pomi sau în diferite obiecte din lemn, nu vor fi scoase, întrucât este
necesară păstrarea poziţiei lor iniţiale, ci vor fi ridicate aşa cum sunt.10 Bucata de lemn va fi tăiată în aşa manieră încât
să nu se deterioreze nici glonţul, dar nici orificiul de intrare. În cazul tragerii cu arme de vânătoare cu alice, datorită
posibilităţii slabe de penetrare a acestora, rămân înfipte de obicei în obiectul lovit. Ele vor fi fixate şi ridicate ca şi
gloanţele sau cartuşele. Celelalte urme ale tragerii vor fi fixate prin fotografiere, și prin descriere în procesul-verbal de
cercetare la faţa locului, precum și în schița locului faptei, apoi vor fi ridicate atunci când există posibilitatea, pentru
examinarea în laborator.
Prin descoperirea armei, gloanţelor şi tuburilor trase şi stabilirea traseului urmat de glonţ se stabilesc implicit
şi locurile în care se pot găsi celelalte urme ale tragerii fie ele primare sau secundare.11
12.13. INTERPRETAREA URMELOR CREATE DE ARMELE DE FOC
Noţiunea de interpretare este definită ca acea operaţie în care, într-o formulă logică, variabilele sunt înlocuite
cu valori corespunzătoare lor, astfel încât se obţine ceea ce spune concret, într-un anumit domeniu formula respectivă.
Din punct de vedere criminalistic, interpretarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă în cursul cercetării
la faţa locului urmăreşte, în primul rând, stabilirea relaţiei care există între acestea şi fapta săvârşită. În al doilea rând,
o astfel de interpretare vizează explicarea provenienţei urmelor şi obiectelor descoperite, mecanismului de formare a
diferitelor categorii de urme, precum şi a relaţiilor ce există între urmele şi mijloacele materiale de probă existente în
câmpul infracţiunii. Interpretarea corectă a urmelor descoperite la faţa locului poate conduce la elucidarea multiplelor
probleme pe care le ridică investigarea criminalistică: natura faptei comise, timpul și locul săvârşirii, modul de operare
folosit, numărul participanţilor, acţiunile ori inacţiunile făptuitorului după săvârşirea infracţiunii.12
Principalele aspecte ce pot fi stabilite cu ocazia cercetării la faţa locului, prin interpretarea urmelor descoperite
în câmpul infracţiunii sânt:
9 Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, p. 457–458.

10
Vasile Bercheşan, Marin Ruiu - Tratat de tehnică criminalistică, ed. Little Star, Bucureşti 2004, pag. 417
11 Idem pag. 459
12 C. Aioniţoaie, V. Bercheşan, “Curs de criminalistică”, Academia de Poliţie „Al.I. Cuza”, Bucureşti, 1985, pag. 38.
a) Determinarea distanţei de la care s-a tras.
În cazul împuşcăturilor din apropiere, determinarea la faţa locului a distanţei de la care s-a tras se face cu
aproximaţie; numai pentru orientare, şi nu atunci când pe ţintă sânt vizibile urmele secundare ale împuşcăturii. Când
pe ţintă se găsesc toate categoriile de urme secundare, se poate aprecia că tragerea s-a executat cu ţeava lipită de
aceasta.
În general, raza petei de funingine din jurul orificiului de intrare creşte proporţional cu distanţa de la care s-a
tras. Acţiunea particulelor de pulbere se poate constata chiar la distanţa de peste 1 m în special când s-a folosit muniţie
încărcată cu pulbere cu fum.
În ceia ce priveşte acţiunea gazelor, remarcăm faptul că ele acţionează la o distanţă de 5-15 cm de la gura
ţevii. La tragerile efectuate de la această distanţă, acţiunea gazelor are efect distructiv, producând ruperi în formă de
stea sau cruce. Ruperile provocate depind de calibrul armei, lungimea canalului ţevii; cantitatea de pulbere din cartuş
şi gradul de duritate a obiectului lovit.
b) Cu privire la inelul de metalizare – poate conduce la stabilirea cu aproximaţie a calibrului armei, direcţia şi
distanţa de tragere, muniţia folosită, numărul focurilor trase. În inelul de metalizare se găsesc întotdeauna particule de
metal provenite din cămaşa glonţului. Acest lucru prezintă importanţă mai în cazul diferenţierii orificiului de intrare de
orificiul de ieşire, prezente în corpul uman.13
Prezenţa particulelor de unsoare care se depun în jurul orificiului de intrare, contribuie la elucidarea unor
probleme cum ar fi:
- dacă deteriorările existente pe ţintă au fost sau nu create de glonţ;
- ordinea împuşcăturilor în cazul tragerilor repetate cu aceiaşi armă;
- faptul că s-au folosit două arme de foc, prin analiza comparativă a urmelor de unsoare;
- identificarea făptuitorului.
c) Identificarea făptuitorului. Pe mâna trăgătorului se pot găsi urme de funingine şi granule de pulbere nearsă
rezultate la atingerea suprafeţei corpului în care s-a tras.
12.14.EXPERTIZA/CONSTATAREA BALISTICĂ JUDICIARĂ
12.15. EXPERTIZA/CONSTATAREA URMELOR CREATE DE ARMELE DE FOC

Expertiza/constatarea criminalistică a armelor de foc urmăreşte să stabilească starea de funcţionare a
acestora şi a muniţiei, unghiul, direcţia şi distanţa de tragere, timpul de când s-a tras, urmele de pătrundere şi de ieşire
a proiectilelor şi identificarea armelor de foc după urme. Procesul tragerii presupune o serie de modificări aduse
obiectelor, modificări care se constituie în urme-formă, specifice fiecărei arme şi care reprezintă obiectul de cercetare
al expertizei balistice şi al constatării criminalistice.
Expertiza criminalistică a armelor de foc cuprinde:
- expertiza urmelor principale ale tragerii;
- expertiza urmelor secundare ale tragerii.
Expertiza urmelor principale ale tragerii
Expertiza criminalistică a urmelor principale ale unei trageri constă din examinarea orificiilor de intrare şi de
ieşire, a canalelor formate atât pe corpul uman, cât şi pe obiectele cu care glonţul a venit în contact. Totodată, sunt
supuse examinării şi urmele de ricoşare.14
În privinţa expertizei orificiilor, începând cu cele de intrare, o primă problemă de rezolvat este aceea a stabilirii
faptului dacă acestea sunt sau nu consecinţa unei arme de foc, ori a unei arme de altă natură. Răspunsul este posibil
pe baza studierii caracteristicilor generale reflectate de urma de intrare a glonţului, caracteristici ce diferă în funcţie de
natura obiectului împuşcat (ţesut uman, geam, lemn, metal).
13 Vasile. Măcelaru, pag. 94

14 J.Gayet, op.cit., p.139-141; C-tin Dumitrescu, op.cit., pag. 65
Alături de aceste caracteristici privitoare, în primul rând, la forma orificiului - uneori uşor de confundat cu urme
ale altor obiecte înţepătoare - sunt avute în vedere caracteristicile individuale, specifice factorilor secundari ai
împuşcării, cum ar fi urmele de funingine, arsurile, tatuajul, rupturile provocate de gaze, precum şi inelele de frecare şi
metalizare formate, indiferent de distanţa de la care s-a tras. În situaţia existenţei mai multor orificii de intrare şi de
ieşire, se mai cer a fi clarificate şi alte aspecte. De pildă, dacă ele au fost formate de acelaşi tip de gloanţe, daca
acestea au fost trase de una sau mai multe arme, dintr-o singură direcţie sau din direcţii diferite şi dacă distanţa de
tragere a rămas neschimbată. Toate aceste aspecte se clarifică, în principal, pe baza examenului comparativ dintre
urmele în litigiu şi urmele împuşcăturilor efectuate experimental, cu arme şi pe suporturi asemănătoare celor
descoperite la faţa locului.
Expertiza urmelor secundare ale tragerii
Cercetarea criminalistică a acestor categorii de urme este destinată descoperirii şi examinării urmelor
aparţinând factorilor secundari sus-menţionaţi ai tragerii cu o armă de foc, formaţi în jurul sau în interiorul orificiului de
intrare a proiectilului, ca şi a urmelor specifice de tragere formate pe mâna, persoanei care s-a folosit de armă.
Metodologia (metodele utilizate de criminaliști), desfășurării espertizei, presupune desfășurarea următoarelor
operații:
- analiza şi sinteza;
- experienţele;
- examenul comparativ;
- fixarea rezultatului studiului;
12.15.1. Analiza şi sinteza.
Analiza şi sinteza, au o mare importanţă în stabilirea adevărului şi sunt efectuate în mod corespunzator de un
expert pregătit în privinţa specialităţii sale. Analiza şi sinteza sunt strâns legate, indisolubile. Dacă analiza presupune
inspectarea, perceperea strictă a unor elemente ale obiectului descompus în acest scop de către expert, în procesul
de analiză expertul îşi lămureşte mecanismul de formare a particularităţilor prin constituirea unei punţi de legătură
mentală între aceste elemente. Astfel, pentru a stabili dacă o armă se poate descărca accidental, expertul va demonta
arma şi va examina separat fiecare parte componentă pentru a găsi în acest fel defectul sau pentru a descoperi
eventuala cauză a funcţionării defectuoase, respectiv explicaţia unei împuşcături întâmplătoare. Această operaţiune
reprezintă de fapt procesul de analiză. Ulterior expertul va asambla aceste piese pentru a verifica modul de funcţionare
şi cauzalitatea observată anterior.
Totodată, expertul poate ajunge la o concluzie corectă numai după un număr suficient de observaţii a
diferitelor fenomene şi stări de fapt, după ce acestea au fost constatate printr-un şir de experienţe. Experienţa lărgeşte
cadrul observaţiei expertului la cercetare, creează condiţii noi, mai comode pentru observarea multilaterală a obiectului
sau fenomenului examinat. Prin experienţă expertul adânceşte observarea şi stabileşte noi elemente de examinare.
Întregul proces al experienţei va fi amănunţit descris pentru a servi cât mai bine posibil la elucidarea
problemelor neclare pentru organul de urmărire penală sau pentru instanţa de judecată. De asemenea, descrierea cât
mai exactă a procesului de cercetare, a condiţiilor şi a organizării efectuării cercetării este o garanţie în privinţa
importanţei probatorii a rezultatelor experienţei şi constituie cele mai bune argumente la concluziile raportului. Analiza
şi sinteza, va fi prezentată/ilustrată de expert în cadrul raportului de expertiză, în partea sa descriptivă, aceasta fiind
una dintre cerinţele legii procesual penale.
12.15.2. Experimentele
Expertul balistico-judiciar, ca orice alt expert ajunge la o concluzie justă numai după un număr suficient de
observaţii a diferitelor fenomene şi stări de fapt, confirmate printr-un şir de experienţe. În cazul identificării unei arme
de foc după tuburile arse, scopul expertizei constă în stabilirea faptului dacă tuburile descoperite la locul comiterii
infracţiunii au fost trase cu arma corp delict descoperită cu ocazia cercetării la faţa locului sau percheziţiei efectuate la
suspect/inculpat.
Pentru aceasta, expertul va studia cu atenţie urmele de pe tuburile arse, urme ce au fost provocate de
percutor, gheara extractoare şi camera de explozie. După ce expertul, printr-o metodă ştiinţifică de examinare
comparativă a tuburilor găsite la locul infracţiunii a stabilit că toate acestea au fost trase cu pistolul ce a fost ridicat de
la bănuit. Pentru a stabili acest lucru, este necesar ca expertul să se convingă dacă pistolul în cauză lasă aceleaşi
urme individuale pe care le-a găsit şi pe tuburile examinate.
Expertul va obţine rezolvarea pozitivă a acestei probleme pe calea expertizei, prin efectuarea de trageri
experimentale cu pistolul corp delict, în scopul obţinerii de tuburi model de comparaţie. Pentru ca organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată să poată aprecia just concluziile expertului, se va face descrierea exactă a întregului
proces al cercetării expertului, condiţiile şi organizarea efectuării ei sunt garanţii pentru păstrarea importanţei probatorii
a rezultatelor muncii experimentale şi servesc ca cele mai bune argumente la concluziile raportului.
12.15.3. Examenul comparativ
Examinarea comparativă este faza de încheiere a cercetării armei, gloanţelor, tuburilor arse, burelor, alicelor.
Expertul ajunge la această fază hotărâtoare când deja a stabilit caracterele esenţiale ale fiecărui obiect comparat,
obţinute de el în urma studiului aprofundat şi multilateral cu ocazia cercetărilor, a experienţelor, a analizei şi sintezei.
Metoda examinării gloanţelor la microscopul comparator, are avantajul că urmele se observă direct şi
concomitent şi nu necesită o prelucrare specială a acestora.
Examinarea comparativă din punct de vedere metodologic poate fi împărţită, la rândul său, în două faze:
În prima fază urmează a fi comparate caracterele de gen şi specie, adică caracterele cele mai generale. Prima
fază poate duce la o concluzie categorică numai în cazuri negative, adică în cazul existenţei de caractere de gen şi
specie expertul trece la faza a doua, examinarea comparativă ulterioară după caracterele individuale. Se confruntă
fiecare caracter separat prin analiză, iar concluzia asupra identităţii se stabileşte de către expert pe baza totalităţii
caracterelor în urma sintezei.
Examinarea iniţială (separată/intrinsecă), precum şi cea comparativă se efectuează de specialistul/expertul
criminalist cu ajutorul stereomicroscopului sau a microscopului comparator, deoarece acestea dau o imagine mult
mărită sub forma unui model cu trei dimensiuni, fapt ce permite stabilirea unor caractere individuale, deosebit de
importante existente pe glonţ sau pe tubul ars.
12.16. Cuprinsul raportului de expertiză.
Partea descriptivă a raportului de expertiză va cuprinde:
- scopul în care s-a făcut experienţa;
- enumerarea amănunţită şi descrierea tuturor experienţelor cu indicarea numărului lor , tehnica organizării
lor, conţinutul experienţelor, timpul şi locul efectuării lor;
- descrierea detaliată a rezultatelor fiecărei experienţe;
- tehnologia procesului fixării (felul fotografiei judiciare folosite, scara fotografiilor, obiectivul şi ocularul
microscopului );
- efectuarea unor analize fizice sau chimice. Motivul pentru care metodele de analiză sunt expuse detaliat
sunt acelea că, prin explicarea acestora ele au o valoare probatorie mai mare, concluziile fiind mai demonstrative şi
mai convingătoare.
12.17. Fixarea rezultatelor examinărilor.
Fixarea rezultatelor examinărilor se face prin fotografiere mai ales în cazul examinărilor comparative
microscopice. Microscopul comparator permite observarea concomitentă în acelaşi câmp a două obiecte, imaginile
fiind transmise prin sistemul optic la un singur ocular. Microscopul comparator este de asemenea prevăzut cu cameră
fotografică şi permite fotografierea imaginii observate în ocular. Fotografierea urmăreşte reliefarea elementelor de
asemănare indiferent dacă ele constau în urme de adâncime, depuneri sau altfel de urme. În timpul fotografierii
iluminarea are o importanţă deosebită pentru a evidenţia rezultatele examinărilor. În general, pentru a evidenţia
modificările produse asupra obiectelor şi mai ales în cazul striaţiilor foarte fine se foloseşte fotografia de umbre
(fotografierea se face sub un unghi de incidenţă între 30-70˚).
Fotografierea în cadrul expertizei se face prin 2 tipuri de fotografie:
Fotografia de ilustrare, serveşte la reproducerea obiectului cercetat sub o formă cât mai apropiată de aspectul
sub care este perceput cu ochiul liber. Se insistă asupra caracteristicilor individuale ale obiectelor ca formă şi
dimensiune. Fotografia de ilustrare se execută întotdeauna înaintea aplicării celorlalte metode fotografice şi a oricărei
activităţi de examinare pentru a reţine imaginea obiectului cercetat în forma sa originală. Fotografia de comparare se
face prin intermediul a 3 procedee diferite:
▪fotografia de comparare alăturată, fotografiile obiectelor se aşează alăturat şi particularităţile obiectelor se
marchează identic pe cele 2 fotografii;
LITIGIU COMPARAŢIE
Fotografie de comparare alăturată.
▪fotografia de continuitate a particularităţilor liniare – fotografiile realizate la aceeaşi scară sunt secţionate
perpendicular pe striaţii şi se alătură;
L MC
Fotografie de continuitate liniară.
▪fotografia de suprapunere prin transparenţă, fie prin fotografierea la aceeaşi scară şi suprapunerea prin
transparenţă, fie prin proiectarea suprapusă a 2 diapozitive.
L MC
Fotografie realizată cu funcţia Pseudo Reed Green
a programului Lucia Forensic.
12.18. Concluziile raportului de expertiză.

Concluzia raportului de expertiză trebuie expusă scurt, limpede, sub forma unor constatări, răspunsurile fiind
precizate în sens pozitiv sau negativ. Concluziile şi datele tehnice ale cercetării trebuie fundamentate pentru a se putea
aprecia justeţea acestora. Dacă expertul nu poate ajunge la o concluzie, va arăta motivat cauzele care l-au împiedicat
să rezolve problema.15
12.19. Unele probleme care pot fi rezolvate prin expertiza/constatarea balistică
12.9.1. Stabilirea tipului, modelului, mărcii şi calibrului armei cu care s-a tras.
Tipul și modelul armei, se va stabili prin examinarea acesteia și citirea inscripțiilor fabricantului de pe corpul
armei. În situațiile în care acestea nu există, au fost îndepărtate sau expunerea armei la diferitele condiții de mediu nu
mai fac posibilă identificarea inscripțiilor, se va proceda la efectuarea de măsurători ale diferitelor componente ori
examinări ale caracteristicilor acestora, urmând a se stabili modelul armei pe baza informațiilor puse la dispoziție de
diverși fabricanți. În caz de înlăturare a seriilor armei în scopul îngreunării identificării unei anumite arme, pot fi utilizate
metode chimice, electrolitice ori feromagnetice.16
Pentru a stabili calibrul armei, exte necesar să examinăm și să măsurăm diametrul glonţului în partea cea mai
groasă, care de regulă ne indică, calibrul armei. Această măsurare care ne indică calibrul armei, este posibilă deoarece
glonţul, component al cartuşului destinat pentru o anumită armă, are un calibru cu 0,2-0,5 mm. mai mare decât calibrul
ţevii. Ca atare, el nu poate fi introdus în armă nici înainte de tragere şi nici după efectuarea tragerii. După efectuarea
tragerii, deci după părăsirea ţevii, glonţul fie că revine la dimensiunile iniţiale, fie că suferă anumite deformări
longitudinale.
Informații și date privitoare la tipul, marca şi modelul armei cu care s-a tras mai pot fi oferite din analizarea și
măsurarea lungimii pasului, respectiv a unghiului de răsucire al ghinturilor, în raport cu axa longitudinală.17 Pentru
tuburile trase care au fost descoperite la faţa locului, mărimea, forma şi greutatea acestora indică tipul armei de foc folosite:
puşcă, pistol sau revolver. De reţinut că atât tubul şi gâtul acestuia, cât şi diametrul său interior arată întotdeauna calibrul
armei.
O altă caracteristică de identificare a diferitelor tipuri de arme, constă în modul de aruncare a tuburilor trase. Ca
atare, după ce s-a stabilit locul unde s-a efectuat tragerea, (locul unde au fost descoperite tuburile), se poate aprecia
15 Toader Cătălin, Florin Niculae, op. cit. pag. 348 la 351

17În situația în care pe un glonţ nu se găsesc striaţii oblice, întreaga cămaşă fiind acoperită cu striaţii longitudinale, fie că s-a tras cu o armă cu
ţeava puternic corodată, fie că au fost folosite cartuşe care nu au fost destinate pentru tipul de armă cu care s-a tras.
tipul și marca armei, deoarece unele arme aruncă tuburile în spate, altele în dreapta, iar altele în stânga. Pentru armele
de vânătoare, tipul şi calibrul armei sunt date atât de diametrul burelor şi rondelelor, cât şi de tubul folosit pentru încărcarea
pulberii.18
12.9.2. Stabilirea distanței, unghiului și direcţiei de tragere
La tragerile de la distanţă mică, determinarea la faţa locului a distanţei de la care s-a tras se face cu
aproximaţie, orientativ, prin interpretarea urmelor secundare ale împuşcăturii, vizibile pe ţintă. Totodată, dacă pe ţintă
se găsesc toate categoriile de urme secundare ale împuşcăturii se poate trage concluzia că tragerea s-a efectuat cu
ţeava lipită de ţintă. Din interpretarea urmelor secundare ale împuşcăturii, în principal, a celor rezultate din acţiunea
mecanică a gazelor, se poate aprecia, tot cu aproximaţie, că tragerea a fost efectuată de la distanţă mică. Se consideră
că tragerea a fost făcută de la o distanţă mică atunci când între ţeava armei şi ţintă a existat (în momentul percuției),
o distanţă cuprinsă între 1-2 cm. şi 1,5 m. În situația când între ţeava armei şi ţintă a fost o distanţă mai mare de 1,5
m. se consideră că tragerea a fost efectuată de la distanţă mare, în astfel de cazuri lipsind urmele secundare ale
împuşcăturii. Pentru armele de vânătoare, distanţa de la care s-a tras, poate fi apreciată după dimensiunile suprafeţei
de împrăştiere a alicelor.
Direcţia şi unghiul de tragere pot fi stabilite pe baza interpretării urmelor principale ale împuşcăturii, stabilindu-se
și marcându-se mai întâi din ce parte a venit glonţul şi apoi unghiul sub care acesta a lovit ţinta. Situația este cu totul diferită
în cazul în care glonţul a străpuns complet ţinta, deoarece în aceastî situație avem un orificiu de ieşire, care în majoritatea
situațiilor acesta este mai mare decât orificiul de intrare.
Ca atare, ca și modalități concrete de determinare a direcţiei şi unghiului de tragere, avem:
- determinarea direcţiei de tragere pe baza unghiului de impact prin aplicarea unor procedee matematice;
- în cazul în care glonţul a perforat un singur obiect, direcţia din care s-a tras poate fi stabilită prin prelungirea
canalului creat;
- atunci când proiectilul (glonțul) în traiectoria sa lovește două obiecte, perforându-le, direcţia de tragere poate
fi stabilită luând în consideraţie o linie dreaptă ce uneşte orificiile create de acesta, linie prelungită în partea din care a
venit;19
- din studierea și analiza leziunilor descoperite pe corpul victimei, în special a orificiului de intrare, se poate
aprecia doar unghiul sub care s-a produs impactul glonţului cu regiunea corpului;
- determinarea direcţiei de tragere cu ajutorul unui aparat construit în acest scop.20
Dintre numeroasele probleme ce pot fi lămurite prin expertiza/constatarea balistică se pot menționa:
- dacă dispozitivul prezentat face sau nu parte din categoria armelor de foc, potrivit dispozitiilor Legii nr.
295/2004 privind regimul armelor de foc și munițiilor ?
- dacă arma in litigiu este sau nu în stare de funcționare ?
- dacă arma de foc supusă examinării a fost folosită recent (în sensul efectuării de trageri cu arma trimisă spre
examinare) și în caz afirmativ, urmele care atestă acest lucru ?
- dacă prezintă modificări sau piese înlocuite ?
- relevarea seriei modificate, distruse/înlăturate;
-verificarea în bazele de date IBIS (Integrated Ballistics Identification System) dacă există elemente de
muniție trase cu arma pusă la dispoziție, în alte cauze rămase cu A.N. (când se pune la dispoziția specialiștilor arma în
litigiu);
- verificarea în bazele de date IBIS dacă există elemente de muniție trase cu aceeași armă, în alte cauze
rămase cu A.N. sau în baza de date cu elemente de muniție trase cu arme letale deținute legal (când se pun la dispoziția
specialiștilor elemente de muniție sau fragmente de muniție trase);
-dacă tuburile de cartuş şi gloanţele ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului în cazul omorului prin
împuşcare din ...au fost trase cu pistolul automat marca .... seria ....;
- dacă gloanţele şi tuburile descoperite la faţa locului au fost sau nu trase cu arma ... (se va menţiona tipul,
modelul, seria) ridicată de la numitul ... cu ocazia .... (cercetării la faţa locului, constatării infracţiunii flagrante,
18Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, pag. 288.
19Idem pag. 286.
20D. Cruceanu, „Probleme de medicină legală şi criminalistică” nr. IV/1996, pag. 185–189.
percheziţiei);
- cu ce gen de muniţie se poate trage din arma în litigiu; e posibilă folosirea cartuşelor ridicate de organele
de poliţie de la suspect ?
-dacă cartuşul căruia îi aparţine tubul şi proiectilul corp delict este identic cu cartuşele ridicate de organele de
poliţie de la suspect ?
-dacă tubul şi proiectilul au fost părţi componente ale aceluiaşi cartuş ?
-care este modelul şi tipul cartuşului, dacă este de provenienţă industrială sau artizanală?
- care este starea tehnică a muniţiei prezentată pentru examinare ?
- în ce constau particularităţile de construcţie ale armei şi ale ţevii, respectiv numărul de ghinturi, sensul
acestora.?
- dacă arma de foc în litigiu poate declanşa o împuşcătură fără acţionarea trăgaciului (dacă se poate declanşa
accidental) ?
- dacă amortizorul de zgomot al pistolului automat marca ... seria ... este în stare de funcţionare ?
- dacă arma deteriorată, cu piese lipsă, putea fi totuşi folosită pentru tragere ?
- care a fost poziţia trăgătorului şi a victimei în momentul executării tragerii ?
- care este orificiul de intrare şi cel de ieşire al glonţului ?
-dacă în jurul orificiului de intrare sunt prezente urme secundare ale împuşcăturii şi, în caz afirmativ, natura
acestora şi concluziile ce se pot trage cu privire la împrejurările în care s-a executat tragerea?
- care este numărul şi ordinea împuşcăturilor?
În cazul descoperirii la faţa locului a unor dispozitive explozive (sau componente) şi fragmente rezultate din
explozii, pot fi adresate următoarele întrebări:
- dacă fragmentele/componentele fac parte dintr-un dispozitiv exploziv;
- dacă dispozitivul este în stare de funcţionare;
- dacă dispozitivul a fost confecţionat industrial sau artizanal;
- stabilirea mărcii, tipului, ţării de provenienţă, după urmele principale ale exploziei;
- stabilirea locului de amplasare a dispozitivului exploziv.
12.20. SISTEME AUTOMATE DE IDENTIFICARE BALISTICĂ

12.21. EVOLUȚIA SISTEMELOR AUTOMATE
Componenta de recepţie a sistemelor automate de identificare balistică este responsabilă de preluarea
datelor de la glonţ sau de la tubul tras şi de pregătirea lor pentru analiză. De asemenea, componentele includ elemente
hardware şi software necesare pentru:
- preluarea datelor de la specimen (captured data);
- codificarea datelor într-un format ce poate fi stocat şi prelucrat de un computer, adică date digitale (digitized
data)21;
- procesarea datelor digitale în scopul analizării şi comparării.
La sistemele automate, componenta de corelare, este responsabilă de compararea seturilor de date
normalizate şi de organizare a rezultatelor pentru examinarea lor de către utilizator şi include elemente software
necesare pentru:
- organizarea rezultatelor comparării dacă sunt comparate mai mult de două gloanţe;
- evaluarea gradului de asemănare dintre două seturi de date normalizate, unde de bază sunt algoritmii de
corelare;
- furnizarea de instrumente utilizatorului pentru verificarea rezultatelor obţinute prin algoritmii de corelare.
Ca atare, datorită componentelor sistemului, a căutării automate şi a sistemului de salvare se pot îndeplini
sarcini variate, de la clasificarea preliminară a gloanţelor, până la punerea la punct a unei baze de date în funcţie de
gradul de asemănare cu un anumit specimen comparat. Computerele îndeplinesc aceste sarcini într-un timp mult mai
scurt decât o fac examinatorii, iar imaginea digitală obţinută de sistem este la o scară mai mare decât cea din
microscopul comparator, dar identică.
21 Transformarea informaţiei în serii de cifre 0 şi 1(informaţie binară) astfel încât să se poată procesa de către un computer.
12.22. SISTEME AUTOMATE COMPUTERIZATE
12.22.1. Pe plan internațional
12.2.2. Sistemul automat, computerizat Drugfire (S.U.A.)
Sistemul Drugfire este o aplicaţie client-server constând în staţii Sun Spark localizate în laboratoarele
criminalistice din toată ţara conectate prin-o reţea de bandă largă (W.A.N.). Sistemele sunt echipate cu microscop şi
cameră video pentru a captura imaginile mostrelor colectate, iar datele şi imaginile sunt stocate în servere regionale
pentru a permite experţilor să împartă o bază de date comună şi să coroboreze automat datele existente.
Sistemul efectuează analize ale tuburilor trase şi ale glonţului în cartoteci electronice ce cuprind şi referinţele
armelor de foc într-o singură platformă computer. Drugfire ajută experţii balistici să identifice posibilele asemănări în
urmele microscopice de pe gloanţe sau de pe tuburile trase pentru a putea determina dacă specimenele au fost trase
cu aceeaşi armă. Cu această informaţie examinatorii pot face legătura între o armă de foc şi unul sau mai multe acte
criminale. Astfel, experţii balistici sunt capabili să găsească rapid cazurile nerezolvate, să înmagazineze date şi imagini,
să compare gloanţele, cartuşele sau tuburile trase înregistrate ca imagini în sistem.
Odată ce o posibilă identificare este realizată prin intermediul Drugfire, proba fizică este comparată pentru o
identificare absolută, identificare obligatorie având în vedere sistemul judiciar american care nu admite ca probă
identificarea realizată de computer. În timpul funcţionării sistemului automat, computerul afişează 24 de imagini
concomitent în ordinea asemănării, unde din seria de perechi posibile prezentate de computer examinatorul poate
selecta imagini specifice pentru o examinare amănunţită. Sistemul permite imaginilor să fie mişcate înainte şi înapoi,
rotite sau mărite şi să se modifice luminozitatea ori contrastul lor de pe ecran. De asemenea, imaginile pot fi întoarse
sau inversate pentru a face compararea mai uşoară. Din moment ce imaginile stocate de toate laboratoarele sunt
disponibile în sistem, examinatorul poate mări cu uşurinţă baza de comparare. Sistemul poate să efectueze şi
comparări simultane, implicit pot fi efectuate de mai multe laboratoare pe aceeaşi imagine.22
12.22.3. Sistemul automat I.B.I.S. TRAX-HD3D

Conform literaturii de specialitate, este cea mai recentă generație a tehnologiei IBIS, care include o
excepțională imagistică 3D, algoritmi de comparare avansați, precum și o infrastructură solidă. Sistemul este conceput
integral, pentru a satisfice nevoile muncii de poliție, în procesul de investigare, atunci când la săvârșirea infracțiunilor
sau folosit arme de foc, componente ale acestora, precum și elemente de muniție.
După cum se cunoaște, sistemul automat I.B.I.S., este conceput pentru achiziţionarea, stocarea şi corelarea
automată a imaginilor digitale ale gloanţelor şi tuburilor trase, în scopul identificării criminalistice a armelor de foc, după
urmele lăsate de acestea pe tuburi şi gloanţe. Sistemul poate fi configurat în mai multe variante, în funcţie de
necesităţile utilizatorilor, dar întotdeauna va avea în componenţă o staţie de achiziţie a imaginilor, un server de corelare
şi o staţie de analiză a rezultatelor.
Componentele IBIS conectate în reţea permit efectuarea de identificări balistice în cadrul unor reţele locale,
naţionale sau internaţionale, fapt realizat deja prin conexările efectuate între cazuri instrumentate de forţe de poliţie
diferite.
Sistemul automat I.B.I.S. TRAX-HD3D actual cuprinde:
a).BRASSTRAX, este noua stație complet automatizată, care captează imaginile tuburilor-cartuş trase
(imaginile urmelor de percuţie, ale peretelui frontal al închizătorului şi ejectorului), pentru fiecare caz în parte. Imaginile
sunt trimise apoi la serverul central de corelare IBIS. BRASSTRAX surprinde imagini 2D de înaltă rezoluție și informații
topografice 3D, exact a zonelor/regiunilor de interes de pe tubul cartuș. Majoritatea procesului de achiziție este complet
automatizat, astfel încât datele introduse de utilizator reduc la minimum munca operatorului.
Automatizarea performantă, incluzând focalizarea imaginii, iluminarea acesteia, și regiunea de interes vizată
de expert, asigură o calitate constantă a imaginii pentru vizualizare și uniformitate pentru performanțe optime în
comparație.
22Identificarea prin intermediul sistemelor automate reprezintă o importantă metodă de cercetare criminalistică a urmelor
principale ale împuşcăturii. Astfel, ca probă în instanţă este acceptată numai metoda standard a comparării balistice cu
microscopul, folosind ambele mostre supuse examinării.
Sistemul automat I.B.I.S. TRAX-HD3D23
b).BULLETTRAX-3D, este o staţie complet automatizată de captură a imaginilor tridimensionale ale

suprafeţelor gloanţelor (imaginile urmelor ghinturilor şi plinurilor). Imaginile se trimit apoi la serverul central de corelare
IBIS;
Verificarea continuității liniare (litigiu/comparație-imagini 3D) a striațiilor a două proiectile (gloanțe).24

c).MatchPoint, este o staţie de analiză comparativă şi de interogare de la distanţă (prin reţea) a bazelor de
date IBIS, pentru examinarea imagilor 2D și 3D. Analiza la nivel înalt și compararea elementelor de identificare
individuale, corelarea acestora, permit identificarea rapidă a potrivirilor (matchpoint) și eliminarea nepotrivirilor, în
comparație cu microscoapele convenționale. Sistemul, permite schimbul de informaţii între state, pentru rezolvarea
rapidă a infracţiunilor transfrontaliere comise cu armele de foc.
23 Sursa: http://www.ultra-forensictechnology.com/ibis
24 Idem
CAPITOLUL XIII
IDENTIFICAREA PERSOANELOR ŞI CADAVRELOR DUPĂ SEMNALMENTE, METODA PORTRETULUI

VORBIT, CONSTATAREA ŞI EXPERTIZA DE PORTRET.
13.1. IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SEMNALMENTELE EXTERIOARE,

DEFINIREA ACESTORA
Identificarea după semnalmentele exterioare ale persoanelor, are la bază reținerea caracteristicilor de gen și
individuale ale unor persoane implicate în diverse categorii de evenimente și reproducerea lor în fața autorităților
judiciare, cel mai adesea de către martori.25
Conform literaturii de specialitate, nu puţine sunt cazurile când cei investiţi cu soluţionarea unei cauze nu deţin
decât datele rezultate din depoziţia unui martor ocular care a reuşit să reţină fizionomia făptuitorului, respectiv aspectul
exterior al feţei, corpolenţa acestuia, anumite malformaţii, congenitale ori accidentale, ticuri, obiceiuri.26 Este cunoscut că
deosebirile dintre aspectul exterior al unei persoane în raport cu altele au format obiectul unor preocupări constante
din partea organelor judiciare, punându-se, pe de o parte, problema identificării persoanelor pe baza trăsăturilor
exterioare specifice fiecărui individ, iar, pe de altă parte, crearea unui sistem de înregistrare şi evidenţă a persoanelor
care au comis fapte de natură penală.
Din aceste considerente, a apărut şi a fost consacrată în terminologia de specialitate noţiunea de
„semnalmente“, ca o necesitate obiectivă de găsire a unor modalităţi adecvate de identificare a celor urmăriţi.
Semnalmentele unei persoane trebuie privite atât sub aspect anatomic şi funcţional, cât şi sub aspectul particularităţilor
de ordin morfologic al acestora.27
Totodată, ca să se ajungă la recunoaşterea şi identificarea unei persoane a fost necesară şi elaborarea unei
terminologii speciale, unitare şi precise, menită să înlăture apariţia unor greşeli sau confuzii. Ca atare, descrierea
semnalmentelor trebuie să fie făcută în mod clar şi sistematic, în cadrul unui sistem ştiinţific de descriere şi comparare
a semnalmentelor unei persoane sau ale unui cadavru. Acest sistem ştiinţific de descriere şi comparare a
semnalmentelor poartă numele de metoda portretului vorbit.28
Metoda, are în vedere caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe particularităţile anatomice ale feţei,
descrierea vizând volumul, forma, poziţia, culoarea, fiecare element fiind apreciat nu în raport cu un anumit sistem
metric, ci în raport cu alte elemente anatomice care alcătuiesc ansamblul descris.29 Fundamentul ştiinţific al identificării
după metoda portretului vorbit îl constituie individualitatea şi relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui
individ adult.30
Față de cele enumerate, semnalmentele pot fi definite ca acele trăsături exterioare, generale şi particulare,
ale unei persoane, pe baza cărora aceasta poate fi identificată.31
Această identificare, este posibilă datorită unicității acestor semnalmente, cât și caracterul relativ constant al
acestora.
Conform literaturii de specialitate, semnalmentele sunt extrem de numeroase şi variate, totalitatea lor (prin
combinare) individualizând o persoană chiar şi atunci când prezintă asemănări aparente cu alta. Referitor la păstrarea
acestor caracteristici individuale în timp de-a lungul vieţii, se poate reține că unele trăsături se modifică dar lent (talia,
culoarea părului, dentiţia), iar altele rămân neschimbate (de ex, culoarea ochilor, conformaţia pavilionului urechii).
Recunoaşterea după impresia de ansamblu este adeseori eronată. Descrierea privind înfăţişarea exterioară poate fi
inexactă sau confuză în anumite situații, în care avem anumiți factori care influențează această descriere. Tocmai de
aceea, în cadrul disciplinei “Criminalistică” există o metodă specială de identificare a persoanei după semnalmente,
elaborată pe baza practicii judiciare din teren, a cărei aplicare comportă folosirea unor date din ştiinţele naturii:
anatomie, fiziologie, antropologie.

26C. Dumitrescu, Curs de tehnică criminalistică, vol. II, Academia de Poliţie „Al.I. Cuza“, Bucureşti, 1975, pag. 55.
27C. Dumitrescu, op. cit., pag. 56.
28Tratat practic de criminalistică; vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, pag. 111, şi următ.
29 E. Stancu, op. cit., pag. 180;
30 C. Suciu, op.cit., pag. 423–442;
31 C. Panghe, C.Dumitrescu, Portretul vorbit, M.I. Bucureşti, 1974, pag. 3.
Metoda, se numește "Portretul vorbit", fiind un procedeu ştiinţific de descriere şi comparare a trăsăturilor
persoanelor în scopul identificării judiciare. Semnalmentele corporale se pot completa cu descrierea îmbrăcămintei şi
obiectelor purtate (bijuterii, ochelari, geantă). Deosebirile dintre aspectul exterior al unei persoane în raport cu altele
au format obiectul unor preocupări constante din partea organelor judiciare, punându-se, pe de o parte, problema
identificării persoanelor pe baza trăsăturilor exterioare specifice fiecărui individ, iar pe de altă parte, crearea unui
sistem de înregistrare şi evidenţă a persoanelor care au comis fapte de natură penală.32
13.2. Fundamentul ştiinţific al identificării după semnalmentele exterioare.
Este constituit din individualitatea şi relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult.
Sub raport criminalistic, pentru ca o persoană să poată fi deosebită de alta, şi deci identificată, este necesar ca
descrierea caracteristicilor sale anatomice să se facă după metode ştiinţifice, recurgându-se la o terminologie adecvată
şi la criterii precise de apreciere a dimensiunilor.33
Ca atare, identificarea după semnalmentele exterioare, se face de către specialiștii în domeniu cu ajutorul
unor metode şi tehnici specializate, în cadrul unor activităţi de urmărire penală, desfăşurate potrivit unor reguli tactice
specifice ascultării martorilor sau victimelor infracţiunii.34 Totodată, descrierea semnalmentelor prin metoda portretului
vorbit cuprinde caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe particularităţile anatomice ale feţei, în descriere
fiind vizate volumul, forma, poziţia şi culoarea părţilor observate, fiecare element fiind apreciat nu în funcţie de un
anumit sistem metric, ci în raport cu alte elemente anatomice care alcătuiesc ansamblul descris. Posibilităţile de
descriere diferă în funcţie de persoana care le efectuează, precum şi de utilajul tehnic ajutător destinat acestui scop.
Practica judiciară a scos în evidență că, uneori, descrierea unui individ de către un martor ocular este
incompletă, chiar eronată, din cauza unor împrejurări obiective sau subiective ce împiedică o bună percepţie. În acest
context trebuie subliniată unitatea dintre cele două domenii ale criminalisticii şi anume, domeniul tehnic şi tactic.35
13.3. Principiile care stau la baza portretului vorbit.

Identificarea persoanelor pe baza portretului vorbit îşi găseşte aplicabilitatea şi datorită faptului că fiinţa
umană prezintă cele mai variate şi mai complicate însuşiri, ea prezentând în acelaşi timp, elemente de asemănare,
cât şi multiple posibilităţi de diferenţiere.
Conform literaturii de specialitate, identificarea persoanelor prin metoda portretului vorbit se bazează pe
următoarele principii ale identificării criminalistice:
- principiul identităţii;
- principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare;
- principiul dinamicităţii şi al interdependenţei cauzale;
-principiul delimitării precise între ceea ce este identic şi ceea ce este asemănător.36
Obiectele lumii materiale, inclusiv fiinţele şi fenomenele, sunt identice numai cu ele însele, sunt individuale,
însuşirile acestora nerepetându-se. Fiecare dintre noi avem/posedăm anumite elemente/particularități, care ne relevă
o individualitate certă.
Ca atare, identitatea se constituie în ,,proprietatea de a fi şi de a rămâne, cel puţin un anumit timp, ceea ce
este, calitatea de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale”.37
Totodată, trebuie să ținem cont și de transformarea continuă şi permanentă a omului, care se manifestă prin
schimbarea în timp şi ca intensitate a trăsăturilor sale specifice. În cazul persoanei se poate vorbi de modificări lente,
produse independent de voinţa sau dorinţa individului, având loc după stabilirea maturităţii fizice (când apare stadiul
de alterare şi involuţie) şi care privesc, printre altele, şi forma capului, a feţei, a dentiţiei. Trăsăturile corpului uman,
însă, pot suferi şi modificări rapide, determinate în mare măsură de dorinţa persoanei, ca portul bărbii, al mustăţii,
dezvoltarea corpolenţei, schimbarea culorii părului. Unele modificări pot fi cauzate şi de anumite boli sau traumatisme
suferite de corpul uman, precum şi de intervenţii chirurgicale, ele constituind semnele particulare ale persoanei
respective.
32 Vasile Bercheşan, Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii Ed. Little Star, Bucureşti 2003 pag.169.
33 E. Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a II a, Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pag. 165
35 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., pag. 5
36 V. Bercheşan, M. Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Little Star, Bucureşti, 2004, pag. 621
37 V. Bercheşan, Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii, curs de tehnică criminalistică, vol. III, Little Star, Bucureşti, 2003, pag. 171
Din punct de vedere criminalistic, pentru a se realiza o descriere ştiinţifică a semnalmentelor persoanei,
trebuie să se ţină cont de o serie de reguli cu valoare de principii, care constau în:
- descrierea trăsăturilor exterioare ale persoanei, trebuie să cuprindă caracteristicile anatomice ale întregii
conformaţii a corpului, respectiv capul, umerii, mâinile, picioarele, precum şi elementele caracteristice feţei;
- înfăţişarea persoanei, se va descrie atât sub aspectul semnalmentelor anatomice (statice), cât şi sub
aspectul semnalmentelor funcţionale (dinamice).
Nu în ultimul rând trebuie descrise (pentru o individualizare certă a persoanei) și acele caracteristici referitoare
la variaţiile morfologice dobândite ereditar sau ca urmare a unor fenomene patologice, intervenţii chirurgicale. În
această categorie, pot fi incluse semnele particulare dobândite de persoană ca urmare a rănirii şi deformării unor
organe sau părţi ale corpului uman, de cicatrice, negi, aluniţe sau alte semne legate de naştere, accidente.38
Pentru descrierea semnalmentelor, trebuie folosită o terminologie comună, precisă și unitară, pentru a se
evita erori ori confuzii, de natură să îngreuneze activitate de cercetare penală. Ca atare, descrierea semnalmentelor
trebuie făcută într-o succesiune logică, ce va fi respectată şi atunci când, din diverse motive, nu se pot observa toate
semnalmentele persoanei. La întocmirea portretului vorbit al unei persoane, caracterizarea semnalmentelor se va face
în funcţie de mărime, formă, poziţie sau culoare.
13.4. Particularităţile rasiale ale feţei, divizarea speciei în rase umane.
Conform literaturii de specialitate, anumite trăsături sunt imprimate populaţiei din regiuni geografice specifice
de acţiunea unor factori de mediu particulari. Existenţa acestor trăsături specifice a permis divizarea speciei umane în
rase şi anume: rasa europoidă (caucaziană), mongoloidă (galbenă) şi afro-americană, cărora le corespunde un
anumit tip antropologic.39 Apartenenţa la una din rasele menţionate se constată la nivelul capului şi implicit al feţei,
iar acestea au caracter permanent, indiferent de zona geografică în care aceştia trăiesc. Între aceste grupe rasiale
există tipuri intermediare numite şi tipuri de tranziţie în cazul popoarelor constituite din indivizi aparţinând unor rase
diferite.
Ca atare, rezultă divizarea specie umane în rase, după cum urmează:40
A) - rasa europoidă (caucaziană);

B) - mongoloidă (galbenă);
C) - afro-americană (neagră).
A) Rasa europoidă (caucaziană).

Rasa europoidă prezintă o faţă cu trăsături bine conturate, nas îngust, piele de culoare deschisă şi, frecvent,
culoare deschisă a ochilor şi a părului. Teoriile rasiale au fost revizuite în mod corespunzător, iar organizaţiile
internaţionale au adoptat norma de egalitate absolută a oamenilor indiferent de rasă. Este numită rasa albă sau
leucodermă. Culoarea pielii prezintă variaţii de la alb (europenii nordici) spre uşor măsliniu pentru locuitorii din jurul
Mediteranei şi din Asia Mică. În general au talie înaltă, părul diferă de la blond la brun şi este moale, mătăsos. Ochii au
diverse nuanţe între albaştri, căprui, negri. Tipic europoizilor este nasul îngust. Deşi prezintă o mare diversitate
tipologică, în cadrul Europei distingem totuşi nordicii, mai înalţi, cu ochii albaştri, părul blond şi pielea albă, iar în
jumătatea sudică mediteraneenii, cu părul castaniu, ochii negri-căprui şi pielea uşor pigmentată.
Alţi reprezentanţi europoizi sunt cei din lumea arabă (marocani, egipteni, afgani, pakistanezi, iranieni) sau
populaţiile din jumătatea nordică a Indiei, fără a uita nici pe canadieni, americani sau australieni.41
38Observarea unei persoane în vederea reţinerii şi înregistrării semnalmentelor se va face, de regulă, din faţă, adică din plan frontal şi din profil.
Dacă este posibil, persoana este observată şi din spate. Pentru identificarea cu ajutorul metodei portretului vorbit, după redarea semnalmentelor
anatomice şi funcţionale ale persoanei, se vor descrie îmbrăcămintea şi obiectele aflate asupra ei.
39Panaitescu Viorel, Gănuţă Nicolae, Roşu Mariana, „Anatomia regională a feţei şi a gâtului”, Monografii medicale, Editura Medicală Naţională,
2002.
40Rasa umană, este definită ca fiind un grup subspecific distinct fenotipic sau geografic, constituit din indivizi care ocupă o regiune geografică
sau ecologică definită şi care prezintă caracteristici fenotipice şi frecvenţă de gene, prin care se disting de alte asemenea grupuri. Marea
majoritate, a oamenilor de ştiinţă consideră că există 3 rase umane principale şi anume: rasa europeană (caucaziană), rasa mongoloidă şi rasa
australo-negroidă. După alte părei ar fi 5 rase umane şi anume: rasa europoidă, rasa ecuatorială, rasa asiato-americană, rasa oceanică, rasa
amerindiană).
B) Rasa mongoloidă (galbenă);
Conform literaturii de specialitate, la început au fost recunoscute 3 mari rase: europoidă, mongoloidă şi
ecuatorială. Mai târziu, cea ecuatorială a cuprins la rândul ei rasa negroidă şi rasa australoidă. Toate au la bază genul
Homo sapiens sapiens, iar trăsăturile de diferenţiere sunt mult mai puţine decât trăsăturile comune ale acestor rase.
Dovadă, puternicul amestec (metisaj) al acestor rase cu constatarea că încrucişările de acest fel dau urmaşi fertili. Nu
se poate vorbi de o rasă pură. În realitate, nu există şi nu au existat rase pure. Toate aparţin unei singure specii: Homo
sapiens sapiens.
Rasa mongoloidă, este un termen întrebuinţat în unele sisteme de clasificare a oamenilor după tipul fizic.
Termenul mongoloid desemnează o grupă de oameni cu trăsături fizice întâlnite în Asia centrală şi face referire la
grupul etnic al mongolilor. Membrii rasei mongoloide împărtăşesc diverse trăsături fizice, cele mai des întâlnite fiind
pilozitatea redusă, părul negru şi drept, pliuri epicantice care dau ochiului un aspect oblic şi caracteristici cranio-faciale
specifice. Populaţii mari de oameni aparţinând rasei mongoloide se întâlnesc în principal pe continentul asiatic, în
special în părţile de nord, est şi sud-est. În America, populaţia indigenă, amerindiană, împărtăşeşte unele trăsături ale
rasei mongoloide, dar este considerată deseori o rasă aparte.42
C) Rasa afro-americană (neagră).
Este împărțită în două subramuri:
a) Rasa neagră, specifică zonei din deșertul Sahara din Africa, unde oamenii au pielea neagră
(melanodermă). Culoarea se datorează unui pigment din piele (melanina), care protejează corpul de radiaţiile
ultraviolete, mai puternice în această zonă caldă. Specialiștii presupun că, datorită condiţiilor de mediu diferite, au
apărut uşoare diferenţieri în rândul acestei rase. Negrii din zona pădurilor ecuatoriale (ex. pigmeii) sunt mai scunzi şi
nu depăşesc 1,40 m. Cei din zona de savană (ex. sudanezii) au statură atletică şi sunt mai înalţi. Ca trăsuturi comune
au părul scurt şi creț, nasul foarte lat, buzele groase, craniul alungit. Este rasa cu cea mai mare proporţie de populaţie
tânără de pe Glob. Iniţial s-au individualizat în nord-estul Africii, dar astăzi ocupă toată Africa cuprinsă la sud de
Deşertul Sahara.
b) Rasa afro-americană, sunt descendenţii populaţiei de origine africană aduse de negustorii de sclavi în
Statele Unite ale Americii între 1609 şi 1807. În 1860 trăiau 3,5 milioane de sclavi afroamericani.43 Cea mai mare
concentraţie de afroamericani se află în statele din sud. Aceștia, reprezintă cea mai mare minoritate rasială, spre
deosebire de spanioli şi latini, care sunt cea mai mare minoritate etnică. Istoric vorbind, orice persoană cu orice origine
din Africa sub-sahariană, chiar dacă acestea au fost în cea mai mare parte albă, au fost desemnate şi clasificate ca
"neagră", în conformitate cu "regula rasei". Astăzi, calificarea rasială depinde de autodescriere.44
42Idem pag. 399

43 Sclavia a fost abolită definitiv în urma Războiului Civil American (1861-1865). În anul 2000 în Statele Unite trăiau 34,6 milioane de afro-
americani, adică 12,3% din populaţia totală.
44Afro-americani formează cel mai mare subgrup, şi sunt în primul rând descendenţi ai africanilor care au fost înrobiţi în SUA între anii 1619 şi
1860 şi s-au emancipat în timpul Războiului Civil American în 1860. Datorită acestei istorii, originile a majorităţiii afro-americanilor de obicei, pot
fi găsite în anumite ţări africane. Africa deserveşte ca indicator general al originii geografice.
13. 5. DESCRIEREA SEMNALMENTELOR DUPĂ METODA PORTRETULUI VORBIT
În folosirea metodei portretului vorbit semnalmentele sunt clasificate astfel:
- semnalmente anatomice (statice);
- semnalmente funcţionale (dinamice);
- semne particulare;
- îmbrăcăminte şi obiecte portabile.
Totodată, împărțirea zonei feței se face împărțind fața în trei zone:
-zona frontață sau etajul frontal (superior);
-zona nazală sau etajul nazal (mijlociu);
-zona bucală sau etajul bucal (inferior).
Caracteristicile generale, acestea sunt reprezentate în general de semnalmentele anatomice (statice) care
pot fi observate pe fotografia persoanei şi anume:
- sexul; vârsta; rasa; forma capului şi a feţei; etajele feţei.
În ceea ce priveşte caracteristicile individuale, acestea se referă la semnele particulare, respectiv: cicatricele;
tatuajele; negii, aluniţele, petele şi depigmentările; ridurile; precum și anumite particularităţi ale reperelor anatomice
componente ale feţei.
SEMNALMENTELE ANATOMCE (STATICE)
13.5.1. Descrierea semnalmentelor anatomice (statice).
În categoria semnalmentelor anatomice (statice), conform literaturii de specialitate sunt incluse:
- sexul;
- vârsta;
- înălţimea;
- constituţia corpului.
Din punct de vedere criminalistics, atât sexul, cât şi vârsta persoanei au un rol deosebit în recunoaşterea şi
identificarea acesteia.
Sexul
La aprecierea acestuia avem (bărbat/femeie), unde se pot folosi trei modalităţi de stabilire a acestuia prin următoarele
modalități:
- observarea directă;
- determinarea sexului pe cale medico - legală;
- verificarea sexului cu ocazia luării măsurii reţinerii sau a arestării.
Vârsta
În practica judiciară, aprecierea vârstei unei persoane este făcută cu probabilitate. Aceasta deoarece vârsta este
influenţată de o serie de factori cum sunt: tipul constituţional, starea generală, condiţiile de muncă şi de locuit, felul
alimentaţiei, mediul de viaţă, clima. Ca atare, aceşti factori influenţează paralelismul care ar trebui să existe între vârsta unei
persoane şi înfăţişarea corespondentă a acesteia. Dacă analizăm din punct de vedere medico-legal, o apreciere a vârstei
poate fi apreciată şi din luarea în calcul a unor elemente, sunt: talia, perimetrul toracic, lungimea trunchiului, diametrul capului,
circumferinţa coapselor, dimensiunile bazinului, dezvoltarea pilozităţii la nivelul axilelor, regiunii genitale, buzei superioare,
bărbiei şi obrazului, ridurile, modificarea vocii, starea şi modificarea dentiţiei, pigmentarea regiunii perimamelonare, gradul
de pigmentare al organelor genitale externe, forţa musculară, dezvoltarea scheletului, dezvoltarea stratului adipos.
Conform specialiștilor în domeniu, vârsta nu poate fi apreciată cu exactitate, iar pentru stabilirea ei s-a recurs la
încadrarea acesteia din punc de vedere criminalistic între anumite limite după cum urmează: până la vârsta de 25 de ani vârsta
este apreciată cu o aproximaţie de 3 ani, de la 25 ani la 60 ani cu o aproximaţie de 5 ani, iar de la 60 de ani în sus cu o aproximaţie
de 10 ani.45
Înălţimea
Aprecierea înălţimii unei persoane va fi făcută în centimetri, iar când aceasta nu este posibilă datorită anumitor factori,
precizarea valorii se va face în termeni de: „foarte mic“, „mic“, „mijlociu“, „înalt“, şi „foarte înalt.“
Constituţia corpului (dezvoltarea corporală)
Este determinată de dezvoltarea scheletului, a musculaturii şi a ţesutului adipos al persoanei după cum urmează:
45 Ruiu Marin, Georgică Panfil “Tehnică criminalistică”, Ed. EstFalia, București 2007, pag. 318
- slabi (astenici), caracteristică persoanelor subdezvoltate;
- atletici, la persoanele unde dezvoltarea scheletului, musculaturii şi ţesutului adipos este normală;
- graşi (adipoși), care se caracterizează prin dezvoltarea exagerată a ţesutului.
13.5.2. Descrierea formei liniei de contur ale corpului şi capului figurii umane
Acestea se descriu după cum urmează:
Conturul corpului (spinării), depinde de forma coloanei vertebrale şi poate fi: drept; încovoiat; piept proeminent;
cocoşat.
Umerii, sunt descrişi după lăţime, cât şi după înclinaţie. Ca atare, sub aspectul lăţimii, umerii pot fi: înguşti; mijlocii; laţi,
iar față de înclinaţia lor, aceştia pot fi: drepţi; înclinaţi; coborâţi; asimetrici.
Membrele se descriu din punct de vedere al lungimii şi grosimii, la mâini fiind descrise şi degetele. Din punct de
vedere al lungimii, membrele pot fi: lungi; mijlocii; scurte. Privite din punct de vedere al grosimii, membrele superioare şi cele
inferioare pot fi încadrate în: groase; mijlocii; subţiri.
13.5.3. Descrierea detaliilor caracteristice ale figurii umane
Capul, este analizat și examinat din punct de vedere al formei liniilor sale de contur, atât din faţă, cât şi din profil. Forma
capului variază în raport cu gradul de dezvoltare şi cu formele oaselor.
În caz că este analizat/privit din faţă, capul poate fi descris în una din următoarele forme geometrice: pătrată,
dreptunghiulară, ovală, rotundă, triunghiulară sau rombică. Văzut din profil capul poate fi descris sub următoarele forme ale
liniei de contur: rotund, normal, alungit, ţuguiat şi plat cu occipital turtit sau bombat.
Detaliile caracteristice ale figurii umane, sunt examinate din faţă şi din profil și cuprinde conform literaturii de specialitate
trei zone, după cum urmează:
- zona frontală, cuprinsă între linia de inserţie a părului şi rădăcina nasului;
- zona nazală, cuprinsă între rădăcina nasului şi baza acestuia;
- zona bucală, cuprinsă între baza nasului şi vârful bărbiei.
Fruntea, se observă din faţă şi din profil, forma şi conturul fiind determinate de aspectul osului frontal, în special de
bosele frontale, arcadele şi zona dintre arcade. Fruntea, este delimitată totodată în partea superioară de linia de inserţie a
părului, iar în partea inferioară de baza arcadelor.
În descrierea frunții sunt avute în vedere următoarele particularități ale frunții: înălţimea; lăţimea; înclinarea;
proeminenţa arcadelor şi a boselor frontale. Acestea pot fi analizate și descrise fiecare în parte după cum urmează:
- pentru înălţimea frunţii se va lua în considerare zona cuprinsă între linia de inserţie a părului şi rădăcina nasului,
putând fi mare, mijlocie sau mică.
- lăţimea frunţii, se analizează privind persoana din față sau din profil, și în raport de această distanță fruntea poate fi:
lată, mijlocie sau îngustă.
- înclinarea frunţii, se determină examinând persoana din profil, în raport cu un plan vertical imaginar ce trece prin
rădăcina nasului și poate fi: oblică înapoi, dreaptă sau proeminentă.
Nasul, se examinează atât din faţă, cât şi din profil și pentru realizarea portretului vorbit pot fi analizate și descrise
următoarele:
- rădăcina nasului;
- linia conturului nasului;
- baza nasului;
- înălţimea şi lăţimea nasului;
- alte particularităţi.
Rădăcina nasului, se apreciază în raport cu aspectul profunzimii, potrivit acestui criteriu întâlnindu-se: rădăcină mare;
rădăcină mijlocie; rădăcină mică.
Linia conturului nasului, se observă din profil și începe de la scobitura rădăcinii nasului terminându-se la vârful
acestuia. Aceasta poate prezenta formele: rectilinie; concavă; convexă; acvilină;
Baza nasului, se descrie atât sub aspectul direcţiei, cât şi din cel al lăţimii acesteia, acest din urmă element fiind, de
fapt, lăţimea nasului şi poate fi: orizontală; ridicată; coborâtă.
Înălţimea şi lăţimea nasului, poate fi: mare, mijlocie, sau mică, se determină examinând persoana din profil, ea fiind
dată de linia verticală ce uneşte rădăcina nasului cu locul de întâlnire a bazei nasului şi cu şanţul naso-labial. Pentru lățimea
nasului, aceasta se apreciază privind persoana din faţă, de la o nară la alta, fiind: lată, mijlocie sau îngustă.
Celelalte particularităţi ale nasului sunt date de următoarele aspecte: nări depărtate; osul nazal zdrobit; vârful nasului
deviat stânga sau dreapta; nas în şa, nas cu vârful în formă de sferă sau cu vârful bilobat; vârful nasului turtit; nas cu nările lipite.
Profilul front-nazal şi profilul naso-bucal, prezentă una din următoarele forme:
- prognat, atunci când profilul este osos, dur, având gura proeminentă;
- ortognat, având o linie de profil ştearsă, fără ridicături osoase la nivelul nasului şi a gurii;
- retrognat, de regulă când oasele maxilarului inferior sunt retrase, iar profilul gurii formează o linie concavă.
Zona bucală, este considerată zona cuprinsă între şanţul subnazal și până la vârful bărbiei (osul mentonier), și este
descrisă după cum urmează:
- distanţa naso-labială;
- buzele şi proeminenţa acestora;
- mărimea, forma şi particularităţile gurii;
- dinţii;
- bărbia, particularităţile ei şi marginea inferioară a mandibulei.
Ochii, sprâncenele, pleoapele, genele, barba şi mustăţile
Ochii sunt amplasaţi în cavitatea orbitală. Descrierea ochiului ca și mărime, este apreciată în raport cu lungimea şi
lăţimea lui, după aceste criterii ochii putând fi mari, mijlocii ori mici. Totodată, aşezarea în orbită a globului ocular poate fi, după
caz, înfundată, normală, sau proeminentă.
De asemenea ochii pot din punct de vedere al culorii: negri, albaştri, căprui, verzi, galbeni, culoarea fiind observată pe
iris.46 La ochi sunt vizibile următoarele părți:
- pupila, este situată în centrul ochiului, fiind un orificiu, de regulă de culoare neagră;
- irisul, este constituit din banda colorată din jurul pupilei;
- albul ochiului sau sclerotica.
Sprâncenele şi pleoapele superioare.
Acestea, sunt părţi auxiliare ale ochilor, care se descriu din punct de vedere al amplasării, formei, direcţiei, dimensiunii
(lungime şi lăţime), nuanţei de culoare, precum şi al anumitor particularităţi, după cum urmează:
- după formă (contur), sprâncenele pot fi drepte (rectilinii), arcuite, unghiulare, neregulate;
- după amplasare avem: sprâncene reunite, apropiate sau coborâte;
- după direcţia sprâncenelor, avem: sprâncene oblice inferior/exterior și orizontale;
Ca și particularități ale acestora, pot fi specificate sprâncene rare, abundenţa sau lipsa sprâncenelor, faptul că sunt
rare. Pentru descrierea pleoapelor, acestea pot fi scurte, ori nu acoperă întregul ochi/pleoape superioare coborâte pe ochi.
Barba şi mustăţile, se descriu din punctul de vedere al mărimii, culorii şi al portului.
Părul, se descrie în funcție de caracteristicile sale, cuprinzând: linia de inserţie; lungimea; culoarea; desimea; portul.
La descrierea părului se descriu şi perciunii (favoriţii), care ca și descriere pot fi lungi, scurţi, tăiaţi oblic sau drept.
Chelia (calviția), este examinată și descrisă în raport cu partea capului unde este situată și poate fi:
-totală, în situaţia în care afectează întreaga zonă a capului;
- frontală, atunci când cuprinde regiunea dinspre frunte a capului;
- temporală, când este localizată pe părţile laterale ale capului;
- frontal-parietală, cuprinzând partea superioară a capului;
- occipitală, în cazul în care se găseşte spre ceafă;
Urechea, este alcătuită dintr-o serie de cartilagii, unde pavilionul extern al urechii se descrie după mărime, formă şi
poziţie faţă de corp. Ca și părți ale urechii, se descriu următoarele elemente: helixul; antehelixul; tragusul; antetragusul; lobul;
conca.
46Pot fi întâlniţi şi aşa numiţii „ochi ceacâri“, care conțin un ochi de o culoare şi celălalt de altă culoare.
SEMNALMENTELE FUNCȚIONALE (DIAMICE)
13.5.4. Descrierea semnalmentele funcţionale (dinamice)
Semnalmentele funcționale (dinamice), sunt acele caracteristici ale persoanei care apar cu prilejul executării
diferitelor mişcări, de genul mersului, gesticulaţiei, mimicii. Conform literaturii de specialitate, în cadrul semnalmentelor
funcționale sunt incluse:
- mersul;
- gesticulaţia;
- expresia fizionomiei;
- atitudinea;
- vocea şi vorbirea;
- unele obişnuinţe dobândite cu prilejul efectuării anumitor activităţi.
Mersul
Este o caracteristică importantă în descrierea unei persoane potrivit metodei portretului vorbit. În literatura de
specialitate, se cunoaște că, după o anumită perioadă de timp, mersul devine stereotip, persoana executându-l
instinctiv. Mersul este influențat de o multitudine de factori, care fac ca acesta să fie individualizat. Dintre factorii care
condiționează mersul enumerăm : înălţimea, greutatea corporală, precum și anumite boli, ori temperamentul persoanei.
În descrierea mersului unei persoane conform tehnicii criminalistice se vor avea în vedere următoarele aspecte:
- lungimea pasului: mare, mijlocie, mică;
- lăţimea pasului: mare, mijlocie ori mică;
- unghiul de mers: pozitiv sau negativ.
- linia de direcţie: dreaptă sau ondulată;
- poziţia corpului în mers: dreaptă, aplecată;
- poziţia capului în timpul mersului;
- simetria laterală, uniformitatea şi rapiditatea paşilor;
- oscilaţiile corpului, ondulaţiile bazinului, mişcările braţelor.47
Gesticulaţia
Este descrisă atât din punct de vedere al frecvenței, cât și al întinderii acesteia. Ca atare gesticulația poate fi:
gesticulaţie abundentă; gesticulaţie rară;gesticulaţie nulă.
Din punct e vedere al frecvenței gesticulația poate fi variată fiind întâlnită sub o diversitate de gesturi, dintre care
pot fi enumerate:
- încruntarea frunţii;
- mişcarea gâtului şi a capului;
- ridicarea frecventă a umerilor;
- clipirea repede şi deasă a pleoapelor;
- mobilitatea sprâncenelor, a comisurilor gurii şi a „mărului lui Adam“;
- aranjarea repetată a gulerului sau a cravatei;
- frecarea mâinilor, joaca cu degetele şi frecarea lor repetată;
- practicarea anumitor gesturi cum ar fi: scărpinatul, joaca cu părul scobitul în nas, ureche.48
Expresia fizonomiei
Este dată de trăsăturile unei anumite persoane la care găsim anumite manifestări (expresii) de comportament care o
caracterizează, cum ar fi: expresia feţei şi a ochilor; expresia buzelor.
Ca atare, expresia feţei şi a ochilor, poate fi: calmă; obosită; mirată; distrată; confuză; flegmatică; supărată;
obosită.
Totodată, expresia ochilor poate fi mobilă, tristă, fixă, iar expresia privirii putând avea și ea mai multe variații cum
ar fi: privire tandră; privire răutăcioasă (rea); privire furioasă (mânioasă); privire bănuitoare, neîncrezătoare; privire
mirată, întrebătoare, pătrunzătoare, fugitivă.49 De asemenea, expresia buzelor poate fi: normală (obişnuită); cu aspect
ironic; exprimând tristeţe.
47C. Dumitrescu, op. cit.,pag. 90.

48
Ruiu Marin, Georgică Panfil “Tehnică criminalistică”, Ed. EstFalia, București 2007, pag. 330
49C. Dumitrescu, op. cit., pag. 88.
Atitudinea
Se datorează stării de contracţie musculară ce are ca urmare o atitudine relaxată, mijlocie (obişnuită),
contractată (atitudine “militară”) sau rigidă. Dintre atitudinile specifice care caracterizează o persoană amintim: ţinuta
corpului, ţinuta capului, poziţia mâinilor în timpul mersului, staţionării sau vorbirii.
Ținuta corpului
Este determinată de starea de contractare a muşchilor în timpul mersului, de armonia mişcărilor, dar şi de
anumite maladii fizice sau psihice. Se deosebesc atitudini rigide (contractate), caracteristice pentru anumite profesii
(contabili, militari), atitudini relaxate (mobile, obişnuite), cât şi atitudini sportive, agresive, cochete, servile, etc. Ţinuta
corpului nu este un element stabilit definitiv la o persoană, ea putând fi uneori deghizată în funcţie de interesele
acesteia în anumite situaţii, dar, în acelaşi timp, unele aspecte de bază sunt păstrate ca deprinderi şi ele revin ca o
constantă în ţinuta corpului.
Ținuta capului
Este apreciată în cadrul ţinutei generale a corpului, dar şi ca element independent, atunci când sunt prezente
caracteristici proprii, specifice pentru o anumită persoană. Astfel, capul poate fi aplecat înainte, aplecat înapoi, ţinut
drept, aplecat spre stânga sau spre dreapta. În măsura în care aceste condiţii nu sunt întâmplătoare, ci constante în
dinamismul mişcărilor corpului, ele se reţin ca elemente caracteristice. Ţinuta capului poate fi determinată şi de anumite
boli sau poate fi cauzată de anumite accidente, cele mai frecvente manifestări fiind: tremurul capului, mişcarea capului
într-un anumit mod şi la diferite intervale de timp.50
Vocea şi vorbirea
La om, în special fiziologia laringelui și a zonei înconjurătoare a dat posibilitatea unei ample variabilități a
articulării sunetelor și vocii. Vocea la om se produce prin acțiunea (vibrația) celor două corzi vocale din laringe, în
cadrul spațiului înconjurător disponibil din zonă.51
Ca atare, vocea este caracteristică fiecărei persoane, putând fi recunoscută cu uşurinţă de membri de familie,
rude, prieteni, colegi de muncă. Vorbirea este de asemenea apreciată prin raportarea la anumite criterii cum sunt:
tonul, intensitatea şi timbrul vocii; rapiditatea vorbirii; sexul şi vârsta persoanei; defecte ale vorbirii. Totodată, legat de
voce se descrie şi vorbirea, iar la o persoană se pot distinge mai multe tipuri de vorbire:
- vorbire scurtă şi corectă;
- vorbire scurtă şi incorectă;
- vorbirea cu fraze lungi, confuze;
- vorbirea cu greşeli gramaticale;
- vorbirea cu utilizarea unor cuvinte obişnuite sau străine;
- vorbirea prin folosirea unor dialecte, subdialecte, graiuri;
- vorbirea prin utilizarea unor expresii literare.52
Unele obişnuinţe dobândite cu prilejul efectuării anumitor activităţi

Sunt acele obişnuinţe căpătate în timpul desfăşurării activităţilor de zi cu zi și constituie veritabile
semnalmente funcţionale. Dintre aceste obişnuinţe dobândite pot fi enumerate:
- felul de aprindere al chibritului;
- modul de a ţine ţigara (în mână sau în gură) în timpul fumatului;
- folosirea într-un mod specific a ţigaretului ori a pipei;
- poziţia mâinilor cu ocazia efectuării unor activităţi specifice profesiei sau meseriei;
- ţinuta vestimentară aleasă sau neglijentă.53
50 V. Bercheşan, M. Ruiu, op. cit., pag. 648

51Vibrația corzilor vocale poate fi influențaă în mod complex prin activarea mușchilor și țesuturilor din apropiere. Tonul de bază la bărbați este
în jur de 125 Hz, iar la femei în jur de 250 Hz (mai înalt). La copiii mici este în jur de 440 Hz. Octavele superioare, ca și parte componentă a
vocii naturale, ajung la frecvențe foarte înalte, de până la 12 kHz.
52 Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, pag. 178–185.
53 Emilian Stancu, op. cit., pag. 133.
13.5.5. Semnele particulare
Prin semne particulare, în sens criminalistic, se înţeleg anumite defecte de natură anatomică şi funcţională
ce ajută la identificarea unei persoane.54Tot din punct de vedere criminalistic, semnele particulare, se constitituie un
element prețios de identificare individuală a oricărei persoane sau cadavru, fiind datorate unor malformaţii congenitale,
ori acumulărilor sau deformărilor (cantitative ori calitative) sau lipsei anumitor organe din corpul omenesc.
Ca atare, semnele particulare constau în :
- prezența negilor, a petelor, semnelor din naștere ;
- existenţa cicatricelor;
- culoarea pielii;
- modificări în sistemul funcţional al unor organe;
- ridurile şi cutele feţei;
- tatuaje de mărimi și forme diferite;
- modificările pigmentare ale pielii;
- modificările structurale ale diferitelor părţi ale corpului omenesc ca urmare a practicării unor meserii.55
Prezența negilor, a petelor, semnelor din naștere, se va semnala prin indicarea dimensiunii, descrierii
acestora și poziției pe corp.56
Existenţa cicatricelor
Din punct de vedere medical cicatricea este un ţesut conjunctiv care uneşte buzele unei plăgi operatorii sau
traumatice, înlocuind, acolo unde este cazul, ţesutul pierdut.57
Din punct de vedere etiologic cicatricele pot fi:
- de natură chirurgicală; prin care se produce o cicatrice, vizibilă atât cu ochiul liber, cât şi la atingere;
- de natură traumatică, produse ca urmare a unor accidente, fizice, mecanice ori chimice sau provenind din anumite plăgi.
Descrierea acestora, se face după mărime, formă, culoare şi poziţie anatomică.
Culoarea pielii
În afara diferenţierii dintre rase, culoarea pielii (tenul), reprezintă şi un semn particular. Tenul se descrie după
culoare, dilataţia porilor şi diferite semne particulare, după cum urmează:
- după culoare, pielea este albă, roz, brună, neagră, galben-palidă, roşcată;
- dilataţia porilor poate fi mare, mijlocie sau mică.
La anumite persoane se pot observa pe piele prezenţa anumitor pete, aluniţe, negi ori a altor semne congenitale. Şi acestea
trebuie descrise sub aspectul formei, mărimii, culorii şi poziţiei lor anatomice.
Modificări în sistemul funcţional al unor organe
Aceste semne particulare pot fi cauzate de anumite modificări ce pot apărea în sistemul funcţional al
organismului unor persoane. Astfel de modificări pot fi de natură patologică, congenitală ori se pot datora altor cauze.
Printre cauzele de natură patologică, cea mai des întâlnită este paralizia facială care poate determina căderea comisului gurii
pe partea afectată. Tot astfel, sifilisul terţiar poate fi cauza apariţiei dinţilor zimţaţi (crenelaţi).58
Malformaţiile congenitale pot conduce la apariţia unor semne particulare, cum ar fi:
- modificări ale coloanei vertebrale, fie a convexităţii, fie a concavităţii în plan vertical;
- picior plat (platfus);
- deschiderea naturală a vălului palatin.
Ridurile şi cutele feţei
Se descriu după formă şi adâncime. Cea mai mare valoare de identificare o au ridurile din zona frontală şi cele din
zona orbitală, acestea prezentând cele mai multe particularităţi sub aspectul conturului, numărului şi adâncimii, astfel:
- după contur , ridurile frontale sunt : drepte, arcuite sau sinusoidale ;
- ridurile orbitale se descriu după formă, poziţie şi adâncime.
54 C. Dumitrescu, Curs de tehnică criminalistică, vol. II, Academia de Poliţie „A.I. Cuza“, Bucureşti, 1983, pag.133.
55
Emilian Stancu, op. cit., pag. 182.
56
Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 182
57
Din latinescul „cicatrix“, care înseamnă „semn“, „urmă“.
58 Vezi C. Dumitrescu, op. cit., pag. 134
Tatuajul
De origine foarte veche, tatuajul este definit ca o practică ce constă în imprimarea pe pielea corpului a unor ornamente
şi desene care nu se pot şterge.
Din punct de vedere etiologic, tatuajele pot fi clasificate în două categorii, respectiv:
Tatuajele involuntare:
Acest gen de tatuaje se subdivid, la rândul lor, în:
- tatuaje accidentale – profesionale –, reprezentate de încrustaţiile de pulbere în epidermă;
- tatuaje medicale, constând în coloraţie închisă a pielii în locurile în care au fost aplicate anumite substanţe
vezicante;
- tatuaje datorate pătrunderii glonţului în corpul uman.
Tatuajele voluntare:
Acestea tatuaje furnizează mai multe informaţii privitoare la mediul de unde provine persoana, profesia, moralitatea,
obiceiurile sau trecutul acesteia și poate fi:
- profesional, conţinând figuri ori inscripţii specifice unei meserii;
- fantezist, întâlnit îndeosebi la alienaţii mintal, având figuri din regnul vegetal sau animal;
- criminal, cuprinzând obiecte ori scene de crime;
- mistic, embleme şi simboluri religioase;
- erotic, concretizat în inscripţii ori figuri obscene;
- afectiv, reprezentat prin simboluri ale dragostei, bucuriei, mâniei;
- homosexual, reprezentând scene de lesbianism.59
Descrierea oricărui tatuaj trebuie să se refere la culoare, simbolul, inscripţia ori desenul reprezentat, zona în care este
aplicat, precum şi la eventualele litere sau cifre pe care le conţine.
Modificările pigmentare ale pielii
Aspectele pielii îşi au stadiile proprii de dezvoltare, în raport de culoare, elasticitate, pigmentare. De exemplu,
culoarea roză a pielii devine palidă cu înaintarea în vârstă, virând spre galben-cafeniu după 50 de ani. Aceasta priveşte
îndeosebi persoanele expuse acţiunii factorilor de mediu, cu predilecţie a celor din mediul rural. Pe măsura înaintării în vârstă
scade elasticitatea pielii, manifestându-se treptat printr-o uşoară cheratinizare a pielii de pe mâini, apoi prin pigmentare
galben-brună şi în cele din urmă prin încreţire.60 Petele păroase, cele mai multe de origine congenitală, prezintă, de
asemenea, o deosebită importanţă în identificare. La descrierea acestora trebuie precizat cu exactitate locul unde se
găsesc, precum şi, dacă este posibil, se va indica şi distanţa faţă de organul sau detaliul cel mai apropiat.
Modificări structurale ale diferitelor părţi ale corpului omenesc ca urmare a practicării unor meserii.
Datorită practicării unor meserii, pot apărea anumite modificări structurale ale diferitelor părţi ale corpului, după cum
urmează:
- cizmarii prezintă bătături la mână, din cauza ţinerii cuţitului şi deasupra genunchiului, datorate loviturilor de
ciocan;
- muncitorii care lucrează cu substanţe chimice pot prezenta eczeme caracteristice, dermatoze ori o colorație
specifică a unghiilor de regulă de culoare brună;
- la fierari, datorită ţinerii ciocanului, se observă o întărire a podului palmei la nivelul bazei degetelor;
- parchetarii şi plăpumarii prezintă bătături în zona genunchiului, respectiv îngroşări în dreptul gleznelor;
- croitorii şi frizerii au bătături şi înţepături la nivelul degetelor, acestea datorându-se manipulării acelor de cusut şi
a foarfecelor;61
- pietrarii şi persoanele care lucrează în industria metalurgică prezintă foarte mici tăieturi pe cornee, fapt datorat
proiectării particulelor de piatră sau metal;
- muncitorii care manipulează substanţe pulverulente, minerale sau minereuri prezintă pe mâini şi pe faţă încrustaţii
cu praf.62
59 C. Dumitrescu, Curs de tehnică criminalistică, vol. II, Academia de poliţie „A.I. Cuza“, Bucureşti, 1975, pag. 97.
60 M. Kernbach, Medicina judiciară, Ed. Medicală, Bucureşti, 1958, pag. 749.
61 C. Dumirescu, op. cit., pag. 135.
62 M. Minovici, op. cit., pag. 1030–1031.
13.5.6. Articolele de îmbrăcăminte și accesoriile
Îmbrăcămintea, presupune acele obiecte folosite pentru acoperirea capului (pălării, căciuli, şepci, baticuri,
basmale, eşarfe), pentru îmbrăcat (costume, paltoane, pardesiuri, pulovere, fuste, etc.) şi pentru încălţat (pantofi,
sandale, ghete, cizme, etc.).63
Totodată, îmbrăcămintea şi obiectele portabile nu prezintă întotdeauna caracteristici constante.
Întrucât ele pot fi înlocuite sau modificate, valoarea lor de identificare trebuie privită totuşi cu rezerve. Asupra
persoanelor se pot afla şi alte obiecte portabile, cum sunt: pachete, cărţi, reviste, ziare, serviete, poşete, inele, brăţări,
ceasuri, umbrele. Descrierea îmbrăcămintei şi a obiectelor portabile trebuie să vizeze: denumirea obiectului, culoarea,
gradul de uzură, materialul din care este confecţionat, dar şi alte caracteristici, cum ar fi croiala costumului sau
paltonului, forma pălăriei, felul tălpii la încălţăminte, monogramele de pe bijuterii, etc. Îmbrăcămintea poate duce la
identificarea unei persoane nu numai prin caracteristicile sale, ci şi prin indiciile pe care le oferă despre profesia
persoanei (uniforma de soldat, îmbrăcămintea preoţească), despre starea materială şi originea socială (modestă,
săracă, avută), poate trăda mentalitatea, gradul de civilizaţie. La săvârșirea infracțiunilor, suspecții pentru a nu fi
recunoscuți (de martori oculari/camere de supraveghere), se deghizează.
Ca și mijloace de de deghizare sunt folosite de regulă:
- travestire (prezentarea sub înfăţişarea sexului opus);
- portul de peruci, bărbi, mustăţi false, machiajul feţei;
- vopsirea feţei cu permanganat de potasiu pentru a părea arsă de soare;
- reducerea părţii vizibile a feţei prin folosirea de accesorii specifice;
- intervenţii chirurgicale asupra unor elemente ale feţei, etc.
Intervenţiile chirurgical-plastice pot da naştere, prin modificarea unor detalii, la greutăţi destul de mari în
identificarea după semnalmente. Aceasta însă poate fi realizată dacă se observă urmele lăsate de intervenţia
chirurgicală, manifestate prin existenţa unei cicatrice liniare, chiar dacă s-a folosit pentru camuflarea ei un rid sau o
cută naturală a pielii.64
13.6. METODE ŞI MIJLOACE TEHNICE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI DUPĂ SEMNALMENTE.

13.7. Schița de portret-portretul schiţat
Această metodă constă în schiţarea portretului persoanei ce urmează a fi identificată, pornind de la declaraţiile
martorilor sau ale victimei, de către persoane ce posedă cunoştinţe şi aptitudini de desenator corespunzătoare
(criminalistul, atunci când dispune de asemenea calităţi, sau se apelează la serviciile unui grafician, pictor). Mai este
cunoscut sub forma de ,,schiţa de portret” fiind considerat a fi cel mai vechi dintre mijloacele utilizate la realizarea
portretului vorbit. După realizare, schiţa realizată trebuie prezentată persoanelor ce au descris semnalmentele
exterioare, în raport cu observaţiile acestora, urmând a fi făcute retuşurile necesare, portretul schiţat putând fi folosit
ulterior atât pentru urmărirea, cât şi pentru identificarea persoanei în cauză.
Calitatea portretului schiţat prezintă o dublă condiţionare, şi anume: îndemânarea executantului şi susţinerile
martorilor sau victimei. Realizarea unei schiţe de portret apte pentru identificare presupune cunoştinţe şi aptitudini de
desenator din partea executantului, astfel încât să redea cât mai exact elementele caracteristice ale persoanei care
interesează. În acelaşi timp, însă, această metodă prezintă neajunsuri determinate de modul în care o persoană
apreciază sau descrie semnalmentele exterioare. În practica criminalistică de realizare a fotografiei schiță a
suspectului, pot apărea împrejurări în care persoana de identificat a fost percepută în condiţii aparent bune, dar, fie
datorită momentului îndepărtat în care se face ascultarea, fie posibilităţilor reduse de descriere de către martor,
determinate mai ales de gradul de instruire şi inteligenţă, de vârstă, de profesiune, este aproape imposibil să se
realizeze un portret vorbit utilizabil la identificare.
63 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., pag. 106

64
Idem op. cit., pag. 107
Identificare realizată pe baza portretului robot65
Pentru a rezolva acest împediment, se pot pune la dispoziţia martorilor sau victimelor seturi de fotografii ale
unor infractori cunoscuţi din care sunt selectate, în vederea desenării lui, trăsăturile presupuse că au fost văzute la
făptuitor. Deşi dă rezultate notabile, acest procedeu se aplică mai rar în practică datorită numărului insuficient de
desenatori de care dispun organele de urmărire penală în prezent.
13.8. Portretul robot computerizat
Presupune, utilizarea unor aplicații computerizate pentru a obține, pe baza descrierii făcute de persoana care
a perceput trăsăturile faciale ale unei persoane, a unei imagini cât mai apropiate de cea a persoanei percepute. 66
Pentru realizarea acestor obiective, specialiştii au recurs la tehnici de calcul electronic pentru compunerea diverselor
elemente ale figurii umane, coroborarea acestora cu alte date stocate în memoria calculatorului privitoare la persoane
care au săvârşit infracţiuni sau care sunt suspecte, dispărute sau date în urmărire. Aceste tehnici de calcul sunt
completate cu sisteme de procesare a imaginilor, respectiv cu tehnici de realizare a fotografiei digitale.
În prezent sunt utilizate mai multe tehnici de calcul, pe plan internațional cele mai cunoscute fiind proiectul
Sigma, sistemul “MACINTOSH PLUS”, sistemul IBM, iar pe plan național în prezent este folosită aplicația E-FIT, care
este instalată pe stațiile de lucru ale bazei de date IMAGETRAK. Aceste tehnici de calcul permit alcătuirea de portrete
robot ale persoanelor suspecte îndeosebi pe baza unor fotografii efectuate la perioade îndepărtate de timp faţă de
momentul identificării. În realizarea portretului robot se parcurg mai multe etape.
Pe baza descrierilor făcute de persoana care a perceput fizionomia individului căutat, respectând regulile
tacticii criminalistice specifice ascultării martorului ori persoanei vătămate, se selectează din bara de comenzi opţiunea
fişier nou şi se trece la alcătuirea portretului robot. Softul permite dimensionarea, poziţionarea (sus-jos, stânga-
dreapta), rotirea, fiecărui element facial în parte precum şi a accesoriilor şi articolelor de vestimentaţie.
65
Video Enhancement of Facial Images By: Barbara A. Martin Bailey.
Portret robot obţinut folosind diverse elementele faciale şi vestimentare
Portretul robot realizat, se înregistrează în baza de date ca persoană nouă (nume, prenume), cu datele
antropometrice probabile furnizate de victimă sau martor, fără introducerea altor date, apoi se efectuează compararea
cu şirul de suspecţi după căutarea în baza de date a sistemului de recunoaştere facială şi se verifică asemănările după
imaginile din lista de suspecţi elaborată de soft-ul sistemului. Portretul obţinut electronic poate fi „retuşat” sau modificat
foarte uşor tot cu ajutorul calculatorului, pe baza indicaţiilor primite de la operator. Imaginea finală se transpune şi se
multiplică cu ajutorul imprimantei.67 Atunci când portretul robot nu se potriveşte cu fotografiile din lista de suspecţi,
rezultatul comparării şi portretul robot va fi tipărit sub formă de poster urmărit, care poate fi dat spre vizualizare în
mass-media.
13.9. Expertiza fotografiei de portret, procedee de realizare și ilustrare a acesteia.

13.9.1. Expertiza fotografiei de portret
Fundamentul ştiinţific al expertizei de portret, constă în faptul că fiecare om prezintă o individualitate certă,
invariabilă şi obiectivă, care acumulează în timp mutaţii de ordin fiziologic inerente dezvoltării biologice, precum şi
unele modificări datorate unor maladii, intervenţii chirurgicale, accidentale etc. Metoda portretului vorbit poate fi folosită
şi în vederea identificării persoanelor după trăsăturile exterioare redate în fotografii. Examinarea lor comparativă
permite să se stabilească dacă două sau mai multe fotografii reprezintă imaginea uneia şi aceleiaşi persoane ori a
două persoane diferite. Fotografiile se aduc la aceeaşi scară prin reproducere şi poziţionare luându-se ca elemente de reper
distanţa dintre pupila ochilor, distanţa de la baza nasului până la vârful bărbiei, lăţimea şi înălţimea frunţii etc.68
Obiectivul principal al expertizei îl constituie identificarea persoanei sau a cadavrului cu identitate necunoscută prin
compararea imaginilor ce ilustrează detaliile figurii umane. Totodată, acest tip de expertiză are aplicabilitate în stabilirea
veridicității exprimate de prezența unor imagini neconcordante de pe unele acte de identitate.69 Ca atare, identificarea
criminalistică constă în stabilirea, prin mijloace tehnico-ştiinţifice, a identităţii unei fiinţe sau a unui obiect ce are legătură
cu fapta cercetată, în scopul obţinerii de probe care să dovedească existenţa infracţiunii sau vinovăţiei.70 În procesul
identificării prin expertiza fotografiei de portret se analizează atât caracteristicile generale (sexul, vârsta, forma capului
şi a feţei, dimensiunile, amplasarea şi culoarea elementelor componente ale feţei), cât şi caracteristicile individuale,
adică semnele particulare (cicatrice, pete, negi, aluniţe, riduri, tatuaje). Examinarea şi compararea trăsăturilor
exterioare reproduse în fotografii permit expertului sau specialistului criminalist să stabilească dacă două sau mai multe
fotografii reprezintă imaginea uneia şi aceleiaşi persoane sau a două persoane diferite, precum şi dacă fotografia unui
cadavru se referă sau nu la o anumită persoană. Expertiza fotografiei de portret, se face cu respectarea următoarelor
reguli:
67
68
Gheorghe Popa, C-tin Drăghici, op. cit pag. 118
69
70Ionescu Lucian, Sandu Dumitru, „Identificarea criminalistică”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990.
- aprecierea trăsăturilor exterioare se va face în raport de particularităţile redării prin fotografiere a acestora,
de frecvenţa şi stabilitatea lor, punându-se accent pe acelea care nu suferă modificări prea mari, respectiv elementele
legate de sistemul osos sau cartilaginos;
- fotografiile supuse examenului comparativ trebuie aduse la aceeaşi scară;
- dacă fotografiile ce stau la baza examinărilor au fost făcute la intervale de timp ce depăşesc 4,5 ani, este
necesar să se aibă în vedere posibilitatea modificării trăsăturilor exterioare ca urmare a influenţei vârstei, a unor boli,
a proceselor de îngrăşare sau slăbire, etc.
În efectuarea expertizei de portret o problemă importantă rămâne totuşi calitatea fotografiilor sau imaginilor
puse la dispoziţie într-o anumită cauză. În general această calitate scăzută rezidă din mai multe cauze precum:
- poziţia subiectului în momentul fotografierii sau filmării;
- distanţa şi unghiul de la care s-a efectuat fotografierea sau filmarea;
- distanţa focală a aparatelor de fotografiat sau de filmat utilizate;
- posibilităţile tehnice ale echipamentului cu care s-a efectuat fotografierea subiectului sau s-a preluat
imaginea acestuia;
- rezoluţia;
- condiţiile de luminare şi de spaţiu.
Identificarea se materializează printr-un raport de expertiză de portret, în care vor fi examinate comparativ
atât imaginea în litigiu a persoanei cu identitate necunoscută cât şi imaginea modelului de comparaţie a persoanei cu
identitate cunoscută, prin confruntare, stabilirea continuităţii liniare, folosirea caroiajului, măsurarea valorilor unghiulare
sau proiecţia punctelor comune, procedee ce vor fi aprofundate în cadrul modulului privind expertizele criminalistice
clasice. Ca și modalități de ilustrare a comparațiilor cu ajutorul programului Lucia Forensic, acesta permite ilustrarea
rezultatelor comparațiilor prin diferite modalități: justapunere verticală, justapunere orizontală, suprapunere prin
transparență, intercalare, roșu/verde (bicolor) și suprapunere prin transparență.
13.9.2. Alte procedee de realizare a examinării comparative.

Examinarea comparativă mai poate fi realizată prin mai multe procedee, astfel:
- Metoda caroiajului;
- Măsurarea valorilor unghiulare;
- Compararea prin confruntare;
- Stabilirea continuităţii liniare;
- Proiecţia punctelor comune.
a) Metoda caroiajului.
Acest procedeu constă în aplicarea unei reţele de linii paralele şi echidistante orizontale şi verticale marcate
cu litere (plasate orizontal) şi cifre (plasate vertical), pe cele două fotografii. Se trasează mai întâi axele de coordonate,
în plan vertical axa trece prin comisul drept al gurii şi comisul interior al ochiului drept, iar axa din planul orizontal prin
pleoapa inferioară de la ambii ochi. Paralel cu aceste două axe se trasează drepte la distanţe de 4 mm care acoperă
toată porţiunea fotografiei.
Ambele fotografii fiind la acceaşi scară s-a obţinut acelaşi număr de drepte atât în plan vertical cât şi în plan
orizontal. Se stabileşte apoi poziţia a patru elemente diferite de pe fotografii astfel:
Metoda caroiajului71
-comisul interior al ochiului drept se găseşte în careul j-16;

-începutul sprâncenei drepte în partea exterioară se află în careul f-16;
-aripa dreaptă a nasului se află în careul p-21;
-comisul drept al gurii se află în careul r-26;
b) Măsurarea valorilor unghiulare
Acest procedeu constă în alegerea unuia sau mai multor elemente fixe ale figurii din care se trasează linii
tangente la extremităţile altor elemente, formându-se astfel unghiuri, determinate de forma, mărimea şi poziţia detaliilor
figurii.
Pentru folosirea acestei metode se aleg mai întâi câteva detalii caracteristice de pe ambele fotografii, astfel:
a) comisul drept al gurii;
b) helixul inferior al urechii stângi
c) comisul interior al ochiului drept;
d) comisul exterior al ochiului drept;
e) comisul interior al ochiului stâng;
Măsurarea valorilor unghiulare72
71Practică judiciară-IGPR Institutul Național de Criminalistică

72 Idem
Se trasează drepte de la primul punct la toate celelalte puncte, formându-se trei unghiuri alfa, beta, gama,
fiecare având câte o valoare egală:
<1= 52o <1=52o
<2= 30 o <2=30o
<3= 18 o <3=18o
c) Compararea prin confruntare
Compararea prin confruntarea trăsăturilor, este un procedeu mai simplu constituind etapa iniţială în
efectuarea examenului comparativ şi constă în aşezarea celor două fotografii (cea a persoanei necunoscute în stânga,
iar a celei cunoscute în dreapta), după care se caută elementele comune care trebuie să coincidă sub aspectul formei,
mărimii, poziţiei, cât şi a semnelor particulare, când cele două imagini reprezintă persoane diferite. Cele mai des folosite
sunt elementele referitoare la:
- distanţa între pupile
- distanţa între iris şi vârful nasului
- distanţa între nas şi vârful bărbiei
- lungimea lobului urechii şi depărtarea de faţă
- aluniţe, cicatrice.
Elementele descoperite (asemănările şi deosebirile) vor fi reţinute şi descrise în raportul de expertiză, şi în
funcţie de concluzia la care se ajunge, să se marcheze aceste elemente pe ambele fotografii.
d) Stabilirea continuităţii liniare
Pentru stabilirea continuităţii liniare se procedează mai întâi la stabilirea unor puncte comune pe cele două
fotografii (care sunt la aceaşi scară), apoi se trasează cu creionul pe fotografii unind aceste puncte, după care se
decupează prin tăiere cu foarfeca porţiunea cuprinsă între puncte. Aceste porţiuni decupate au fost inversate astfel:
cea decupată de la foto 1 se lipeşte la foto 2 şi invers, stabilind în felul acesta o continiutate liniară la ambele fotografii.
e) Proiecţia punctelor comune
Proiectarea punctelor comune, presupune ca cele două fotografii care se compară să fie realizate la scări
diferite, dar imaginile să fie realizate în acelaşi plan (din faţă).
Imaginea mai mare se lipeşte în partea de jos a unei coli de hârtie, iar imaginea mai mică deasupra acesteia.
Se alege apoi un punct superior din care se trasează o axă ce trece prin vârful nasului şi rădăcina acestuia. În continuare se
caută puncte comune, bine conturate în cele două fotografii, cum ar fi: comisurile ochilor, ale gurii, nările, helixul superior al
urechilor, etc. Se unesc elementele de acelaşi fel din cele două fotografii şi se apreciază că cele două imagini reprezintă una
şi aceeaşi persoană când liniile trasate se proiectează într-un singur punct sau în puncte foarte apropiate73.
73Ionescu Lucian, Sandu Dumitru, „Identificarea criminalistică”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990.
13.9.3. Formularea concluziilor:
-cert-pozitivă: „Imaginea din fotografia în litigiu îl reprezintă pe numitul…”;
-cert-negativă: „Imaginea din fotografia în litigiu nu îl reprezintă pe numitul…”;
-de probabilitate: „Imaginea din fotografia în litigiu îl reprezintă probabil pe numitul…”;
-de imposibilitate:„Nu se poate stabili pe cine reprezintă imaginea din fotografia în litigiu”.74
13.10. Identificarea antropologică.

Identificarea unei persoane din care nu a mai rămas decât scheletul sau a părților din cadavru ori care au fost
distruse în mare parte fie de făptuitor, fie de factorii conjuncturali (factori de mediu, lucrări agricole, de construcţii,
animale sălbatice), cade în sarcina antropologului şi odontologului criminalist.75 Pentru a reuşi identificarea unui astfel
de cadavru, antropologul trebuie să reconstituie părţile componente ale acestuia, să reasambleze scheletul pentru a
se putea lucra în condiţii optime în vederea stabilirii identităţii.
Măsurătorile antropologice alcătuiesc antopometria, iar principalele obiective ale antopometriei sunt:
examinarea diferențelor dintre rase, investigarea diferențelor etnice și geografice ale populației, aplicații în medicina
legală, interpretarea fosilelor.76
Practica medicală antropologică a demonstrat că fiecare caz prezintă un specific determinat de faptul că
adeseori nu se dispune de toate oasele sau cele existente sunt fragmentate. Examinarea osteologică permite obţinerea
informaţiilor privitoare la rasă, sex, vârstă, talie, în prezenţa unor caracteristici rezultate din lucrări dentare sau alte
semne particulare ale oaselor, prin compararea cu radiografii anterioare se poate ajunge chiar la o identificare
individuală. Examenul extern al cadavrului constă în studierea complexă a oaselor (schelet, fragmente izolate), studiu
ce se poate face atât asupra scheletului, cât şi prin autopsie asupra cadavrului care mai are părţi moi.
În aceste cazuri materialul original este scheletul, dar pot fi prezente şi ţesuturile moi, atunci când cadavrul a
fost ars, este parţial descompus sau imersat în apă. Dacă mai persistă o parte dintre ţesuturile moi, acestea sunt
importante pentru furnizarea de informaţii privind structura şi forma feţei persoanei respective, ulterior fiind analizate şi
fotografiate în vederea identificării persoanei în cauză.77 Ca și obiective ale identificării antropologice pot fi enumerate:
- determinarea rasei/determinarea originii umane;
- determinarea sexului şi taliei;
- stabilirea vârstei;
- determinarea caracterelor osoase individuale;
- diagnosticarea leziunilor traumatice;
- timpul scurs de la înhumare sau deces;
- determinarea vechimii osului;
Examinarea antropologică în vederea identificării se face printr-un studiu amănunţit al caracteristicilor
somatice şi fizionomice, descriiindu-se forma feţei, bărbiei, nasului, urechilor, pigmentaţia. Există măsurători ale unor
parametrii bine stabiliţi, metodele senzorial-subiective fiind astăzi înlocuite prin prelucrare matematică.
Metoda antropologică este importantă, fiind uneori singura metodă care poate fi folosită atunci când suntem
în prezenţa unor fragmente de oase sau părţi din schelet fără craniu.78 Identificarea antropologică se efectuează cu
succes și în cazul examinării sistemului dentar, precum şi a lucrărilor stomatologice.
Această modalitate de identificare este deosebit de valoroasă datorită unor elemente specifice de
individualizare pe care le prezintă, în mod natural, dantura unei persoane. La aceste particularităţi, trebuie adăugate
şi intervenţiile medicale efectuate pentru întreţinerea sau înlocuirea dinţilor. Practica demonstrează că, în situaţii
deosebite (catastrofe, incendii, explozii, accidente, distrugerea premeditată a corpului victimei prin diverse modalităţi),
printre foarte puţinele elemente care mai pot oferi date cu privire la persoane, mergându-se până la identificare, sunt
cele ale sistemului dentar.79

75 Gheorghe Popa op. cit. pag. 357
76
Horațiu Dinu Drăgănescu, Aurelian Bădulescu “Reconstrucția facială 3D, modelajul sculptural în criminalistică,” Ed. Asociației Criminaliștilor
din Romania, București 2013, op. cit. pag. 45
77 Idem
78 E. Gacea, C. Dumitrescu, Elemente de antropologie judiciară, Editura M.I. pag. 145.
79Emilian Stancu, Olteanu Gabriel, “Criminalistică” partea I-a.pdf, pag. 44
Identificarea antropologică se poate aplica în următoarele situații:
- cadavre sau resturi de schelet descoperite în spaţii deschise, mult deteriorate de factori de mediu esterni.
- cadavre sau resturi de cadavre descoperite la cercetarea la faţa locului în cazul catastrofelor (combinate cu
analiza ADN).
- cadavre întregi, înhumate în gropi individuale sau comune;
Etapele examinării sunt:
- examen macroscopic preliminar;
- prepararea pieselor oaselor;
- examen radiologic;
- măsurători antropometrice.80
Fiabilitatea acestei metode este relevată de următoarele elemente:
-țesuturile dure, în special oasele şi dinţii, dar şi părul, îşi păstrează timp îndelungat caracterele morfologice,
dimensiunile şi particularităţile;
- există caractere distincte pentru oasele aceluiaşi schelet, în ceea ce priveşte specia, sexul, talia, vârsta,
precum şi unele particularităţi patologice;
- fiecare schelet are caractere distincte.
13.11. Reconstrucția facială
Reconstrucția facială, reprezintă o ramură a artei criminalistice care alături de îmbătrânirea facială și portretul
robot reunesc domeniul criminalisticii. Este o metodă științifică care s-a format din îngemănarea științei cu arta plastică.
Ca atare, reconstrucția facială poate fi definită ca fiind o metodă a criminalisticii, de identificare a persoanei
prin tehnica reconstruirii fizionomiei persoanei, pornind de la forma și particularitățile elementelor anatomice ale
craniului.
Conform literaturii de specialitate, arta criminalistică se împarte în trei domenii și anume: portretul robot,
reconstrucția facială și îmbătrânirea facială. Ca subramuri, se pot enumera portretul postmortem și exploatarea
fotografiilor și a videofilmărilor. Toate aceste ramuri ale artei criminalistice se pot aborda din perspectivă grafică,
sculpturală și digitală.
Reconstrucția facială, poate fi revendicată și de antropologie ori medicină legală, deoarece datele care stau
la baza reconstrucției faciale sunt pur științifice. În cazul realizării portretelor sculpturale, din arta plastică se împrumută
anumite discipline artistice cum ar fi: anatomia artistică, morfologia artistică, tehnica modelajului și expresia. Acest
procedeu, este folosit și de serviciile criminalistice din multe state ale lumii, dar și de universități sau muzee.81
Reconstructia faciala se aplică doar pentru identificarea cadavrelor cu identitate necunoscuta în cazul în care
nu exista alte probe, adică atunci când nu i se pot lua amprente si nici nu i se poate compara ADN-ul cu al altei
persoane. Este un proces prin care chipul victimei este refăcut remodelându-i, cu ajutorul argilei, trăsaturile pe craniul
scheletizat. În vederea identificării victimei al cărei chip a fost refăcut (reconstruit), de regulă poliția publică fața
reconstruită în mass-media.82 Reconstrucția facială completă a unui craniu se face de către specialist în circa două
luni, lucrându-se pe craniul original sau pe duplicat.
La reconstrucţie se folosesc 34 de puncte antropometrice, precum şi măsurători efectuate cu şublerul pentru
a se determina grosimea ţesutului adipos muscular, deoarece persoana putea să fie slabă (astenică), sau grasă
(adipoasă). Reconstrucţia facială se utilizează de peste un secol, cea în 2D (bidimensională) constând în desenarea
feţei pe o fotografie a craniului, la care au fost aplicate distanţiere pentru evidenţierea grosimii ţesuturilor pericraniene.
Specialiştii spun că această metodă necesită abilităţi artistice deosebite. Astfel, cele mai potrivite persoane pentru a
realiza reconstrucţia facială 2D sunt artiştii plastici şi portretiştii.
80Identificarea după resturile osoase face obiectul expertizei urmelor osteologice, specifică unui domeniu denumit în literatura medico-legală
osteoantropometrie. Această identificare trebuie interpretată într-un sens larg, întrucât, până astăzi, nu era posibilă o identificare ca atare, în
sensul stabilirii persoanei căreia i-au aparţinut resturile osoase, exceptând situaţia în care este descoperit craniul. Astăzi, însă, printr-o expertiză
genetică se poate determina A.D.N.-ul mitocondrial, profilul acestuia servind la identificare (A se vedea E, Stancu, Olteanu G, Criminalistică pdf).
81Horațiu Dinu Drăgănescu, Aurelian Bădulescu “Reconstrucția facială 3D, modelajul sculptural în criminalistică,” Ed. Asociației Criminaliștilor
din Romania, București 2013, pag. 10-11

82Reconstrucţia facială realizată pe scheletul craniului însoţită de o publicitate intensă, cu prezentarea fotografiilor reconstrucţiei în mass
media, poate duce la o recunoaştere de către o persoană din populaţie care a cunoscut individul prezentat, putând conduce la o identificare.
Reconstrucție facială după craniu/bărbat83
În cazul reconstrucției tridimensionale (3D), numită și metoda Manchester, literatura de specialitate arată că
primul pionier al acestei metode sculpturale a fost antropologul rus Gherasimov.84 Metoda Gherasimov implică două
faze şi anume:
- reproducerea craniului;
- modelarea măştii faciale.
Pentru început, se reconstruiesc muşchii masticatori şi muşchii gâtului. Apoi detaliile formei nasului pot fi
reconstituite din forma şi mărimea oaselor nazale, precum şi din forma fosei nazale şi a maxilei. De asemenea a
determinat forma gurii din poziţia şi forma dinţilor şi a oaselor maxilare, poziţia ochilor faţă de rădăcina nasului, a
oaselor orbitale şi a ductelor lacrimale precum şi a urechilor din forma şi poziţia proceselor mastoidiene, a ramurii
mandibulei şi a meatului acustic extern. Pe plan internaţional interesul pentru reconstrucţia facială 3D a avut mai multe
încercări în țări cum sunt Marea Britanie și Germania, în special la antropologi care au utilizat tehnici de suprapoziţie.
În prezent, există diverse programe care realizează acest tip de reconstrucţie, dar majoritatea reconstrucţiilor
au o imagine robotică, care nu este realistă fiind astfel mai greu de recunoscut comparativ cu cele obţinute prin
reconstrucţia manuală 3D. În țara noastră există un laborator de antropologie judiciară în care se fac reconstrucţii
faciale, la Institutul Naţional de Criminalistică, cu doi reprezentanți de mare valoare, medic legist doctor în științe
medicale Horaţiu Dinu-Drăgănescu și specialist în arta criminalistică Aurelian Bădulescu.
Reconstrucția facială criminalistică are o valoare potențială în identificări, iar rezultatul prezentării pentru
recunoaștere, deși constutuie mijloc de probă în cauză, trebuie coroborat cu alte probe, cum ar fi expertiza
biocriminalistică, iar persoana redată artistic este o persoană dispărută ori autorul unei infracțiuni.85
83 https://www.cgtrader.com/3d/cranial-facial-reconstruction-european-male-facial-muscle
84 Richard Neave care a dezvoltat o tehnică nouă, numită metoda Manchester.
85
Horațiu Dinu Drăgănescu, Aurelian Bădulescu “Reconstrucția facială 3D, modelajul sculptural în criminalistică,” Ed. Asociației Criminaliștilor
din Romania, București 2013, pag. 217
CAPITOLUL XIV
IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SCRIS, (GRAFOSCOPIE JUDICIARĂ)
14.1. NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA CERCETĂRII CRIMINALISTICE A

ÎNSCRISURILOR.
Scrierea, reprezintă o deprindere, adică o modalitate de acţiune având aspecte automatizate, dar fără
pierderea controlului conştient. Formarea acestui stereotip dinamic, alcătuit dintr-un complex de legături temporare, se
manifestă sub forma unor reacţii stabile cu caracter unitar. Evident, acest stereotip dinamic ia naştere în urma a
numeroase repetări şi exerciţii, perioadă în care are loc un proces de fixare, iar construcţiile grafice specifice scrisului
unei persoane se constituie în elemente ce ţin de personalitatea acesteia.
Deci, aceste construcţii grafice individualizează şi caracterizează persoana care le-a executat, fiind astfel un
mijloc de manifestare a persoanei şi a personalităţii sale, scrisul reprezintă un element preţios de individualizare şi de
identificare, ajutând la diferenţierea acesteia de alte persoane care au aceeaşi deprindere, manifestată însă prin
construcţii grafice diferite.1 Din punct de vedere criminalistic scrisul este şi el o urmă dar de un gen, cu totul aparte.
Materializat în formele grafice ale unui manuscris, el este urmarea activităţii nervoase şi musculare a omului, tradusă
printr-un complex de mişcări sau deprinderi tehnice. La baza executării scrisului de mână stau o serie de legături
nervoase produse de cortex, asociate cu mişcările mâinii care prin intermediul unui instrument scriptural execută
semnele grafice. Prin exerciţii repetate, cu timpul se creează un stereotip dinamic care se manifestă sub forma unor
reacţii stabile cu caracter unitar ce devin în final automatisme. Trebuie specificat că grafoscopia judiciară nu trebuie să
fie confundată cu grafologia, întrucât aceasta din urmă reprezintă un domeniu de studiu ce are ca preocupare
determinarea caracterului unei persoane după scris.
Totodată, în noţiunea de scris trebuie incluse şi semnele grafice neliterale cum sunt: semnele de punctuaţie,
sublinierile, semnele ce însoţesc cifrele de numerotare a paginilor, semnele de continuare sau de finalizare a acestora.2
În asentimentul majorităţii autorilor identificarea persoanei după scris se bazează pe calităţile acestuia, cu precizarea
că despre aceste calităţi se poate vorbi numai din momentul în care scrierea devine o deprindere, o obişnuinţă,
denumită în mod curent „scriere cursivă“.3 Odată formate aceste automatisme, chiar dacă influenţat de unii factori
(obiectivi sau subiectivi), scrisul poate oferii posibilitatea identificării persoanei care l-a executat.4
Ca atare, grafoscopia judiciară poate fi definită, ca aceea ramură a tehnicii criminalistice care are ca obiect
studierea elementelor de conţinut şi de formă ale scrisului în scopul identificării scriptorului sau a stabilirii falsului în
documente. Totodată, elaborează metodele examinării acestuia în vederea identificării persoanei, pe cale de expertiza.
Ea se ocupă și cu cercetarea limbajului scris în scopul folosirii particularităţilor acestuia la stabilirea autorului unui text.5
Cercetarea criminalistică a înscrisurilor, cunoscută şi sub denumirea de expertiza criminalistică a scrisului,
are ca obiect studiul scrisului în scopul identificării autorului pe baza constatărilor de specialitate privind deprinderile
grafice şi deprinderile de exprimare.6 Este îndeobşte cunoscut faptul că orice înscris, act, document poate fi supus
unei game variate de verificări şi examinări: arhivistice, documentare, contabile etc. Spre deosebire de acestea,
cercetarea criminalistică a înscrisurilor se constituie într-un mijloc ce vizează punerea în evidenţă a unor caracteristici
situate sub limita aspectelor aparente la care apelează celelalte tipuri de examinări.7
Cercetarea criminalistică a înscrisurilor cuprinde două părţi şi anume:
-identificarea autorului unui scris pe baza deprinderilor grafice şi de exprimare, activitate cunoscută, aşa cum
am văzut, sub denumirea de grafoscopie judiciară;
-examenul tehnic al documentelor.
1 I. Vochescu, op. cit., pag. 216.

2 Gheorghe Popa, C-tin Drăghici, op. cit. pag. 24
3 Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, op. cit. pag. 470.
4 Colectiv, Tehnică criminalistică, ed. Estfalia Bucureşti 2010, pag. 219.
5 În fundamentarea sa, grafoscopia judiciară foloseşte datele unor alte ştiinţe, pe primul plan situându-se fiziologia, psihologia şi lingvistica,
care servesc la cunoaşterea formării şi manifestării deprinderilor de scriere, ce constituie temeiul tezei cu privire la individualitatea, stabilitatea,
variabilitatea scrisului, teză reprezintă în acelaşi timp premiza ştiinţifică a determinării autorului unui grafism.
6 Mihuleac E. ,,Expertiza judiciară,, Ed. ştiinţifică, Bucureşti 1971, pag. 69.
7 C. Dumitrescu, Curs de tehnică criminalistică, vol. II, Academia de Poliţie „Al.I. Cuza“, Bucureşti, 1983, pag. 67.
14.2. Trăsăturile scrisului de mână.
Trăsăturile scrisului de mână, ca și fundament ştiinţific al identificării persoanei după scrisul de mână îl
constituie cele două proprietăţi principale care constau în:
- individualitatea scrisului;
- stabilitatea scrisului;
Individualitatea scrisului
Constă în acea calitate a scrisului (concretizată tocmai prin prezenţa automatismelor scrierii şi a construcţiilor
grafice specifice, individualitatea face ca niciodată scrisul unei persoane să nu fie identic cu al alteia, chiar dacă între
ele există multe asemănări), care îi stabileşte apartenenţa la o anumită persoană și care se exprimă prin particularităţile
de ansamblu şi a celor de detaliu (modul de construcţie a semnelor grafice şi a legăturilor dintre ele). Aceasta se explică
deoarece factorul principal care determină această proprietate constă tocmai în modul complex de elaborare a scrierii,
care este influenţat de particularităţile individuale, precum şi de specificitatea tipului de activitate nervoasă, proprie
fiecărei persoane. 8
Stabilitatea scrisului
Este o calitate ce caracterizează scrisul format şi se manifestă prin faptul că după ce acesta a devenit o
deprindere, forma sa rămâne neschimbată, aceasta se manifestându-se printr-o stabilitate relative, majoritatea
caracteristicilor generale și individuale rămân constante toată viaţa. Stabilitatea scrisului nu este însă absolută, în timp
scrisul suferă modificări, de obicei fără repercursiuni asupra posibilităţilor de identificare a scriptorului.9
Totodată, deprinderea de a scrie , nu devine stabilă dintr-o dată ea se consolidează treptat în procesul practicării
scrisului și unde perioada formării deprinderii de a scrie se încheie în perioade diferite de timp la persoane de obicei în jurul vârstei
de 25-30 de ani, iar pe timpul vieții rămâne relativ stabil.
14.3. Factorii care influențează scrisul

După ce scrisul s-a format, acesta suferă o serie întreagă de modificări, unele de moment, sau altele care
persistă în timp și care influențează caracteristicile scrisului. În asentimentul majorității specialiștilor, pentru orice
scriptor, scrisul în timp nu rămâne absolut stabil, ci este vorba de o stabilitate relativă a acestuia. Ca atare, ulterior formării
scrisului, pot apărea diverşi factori care conduc la modificarea acestuia și care duc fie la perfecţionarea tehnicii de scriere, fie în
adaptarea scrisului la anumite condiţii de ordin profesional.
Totodată, modificarea scrisului poate fi generată de anumite condiţii particulare, cum sunt: bătrâneţea, boala
îndelungată, starea unor organe care participă la executarea scrisului. În raport de cauzele care le-au generat, modificările
scrisului pot fi: naturale, accidentale, patologice, artificiale.
Dintre factorii care influențează scrisul și care determină modificări ale scrisului format pot fi enumerați:
- schimbarea instrumentului scriptural şi a materialului pe care se scrie.
Aceste modificări apar la persoanele obişnuite cu folosirea unui anumit instrument scriptural. Atât obiectul cu care
se execută scrierea, cât şi materialul pe care se scrie constituie elemente ce conduc la modificarea formei scrisului. Aceste
modificări, nu sunt de natură să facă imposibilă identificarea, ci, în cel mai rău caz, să conducă la îngreunarea ei.
- schimbările survenite în organismul scriptorului.
Pentru aceste persoane, se observă o reducere a vitezei de scriere, mărimea unor litere, precum şi reducerea
continuităţii (coeziunii), instabilitate, tremurături. Vârsta scriptorului poate fi considerată drept unul din cele mai
importante cauze ale modificărilor scrisului. Aceasta se manifestî prin mișcări ale scrisului automate în care scrierea
nu este decât reproducerea mai mult sau mai puţin mecanică a unui model caligrafic. Srisul se modifică pe măsură ce
scriptorul înaintează în vârstă, și are loc o diminuare a înălţimii literelor, scrisul este simplificat și marcat de prescurtări,
de legături personale şi spontane.10 Caracteristic scrisului la persoanele în vîrstă este apariția tremurăturilor,
manifestându-se printr-un scris îmbâcsit, fără coeziune, dezaliniat, dezorganizat și uneori disproporţionat.
- condiţii deosebite de lumină, temperatură şi ţinuta vestimentară a scriptorului.

9Aceste modificări nu trebuie însă confundate cu variabilitatea scrisului, întâlnită la unele persoane cu posibilităţi grafice mari, care se manifestă prin
capacitatea lor de a putea executa voit mai multe variate de scris.

10Lucian Ionescu., Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973, pag. 46
Scrierea în condiţii slabe de iluminare conduce la modificări în forma rândurilor şi continuitatea acestora, în direcţia,
dimensiunea şi dispunerea textului. Totodată, modificări sub aspectul formei scrisului apar şi în cazul când scriptorul poartă
îmbrăcăminte groasă, această îngreunând mişcarea mâinii.
- factorii de ordin patologic;
Astfel de factori determină cele mai importante modificări ale scrisului, mergând până la alterarea completă
a acestuia.
Anumiți autori indică ca și factori patologici anumite afecțiuni cum sunt:11
- tulburările cardiovasculare.
Unde, modificările generate de bolile cronice privesc siguranţa trăsăturilor, direcţia rândurilor, dimensiunea
semnelor grafice, neglijenţa punctuaţiei. Bolnavii imobilizaţi la pat întâmpină dificultăţi mult mai mari, în special la
începerea rândurilor şi a cuvintelor, unde pot fi necesare două, trei încercări care apar pe hârtie sub forma unor trăsături
de atac repetate.
La fel desprinderea, adică ridicarea instrumentului de scris, este anevoioasă, dând naştere unor trăsături
târâte.
- bolile mintale.
Bolile mintale, pot fi cu sau fără lezarea centrilor nervoşi și care pot afecta profund scrisul. Modificările din
această categorie cunosc o mare varietate. Ca atare, scrisul va avea un aspect haotic, numeroase neregularităţi ale
trăsăturilor, tremurături accentuate, dezalinieri, rânduri orientate în toate sensurile, pentru cazurile de comportare
violentă se merge până la înţeparea şi ruperea hârtiei cu vârful creionului sau al peniţei, ori se înregistrează frecvente
omisiuni de litere sau elemente ale acestora precum şi de cuvinte întregi, ceea ce sporeşte confuzia şi ilizibilitatea
scrisului.12
Tot la afecțiunile de ordin patologic, alți autori specifică și alte afecțiuni neoropsihice care produc în planul
scrierii, două categorii de modificări, fiind menționate: agrafia și paragrafia.13
Agrafia
Constă în pierderea facultăţii de a scrie, putând fi parţială sau totală. În cazul agrafiei parţiale, scrisul prezintă
lipsa unor litere izolate, lipsa unor cuvinte din text ori a unor litere din cuvinte. În cazul agrafiei parţiale, scriptorul „uită“
tot timpul scrierea unor semne grafice sau chiar cuvinte întregi. În cazul agrafiei totale, scriptorul îşi poate pierde
complet deprinderea de a scrie, „scrisul“ său prezentându-se sub forma unor semne grafice fără coerenţă şi dispuse
dezordonat pe suport.
Paragrafia
Reprezintă o alterare a deprinderii de a scrie şi constă, în special, în adăugarea (fie în interiorul cuvintelor, fie
la sfârşitul acestora) a unor litere sau grupuri de litere care nu-şi găsesc justificare și unde scrisul se prezintă
dezordonat, lipsit de coerenţă, forma şi dimensiunile fiind diferite. Totodată, pot fi întâlnite cazuri când unele cuvinte
sunt scrise cu un alt instrument scriptural decât restul textului, scrisul prezintă multe corecturi, iar textul conţine
descrierea exagerată a unor întâmplări, cu abundenţă de detalii nesemnificative.14
- modificarea intenţionată a scrisului.
Este un factor temporar care generează modificarea intenţionată a scrisului care include deghizarea şi
imitarea scrisului. Aceste situaţii se întâlnesc și în cazul scrisorilor anonime, în cazul falsificatorilor de documente şi
chiar în cazul obţinerii unor modele de comparaţie.
-starea psihică deosebită a persoanei.
Practica criminalistică oferă numeroase exemple de modificări ale scrisului executat în condiţii de emoţie
puternică. Dintre acestea pot fi enumerate scrisorilor provenite de la sinucigaşi ori scrisurile executate sub ameninţare.
Totodată, consumul de băuturi alcoolice provoacă modificări ale formei scrisului, ulterior devenind de nerecunoscut
chiar pentru cei care l-au executat. Consumul de alcool (starea de ebrietate), se manifestă în scris prin descreşterea
înălţimii minusculelor de la începutul spre sfârşitul textului, printr-o tremurare regulată, continuă, verticală şi constantă,

12Idem pag. 263
13 Vasile Bercheșan, Marin Ruiu, op. cit. pag. 470
14Modificări de ordin patologic pot fi întâlnite şi în cazul toxicomanilor, alcoolicilor cronici.
precum şi prin ridicări frecvente ale instrumentului scriptural, însoţite de deformarea cuvintelor la finalizare. Această
stare de ebrietate, de regulă modifică scrisul unei persoane în funcţie de cantitatea de alcool conţinută din sânge.
În general se manifestă prind scăderea coordonării mişcărilor, ritmul este foarte lent, scrisul este neregulat,
literele sunt de mărimi diferite, predominând forma ascuţită, depasantele sunt mai mari ca de obicei, coeziunea este
mai mică, linia de bază a rândurilor este dreapta descendentă. De asemenea literele sunt incomplete iar trăsăturile
sunt extrem de tremurate, lipsind unele părţi componente.
- schimbarea poziţiei scriptorului şi a suportului pe care se depune scrisul;
Poziția scriptorului, se constituie într-un factor important care influențează scrisul unei pesoane. Ca atare, se
cunoaște că cea mai indicată poziţie de scriere este cea în care scriptorul este aşezat, cu rezemarea antebraţelor pe
masă, dar actul scrierii se poate desfăşura în cele mai variate condiţii: la masă, în picioare, rezemat, culcat pe burtă
sau pe spate, în picioare cu faţa în sus, poziţie frecvent folosită de pictorii bisericeşti şi restauratori. Cu toate că poziția
scriptorului este un factor care intervine foarte des în scrisul unei persoane, influența asupra scrisului este însă foarte
mică, scrisul păstrându-şi în esenţa toate caracteristicile generale şi individuale. Poziţia incomodă la scris modifică în
principiu: forma literelor, dimensiunea lor, înclinarea, direcţia rândurilor, precum şi unele caractere individuale ale
scrisului, cum ar fi variaţiuni în executarea ovalului, a bastonatei minusculelor „a” şi „t” etc.15
14.4. PRINCIPIILE SCRISULUI DE MÂNĂ ŞI CELE CARE STAU LA BAZA

IDENTIFICĂRII ACESTUIA
14.4.1. Principiile scrisului de mână
Conform specialiștilor în domeniu principiile scrisului de mână sunt următoarele:
a)„Scrisul privit ca acţiune, defineşte acea îndemânare învăţată prin repetare până când aceasta devine un
obicei/stereotip;
Orice serii de mişcări repetate tind să devină mai uşor de executat pe măsură ce o persoană le exersează.
Acest rezultat poate fi numit ca fiind un obicei/obişnuinţă. Pe măsură ce se dezvoltă această obişnuinţă/deprindere,
efortul şi atenţia depuse pentru realizarea acestei acţiuni, scad considerabil până ce acţiunea de scriere devine una
automată.
b) Acţiunea de scriere necesită efortul conjugat al creierului, musculaturii şi al nervilor;
Scrierea este un act complex, un rezultat al acţiunilor combinate ce au loc între ochi, creier,musculaturii
braţului, mână şi degete. Aceasta este rezultatul îndemânării deprinse prin efort lung şi deloc uşor. Pentru a putea
scrie, o persoană trebuie în primul rând să fie conştientă.
c) Nu există două persoane care să scrie identic. Fiecare scris prezintă propriile caracteristici grafice
individuale, ceea ce îl diferenţiază de alte scrisuri;
Fiecare persoană scrie într-un mod unic, are propria ei modalitate concretă de execuţie a caracterelor grafice
ceea ce o face să fie diferită de celelalte persoane. Pe măsură ce îndemânarea de a scrie se dezvoltă, scriptorul începe
să experimenteze diferite modalităţi de construcţie proprii,deviind astfel de la modelul caligrafic. Aceste construcţii
proprii îi conferă scrisului individualitate şi îl face să fie diferit de scrisul altor persoane.
d) Există o variaţie naturală în scrisul fiecărei persoane;
Această variaţie naturală se explică prin faptul că mâna omului nu poate să scrie cu precizie mecanică.
Variabilitatea în scris este diferită de la o persoană la alta.
Multe persoane au mai mult de o modalitate de scriere şi mai multe modalităţi de execuţie a unor litere.
Formele unei litere/caracter pot de asemenea să varieze în funcţie de poziţia acestuia în cuvânt.
e) Nicio persoană nu-şi poate duplica/multiplica identic ceea ce a scris anterior;
Ca o consecinţă a acestui principiu, existenţa a două semnături care se suprapun perfect ne conduce negreşit
la concluzia că una dintre acestea este o copie a celeilalte.
f) Scrisul executat într-o perioadă scurtă de timp (ex: 5 – 10 min) şi în aceleaşi condiţii prezintă un grad mai
mic de variabilitate decât cel executat la intervale de timp diferite folosind instrumente scripturale diferite;
g) Nicio persoană nu poate scrie mai bine decât nivelul său de deprindere;
O persoană care prezintă un scris evoluat va putea să realizeze un scris cu un grad mai puţin evoluat iar o
persoană cu un scris slab evoluat nu va putea realiza un scris evoluat. În cazul în care un scriptor cu abilităţi grafice

dezvoltate încearcă să realizeze un scris cu un grad de evoluţie redus, acest lucru va fi realizat în parte, deoarece
datorită deprinderilor automate de scriere,inevitabil, va „scăpa” elemente grafice cu un grad de evoluţie ridicat, ce îi
vor demasca adevăratul nivel.
h) Stilurile de scriere pot fi adoptate de mai multe persoane;
Fiecare persoană tinde să imite unele stiluri/modalităţi de construcţie a unor litere dar şi să experimenteze şi
să creeze noi modalităţi de execuţie a acestora.
i) Persoanele îşi stilizează scrisul, ajungând să devieze de la cel caligrafic (de bază); Aceste persoane
îşi vor crea propriul mod de scriere şi vor ignora o serie de reguli învăţate pentru deprinderea scrisului de caligrafic,
cum ar fi: înclinaţia, mărimea, proporţia, spaţierea, simplificarea scrisului sau stilizarea acestuia, introducerea literelor
executate tipografic în scrierea cursivă, copierea unor stiluri diferite de scriere.
j) Multe stereotipuri ale scrisului sunt realizate în subconştient şi ca atare nu pot fi schimbate de cel care le
execută;
În momentul în care scrisul devine o activitate automată, mintea şi sistemul muscular nu mai acordă o atenţie
importantă acestei activităţi.
k) Un scriptor poate fi identificat după stereotipurile mişcării/construcţiei grafice;
Aceste stereotipuri/deprinderi sunt atât de bine întipărite încât autorul grafic nu poate să le elimine în totalitate
şi se regăsesc în scrisul acestuia chiar şi atunci când acesta încearcă să şi-l deghizeze.
l) Scrierea are la bază reprezentarea mentală a imaginilor literelor învăţate;
Scriptorul, în procesul de scriere, se concentrează pe mesajul ce trebuie redactat şi nu pe metoda de scriere.
m) Scrisul de mână al unei persoane se schimbă gradual de-a lungul vieţii acesteia;
Există mai multe cauze pentru schimbările care au loc, atât naturale cât şi traumatice. O persoană, în general, atinge
stabilitatea grafică la vârsta maturităţii.
n) Abuzul de substanţe afectează scrisul de mână;
În general, abuzul de substanţe conduce la o mărire/extindere a scrisului. Abuzul repetat va conduce în cele din urmă
la o deteriorare a acestuia.
o) Unele afecţiuni medicale/boli, traume şi emoţii pot fi drept cauze pentru modificările survenite în scrisul de
mână;
p) Nu este posibilă determinarea cauzei care a condus la modificarea scrisului prin studierea caracteristicilor
acestuia;
Dat fiind faptul că există o serie de factori care afectează scrisul de mână, un specialist/expert criminalist nu
va putea pe baza examinărilor grafoscopice să stabilească/identifice cu exactitate cauza/cauzele care a/au determinat
acest aspect.
q) Dacă scriptorul poziţionează peniţa/vârful instrumentului scriptural pe suprafaţa hârtiei înainte ca acesta să
înceapă să scrie, debutul primei grame astfel executate va fi unul bombat, cu depunere consistentă de substanţă
scripturală;
Există persoane care înainte să înceapă să scrie îşi poziţionează vârful instrumentului scriptural pe suportul
de scriere ( punct de staţionare) lăsând astfel o cantitate mai mare de substanţă la debutul traseului grafic comparativ
cu restul acestuia. Acest principiu este valabil şi pentru situaţia în care această modalitate de execuţie se realizează
la finalul firului grafic.
r) Dacă scriptorul execută mişcarea grafică fără a poziţiona înainte vârful instrumentului pe hârtie, atunci
debutul şi finalul firului grafic va fi ascuţit sau eterat;
s) Când un scriptor îşi schimbă dimensiunea scrisului, proporţiile dintre minuscule şi majuscule, în general,
rămân asemănătoare;
În funcţie de spaţiul în care o persoană trebuie să scrie, aceasta îşi va adapta mărimea scrisului dar în acelaşi
timp îşi va păstra proporţia dintre litere.
ş) Presiunea pe care scriptorul o exercită asupra instrumentului de scris în procesul de scriere, este pusă în
evidenţă prin variaţia presiunii regăsite la nivelul firului grafic;
Presiunea este afectată de gradul de apăsare asupra instrumentului scriptural precum şi de suportul pe care
este plasată hârtia pe care sunt redate menţiunile grafice.
t) Multe persoane crează trasee grafice executate cu presiune atunci când instrumentul scriptural descrie o
mişcare descendentă către acesta şi trasee grafice;
caracterizate de o presiune mai scăzută atunci când instrumentul scriptural descrie o mişcare care se îndepărtează de
acesta.
ţ) Suprafaţa pe care este plasat suportul scriptural (ex: lemn, ciment) afectează adâncimea traseelor grafice
executate cu presiune;”
Astfel, în funcţie de duritatea suportului, vom avea trasee grafice caracterizate de o presiune atunci când
duritatea suportului este mare şi trasee grafice caracterizate de o adâncime mai mare atunci când acestea sunt
executate pe suporturi cu duritate scăzută.16
14.4.2. Principiile identificării scrisului de mână
1. Un scriptor poate fi identificat după deprinderile grafice formate în subconştient.
2. Identificarea grafică presupune determinarea dacă diferenţele prezente în scrisul de mână sunt datorate
variabilităţii naturale sau sunt executate de un alt scriptor.
3. Un scris poate fi atribuit unei persoane atunci când există suficiente caracteristici grafice individuale şi
acestea nu diferă de cele regăsite în scrisul model de comparaţie.
4. Orice diferenţă fundamentală neexplicabilă prezentă în scrisul în litigiu şi care nu se regăseşte la cel
model de comparaţie, este suficientă pentru a demonstra că scrisul în litigiu nu a fost executat de acelaşi scriptor.
Trebuie să fie o diferenţă structurală fundamentală care să fie semnificativă.
5. Determinarea lipsei autenticităţii depinde de o multitudine de factori. Aceasta presupune existenţa a mai
mult de un un indicator cu excepţia situaţiei când acel indicator reprezintă o diferenţă fundamentală semnificativă.
6. O singură particularitate grafică la nivelul caracteristicilor grafice individuale nu este suficientă pentru
identificarea scriptorului.
7. Un scris imitat se aseamănă intenţionat cu scrisul care a stat la baza acestuia.
8. Scrisul imitat este de regulă desenat, nu scris.
9. Scrisul imitat este în general lipsit de variaţiile de presiune.
10. Imitaţia tinde să se conformeze cât mai fidel scrisului imitat şi nu prezintă acel dinamism al mişcării
execuţionale şi acea variabilitate naturală.
11. Falsificatorii nu recunosc variabilitatea naturală a scrisului de mână şi în consecinţă aceştia execută
menţiunile grafice asemănător celor folosite ca reper.
12. O semnătură poate fi reprodusă fidel prin copierea acesteia fie utilizând o ştampilă a cărei parte activă
conţine traseul/traseele grafice ale acesteia (parafă) fie prin scanarea semnăturii şi imprimarea acesteia.
13. O semnătură copiată poate să nu reprezinte o copie exactă a originalului.
14. Traseele grafice ale unei semnături realizate în copie pot să conţină mai puţine detalii decât cele ale
semnăturii originale.
15. Nimeni nu poate copia/reda toate particularităţie grafice dintr-o semnătură, mai ales pe cele cu un grad
mare de dificultate în execuţie. Totuşi, unele persoane sunt foarte bine pricepute în a imita mostre de scris provenind
de la alte persoane.
16. Imitaţia liberă de către o persoană foarte talentată, poate fi foarte greu de detectat în timp ce semnele
evidente de falsificare nu sunt întotdeauna evidente.
17. Semne ale contrafacerii includ trasee ezitante puse în evidenţă de tremurături, staţionări sau întreruperi
ale firului grafic precum şi ştersături.
18. Prezenţa oricărui semn de falsificare nu este suficient pentru a indica dacă documentul în litigiu nu este autentic
pentru că orice indiciu în acest sens (modalitate de executare a scrisului / semnăturii)poate reprezenta o deprindere
normală a scriptorului.
19. Lipsa oricărui semn de falsificare nu înseamnă autenticitate.
20. Debuturile sau finalurile tocite pot indica falsificarea dar traseele grafice cu presiune uniformă nu sunt o
dovadă a falsificării.
21. Caracteristicile grafice individuale ale scrisului sunt deviaţii de la modelul caligrafic şi sunt valoroase în
determinarea identităţii scriptorului.
16Katherine M. Koppenhaver, „Attorney`s Guide to Document Examination, Greenwood Publishing” Group. Inc.,SUA, 2002, pag 87-91,
supracitat G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 225-226
22. Cu cât există mai multe caracteristici grafice individuale în scrisul de mână al unei persoane cu atât şi
identificarea scriptorului va fi mai uşoară.
23. Falsificatorii fac greşeli.
24. Este imposibil de menţinut o simulare de succes a scrisului din cuprinsul unui întreg document. Cu
cât textul este mai lung cu atât scrisul scriptorul va reveni către modalitatea sa proprie de execuţie.
25. Într-o examinare comparativă a scrisului de mână este necesară examinarea caracteristicilor generale şi
individuale ale acestuia (ex: legătura între litere, debutul şi finalul unor trasee grafice, spaţierea, punctuaţia, aliniere,
forma unor litere).
26. Membrii de familie în mod frecvent îşi copiază între ei anumite caracteristici de scriere.
27. Între scrisul a două persoane pot exista asemănări izbitoare (foarte puternice).
28. Un scriptor poate intenţionat să-şi modifice aspectul normal al scrisului.
29. Nu se poate identifica o persoană ca fiind autorul scrisului în litigiu dacă probele model de comparaţie
sunt insuficiente din punct de vedere cantitativ/calitativ.
30. O parte din caracteristicile grafice ale fiecărei persoane vor fi prezente chiar şi în situaţia când aceasta
încearcă să-şi altereze/deghizeze scrisul.
31. Numerele şi semnele de punctuaţie sunt foarte rar deghizate.17
14.5. CARACTERISTICILE GENERALE SI INDIVIDUALE ALE SCRISULUI

Sunt acele calităţi care se referă la scrisul privit în ansamblul său, care sunt constituite din diferitele proprietăţi
generice, de clasă, care, luate separat, pot fi întâlnite în scrisul mai multor persoane. În literatura de specialitate mai
sunt denumite și „dominante grafice“. 18
Caracteristicile generale și particulare ale scrisului sunt luate ca reprezentare grafică prin anumite semne
convenţionale a sunetelor şi cuvintelor specifice unei limbi (scris şi vorbit) şi sunt definite prin două tipuri de elemente ori
caracteristici speciale, respectiv19:
- caracteristicile generale;
- caracteristicile individuale.
În literatura de specialitate s-au încercat diferite sistematizări, după cum urmează:
- caracteristici ale limbajului folosit în scris, prin care să se stabilesească: vocabularul folosit, gradul de cultură,
cunoştinţele într-o anume specialitate, cunoaşterea regulilor de ortografie;
- caracteristici de configuraţie, care se referă la anumite particularităţi în ansamblul textului în pagină, forma
rândurilor pe orizontală, existenţa sau lipsa unor margini aliniate, mărimea şi intervalul dintre rânduri, spaţiul existent
între cuvinte;
- caracteristici ale formei scrisului şi gradul de evoluţie, care reflectă gradul de automatizare a mişcării,
concretizat cu nivelul evoluţiei, arcuirii, simplităţii, clarităţii şi formei ductelor, viteza de execuţie.20
14.5.1. CARACTERISTICILE GENERALE ALE SCRISULUI
Enunțarea acestor caracteristici care sunt relativ numeroase, a determinat mulţi autori de specialitate să
procedeze la clasificări şi subclasificări, majoritatea punând în evidenţă următoarele caracteristici generale
considerate mai importante respectiv: 21
a) - gradul de evoluţie şi forma scrisului;
b) - dimensiunea scrisului;
c) - înclinarea scrisului sau a literelor;
d) - viteza scrisului;
e) - presiunea scrisului;
f) - coeziunea şi continuitatea scrisului;
g) - spaţierea, direcţia şi forma rândurilor;
17Katherine M. Koppenhaver, „Attorney`s Guide to Document Examination, Greenwood Publishing” Group. Inc.,SUA, 2002, pag 87-91,
supracitat G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 227-228
18Valeriu Manea, op. cit., pag. 103.
19 Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, op. cit. pag. 472
21 Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, ed. a-II-a revizuită, op. cit. pag. 272.
h) - orânduirea scrisului;
i) - plasarea altor elemente ale textului.
a) Gradul de evoluţie şi forma scrisului.

Prin gradul de evoluţie al scrisului trebuie înţeles gradul de însuşire a tehnicii scrierii, caracterizat prin
capacitatea de a scrie în ritm rapid, prin mişcări coordonate şi stabile, potrivit sistemului general al scrierii cursive.
Gradul de evoluţie al scrisului se apreciază pe baza stabilirii unor elemente mai simple, cum ar fi ritmul şi coordonarea
mişcărilor. 22
Evoluţia unui scris reprezintă stadiul la care o persoană a ajuns cu deprinderea sau tehnica de a scrie. Astfel,
evoluţia scrisului se numără printre cele mai importante caracteristici de individualizare. Astfel, un scris este evoluat
dacă semnele grafice sunt executate în mod liber, cu mişcări sigure, rapide, fără întreruperi şi sinuozităţi în trăsături,
fără mişcări greoaie şi inutile. La baza diferenţierii scrisurilor şi aprecierii gradului de evoluţie stau abaterile de la
normele uzuale în executarea semnelor grafice. Indiferent de gradul de evoluţie al scrisului, acesta poate fi executat
cu litere cursive (caligrafice), cu caractere de tipar ori cu caractere combinate. Scrisul neevoluat , caracterizat prin
mişcările greoaie şi asimetria literelor.23
O parte din epecialiștii în domeniu subliniază faptul că nu trebuie confundate scrisurile neevoluate cu cele în
curs de formare. Aceasta deoarece, potrivit opiniilor acestora, un scris neevoluat este deja format şi fie că nu se mai
dezvoltă, fie că se dezvoltă foarte lent, eventualele modificări nefiind de natură să modifice gradul de evoluţie. 24
După gradul lor de evoluţie scrisurile se clasifică în:
- scrisuri cu grad înalt de evoluţie;
- scrisuri cu grad mijlociu de evoluţie;
- scrisuri cu grad redus de evoluţie.
Alte opinii de specialitate indică faptul că sub aspectul evoluţiei grafice, scrisul poate fi inferior, superior sau
mediu. 25
În cazul scrisurilor inferioare, acestea fiind executate printr-o coordonare slabă a mişcărilor, într-un ritm foarte
lent, cu timiditate, fără siguranţă, au un traseu fără uniformitate în realizarea semnelor grafice atât ca mărime şi formă,
unele fiind rotunjite, altele unghiulare, cât şi în ceea ce priveşte poziţia faţă de orizontală rândurilor, dimensiuni mari
ale literelor, cursivitate mică, omisiuni de litere, adăugiri, presiune mare pe suport.
Scrisurile de evoluţie medie, în general, sunt îngrijite, cu semnele grafice uniforme ca mărime, contur şi poziţie
faţă de linia rândurilor, într-un cuvânt aşa cum a fost obişnuit scriptorul de pe băncile şcolii.
Scrisurile superioare, bazate pe un lung proces de exerciţiu de perfecţionare a mişcărilor, de îmbunătăţire a
vitezei scrierii, prezintă un traseu uşor, realizat cu multă siguranţă, cu tendinţă de simplificare a semnelor grafice şi a
legăturilor dintre ele şi, în acelaşi timp, cu mai multe variante de realizare a aceloraşi litere.
Forma scrisului.
Se referă la aspectul dominant al trăsăturilor unui scris, precum și la structura acestuia, avându-se în vedere
configuraţia literelor, modul cum acestea au fost executate de către scriptor. Din punctul de vedere al formei scrisului
se întâlnesc două categorii de scrisuri:
- scrisuri cursive;
- scrisuri tipografice.
Raportată la tipul mişcărilor, potrivit acestui criteriu întâlnindu-se următoarele forme:
- scrisuri arcadate (la minusculele „m“ şi „n“);
- scrisuri ghirlandate, la care trăsăturile inferioare şi cele de unire sunt concave;
- scrisuri unghiulare, caracterizate prin trăsături ascuţite;
- scrisuri rotunjite, datorită formei circulare sau turtite a ovalelor.26
22 I.Vicol, L.Bidian, Îndrumarul specialistului în grafoscopie, Ed. M.I. 1970 pag. 34.
25 Ionescu L., Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi 1973, pag. 82, 83.
26 Valeriu Manea, op. cit., pag. 105.
Literatura de specialitate arată că în activitatea practică pot fi întâlnite şi forme intermediare, precum şi forme
combinate de scrisuri. Totodată, legat de forma sa, scrisul este examinat şi din punct de vedere al gradului de simplificare al
acestuia. În funcţie de acest criteriu se disting următoarele categorii:
- scrisuri simple, foarte apropiate de modelul caligrafic;
- scrisuri simplificate, cu gesturi grafice condensate;
- scrisuri complicate, conţinând litere cu trăsături suplimentare.
b) Dimensiune scrisului.
Este o caracteristica generală a mărimii care se referă atât la înălţimea, cât şi la lăţimea literelor. Astfel, în
raport cu lăţimea şi înălţimea literelor, dimensiunea scrisului poate fi apreciată ca mare, mijlocie sau mică.
- o literă este considerată mare dacă literele au o înălţime de peste 4 mm.
- atunci când înălţimea literei este cuprinsă între 2-4 mm., scrisul este considerat de dimensiune mijlocie.
- scrisul este mic dacă înălţimea literei nu depăşeşte 2 mm.
Dimensiunea literelor trebuie apreciată şi în raport cu proporţionalitatea lor, respectiv cu raportul existent
dintre înălţimile literelor depasante şi nedepasante. Ca atare, după acest criteriu, scrisul poate fi încadrat în două:27
- scris supraînălţat, în cazul în care mărimea depasantelor superioare şi inferioare este exagerată în
comparaţie cu nedepasantele;
- scris subînălţat, când depasantele superioare abia depăşesc limita superioară a rândului, depasantele
inferioare abia coborând sub linia de bază.28
Totodată în cadrul unui cuvânt, literele pot avea o mărime uniformă, de exemplu în cazul scrisurilor
descrescânde, denumite şi gladiolate, sau al scrisurilor crescânde, denumite îngladiolate, iar din punct de vedere al
lărgimii scrisului există două tipuri: dilatat şi comprimat.29
c) Înclinarea scrisului sau a literelor.
Se referă la poziţia literelor, în special a celor depasante, faţă de orizontală. Se poate spune că înclinaţia
scrisului se socoteşte după poziţia axei longitudinale a literelor, mai ales a depasantelor faţă de perpendiculara ce
cade pe orizontala rândurilor. Astfel, înclinaţia scrisului va deveni inconstantă, fiind mai evidentă la literele depasante,
întrucât suporturile atipice creează o asemenea posibilitate prin însăşi natura lor.
În raport cu acest criteriu scrisul poate fi:
- drept; spre dreapta,
- înclinat spre stânga;
- înclinat spre dreapta;
- instabil;
d) Viteza scrisului.
Este dată de ritmul mişcărilor mâinii în unitatea de timp, aceasta mai fiind cunoscută şi sub denumirea de
distanţarea literelor în cuvinte. Viteza scrisului se caracterizează prin rapiditatea grafică, fiind determinată de
dimensiunile intervalelor dintre litere. De cele mai multe ori această viteză este în legătură cu dimensiunile literelor.30
Ca atare, viteza srisului poate fi: mare, mijlocie şi redusă.
Viteza srisului este considerată mare atunci când în cadrul acestuia întâlnim: simplificarea gesturilor grafice
(reducerea unor bucle), unirea semnelor diacritice de corpul literei respective sau de litera următoare, abrevierea unor
cuvinte, prescurtări, deplasarea spre dreapta a barelor, volutelor, semnelor diacritice, creşterea spatiilor dintre litere în
raport cu lăţimea acestora, tendinţa de filiformizare a scrisului, în special spre finalul rândurilor. Toate acestea apar
tocmai datorită adaptării mâinii la regula efortului minim.
Viteza srisului este medie, atunci când scriptorul execută fiecare literă, pune şi plasează la locul lui fiecare
semn diacritic şi fiecare bară, îndreaptă fiecare greşeală de scriere, astfel că pe tot parcursul acesteia apar repetate
modificări. Aceasta viteză de scriere corespunde în general scrisurilor de evoluţie medie.
Viteza srisului este redusă, atunci când scrisul conține trăsături grafice greoaie, executate apăsat, cu
numeroase opriri şi reluări, literele respectă modelul grafic învăţat de scriptor şi au traseul grafic uneori tremurat.31

28 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a-II-a revizuită, op. cit. pag. 273.
29 Ionescu L., Expertiza criminalistică a scrisului, pag. 36.
31 Idem pag. 479
e) Presiunea scrisului.
Presiunea scrisului sau intensitatea generală a scrierii, este una din caracteristicile cele mai semnificative în
scrisul unei persoane. Ea este condiţionată de deprinderea scriptorului de a apăsa instrumentul scriptural în momentul
executării scrierii.32 Presiunea scrisului ca intensitate generală a apăsării este pusă în evidenţă de grosimea trăsăturilor
şi de urmele de adâncime din stratul de hârtie, ţinând cont bineînţeles de tipul instrumentului scriptural folosit.
Presiunea scrisului poate fi: mică, medie şi mare. În procesul scrierii există o serie de factori care influențează
scriptorul asupra presiunii scrierii, factori care constau în:
- modul în care intensitatea tonusului muscular, contracţia mâinii şi degetelor sunt reglate de debitul nervos;
- deprinderea obişnuită a persoanei de a ţine instrumentul scriptural în timpul scrierii;
- comoditatea scriptorului de a folosi forţa dintr-o singură direcţie, în raport cu mişcarea efectuată pentru
redarea celorlalte elemente ale literei.
Pornind de la raportul dintre lăţimea trăsăturii executate cu presiune şi a celei executate fără apăsare,
intensitatea generală a scrierii poate fi:
- redusă, atunci când scrisul are o lăţime a trăsăturilor de bază egală cu lăţimea trăsăturilor de unire;
- mijlocie, în cazul în care trăsăturile principale depăşesc, ca lăţime, de două ori pe cele de unire;
- puternică, la scrisurile în care lăţimea trăsăturilor principale depăşeşte cu mai mult de două ori pe cele de
unire. 33
f) Coeziunea şi continuitatea scrisului.

Constă în modul de legare a literelor, respectiv numărul literelor executate printr-o mişcare neîntreruptă în
limitele unui cuvânt. Din punct de vedere al continuităţii, scrisurile pot fi legate sau tocate şi se clasifică în:
- scrisuri cu continuitate (legare) redusă, în cazul în care sunt legate cel mult 3 litere;
- scrisuri cu continuitate ( legare) mijlocie, când, într-un cuvânt, sunt legate 4-6 litere;
- scrisuri de cont. (legare) mare, într-un cuvânt se întâlnesc peste 6 litere legate.34
g) Spaţierea, direcţia şi forma rândurilor.
Spaţierea scrisului, indică mărimea intervalelor dintre litere, cât şi la distanţa dintre cuvinte şi dintre rânduri,
unde cu valoare de identificare sunt scrisurile „înghesuite“ şi scrisurile „risipite“. Pentru direcţia şi forma rândurilor, se
ia în considerare linia de bază a acestuia, unde aspectul plasamentului poate fi:35
- ascendent;
- descendent.
- orizontal sau drept;
Forma rândurilor, este o caracteristică generală şi totodată una topografică şi poate fi:
- convexă;
- concavă;
- rectilinie;
- şerpuitoare;
- etajată sau scaliformă (frântă).36
h) Orânduirea scrisului.
Este o caracteristică generală topografică a scrisului, care vizează particularităţile poziţiei scrisului, respectiv:
- dispunerea scrisului pe pagină;
- existenţa ori lipsa marginilor;
- mărimea alineatelor prin care se stabilesc paragrafele;
- mărimea intervalelor între rânduri.
În cazul orânduirii scrisului, alineatul, este o retragere a primului rând de la linia marginilor, prin care ies în
evidenţă paragrafele din text. Ca atare, în raport cu acest criteriu, alineatele pot fi caracterizate după mărimea şi
frecvenţa lor. Mărimea intervalelor între rânduri se stabileşte în funcţie de distanţa la care sunt amplasate rândurile
32Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a-II-a revizuită, op. cit. pag. 273.
33 Idem, pag. 273
35 Valeriu Manea, op. cit., pag. 107.
textului în manuscris, dar numai în cazul scrierii pe hârtie neliniată. Totodată, mărimea intervalelor, poate fi apreciată
şi în raport de lăţimea literei și poate fi:
- mare, atunci când intervalul depăşeşte dublul înălţimii literelor
- mijlocie, când distanţa intervalului este egală cu dublul înălţimii literelor;
- mică, dacă este egală cu înălţimea medie a literelor fără depasante.37
i) Plasarea altor elemente ale textului.
În cazul amplasării titlului, semnăturilor, a datei. Ca exemplu, titlurile pot fi amplasate fie în centrul suportului,
fie la dreapta ori la stânga. Data poate fi scrisă fie deasupra, fie sub text, fiind amplasată, după caz, în dreapta, în
stânga sau la mijlocul textului.
14.5.2. CARACTERISTICILE INDIVIDUALE ALE SCRISULUI

Caracteristicile individuale ale scrisului sunt relativ neschimbătoare.38 Valoarea de identificare a
caracteristicilor individuale depinde de gradul lor de deviere de la modelul caligrafic. În cadrul examinării trebuie avute
în vedere următoarele caracteristici individuale ale scrisului, aflate în următoarele categorii:
-modul de începere şi de finalizare a semnelor grafice, legarea acestora şi a elementelor componente;
-construcţia semnelor grafice, numărul elementelor constitutive, forma acestora, precum şi direcţia mişcărilor
de execuţie;
- modul de scriere a unor componente şi accesorii a semnelor grafice;
- modul de scriere a unor menţiuni.
a) Modul de începere şi de finalizare a semnelor grafice, precum şi legarea acestora şi a elementelor
componente.
Sunt anumite particularităţi întâlnite la semnele grafice care contribuie la individualizarea trăsăturilor
respective. Mişcările prin care se executa elementele grafice ale literelor sunt numeroase şi complicate, din ele
desprinzându-se mişcările principale care stau la baza construcţiei lor. Dintre mișcări pot fi enumerate: bucla, cercul,
ovalul, semicercul, nodozitatea şi ochiul, care pot fi executate destrogir sau sinistrogir.39
Ca atare, modul de începere şi de finalizare a semnelor grafice, precum şi legarea acestora şi a elementelor
componente sunt cuprinse de:
Linia de atac, care mai este numită şi punct de atac, care reprezintă un traseu anexă de completare a unei
litere. Faţă de corpul literei, punctul de atac se poate situa în zona centrală, deasupra corpului central al literei sau în
zona depasantei superioare sau inferioare.
Gramele literelor, care se clasifică în raport cu următoarele criterii:
- după modul de plasare a punctului de început la literele ovale;
- după punctul final al gramei (modul de închidere a ovalelor);
- după forma şi dirijarea bastonului ori a gramei finale.
Finalizare a literei (semnelor grafice), ori trasarea terminal, constă în aprecierea acesteia ca poziţie, formă şi
mărime, iar clasificarea finalizării poate fi: scurtă, normală sau prelungită, orizontală în sus sau în jos, situată pe linia
rândului, sub rândul scris sau în zona medie sau superioară a literei.40
b) Construcţia semnelor grafice, forma acestora, numărul elementelor constructive, direcţia
mişcărilor de execuţie.
Construcţia semnelor grafice este considerată de către practicieni ca fiind una dintre caracteristicile
individuale cele mai complexe şi revelatoare pentru identificare. Prin literă se înţelege un semn grafic din alfabetul unei
limbi, corespunzând unui sunet sau „semn din alfabetul unei limbi care corespunde de obicei unui fenomen“. Astfel,
litera dintr-un text poate fi mare (majusculă) şi mică (minusculă) fiind compusă din:41
37 L. Bidian, I.Vicol, op. cit. pag. 47.

38Sunt particularităţi condiţionate de deprinderile de executare a grafismelor specifice unei persoane, care se manifestă în mod pregnant şi
constant în scrisul acesteia. Ca atare, ele sunt elemente individuale care oglindesc aceste deprinderi în executarea uneia sau a mai multor
litere care alcătuiesc un cuvânt şi se referă la modul de construcţie a literelor, a cifrelor, precum şi a legăturilor dintre ele. Detaliile de execuţie,
formele scripturale şi combinaţiile de trăsături sunt irepetabile într-un alt scris şi nu pot fi reproduse în totalitatea lor de o altă persoană.
39 Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol II, M.I. Bucureşti 1978, pag. 129.
40 Idem, pag. 130
41
Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, op. cit. pag. 484
- grame, părţi componente de sine stătătoare, care se execută dintr-o singură trăsătură;
- ducte - trasee grafice care unesc două litere, care în raport cu literele care se leagă, prezintă diverse forme:
liniare; unghiulare; arcuite; sinuoase.
- trasee, sunt anexe în completarea unei litere, concretizate în barări, linii de atac, sedile, semne diacritice,
ducte şi linii de legătură.
De asemenea, literele sunt clasificate după:
- după forma generală;
- după natura traseelor suplimentare;
- după numărul gramelor componente.
În raport de forma generală, literele pot fi:
- litere ovale sau cu cercuri;
- litere cu trasee semicirculare;
- litere cu depasante;
- litere cu podiş.
Raportat la numărul gramelor componente, literele se clasifică în:
- litere cu o gramă;
- litere cu două grame;
- litere cu trei sau mai multe grame.
Privitor la construcţia literelor se va avea în vedere atât stabilirea numărului de elemente care o compun cât
şi succesiunea scrierii lor, precum şi direcţia generală a mişcării de execuţie.
c) Modul de scriere a unor componente şi accesorii a semnelor grafice.
Ține cont de plasamentului acestora, de acele variaţii în executarea literelor, a semnelor diacritice şi a
sedilelor. Totodată, din punct de vedere al plasamentului pe literă se întâlnesc următoarele aspecte: plasamentul
superior, plasamentul normal, mijlociu, inferior, apoi bară prelungită spre dreapta, bară executată deasupra literei, bară
plasată spre stânga literei, bară dirijată ascendent, bară dirijată descendent, barare dublă.
La literele cu mai multe grame se întâlnesc următoarele variaţii:
- legarea unghiulară la una sau ambele extremităţi;
- legarea rotunjită;
- legarea la baza gramelor, dedublarea de traseu sau prin buclare;
- legarea prin „răsturnarea“ literelor.
Cu privire la forma barei aceasta prezintă interes sub aspectul identificării criminalistice, unde pot fi întâlnite
următoarele forme: bară legată de corpul literei, bară dreaptă, bară convexă, bară concavă, bară prelungită, bară
executată din trăsături sinuoase.
Din punct de vedere al dimensiunii, bara se poate prezenta sub următoarele aspecte: mare, mică, lipsa barei.
Sub raportul plasamentului semnelor diacritice, acestea pot fi grupate după cum urmează: lipite de literă; plasate în
stânga literei, plasate în dreapta literei, distanţate de literă; formate direct din traseul literei.
După modul de executare a sedilelor, pot fi întâlnite următoarele forme: sub formă de laţ, de formă sinuoasă;
sub formă de virgulă, liniară, cu plasament orizontal, liniară, cu plasament vertical.42
d) Modul de scriere a unor menţiuni.
Literatura de specialitate, menționează și modul de scriere al unor mențiuni, cum ar fi: datele calendaristice,
operațiile matematice, abrevierile, numerotarea paginilor, bifările, e.t.c., care pot fi considerate caracteristici speciale,
în măsura în care acestea prezintă particularități.43
Rezultă că, aceste caracteristici individuale (particulare sau speciale), se constituie ca un grup de elemente
foarte valoroase de identificare, ele reflectând modul în care fiecare persoană s-a deprins să execute un anumit semn
sau grup de semne grafice. Cu cât o persoană se abate mai mult de la modelul caligrafic de construcţie al literelor
sau cifrelor, cu atât creşte posibilitatea identificării sale. Elementele care contribuie la individualizarea semnelor grafice
sunt reprezentate de trăsăturile de debut şi cele prin care se finalizează o literă, unde acestea pot fi analizate din punct
42 Idem pag. 487

de vedere morfologic, din punct de vedere al plasamentului faţă de linia de bază a scrisului sau al poziţiei faţă de
elementele respectivei litere.44
14.6. Expertiza criminalistică a scrisului de mână.

Înscrisurile (actele scrise), au o importanţă deosebită în toate domeniile de activitate deoarece ele servesc la fixarea
apariţiei, modificării sau stingerii raporturilor juridice de tot felul, cum ar fi: testamente, succesiuni, acte şi dovezi sub
semnătură privată, chitanţe.
În literatura de specialitate, expertiza criminalistică a scrisului mai este cunoscută ca expertiză grafoscopică sau
grafică ca și mijloace de probă, reglementate de Codul de procedură penală în Capitolul VII, secțiunea X “Expertiza și
constatarea“, articolele 172 la 191.
Obiectivul expertizei criminalistice este reprezentat generic de stabilirea sriptorului, mai exact a persoanei de
la care emană acel înscris.
De asemenea, examinarea criminalistică a scrisului de mână mai vizează elucidarea următoarelor probleme:
identificarea autorului scrisului cursiv, identificarea autorului scrisului cursiv deghizat, identificarea autorului scrisului
executat prin imitarea caracterelor tipografice, identificarea autorului scrisului cursiv alterat de cauze de ordin patologic,
identificarea autorului scrisului executat cu instrumente scripturale şi pe suporturi atipice, identificarea autorului unei
semnături. Practic, examinarea înscrisurilor se face sub 2 aspecte:
- examinarea şi expertiza tehnică a documentelor;
- identificarea prin constatare/expertiză grafică a persoanei după scrisul de mână.
Ca și forme sub care se găsesc actele (înscrisurile) expertizate avem:
1. Texte: scrisori, cereri, însemnări, formulare completate de mână, adnotări scurte cum sunt : (“Am
predat”, “Am primit”, “Vânzător”, „Cumpărător”, “De accord”, “Văzut”);
2. Semnături: literale, semiliterale, indescifrabile (aliterale);
3. Semne grafice aliterale: semne de punctuație, sublinieri, semne de numerotare și continuare a
paginilor.45
14.6.1. Obţinerea modelelor de scris pentru comparaţie.
Modelele de scris pentru comparație, sunt scrisuri executate de o persoană în condiţii obişnuite, fără să fie în
legătură cu cauza respectivă. Ca atare, în momentul executăriii lor persoana respectivă nu numai că nu ştia, dar nici
nu putea presupune că manuscrisele respective vor deveni un material comparativ (cereri, scrisori, notiţe).46
Obținerea modelelor de scris pentru comparaţie revine organului de urmărire penală care dispune efectuarea
constatării sau a expertizei. Cu cât textul în litigiu este mai scurt, cu atât mai mare trebuie să fie cantitatea de scris de
probă, pentru ca specialistul să poată urmări frecvenţa caracteristicilor cercetate.47
Modelele de scris pentru comparaţie se clasifică în:
- modele de scris libere;
- modele de scris experimentale.
Modele de scris libere, reprezintă acele scrisuri executate de o anumită persoană în condiţii obişnuite, fără
ca persoana de la care emană acel scris să fi avut vreo legătură cu cauza investigată. Astfel, în momentul executării
unui astfel de scris, persoana nici nu avea cunoştinţă şi nici nu putea presupune că scrisul său va deveni, ulterior,
model de comparaţie pentru o examinare criminalistică.48
Modelele de scris libere trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume:
- să fie ridicate cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale şi individualizate în cuprinsul actului procedural;
- să cuprindă aceleaşi caractere ca şi scrisul în litigiu ( expresii, cuvinte, cifre);
- să fie de dată şi de provenienţă certă, adică să fi fost scrise în aceeaşi perioadă ori cât mai apropiat de
perioada executării scrisului în litigiu şi să avem certitudinea că emană de la persoana bănuită că a executat scrisul în
litigiu;

45Expert grafic Nicola Gheorghe.ro/expertiza_grafoscopica.html
46De obicei, în acestea nu se întâlnesc schimbări în scris, fapt pentru care constituie cel mai valoros material comparativ.
47 Gheorghe Popa. op. cit. pag. 446
- să fi fost executat cu acelaşi instrument scriptural, cu aceeaşi substanţă de scris şi pe acelaşi suport ca şi
scrisul în litigiu;
- să fie suficiente din puncte de vedere cantitativ.49
Modelele de scris experimentale (la cerere), sunt acele scrisuri obţinute de către organul de de anchetă de
la persoana suspectată că ar fi executat scrisul în litigiu, la cerere.
Modele experimentale sunt obţinute în două modalităţi, respectiv:
- prin scriere liberă;
- prin dictare.50
Pentru modelele de scris experimentale onţinute prin scriere liberă, organul judiciar va solicita persoanei să
prezinte în scris aspecte fără legături evidente cu cauza instrumentată. Totodată, va evita precizarea scopului pentru
care solicită scrisul. În această categorie sunt incluse: solicitarea prezentării unor atribuţii de serviciu, realizarea unui
curriculum vitae, declaraţii în legătură cu diverse aspecte.51
Pentru modelele de scris experimentale obținute prin dictare, acestea conțin următoarele particularități:
-ritmul dictării va fi variabil, iar dacă organul de urmărire penală constată intenţia persoanei de a disimula, va
fi accelerat progresiv;
-persoana supăsă dictării nu va avea acces vizual la textul în litigiu;
-textul supus dictării trebuie compus anterior;
-textul va conţine cuvinte, expresii şi cifre care se regăsesc şi în textul în litigiu;
-textul se dictează fără intonaţii;
-modelele de comparaţie se vor lua în poziţii diferite de scriere (pe genuchi, pe scaun, în picioare etc);
-se recomandă luarea a cel puţin 3-5 modele de comparaţie.52
14.6.2. Probleme care pot fi rezolvate prin expertiza grafoscopică.
În cadrul expertizei grafoscopice, pot fi soluționate următoarele probleme:
- dacă scrisul a fost executat în întregime de o anumită persoană;
- dacă scrisul este sau nu autentic;
- dacă scrisul în litigiu a fost executat prin copiere, imitare sau în alt mod;
- dacă scrisul este deghizat şi prin ce procedeu;
- dacă scrisul a fost realizat prin conducerea mâinii de către altă persoană;
- dacă scrisul a fost executat în întregime de o anumită persoană.53
14.7. Cercetarea criminalistică a semnăturilor.
Semnătura, constituie o varietate a scrisului reprezentând un semn de atestare ce indică numele şi prenumele
persoanei certificând o anumită acţiune, activitate, conţinutul unui text, etc. Fiecare persoană are propriul său fel de a
semna, ceea ce face ca aspectul semnăturii, plasamentul ei pe un document inclusive caracteristicile să prezinte
elemente de strictă individualitate. Ca atare, semnătura se constituie într-o imagine grafică a numelui, executat
personal de către titular, prin care acesta îşi asumă exactitatea celor cuprinse în act ori atestă că este autorul actului.
Semnătura se formează atunci când scrisul unei persoane a ajuns la un anumit grad de evoluţie. Când deprinderile şi
reflexele scrisului lipsesc, semnătura nu se deosebeşte cu nimic de acesta, fiind redate numele şi prenumele cursiv.
În schimb, evoluţia semnăturii este mai rapidă decât cea a scrisului, deoarece este construită din combinaţii
permanente de litere, fiind determinată de frecvenţa executării.54 Atunci când două semnături sunt identice una din ele
este falsă.
În vederea expertizării criminalistice a semnăturii, este absolut necesar ca materialul de comparaţie să
îndeplinească anumite condiţii cum sunt:
49Este recomandabil să se preleveze scris suficient, pentru ca scriptorul să așeze pe hârtie toată gama de caracteristici ale propriului scris. Pentru
ca suspectul să nu-și deghizeze scrisul, se va mării viteza de dictare, ca în final scriptorul să-și mărească și el viteza de scris, srisul rezultat să
fie astfel cât mai natural.
50 Probele de scris experimentale sunt manuscrise întocmite la cererea organului de urmărire penală de către persoana bănuită că a executat
actul în litigiu. Ea nu trebuie să cunoască despre scopul luării lor (dictare sau liber).
52 Colectiv, Tehnică criminalistică, Bucureşti 2010, Ed. Est Falia, pag. 232.
53 L. Ionescu, Note de curs, Univ. Dimitrie Cantemir, Bucureşti 1997.
54 L.Ionescu, op. cit, pag. 78.
- să fie sub aspect cantitativ pentru a da posibilitatea expertului să observe constanta caracteristicilor generale
şi individuale, în vederea aprecierii valorii lor;
- să fie executat din poziţia „şezând” şi din „picioare” ori dintr-o altă poziţie în care expertul presupune că a
fost executată semnătura în litigiu;
- să cuprindă semnături din perioada în care a fost executată cea în litigiu, precum şi anterioare şi ulterioare;
- să conţină diverse variante de execuţie folosite de persoana de la care se prelevă modele de comparaţie;
să existe certitudinea că toate modelele de comparaţie provin de la persoana în cauză.
Din punct de vedere al aspectului general și al conţinutului, semnăturile pot fi:
- semnături complete;
- semnături prescurtate;
- semnături indescifrabile.
Conform literaturii de specialitate, caracteristicile generale ale semnăturii se referă la următoarele aspecte:55
- gradul de evoluţie
- viteza de execuţie a trăsăturilor
- dimensiunile grafismelor
- plasamentul semnăturii pe document
- structura semnăturii, determinată de gradul de simplitate
- compoziţia semnăturii (literală, semiliterală, mixtă, indescifrabilă)
- înclinaţia literelor şi trăsăturilor neliterale
- continuitatea traseelor.
Ca și procedee de falsificare mai des întâlnite în practica criminalistică avem:
- prin copiere, copierea (directă sau indirectă);
- prin imitare, (imitare (liberă ori servilă);
- executarea semnăturilor din fantezie;
- imprimare.
Falsificarea semnăturilor prin copiere, copierea (directă sau indirectă).
Contrafacerea semnăturilor prin copiere este destul de des uzitată, fapt datorat aparentei simplităţi a
procedeului. Copierea urmăreşte redarea cât mai fidelă a unei semnături autentice, prin urmărirea, trăsătură cu
trăsătură, a conţinutului acesteia. Operaţia poate fi făcută direct sau indirect (prin folosirea unui clişeu intermediar).
Prima modalitate, numită şi “decalc”, se bazează pe executarea unor operaţiuni devenite clasice, respectiv
se aşează hârtia ce va servi ca suport al semnăturii falsificate peste actul ce conţine semnătura autentică aleasă ca
model, apoi ambele coli sunt plasate în direcţia unei surse de lumină, de obicei geamul unei ferestre. Astfel, conturul
semnăturii autentice va deveni vizibil pe suprafaţa celei de a doua hârtii, pe care va fi trasat cu ajutorul unui instrument
scriptural. A doua modalitate are ca obiectiv transpunerea traseului semnăturii model pe suprafaţa de hârtie a
preconizatului act fictiv, prin reproducerea cu ajutorul hârtiei copiative şi evidenţierea acestuia sub forma unei urme de
presiune realizată prin urmărirea firului grafic al semnăturii autentice. Dorinţa de a reda cât mai fidel o formă grafică
străină, dificultăţile pe care le implică urmărirea, segment cu segment, a unui traseu, adeseori complicat, impun
falsificatorului un ritm de execuţie lent, o manieră picturală în traseul literelor. Presiunea de execuţie va fi uniformă,
lipsind firul grafic de nuanţările specifice semnăturilor autentice. Traseul semnăturilor copiate reţine deseori şi alte
imperfecţiuni. Astfel, avem în vedere tremurăturile ce pot să apară în orice punct al firului grafic ca urmare a unor factori
ca: tensiunea musculară exagerată a mâinii, lipsa de îndemânare a scriptorului, emoţiile.
Falsificarea semnăturilor prin imitare, (imitare (liberă ori servilă).
Presupune urmărirea traseului, punct cu punct, prin conducerea instrumentului scriptural de la începutul până
la sfârşitul traiectoriei acestuia, imitaţia constă în reproducerea unei semnături prin observarea directă a acesteia
(având semnătura model în faţă), în urma unui studiu, a unor exerciţii prealabile sau din memorie. Execuţia în prezenţa
modelului poate avea loc în două maniere: servilă şi liberă.
Imitaţia servilă, constă în reproducerea semnăturii autentice pe care falsificatorul o are în faţă, străduindu-
se să execute trăsătură cu trăsătură semnătura model. Ca urmare, semnătura realizată prin imitaţie servilă corespunde
55Gheorghe Popa, Nicolae Buzatu şi alţii, Exploatarea urmelor prin expertize criminalistice Ed. Era, Bucureşti, 2005, pag. 17.
din punct de vedere formal cu semnătura imitată, dar va prezenta toate caracteristicile unui desen lipsit de
spontaneitate, la care se adaugă, deseori întreruperi nejustificate, reluări, corecturi etc.
a) b)
Semnătură falsificată prin imitaţie servilă
a) semnătură originală
b) semnătură falsificată
Pentru imitarea serviă, falsul poate fi pus în evidenţă de următoarele elemente de particularitate:
- lipsa de naturaleţe şi de spontaneitate a scrisului;
- viteza redusă a scrierii;
- presiunea, în general, crescută a scrierii, dar constantă;
- sinuozităţi ale traseelor grafice;
- retuşarea unor litere;
- grosimea uniformă a trăsăturilor;
- îngroşarea părţilor incipiente şi finale ale trăsăturilor ş.a.
- întreruperi şi reluări de trasee grafice ş.a.
Imitaţia liberă, constă în faptul că semnătura model este învăţată pe “dinafară” prin numeroase exerciţii. Atunci
când falsificatorul consideră că a dobândit suficientă abilitate trece la executarea ei din memorie, fără să mai
urmărească vizual semnătura originală. Exactitatea reproducerii va depinde în mare măsură de spiritul de observaţie
al falsificatorului, de îndemânarea sa grafică, combinate cu durata şi intensitatea exerciţiului efectuat. Semnăturile
imitate liber pot fi considerate drept “bune” cu destulă uşurinţă datorită facturii lor spontane. În schimb, ele reproduc cu
mai puţină precizie detaliile modelului folosit, inexactitate pe care numai un expert o poate sesiza. Pentru falsul comis
prin imitare servilă sau liberă îi sunt specifice următoarele elemente comune:
- inexistenţa unor caracteristici individuale, specifice scrisului autentic, fapt concretizat prin modul în care sunt
legate literele, presiunea scrisului, viteza mică de execuţie.
-apariţia în scrisul imitat a unor caracteristici proprii scrisului celui care imită (plastografului);
- ignorarea modului de executare a semnelor diacritice şi de punctuaţie;
La elementele individuale menţionate, cea mai mare valoare de identificare o prezintă retuşările de litere.
Retuşările reprezintă semnul caracteristic, deoarece nu se poate ca imitând un scris să fie atinsă perfecţiunea de prima
dată, plastograful fiind nevoit să revină mereu la traseele grafismelor. Uneori, imitarea servilă este precedată de
trasarea scrisului cu creionul, ulterior procedându-se la repasarea sa cu cerneală. În astfel de cazuri, falsul este pus
în evidenţă prin fotografierea sub radiaţii i.r. sau în lumină polarizată, prin relevarea trăsăturilor de grafit.56
Dintre problemele care se pot rezolva prin expertiza grafică pot fi menționate:
- identificarea autorului unui scris sau a unei semnături;
- identificarea persoanei care a folosit un scris deghizat;
- identificarea persoanei care a efectuat o semnătură prin imitaţie liberă ori servilă
- dacă scrisul de pe un document a fost executat de una sau mai multe persoane.57

57
V. Manea, op. cit., pag. 111
CAPITOLUL XV
TEHNICA DOCUMENTELOR, CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A

DOCUMENTELOR FALSIFICATE
15.1. Reglementarea juridică a infracţiunii de fals.

În legislaţia penală română, faptele incriminate sub denumirea de „infracţiuni de fals“ se
constituie într-o categorie bine particularizată şi extrem de variată în sfera vastă a faptelor socotite
ca social periculoase.1 Conform Codului Penal sfera infracțiunilor de natură penală prin care se
alterează adevărul este deosebit de vastă, conţinând categorii variate, diferenţiate fie datorită
specificului relaţiilor sociale lezate, fie datorită naturii încrederii care este acordată adevărului,
presupus ca fiind respectat.
Ca o primă situaţie, în legislația penală găsim înscrisuri care formează însuşi obiectul
material al infracţiunilor de fals în înscrisuri prevăzute de cap. III Titlul VI din Codul Penal la art.
320 la 328, unde alterarea adevărului se produce fie prin întocmirea în întregime a unui înscris
(contrafacerea), fie prin modificarea ori alterarea prin orice mod a unui înscris existent, reţinută de
legea penală ca modalitate de falsificare valabilă pentru ambele ipoteze. Falsificarea înscrisului,
se realizează prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de
natură să producă consecinţe juridice, (art. 320 alin. 1-4).2
Falsificarea, reprezintă operaţia prin care se realizează acţiunea de alterare a adevărului,
unde încrederea este privită ca stare psihică generată de prezumţia de bună-credinţă pe care şi-
o acordă persoanele în relaţiile dintre ele, precum şi de prezumţia de veracitate privind existenţa
şi valoarea lucrurilor. Prin contrafacerea ori falsificarea unor acte se urmăresc anumite scopuri,
cum ar fi obţinerea unor avantaje materiale, faptă care la rândul ei poate întruni elementele
constitutive ale altor infracţiuni ca delapidarea, înşelăciunea etc.3
Noțiunea de “document”, desemnează orice act, text tipărit, scris, fotografie, inscripție,
eliberat ori emis de către o autoritate, instituție, ori persoană prin care se adeverește, se
preconizează, se constată un fapt, se conferă un drept, se recunoaște o obligație.4
În categoria înscrisurilor, din punct de vedere criminalistic sunt incluse:
Dintre înscrisurile mai des expertizate pot fi enumerate: acte de studii (diplome, foi
matricole etc.), documente de identitate (buletine, cărţi ori certificate de identitate, paşapoarte),
permise de conducere, certificate de înmatriculare auto, reţete, certificate medicale, actele privind
evidenţa şi circulaţia diferitelor bunuri ori valori (borderouri, facturi, chitanţe, inventare, procese-
verbale, state de plată, deconturi, mandate poştale, taloane de pensie etc.), documente referitoare
la desfăşurarea activităţilor economice (fişe de pontaj şi gestiune, fişe de cont, balanţe, bilanţuri,
înregistrări de firmă, avize de funcţionare etc.), documente de bancă (depuneri, foi de vărsământ,
1V. Dongoroz, op. cit., pag. 357.

2 Art. 320 din C.P. Falsul material în înscrisuri oficiale (1) Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori
a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoarea
de la 6 luni la 3 ani.(2) Falsul prevăzut în alin. (1), săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (3) Sunt asimilate înscrisurilor
oficiale biletele, tichetele sau juridice. (4) Tentativa se pedepseşte.
3Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, op. cit. pag. 558.
1
restituiri, ordine de plată), formulare de transport (foi de drum, scrisori de trăsură, abonamente,
bilete, permise, tichete etc.), documente de vamă (declaraţii vamale de import, declaraţii de
bunuri, chitanţe, facturi autohtone ori emise de autorităţi străine etc.), bilete şi buletine ale jocurilor
de noroc autorizate.5
În materie civilă, numeroase înscrisuri au caracter preconstituit, adică au fost întocmite
în mod special în vederea dovedirii naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic, în
eventualitatea unui viitor litigiu. După cum se cunoaște, înscrisurile autentice beneficiază de
prezumţia de autenticitate astfel: conţinutul corespunde voinţei părţilor exprimată în faţa
funcţionarului, semnăturile aparţin părţilor, data întocmirii este reală etc. Aceasta nu înseamnă că
ele nu pot forma obiectul unor expertize grafoscopice, întrucât sunt susceptibile de a fi atacate pe
calea înscrierii în fals.
La înscrisurile sub semnătură privată unde la valabilitatea acestora nu are importanţă
modul de întocmire (olografă ori prin dactilografiere, imprimare), ci numai dacă sunt semnate de
persoanele care figurează în act. Ca exemplu pot fi citate diverse acte cum sunt: chitanţe, diferite
convenţii, foi de zestre, declaraţii etc. Deci, înscrisul sub semnătură privată are putere doveditoare
atâta timp cât este recunoscut de părţi; în caz contrar valabilitatea sau falsitatea sa urmează să
fie stabilită de către instanţa de judecată prin procedura verificării de scripte, sau prin efectuarea
unei expertize.
Ca atare, în concluzie se poate afirma că subâmpărţirea infracţiunilor de fals a fost
determinată, pe de o parte, de eterogenitatea lucrurilor, entităţilor, cu funcţie probatorie, iar pe de
altă parte, de necesitatea reglementării diferenţiate a infracţiunilor de fals, atât din punct de vedere
al conţinutului, cât şi din punct de vedere al regimului sancţionator.6 În afara actelor de genul celor
susmenţionate, în cursul judecării proceselor cu caracter civil sunt prezentate şi înscrisuri
nepreconstituite, cum ar fi scrisori ori simple bilete în care se consemnează diferite raporturi
juridice, notificări ori confirmări de executare a unor obligaţii asumate anterior, precum şi anumite
împrejurări de natură să evidenţieze relaţiile dintre părţi.7
15.2. Falsul parţial şi falsul total în înscrisuri.
Din punct de vedere criminalistic, precum şi din perspectiva falsului ethnic și pornind de
la întinderea acţiunii supectului, falsul poate fi clasificat în următoarele modalităţi de falsificare:
- Falsul parțial – constând în alterarea în orice mod a unui înscris existent;
- Falsul total (contrafacerea)- confecţionarea unui înscris fictiv.
15.2.1. Falsul parţial în înscrisuri.
Falsul parţial, făptuitorul nu are în vedere alterarea întregului conţinut al înscrisului, ci
numai a unei părţi a acestuia, iar acţiunea de alterare are drept scop conferirea unor efecte cu
totul diferite de cele pe care le-a avut înscrisul iniţial. Astfel, alterarea unui înscris oficial, ori sub
semnătură privată reprezintă denaturarea materială a conţinutului său, fie prin adăugiri, modificări
de cifre, litere ori date, fie prin ştersături, bifări sau aducerea în stare de ilizibilitate, ori prin pătare,
decolorare a unei părţi din înscrisul respectiv.
5VasileBercheşan, Marin Ruiu, op. cit. pag. 558.

6 Idem pag. 558.
7
Gheorghe Popa. op. cit. pag. 447
2
15.2.2. Falsul total în înscrisuri.
Falsul total, mai este cunoscut şi sub denumirea de „contrafacere“.
Contrafacerea constă în realizarea în întregime un act fals, prin contrafacerea scrisului,
a semnăturilor, a ştampilelor şi din ce în ce mai des a formularelor respective.
Pentru contrafacerea unui document se folosesc trei procedee:
-copierea - reproducerea unui formular autentic sau bancnotă cu ajutorul unui
copiator alb-negru sau color;
-tipărirea - folosirea tiparelor plane, înalte şi uneori adânci (intaglio);
-editarea computerizată, folosind: calculator, scanner şi imprimantă.
Pentru ambele situaţii, examinarea în vederea determinării autenticităţii se referă pe de
o parte la scris ca expresie a unei deprinderi personale, iar pe de altă parte la o serie de elemente
materiale ale scrisului, cum ar fi substanţele de scriere (cerneală, creion, tuş etc.), suportul scrierii
(hârtia). În consecinţă, ştiinţa criminalisticii împarte cercetarea actelor în două ramuri diferite:
expertiza scrisului şi expertiza tehnică a actelor. Această distincţie, puţin cunoscută în afara
specialiştilor, se justifică nu numai prin obiectele deosebite supuse analizei, ci şi prin procedeele
diverse de examinare. În primul caz avem de-a face cu o examinare comparativă a formelor
scripturale din scrisul în litigiu şi din scrisul persoanei bănuită a fi autorul, pe când în al doilea caz
se recurge, pe lângă investigarea grafică şi la investigaţii fizico-chimice şi traseologice, în scopul
depistării urmelor materiale proprii falsificării sau contrafacerii.8
15.3. MODALITĂŢI DE FALSIFICARE A ÎNSCRISURILOR.
15.3.1. Falsul prin înlăturare de text pe cale mecanică.
Conform literaturii de specialitate, falsificarea prin înlăturare de text a actelor poate fi
efectuată pe cale mecanică ori chimică.9
Procedeul de înlăturare mecanică, este reprezentat de ștergerea parţială sau totală a
scrisului prin radiere (acțiune de înlăturarea scrisului pe cale mecanică prin folosirea în general a
gumei de șters pentru scrisurile executate cu creionul) sau răzuire (înlăturarea scrisului cu lama,
briceag, cuţit, ori alte obiecte de felul acesta), procedeu întrebuinţat pentru a înlătura scrisul
executat cu cerneală.
Înlăturarea mecanică a textului, deteriorează straturile superioare ale hârtiei, ceea ce
duce la mărirea absorbţiei. Scrierea cu cerneală în zona alterată produce о difuzie mare, о
îmbinare a fibrelor deranjante şi în consecinţă întinderea colorantului, care se materializează în
calibrul mai mare al trăsăturilor şi în conturul lor neuniform. În afară de difuzia mare a cernelii în
locurile unde a fost alterată hârtia, falsificarea pe cale mecanică a actelor (înscrisurilor), mai este
indicată și de alte elemente care atestă falsificarea parțială după cum urmează:
- deteriorarea liniaturii imprimate, a desenului de protecţie sau a filigranului;
- scămoşarea hârtiei, respectiv deteriorarea fibrelor din stratul superior al acesteia;
- subţierea hârtiei, urmată de creşterea porozităţii şi a transparenţei în locurile unde s-a
acţionat prin răzuire sau radiere;
- apariţia unor zone de altă culoare sau a unor zone, în locurile unde s-a încercat
refacerea satinajului;
8Idem pag. 448

9Înlăturarea unei părţi din textul unui document se face prin ştergere sau acoperire, pentru a-i da documentului un alt
conţinut.
3
- resturi de coloranţi sau trasee grafice, incomplet înlăturate prin radiere ori răzuire;
-existenţa unei fluorescenţe accentuate, sau de altă culoare, comparativ cu fluorescenţa
generală a înscrisului examinat.
- alterarea trăsăturilor grafice învecinate.10
La stabilirea alterărilor de natură mecanică se aplică diferite metode, începând de la cele mai
simple şi terminind cu diferite metode ştiinţifice, dintre care cel mai frecvent folosite sunt:
- examinarea cu ochiul liber şi la stereomicroscop;
-depistarea elementelor caracteristice ştergerii pe baza procedeelor fotografice separatoare
de culori, precum şi de intensificarea a contrastului imaginii;
- metoda difuzo-copiativă;
- alte metode.
Examinarea acestei categorii de fals are ca scop reconstituirea textului înlăturat, care
depinde, în primul rând, de natura materialului cu care s-a scris (tuş, creion, cerneală ş.a) şi apoi
de cea a suportului pe care s-a scris.11
15.3.2. Falsul prin înlăturare de text pe cale chimică.
Îndepărtarea scrisului pe cale chimică se particularizează printr-o serie de elemente de
natură să releve modificarea actelor în acest mod. Solvenţii minerali sau organici folosiţi la
stergere au influenţă nu numai asupra scrisului, dar şi asupra hărtiei, asupra semnelor grafice
învecinate şi asupra interpretării grafice executate ulterior în porţiunea alterată.
Ca atare, înlăturarea chimică constă în folosirea de acizi diluaţi şi substanţe alcaline care
au în soluţie o substanţă bazică și poate fi efectuată prin corodare (constă în decolarea scrisului
prin prelucrare cu substanţe chimice) sau spălare (scrisul se decolorează şi în acelasi timp se
dizolvă, total sau parțial). Spălarea îşi produce efectul folosind îndeosebi solvenţii organici.12
Înlăturarea scrisului pe cale chimică

(spălare) în cazul unui certificat de înmatriculare
Pentru înlăturarea textului sunt folosite mai multe procedee:

- ţinerea înscrisului, nemişcat, în apă rece, timp de 2, 3 zile;

11
Gheorghe Popa. op. cit. pag. 314
12 Atât corodarea, cât şi spălarea reprezintă o înlăturare de text datorată acţiunii unui agent chimic. Agentul chimic
utilizat dizolvă ori, după caz, intră în reacţie cu coloranţii existenţi în substanţa de scriere, formând săruri incolore.
4
- introducerea şi ţinerea înscrisului în apă fierbinte, până la dispariţia completă a scrisului;
-tamponarea textului cu vată îmbibată în diverşi solvenţi chimici, urmată de spălare şi
uscare forţată.
Alterarea chimică a unui înscris poate fi recunoscută după următoarele elemente:
- existenţa unor fragmente din traseele grafice ale scrisului iniţial;
- fluorescenţă diferită a locurilor alterate faţă de fluorescenţa generală a înscrisului.
- pierderea luciului hârtiei şi apariţia unor porţiuni mate;
- existenţa unor pete albicioase sau galbene;
- deteriorarea liniaturii imprimate şi a desenului de protecţie
- decolorarea traseelor grafice din imediata apropiere a locului corodat, precum şi a
menţiunilor executate ulterior corodării;
- creşterea porozităţii şi fragilităţii hârtiei;
- alte metode.13
15.3.3. Falsul prin adăugare de text.14
Adăugirea de text este specifică falsului parţial. Ea constă în înscrierea în cuprinsul
înscrisului autentic de noi menţiuni, fie prin introducerea unor cuvinte, cifre, propoziţii sau fraze
între cuvinte, rânduri ori la sfârşitul textului iniţial, fie prin retuşarea unor cifre sau litere.. O astfel
de adăugire poate fi făcută atât de persoana care a întocmit iniţial înscrisul, cât şi de o altă
persoană, în ambele situaţii folosindu-se instrumente scripturale şi suporturi asemănătoare cu
cele cu care a fost executat înscrisul autentic.
Adăugirile de text în acte pot fi de cele mai diferite feluri, începând de la un semn de
punctuaţie şi terminând cu un fragment din text. Astfel, adăugirile pot fi stabilite după mai multe
criterii, în primul rând după c ri te ri i l e grafice şi fizico-chimice. De asemenea, este cunoscută şi
metoda ordinii cronologice a trăsăturilor. Astfel, cercetarea criminalistică a falsului prin adăugire de
text parcurge următoarele faze:
- examinarea materialelor de scriere;
- examinarea caracteristicilor grafice;
- stabilirea ordinii cronologice în care au fost executate traseele intersectate.
O problemă înrudită cu falsul prin acoperire de text este şi scrisul cu cerneluri
invizibile. Scrisul invizibil este realizat cu diverse substanţe incolore, cunoscute sub denumirea
generală de cerneluri simpatice .
Asemenea scrisuri se execută, de obicei, pe hârtie obişnuită şi de multe ori între rândurile
unui scris vizibil, pentru a nu trezi bănuială asupra mesajului secret propriu-zis. Cele mai folosite
cerneluri simpatice sunt: sucul de lămâie ori de ceapă, laptele dulce, saliva, urina, acidul sulfuric
diluat, soluţii din săruri de cobalt. Unele dintre aceste substanţe sub acţiunea căldurii ori prin
tratarea lor cu anumiţi reactivi chimici se colorează mai mult sau mai puţin intens.15
13
Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, op. cit. pag. 573.
14Precum și falsul comis prin imitarea scrisului, deghizarea şi copierea acestuia. Pentru această categorie de falsuri
avem în vedere că se înscrie în categoria falsurilor întâlnite mai fracvent în activitatea practică, mai ales în cazul
semnăturilor, al menţiunilor ori textelor de mai mică întindere. Aici avem falsul comis prin imitare liberă sau servilă.
15Gheorghe Popa. op. cit. pag. 315
5
15.4. Falsul cu ajutorul copiatoarelor şi a tehnicii de calcul.
15.4.1. Falsul cu ajutorul copiatoarelor
Copiatorul este un “aparat” folosit la copiere pe hartie a documentelor precum și a altor
imagini de regulă rapid si ieftin. Majoritatea copiatoarelor folosesc pentru tiparire o tehnologie
numita “xerografie” – un process uscat care foloseste caldura. Copiatoarele mai pot folosi si alte
tehnologi cum ar fi jetul de cerneală, dar xerografia este cel mai des întâlnită.16
Un copiator este compus din:
- sistemul optic: care scanează originalul pentru a fi copiat;
- sistemul de tiparire: unde se tipărește imagenea scanată;
Copiatoarele se impart in doua mari categorii:
- copiatoare alb-negru (monocrom);
- copiatoare color.
Procesul fotocopierii xerografice, se desfășoară după cum urmează:
a) Încărcare. Tamburul cilindric (sau unitatea cilindru) este încărcat electrostatic de către
un cablu de înaltă tensiune, numit cablu corona, sau de către o rolă de încărcare/developare.
Tamburul are un înveliș din material fotoconductiv. Un fotoconductor este unsemiconductor care
devine conductiv atunci când este expus la lumină.
b) Expunere. Unde o lampă puternică iluminează documentul original, iar zonele albe ale
acestuia reflectă lumina pe suprafața tamburului fotoconductiv. Zonele expuse la lumină ale
tamburului devin conductive și prin urmare se descarcă la pământ. Zonele neexpuse la lumină ale
tamburului (acelea corespunzătoare porțiunilor negre ale documentului original) rămân încărcate
negativ. Rezultatul este o imagine electrică latentă pe suprafața tamburului.
c) Developare. Pigmentul pulbere (sau tonerul) este încărcat pozitiv. Atunci când este
aplicat tamburului pentru developarea imaginii, este atras și se lipește pe zonele încărcate negativ
(zonele negre), așa cum o coală de hârtie se lipește de un balon cu o sarcină electrostatică.
d) Transfer. Unde imaginea din pigment rezultată pe suprafața tamburului este
transferată de pe acesta pe o foaie de hârtie cu o sarcină negativă mai mare decât cea a
tamburului.
e) Fuziune. Pigmentul este topit și fixat pe hârtie de către role presante încinse.
Schematic funcționarea fotocopiatorului xerograpic este următoarea:17
Copiile obţinute cu ajutorul copiatoarelor sunt de foarte bună calitate. Aceste performanţe
ale copiatoarelor au oferit o mare posibilitate a falsificării unor înscrisuri, fie falsificate parţial, fie
contrafacere.18
Ca și procedee de falsificare parţială mai des întâlnite pot fi enumerate:
- modificarea termenului de valabilitate a unui înscris.
16Copiatoarele care folosesc xerografia ca și tehnologie de tiparire au fost introduse pe piata de Xerox în anii 1960 si în
urmatorii 20 de ani au înlocuit copiatoarele care foloseau alte tehnologii. Simplitatea, costurile reduse și viteza de
copiere au impus aceasta tehnologie în fata altor tehnologii folosite în vremea respectivă.
17 https://ro.wikipedia.org/wiki/Fotocopiator
18Astăzi, tendința noilor copiatoare, este de a trece de tehnologia analogică la tehnologia digital. Copierea digitală, se
face de regulă cu ajutorul unui scanner integrat, precum și a unei imprimante laser. Această construcție a dus la
îmbunătățirea automata a calității imaginii, iar anumite copiatoare digitale pot funcționa ca scanere de mare viteză, cu
posibilitatea de a trimite documente direct pri e-mail sau de a le face disponibile direct prin servere de fișiere.
6
Constă în radierea, adăugirea ori retuşarea cifrelor de pe înscrisul autentic, apoi se
realizează o copie cu ajutorul unui copiator monocron sau color. Depistarea falsului este
anevoioasă, pentru că copia nu reţine o mare parte a caracteristicilor necesare pentru identificare,
acestea sunt:
- inexistenţa scămoşării hârtiei;
- imposibilitatea diferenţierii materialelor de scriere după natura lor şi nuanţa de culoare;
- imposibilitatea examinării în ultraviolet ori pe cale chimică şi.a.
Un rezultat concludent al acestei examinări nu poate fi obţinut decât prin examinarea
comparativă a înscrisului autentic cu acel în litigiu.
- înlocuirea parţială sau integrală a textului din înscrisul autentic.
Unde textul ce urmează a fi eliminat este mascat folosindu-se în acest scop o bandă de
hârtie albă, de formă şi dimensiuni corespunzătoare. După executarea xerocopiei, copia este
prezentată ca fiind autentică. Ca elemente ce indică falsul comis prin acest procedeu sunt:
- existenţa pe copia xeroxată a unor fragmente din scrisul iniţial, neînlăturate complet de
către falsificator.
- diferenţe între scrisul nou integrat şi cel depus iniţial pe înscris, puse în evidenţă printr-
o examinare grafică comparativă.
- conservarea conturului ştraifului utilizat pentru îndepărtarea textului.
- transferarea impresiunilor de ştampilă sau a semnăturilor de pe înscrisul autentic pe
cel fals.
Transferarea (impresiunilor de ştampilă, ori a semnăturilor), se poate realiza prin două
căi:
- acoperirea textului iniţial cu o coală albă de hârtie în care s-a efectuat o „fereastră”, de
forma şi dimensiunile corespunzătoare, semnătura şi ştampila rămase neacoperite, care sunt
xerocopiate pe o altă coală, completată ulterior cu scris de mână, dactilografiat.
- decuparea suprafeţei ocupată de semnătura sau de impresiunea de ştampilă de pe
înscrisul autentic şi lipirea lor pe actul fals;
Falsul este evidențiat atunci când colajul a fost transferat pe un formular tipizat și este
posibil ca imaginea liniaturii imprimate să fie ocupată de semnătura ori impresiunea de ştampilă,
ceea ce constituie un indiciu clar de falsificare. Şi la examinarea conturului de ştampilă, acesta
prezumându-se de multe ori neregulat, fapt datorat decupării.
Falsurile totale (contrafacerile) pot fi realizate atât cu ajutorul copiatoarelor monocrome,
cât şi cu cele color. Se falsifică, de regulă actele de studii şi mijloacele de plată, imaginile acestor
înscrisuri contrafăcute prezentând un grad ridicat de naturaleţe. Odată falsificate acestea sunt
puse în evidenţă prin examinarea microscopică, unde se observă o serie de diferenţe:
- ca urmare a particulelor minuscule de toner care sunt dispuse pe margini, laturile liniare
ale trăsăturilor au un aspect zimţat;
- cele mai multe defecte existente pe suprafaţa înscrisului autentic se vor regăsi şi pe
copie;
- imaginea de ansamblu a contrafacerii are un contrast mai accentuat;
- o parte din traseele de culoare neagră conţin şi particule cu o altă nuanţă cromatică;
- desenele sunt descrise fragmentar şi au o expresivitate scăzută, ele fiind formate din
granule de toner variate ca formă şi inegale ca dimensiuni;
- culorile specifice ale elementelor din grafica unor desene nu sunt pure, fapt explicat
prin aceea că ele sunt rezultatul combinării pulberilor de toner divers colorate.
7
15.4.2. Falsul executat cu ajutorul tehnicii de calcul
Falsurile executate prin tehnica de calcul prezintă o serie de particularităţi, generate de
performanţele de ordin tehnic ale acestora şi de posibilităţile de evidenţiere şi de dovedire a
falsului. Editarea electronica, poate manipula informațiile cum dorește suspectul. Aceste informații
sunt stocate în calculator de regulă în fotocopii, care apoi sunt imprimate. De asemenea, cu
ajutorul tehnicii de calcul informațiile pot fi șterse sau adăugate ori poate fi creat un nou
document.19
Indiferent de tipul de imprimantă folosit, examinarea microscopică este metoda cea mai
eficientă de descoperire a falsurilor. Trebuie reţinut că o reproducere obţinută la imprimantă
prezintă structura trăsăturilor grafice complet diferită de cea a manuscrisurilor, a textelor tipărite
sau dactilografiate, inclusiv a imaginilor obţinute cu ajutorul copiatoarelor.
În cazul examinării criminalistice a imprimantei bănuite că sau efectuat copiile specialistul
va căuta și va urmării anumite defecte electronice ori manifestări anormale ale tonării sau
expunerii, ceea ce se traduce pe copie prin zone înnegrite sau foarte slab tonate. Şi aceste
manifestări au o oarecare periodicitate la efectuarea mai multor copii pe copiatorului urmărit și pot
fi bifate ca și caracteristici individuale de indentificare.
Prin demontarea unor componente ale copiatorului se pot pune în evidenţă unele
defecte, pete de toner sau praf, care pot afecta copiile în anumite zone. Cel mai frecvent, aceste
componente sunt: cilindrul, rola caldă sau rola presoare din cuptor, lampa de expunere, corotronii,
geamul intermediar, platanul pe care se pune documentul original, tancul de developer şi toner,
lamela de ştergere sau lampa de ştergere din modulul cilindru.20
Ca și elemente care atestă falsul realizat cu ajutorul tehnicii de calcul prin procedeul
imprimării indiferent de dispozitivul utilizat avem:
- existența unor puncte isolate de diferite culori pe spațiile albe;
- lipsa urmelor de adâncime în masa hârtiei;
- nu există o uniformitate a răspândirii substanței de imprimare la nivelul traseelor grafice;
- traseele grafice manifestă policromie, evidentă mai ales la examinarea la microscop și
nu o culoare unitară;
- existența unor stropi accidentali la utilizarea imprimantelor cu jet și a redării relative în
relief pentru cele cu laser;21
- marginile traseelor grafice au aspect neregulat, zimțat sau în scară, raportat la
caracteristicile dispozitivului care a realizat imprimarea.22
15.5. Falsul în acte de identitate şi de călătorie.
Printre documentele de identitate se regăsesc: buletinul şi cartea de identitate; adeverinţa de identitate
(carte de identitate provizorie), permisul de conducere şi diferitele tipuri de paşapoarte.
în acest subcapitol, obiectul prezentei lucrări îl constituie cărţile de identitate şi paşapoartele.
15.5.1. Falsificarea cărților de identitate.
Principalele elemente avute în vedere la stabilirea autenticităţii unui act de identitate sunt:
- aflarea actului în termenul de valabilitate, termen care este limitat la o anumită perioadă de
19Reproducerea unui înscris cu ajutorul tehnicii de calcul se realizează prin intermediul unui dispozitiv de achiziţionare
a imaginii a unui calculator şi a unei imprimante, acesta transformând impulsurile electronice primite de la calculator,
într-un text ori reprezentare grafică, pe care le tipăreşte pe hârtie.
20Gheorghe Popa. op. cit. pag. 355
21Unde tonerul se depune pe suprafața hârtiei, nu în profunzimea acesteia, ca la ink-jet.
22
Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, op. cit. pag. 599.
8
timp, specificată în mod expres în conţinutul său;
- corespondenţa între înfăţişarea persoanei şi fotografia aplicată pe actul de identitate;
- existenţa elementelor de protecţie sau de securitate, destinate să ateste autenticitatea unui act de
identitate şi să prevină falsificarea sau contrafacerea sa.
Dintre metodele de falsificare a actelor de identitate, întâlnite frecvent în activitatea
practică, pot fi menţionate:
- înlocuirea fotografiei;
- înlocuirea unor file din buletin;
- îndepărtarea scrisului din rubricile privitoare la datele personale şi înscrierea altor
menţiuni.23
- contrafacerea în totalitate a cărţilor de identitate folosind tehnica de calcul şi imprimante
performante, apoi plastifierea lor la dimensiunile celor originale.
15.5.2. Examinarea criminalistică a cărţii de identitate.
Cartea de identitate este documentul care se eliberează cetăţeanului român, începând
cu vârsta de 14 ani, şi care face dovada identităţii, a adresei de domiciliu, a adresei de reşedinţă,
a titularului acesteia.24
Valabilitatea este înscrisă după următoarele reguli:
- termenul începe în ziua, luna şi anul emiterii şi se sfârşeşte (în funcţie de vârsta avută
de titular la data emiterii actului) peste 4, 7 sau 10 ani, în ziua şi luna naşterii titularului;
- pentru persoanele care au împlinit vârsta de 55 ani, pe cartea de identitate este înscrisă
o valabilitate de 60 ani, care reprezintă termenul permanent.
Cartea de identitate are format tip cartelă, tipărită pe o singură faţă cu dimensiunile: 105
mm. lungime, 74 mm. lăţime, 0,7 mm. grosime şi structura formată din două straturi exterioare
transparente , între care se introduce suportul pentru fotografie, text şi alte inscripţionări; cele trei
straturi sunt asamblate tehnologic, formând un tot unitar. Forma, grosimea şi dimensiunile cărţii
de identitate sunt conforme cu modelul ID2 recomandat de standardele europene.25
15.6. Conţinutul cărţii de identitate.
Cartea de identitate se emite în sistem informatizat,avînd următorul conţinut: denumirea
statului, denumirea documentului; seria (două litere) şi numărul (şase cifre) al cărţii de identitate;
codul numeric personal; numele; prenumele; prenumele părinţilor; sexul; locul naşterii; domiciliul;
termenul de valabilitate; denumirea structurii emitente; două fotografii frontale de semnalmente
de diferite dimensiuni ale titularului cărţii de identitate.26
Ca structură și conținut al codului numeric personal al cărții de identitate avem: un cod
numeric personal unic se atribuie la naşterea fiecărui cetăţean român. Acesta se înscrie în actele
şi certificatele de stare civilă şi se preia în celelalte acte cu caracter oficial emise cetăţeanului.
Codul numeric personal reprezintă un număr alcătuit din 13 cifre care individualizează o persoană
23Nume, prenume, data şi locul naşterii etc.

24Cartea de identitate este actul de identitate care se eliberează cetăţeanului român începând cu data de 01.06.1997.
25Termenul de valabilitate al cărţii de identitate este: 4 ani pentru persoanele cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani; 7 ani
pentru persoanele cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani; 10 ani după împlinirea vârstei de 25 ani; permanent după
împlinirea vârstei de 55 ani.
26Zona de citire automată cu caractere identificabile optic: poziţionare: partea inferioară a cărţii de identitate; dimensiuni:
lungime-102 mm; lăţime-17 mm; conţinut: tipul documentului, codul ţării emitente, numele şi prenumele, seria şi numărul
documentului, cetăţenia, data naşterii, sexul, valabilitatea, codul numeric personal (fără data naşterii).
9
fizică şi constituie singurul identificator pentru toate sistemele informatice care prelucrează date
cu caracter personal privind persoana fizică.27
15.7. Elemente de siguranţă ale cărţii de identitate.
- fotografia de semnalmente a titularului este redată color, are dimensiunile de 38x30mm
fiind executată prin mijloace informatice direct pe suportul cărţii de identitate;
- drapelul, realizat în culorile naţionale, cu dimensiunile de 45x7mm, este poziţionat în
partea superioară a cărţii de identitate;
- codul de siguranţă, este determinat în baza algoritmului, realizat prin corelarea datelor
înscrise pe cartea de identitate;
- fotografia de semnalmente a titularului, este o fotografie color dublată de o imagine alb-
negru realizată în transparenţă cu fundalul cărţii de identitate;
- textul, tipărit cu imprimantă laser color şi tehnoredactat cu caractere ale alfabetului
latin;
- stema, este realizată color cu dimensiunile de 35x25 mm;
- rubricile, sunt redactate cu substanţă de culoare albastră, iar completarea acestora cu
substanţă de culoare neagră ;
- sigla, constă într-un desen geometric de formă ovală, ce conţine textul “evp”, poziţionat
sub fotografia de semnalmente , care este încadrat la stânga de codul structurii emitente şi la
dreapta de simbolul judeţului.
De asemenea, traseele grafice ale cărţii de identitate sunt formate din particule mici de
substanţă cu aspect strălucitor, depuse în relief. Pe suprafaţa suportului, şi nu numai în
vecinătatea traseelor grafice, sunt depuse accidental particule de toner, dispuse neregulat.
Elementele liniare şi cele curbe au conturul relativ ferm, punctele nu au formă strict circulară şi
sunt inegale ca suprafaţă. Toate aceste aspecte sunt specifice imprimării cu imprimantă laser.
15.8. Falsificarea pașapoartelor

Paşaportul este un document internaţional de călătorie, acest document conferă
titularului dreptul de a trece frontiera de stat. În cazul paşapoartelor situaţia este mult mai
complexă, cu o mare varietate de modalităţi de falsificare. Pentru prevenirea falsificării ori
contrafacerii paşapoartelor, autorităţile eminente au luat o serie de măsuri de securitate, elemente
ce atestă existenţa falsului, astfel:
- coperta este confecţionată din diferite materiale, carton, piele, p.v.c., pergamoid, etc.,
conţinând, în anumite cazuri, anumite desene şi menţiuni cum sunt: denumirea statului eminent
şi stema acestuia, felul paşaportului şi cetăţenia titularului.
- hârtia filelor paşaportului este de calitate superioară, cu o mare rezistenţă mecanică şi
prevăzută cu o serie de elemente de siguranţă :
27Structura CNP-ului este următoarea: primele 7 cifre sunt compuse după structura “SAALLZZ” şi exprimă sexul – prima
cifră, şi data naşterii-anul, luna, ziua. Următoarea parte este compusă din 5 cifre , sub forma “JJNNN” din care primele
două reprezintă indicativul atribuit judeţului sau sectorului de care aparţine structura care face atribuirea, iar următoarele
trei cifre reprezintă un număr ce se repartizează pe puncte de atribuire, prin care se diferenţiază persoanele de acelaşi
sex, născute în acelaşi loc şi cu aceeaşi dată de naştere; Ultima cifră intitulată generic “cifra de control”, permite
identificarea eventualelor erori de înlocuire sau inversare a cifrelor din componenţa codului numeric personal. Codul
numeric personal este înscris pe cartea de identitate cu două culori, albastru şi roşu. Culoarea albastră marchează data
naşterii.
10
- elasticitate - fonta de siguranţă
- nuanţa de culoare - broşarea
- filigranul - caşerarea
Tipărirea şi completarea paşapoartelor se realizează cu ajutorul a diferite tipare: tiparul
adânc, tiparul în relief şi tiparul în acelaşi plan, înscrierea seriei fiind făcută fie prin tipărirea prin
perforarea paginilor, fie cu ajutorul unor maşini speciale în care grafismele sunt redate din puncte
şi linii punctate.
15.8.1. Contrafacerea paşapoartelor. Elemente de siguranţă destinate prevenirii

contrafacerii sau falsificării paşapoartelor.
Conform practicii operative, realizarea unor contrafaceri perfecte este practic imposibilă
dacă se are în vedere numărul mare de elemente de siguranţă cu care sunt prevăzute
paşapoartele. Depistarea lor este însă extrem de anevoioasă dacă în punctele de trecere a frontierei
nu există aparatură tehnică adecvată pentru examinare. Aici trebuie să existe măcar cataloage cu
caracteristicile tuturor paşapoartelor recunoscute de statul român, care să servească la
compararea cu caracteristicile documentelor prezentate de persoanele care solicită intrarea sau
ieşirea din ţară.
Pentru depistarea contrafacerilor se va urmări apariţia unor deosebiri referitoare la:
- culoarea, materialul şi dimensiunile coperţilor;
- forma şi conţinutul menţiunilor, desenelor, siglelor de pe copertă;
În categoria falsului total sunt incluse documente emise de anumite organisme sau
organizaţii fie inexistente sau fanteziste, fie nerecunoscute de autorităţile române. Alteori, falsul
total este realizat de anumite persoane sau organizaţii specializate în contrafacerea de
paşapoarte cu siglele unor state recunoscute de ţara noastră. Pentru depistarea acestor
contrafaceri, unele cu evidentă aparenţă de autencititate este necesară, identificarea deosebirilor
privitoare la :
- calitatea hârtiei filelor, sub aspectul grosimii, elasticităţii, densităţii, filigranul, modul de
broşare, caşerarea, impresiunile fluorescente şi celelalte elemente de siguranţă.
- modul de tipărire.
- dimensiunile, culoarea şi materialul din care sunt confecţionate coperţile;
- forma şi conţinutul menţiunilor, desenelor şi siglelor de pe copertă;
- conţinutul şi forma impresiunilor de ştampilă şi de timbru sec;
- vizele şi ştampilele de intrare, ieşire.
Coperţile pașaportului pot fi confecţionate din vinilin, carton normal, carton pânzat,
pergamoid etc. Pe coperţi se menţionează şi tipul documentului (în cele mai multe din cazuri ajută
la stabilirea scopului călătoriei) – serviciu, oficial, ministerial, consular, diplomatic. La paşapoartele
normale, pentru care se uzitează denumirea de simplu sau turistic, nu se menţionează decât
cuvântul paşaport. Orice discrepanţă în ortografie, calitatea coperţii, tăietura marginilor exterioare şi
a colţurilor sau nealinierea dintre coperţi şi file, poate fi o dovadă că paşaportul a fost desfăcut, iar
filele au fost eventual înlocuite.
De obicei, se examinează modul în care sunt legate coperţile, prima şi ultima filă
reprezentate de forzaţ, mijlocul documentului pentru a depista găuri suplimentare sau lărgite sau
firul de aţă care atârnă nefiresc pe linia broşării, precum şi file cusute neuniform. Totodată, coperţile
interioare vor fi examinate şi din punct de vedere al numărului perforat, mecanic sau cu laser, al
11
elementelor de siguranţă şi al modalităţilor de tipărire, în special pentru intaglio, tiparul offset,
imprimare iris (curcubeu).
În cazul falsificării prin alterare, modalitatea de introducere a datelor informatizate şi a
fotografiei are o mare influenţă asupra metodelor de falsificare aflate în practică. La introducerea
datelor informatizate şi fotografiei sunt folosite diferite metode:
- convenţională (date separate/fotografie separată);
- foto ori date personale pe o singură pagină laminată;
- foto ori date personale pe una din coperţile interioare;
- card de identitate aplicat;
- laminatul retro-reflectiv este dezlipit şi după substituirea fotografiei laminatul este
reataşat.28
15.8.2. Măsurile de siguranță, (ca și elemente de siguranţă) destinate prevenirii

contrafacerii sau falsificării paşapoartelor.
Măsurile de siguranţă, sunt reprezentate de totalitatea procedeelor (tehnice,fizico-
chimice şi tipografice), care se implementează în sau pe materialele care se utilizează la
confecţionarea paşapoartelor şi vizelor, în vederea securizării acestora împotriva alterării şi
contrafacerii. Ca și măsuri de siguranță clasice pot fi enumerate :
Broşarea, este operaţiunea de prindere a filelor paşaportului de coperţile acestuia. Cel mai
răspândit sistem de broşare constă în coaserea inversă cu aţă specială, ale cărei capete
sunt fixate sub forzaţ în aşa fel încât dacă se încearcă scoaterea filelor, paşaportul se
deteriorează. Coaserea se poate face cu pasul mic sau mare, iar aţa utilizată este uneori
impregnată cu o substanţă fluorescentă a cărei culoare devine vizibilă în spectrul U.V.
Se realizează prin cusătură cu agrafe metalice, cusătură cu bandă de plastic,
cusătură cu aţă, care poate fi : centrală; laterală; cu un singur fir; cu fir răsucit monocolor, care
reacţionează în raze ultraviolete; cu fir răsucit, format din trei culori, care reacţionează în raze
ultraviolete, precum la paşaportul românesc.
Broșarea cu fir răsucit de ață în trei Broșarea cu fir răsucit de ață într-o
culori singură culoare
28Unde laminatul original cu caracteristi retro-reflective a fost dezlipit, iar după substituirea fotografiei, acesta a fost
relipit. Timbrul sec de pe fotografie a fost completat manual. Urmele dezlipirii sunt observate sub lumina co-axiala
(folosind Retroviewer).
12
Ca și elemente de siguranţă în hârtie, pot fi evidențiate:
1. Filigranul, este un element pasiv de securizare, introdus în hârtie în timpul fabricării,

care modifică şi face să varieze densitatea fibrelor de celuloză. Formele de filigran sunt: filigran
fără umbre şi reliefuri (negativ); filigran masă plată-este umbrit, dar nu prezintă nici un relief
(pozitiv); filigran formă rotundă, de regulă este umbrit şi prezintă reliefuri nepercepute la
atingere(negativ/pozitiv) circa 40 microni.
Filigranul este reprezentat de o gamă variată de desene stilizate, embleme, blazoane, steme
caracteristice unui stat şi devine vizibil la cercetarea prin transparenţă. Filigranul nu se poate obţine pe o hârtie
deja finisată şi de aceea manoperele frauduloase destinate pentru reproducerea lui sunt descoperite relativ
uşor.
Filigran pozitiv Filigran pozitiv/negativ Filigran negativ
2.Planşetele, sunt presărate în mod aleatoriu pe traseul încă umed al hârtiei nefinisate.
Ca forme de identificare avem iridizante; vizibile numai în lumină cu raze ultraviolete; vizibile în
lumină albă.
3. Fibrele, sunt presărate în mod aleatoriu pe traseul încă umed al hârtiei nefinisate. Ca
forme de identificare : vizibile în lumină albă, cu reacţie în raze ultraviolete ; vizibile numai în
lumină albă; invizibile în lumină albă, dar cu reacţie chimică sub razele ultraviolete.
4. Firele de siguranţă, se găsesc de regulă în suspensia încă umedă a fibrelor ce intră

în compoziţia hârtiei, se aplică pe un cilindru sită un fir extrem de subţire. Există fire transparente
de poliester cu microtipăritură sau cu imprimeu multicolor ; fire metalizate ; fire metalice,
magnetice sau nemagnetice ; fire fluorescente, (prelucrate chimic) cu culori vizibile; fire în culorile
curcubeului ; fire fereastră (fire “stardust”).
Fir de siguranță fluorescent
13
5. Broșarea, constă în prinderea (cusătură), a foilor pașaportului cu o anumită ață
(specială) care de reulă nu se găsește în comerț, cusătură cu ață care poate fi :
- cusătură centrală ;
- cusătură sătură laterală ;
- cusătură cu un singur fir ;
- cusătură cu fir răsucit monocolor, care reacţionează în raze ultraviolete ;
- cusătură cu fir răsucit, format din trei culori, care reacţionează în raze ultraviolete.
Broșarea cu fir de ață cu reacție Broșarea cu fir de ață cu reacție în

într-o singură culoare în raze două culori în raze ultraviolete29
ultraviolete
29 Sursa imaginilor: practică judiciară

14
15.9. Elemente de siguranţă specifice procesului de tipărire al paşapoartelor.
15.9.1 A.Tiparul.
1.Tiparul înalt.
Elementele caracteristice ale tiparului înalt sunt :
- elementele imprimabile ale formei au o înălţime mai mare decât cele neimprimabile ;
- cerneala este presată spre exterior în procesul de tipărire ;
- deoarece cerneala nu pătrunde pe toată suprafaţa elementului de tipărire, aceasta se
acumulează spre marginile exterioare ;
- de-a lungul imaginii “perlate “ a cernelii se formează o porţiune mică fără cerneală, iar
în centrul şablonului aceasta este ceva mai subţiată și unde efectul de imagine perlată fiind
caracteristic tiparului înalt.
15.9.2. Tiparul plat.
Tiparul plat cu varianta sa, “litografia“, este o denumire generică pentru mai multe tehnici
tipografice cum sunt:
- imprimare litografică ;
- imprimare laser ;
- tipărirea offset ;
- tiparul cu cadru.
Ca și caracteristici ale tiparului plat avem :
- elementele imprimabile şi neimprimabile se află pe acelaşi plan ;
- literele şi ilustraţiile nu se află mai sus şi nici mai jos, de părţile netipărite ;
- la distribuţia cernelurilor tipografice de mai multe culori, acestea vor ocupa doar locurile
prevăzute pentru imprimare, (această particularitate se bazează pe comportamentul opus din
Planşeteşi aliridizante.
punct de vedere chimic şi fizic al cernelii tipografice apei, care se resping reciproc ;
- părţile netipărite sunt prelucrate cu apă, iar cele tipărite cu cerneală tipografică.
15.9.3 Tiparul offset.
Caracteristicile tiparului offset sunt următoarele:
- imaginea ce urmează a fi tipărită este plasată mai întâi pe un cilindru cu suprafaţă de
cauciuc, iar aceasta va servi ca intermediar pentru traspunerea în aria de tipărire ;
- imprimarea esta de înaltă calitate ;
- rareori, fibre din reţeaua de satinaj a hârtiei se desprind în timpul procesului de tipărire
şi se lipesc de suprafaţa de cauciuc, elementele de culoare lăsând în aceste locuri mici pete albe,
denumite praf sau rast.
4. Tiparul adânc.
Tiparul adânc, are următoarele caracteristici:
- elementele imprimabile sunt dispuse în plan inferior, faţă de cele neimprimabile ;
- părţile imprimate se află adâncite în şablon ;
- șablonul este de cele mai multe ori un cilindru cu cămaşă de cupru ;
- entru imprimarea culorii se utilizează cerneală mai fluidă(subţiată), care acoperă tot
şablonul ;
- hârtia presată va prelua cerneala din adâncituri prin forţa de aderenţă.
15
5.Tiparul gravură.
Plăcile pentru tiparul gravură se obţin prin gravarea sau arderea cu un acid a imaginii
tipărite în plăci de oţel, cupru, alamă sau bronz. Acest tipar este stratul suplimentar de cerneală
păstrat pe tipăritură, care este palpabil şi poate fi vizibil într-un fascicol oblic de lumină direcţionat
asupra acesteia.
6. Tiparul sită (serigrafie).
Este dominat de următoarele caracteristici :
- acest tipar se recunoaşte după marginile zimţate (efectul dinţi de fierăstrău) ale imaginii
imprimate ;
- cerneala tipografică este turnată pe o sită şi presată prin intermediul unei prese mobile
în părţile deschise ale sitei.
7.Tiparul intaglio
Este reprezentată de o tipărire de pe o formă gravată, unde imaginea, mai precis cerneala,
se află la partea superioară a proeminenţelor gravurii, imaginea putând fi sesizată tactil.
8. Tipărire curcubeu/iris.
Pentru tipărirea curcubeu/iris, culorile se întrepătrund, neexistând o linie clară de
delimitare a acestora.
9. Tipărire de fond.
Tipărirea de fond, este un desen de regulă geometric, imprimat pe filă, fin şi vizibil,
formând un fond pentru textul ce urmează a fi tipărit.
10. Tipărire simultană.
Are următoarele caracteristici :
- desene imprimate în acelaşi fel, atât pe recto-ul, cât şi pe verso-ul filei ;
- toate elementele desenului coincid (se suprapun perfect), în momentul privirii filei prin
transparenţă,
11.Microtextul.
Este caracterizată de următoarele caracteristici:
- cifrele sau literele sunt vizibile numai cu un dispozitiv optic de mărit.
- este formată din diferite figuri sau linii ce cuprind litere sau cifre minuscule ;
12. Tipărire tip guilloche.
Este imprimarea fină a unei imagini decorative, formată prin intercalarea unor linii curbe.
15.9.4. Imaginile.
1. Imaginea latentă, care poate fi descifrată clar, numai dacă este privită în lumină, sub
un anumit unghi de vedere.
2. Imaginea ascunsă este un tip de imagine latentă ; imaginea (textul) este vizibilă numai
folosind o lamelă, special fabricată în acest scop.
3. Imaginea retro- reflectivă, vizibilă numai cu ajutorul unui retrovizor(lampă cu lumină
coaxială , tip 3 M), care utilizează un fascicol focalizat de lumină.
4. Imaginea optic- variabilă. Sub un anumit unghi de vedere, se schimbă culoarea, ca
urmare a folosirii de cerneală irizantă-metalizată, în culorile curcubeului sau spectrului de lumină ;
sub un anumit unghi de vedere, se schimbă imaginea sau grupuri de litere în cifre.
6. Chinegrama. Este o imagine plată, bidimensională, care îşi schimbă forma şi
culoarea, atunci când se vizualizează sub un anumit unghi de vedere.
7. Holograma. Imagine care, deşi plată(tridimensională), lasă impresia de profunzime,
atunci când se vizualizează sub un anumit unghi de vedere.
16
Folia laminată.
Aceasta reprezintă un element de siguranţă destinat să împiedice falsificarea prin
înlocuirea fotografiei sau prin modificarea datelor de identitate ale titularului. Foliile laminate au fost
folosite pentru prima dată în anul 1985 şi au reprezentat un pas înainte în dezvoltarea metodelor de
securizare. Primele laminate se prezentau sub forma unor benzi sau bucăţi adezive din plastic
transparent, care se aplicau direct peste fotografie. Ulterior ele au fost prevăzute cu o serie de texte
şi desene realizate cu cerneluri variabile optic, cu texte codate, precum şi cu kinegrame, holograme
ori alte mijloace de protecţie în stare latentă.
Laminatele prevăzute cu holograme asigură un înalt grad de securizare paşaportului,
datorită efectelor luminoase pe care le produc. În funcţie de unghiul sub care sunt privite, devin
vizibile numeroase desene şi texte colorate, care iniţial sunt în stare latentă.
Există mai multe forme de laminat: normal; cu subţieri sau perforaţii minuscule în locuri bine
stabilite; gravură realizată cu ajutorul laserului; retro-reflectivă tip 3.M. ;
cu forme de scrambled indicia; holografie (prin mişcare apar motive şi texte); chinegrame
transparente- metalizate tip T.K.O.; transparenţă tip I.C.A.O. ;
Perforaţiile.
Literatura de specialitate indică faptul că perforațiile pașapoartelor pot fi:
- perforații mecanice;
- laser.
Elementul fotocronic.
Este o formă perfecţionată a unei impresiuni fluorescente, în care elementul fotocronic
nu este încă vizibil în lumină albă. Elementul fotocronic este activat de razele ultraviolete, fiind
vizibil cu ochiul liber.După îndepărtarea de sursa de raze ultraviolete, elementul fotocronic rămâne
vizibil în lumină albă, pe o perioadă de aproximativ 15-20 secunde.
15.10. Dispozitive tehnice de examinare a documentelor
Folosirea unor tehnici şi procedee adaptate la cerinţele cercetărilor criminalistice, a avut şi
are efecte benefice îndeosebi în examinarea documentelor sub aspect tehnic. Odată cu apariţia
laserului, a filtrajului optic, a holografiei şi perfecţionarea calculatoarelor, s-au întreprins cercetări
ştiinţifice fundamentale, îndeosebi aplicative, pentru folosirea dispozitivelor tehnice moderne în
constatările/expertizele care au ca obiect cercetarea documentelor, ele oferind rezultate net
superioare faţă de cele obţinute prin metodele şi mijloacele clasice.
În vederea scăderii criminalității săvârșite prin utilizarea frauduloasă a documentelor, este
necesară dotarea tehnică la cel mai înalt nivel a specialiştilor/experților criminalişti, precum şi un
minimum de mijloace tehnice necesare autorităţilor care au atribuţii în domeniul verificării autenticităţii
diferitelor tipuri de documente (de trecere a frontierei de stat, a unor mijloace de plată, de identitate şi altele)
pentru a împiedica, încă din fază incipientă, comiterea unor acte infracţionale.
Ca atare, pentru examinarea de laborator, se folosesc următoarele aparate (dispozitive
tehnice) de specialitate:
15.10.1. Comparatorul videospectral VSC 5000.
Comparatorul videospectral este un sistem complex destinat analizei documentelor,
beneficiind de captarea imaginilor de mare rezoluţie şi oferind facilităţi multiple de examinare a
elementelor de siguranţă, întrunind toate cerinţele unei investigaţii performante. Sistemul dispune
de cameră color cu multiple filtre şi cameră alb-negru cu lentile zoom, filtru UV cu lungime de undă
mică (254 nm.), medie (312 nm.) şi mare (354 nm.), lumină vizibilă multifiltru cuprinsă între 530-
17
1000 nm., şi spectrometru, cu posibilităţi de efectuare a măsurătorilor pe imagine, de comparare
a imaginilor în regim automat şi manual şi procesare de imagine, astfel, cercetarea criminalistică
a documentelor capătând un plus de tehnicitate şi, implicit, de credibilitate.
Funcţiile sistemului VSC 5000:
-manipularea (ajustarea) contrastului vizual prin selectarea sursei de lumină specială şi
alegerea spectrului de filtre, pentru a pune în evidenţă diferite adăugări, ştergeri sau marcaje de
securitate ale documentului;
-măsurători şi comparaţii pentru detectarea micilor diferenţe dintre documente;
-spectrometrie şi colorimetrie, pentru analiza diferitelor substanţe scripturale/pigmenţi;
-managementul studiilor de caz necesar efectuării de expertize.
Posibilităţi de examinare ale VSC-5000
-sistemul este prevăzut cu lămpi UV de lungime de undă medie, cu maximul la 313 nm.,
în completarea celor de lungimi de undă mică şi mare, pentru examinarea elementelor de
siguranţă ale documentelor, realizate cu cerneluri sensibile la lumina ultravioletă;
-lumina transmisă de mare intensitate pentru examinarea informaţiilor ascunse sau
mascate a fost prevăzută cu un spot de lumină adiţională de mare intensitate în vederea
examinării amănunţite a documentelor opace;
-examinarea elementelor de siguranţă a documentelor realizate cu cerneluri anti-stokes
– noi cerneluri a căror fluorescenţă este vizibilă când sunt iluminate cu spot infraroşu pur;
-sistem optic de filtre cuplate la o sursă de lumină incidentală de mare intensitate pentru
examinarea în detaliu a tuturor tipurilor de imprimare;
-microspectrometrul ce asigură compararea a două substanţe scripturale prin mai multe
metode, respectiv reflexie, absorbţie şi fluorescenţă;
-funcţia de măsurare a culorilor determină culoarea unei suprafeţe,a unei imagini,
exprimată prin coordonate standard de culoare, cu afişare într-un tabel cromatic;
-posibilitatea realizării de măsurători (distanţe, lungimi, unghiuri, arii) ce asigură date
importante în vederea comparării documentelor.
Sistemul VSC 5000 ajustează contrastul vizual prin selectarea dorită a:
- spectrului luminii: prin selectarea luminii şi prin aplicarea unor filtre de culoare;
- spectrului de vedere: prin selectarea filtrului de culoare se obţin contraste diferite şi
contrastul vizual dorit.30
Modificarea caracteristicilor spectrale.
VSC-5000 este echipat cu o varietate de filtre optice care pot fi plasate în căile de
iluminare. Sistemul operează ca un spectrometru prin scanarea filtrului trece-bandă peste spectrul
de lumină vizibilă şi infraroşie (400-1000 nm.) şi compararea ieşirilor celor două arii de interes:
suprafaţa substanţei scripturale de analizat şi o linie de referinţă standard albă.
Comparatorul videospectral VSC 5000 are posibilitatea de a efectua următoarele
aplicații:
- evidenţierea elementelor ascunse sau acoperite;
30Conţinutul unui document poate fi citit numai dacă ochiul poate observa diferenţe între lumina provenită din suprafaţa
marcată (cerneluri, basorelief, marcaje de securitate etc.) şi suprafaţa hârtiei. Cu cât este mai mare diferenţa, cu atât
mai bine se va vedea şi, în consecinţă, cu atât mai mare este contrastul vizual. Prezenţa sau absenţa contrastului vizual
va determina dacă se va vedea sau nu marcajul. Contrastul vizual este datorat fie diferenţei intensităţii luminii care intră
în ochi (la fel ca diferenţa de luminozitate provenită dintre cerneala neagră şi albul hârtiei), fie diferenţei lungimii de
undă a luminii.
18
- iluminarea cu raze ultraviolete scoate în evidenţă elementele cu fluorescenţă ale
documentelor;
- examinarea cu lumină transmisă (în transparenţă) face vizibil filigranul şi alte elemente
ascunse;
- punerea în evidenţă a trăsăturilor grafice în relief ori adâncime cu lumina incidentală
din unghiuri şi direcţii diferite;
- prin obţinerea fluorescenţei în infraroşu se pune în evidenţă alterarea documentului prin
adăugare de text;
- punerea în evidenţă a hologramelor;
- în spot de lumină infraroşie, cerneala verde anti-stokes devine vizibilă;
- identificarea documentelor „spălate chimic” şi restabilirea scrisului anterior;
- compararea prin suprapunere (transparenţă şi colorare diferită) a imaginilor live şi
stocate în sistem;
- realizarea juxtapunerilor orizontale şi verticale;
-cuplarea la sistem a stereomicroscopului asigură examinarea detaliilor mărite de 500X
-analiza spectrală a substanţelor scripturale urmată de reprezentarea spectrografică şi
cromatografică a rezultatelor.31
15.10.2. Docubox Dragon.
Unitate centrală Docubox Dragon32

Echipamentul Docubox Dragon funcţionează pe baza unei aplicaţii informatice şi este
compus din unitatea centrală de examinare, calculator cu o configuraţie de ultimă oră şi monitor
TFT, făcând posibilă examinarea documentelor în diferite lungimi de undă, în scopul identificării
falsurilor şi contrafacerilor, verificării elementelor de siguranţă, modificărilor, cum ar fi adăugarea,
ştergerea, repasarea sau acoperirea de text.
Unitatea centrală este compusă din următoarele surse de lumină:
- sursă de „lumină albă”, cu ajutorul căreia documentul ce urmează a fi examinat este
vizualizat în zona de interes;
31 www.igpr.ro
32https://www.google.ro/search/docubox-dragon
19
- sursă de lumină IR, poate una dintre cele mai importante surse de lumină ale
echipamentului, care, prin combinarea filtrelor de excitaţie şi emise, conduce la evidenţierea unui
text acoperit, a unui text îndepărtat prin radiere mecanică sau chimică.
- surse de lumină laterale pentru evidenţierea, în principal, a tiparului înalt şi adânc;
- surse de lumină pentru vizualizarea prin transparenţă a documentelor. Se folosesc, de
regulă, pentru evidenţierea firelor de siguranţă şi a filigranelor;
-surse de lumină UV (ultraviolet 365nm) utilizate pentru relevarea desenelor fluorescente
şi a eventualelor fibre de protecţie fluorescente.
La toate aceste surse de iluminare se adaugă posibilitatea setării intensităţii acestora
de la 0 (stins) la 100 (intensitate maximă) precum şi un factor de mărire de 32x.
Cu ajutorul echipamenelor Docubox Dragon se obţin imaginile optime, de mare
rezoluţie, care evidenţiază cu exactitate detaliile pe care le urmăreşte expertul, acestea fiind
vizualizate şi comparate în aplicaţia Lucia Forensic. Acest element de noutate reprezintă un câştig
deosebit în ceea ce priveşte timpul efectiv de efectuare a unei examinări (plus de operativitate) şi
nu în ultimul rând o modalitate modernă de abordare a acestui gen de expertiză.
15.10.3. Sistemul Foram 685-2.
Spectrologia Raman reprezintă procesul de împrăştiere Raman.33 Efectul implică
împrăştierea inelastică a luminii, în care o proporţie redusă a luminii împrăştiate de pe suprafaţa
unui material este deplasată frecvent de către vibraţiile atomice dintre molecule. La baza celor
mai multe metode de analiză stau interacţiile neelastice, în care au loc schimburi ale radiaţiei
electromagnetice şi corpusculare cu proba de analizat. Prin aceste reacţii neelastice are loc un
schimb de energie bine definit între radiaţie şi particulele din probă (atomi, ioni, molecule). În
timpul efectuării analizei se obţin semnale corespunzătoare unor tranziţii între anumite stări
energetice, care ordonate în funcţie de energie, ne dau spectrul probei de analizat.34
Difuzia Raman constă din apariţia în spectrul radiaţiei împrăştiate de un mediu iradiat,
de exemplu cu o radiaţie monocromatică, pe lângă linia spectrală corespunzătoare radiaţiei
incidente, a unor linii spectrale situate faţă de linia excitatoare, fie spre lungimi de undă mari, fie
spre lungimi de undă mici, simetrice faţă de excitatoare.
În practică, spectrologia Raman va expune vârfuri proeminente (exemplu: diferenţele de
lungimi de undă de la lumina de excitaţi laser), care sunt caracterizate prin frecvenţele vibraţionale
ale atomilor din moleculele prezente. Compoziţia moleculară a probelor diferite de material poate
fi astfel comparată prin observaţie directă a deplasărilor Raman.
UNITATEA PRINCIPALĂ FORAM.
Spectrologia Raman oferă suport judiciar ştiinţific printr-o unealtă adiţională pentru
compararea cernelurilor şi a fibrelor vopsite. Metoda este pretabilă situaţiilor în care sunt
disponibile probele urmărite de material, iar substanţele chimice convenţionale sunt
impracticabile. În particular, comparaţia directă a spectrului Raman poate oferi mijloace pentru
33Efect denumit după descoperitorul său, omul de ştiinţă indian C.V. Raman.
34 Practica arată că, atunci când un fascicul de lumină se propagă printr-un mediu total sau parţial transparent pentru
radiaţia incidentă, el este, în parte, împrăştiat (difuzat); în radiaţia împrăştiată se deosebesc, de regulă, trei componente:
a) radiaţia împrăştiată prin efect Tyndall, care se datorează neomogenităţilor (suspensiilor) microscopice din mediu;
b)radiaţia împrăştiată prin efect Rayleigh, care este provocată de fluctuaţiile locale ale indicelui de refracţie ale unei
substanţe pure; c) o componentă datorită efectului Raman (substanţe pure).
20
determinarea “care dintre cele două probe de substanţă scripturală se deosebeşte de cealaltă ?”
şi de aici, “dacă provin din aceeaşi sursă ?”
Sistemul optic FORAM este format din:
- o diodă laser pentru sursa de lumină cu lungimea de undă de 685 nm, pentru excitarea
emisiei Raman de la proba de cerneală selectată.
- lentilele obiectivului microscopului pentru colectarea luminii Raman împrăştiate.
- spectrometru de difracţie cu detector Peltier pentru separarea componentelor lungimilor
de undă ale luminii colectate.
- camera video pentru afişarea unei imagini video arătând zona din probă şi spotul laser.
Aplicații ale sistemului Foram:
- analiza spectrală a peliculelor de vopsea;
- analiza spectrală a traseelor realizate de un instrument scriptural (cerneluri, pastă de
pix, tuş, creion), indiferent de vechimea acestora şi compararea rezultatelor obţinute cu traseele
considerate modele de comparaţie şi cu cele aflate în “librărie” (după constituirea bazei de date);
- folosirea cu succes în cazul documentelor (bancnote, paşapoarte, etc.) în vederea
identificării tipului de tuş utilizat, raportat la substanţele de tipărire autentice.
21
CAPITOLUL XVI
CAPCANELE CRIMINALISTICE, APLICAREA ŞI VALORIFICAREA LOR
16.1. NOŢIUNEA, CLASIFICAREA ŞI IMPORTANŢA CAPCANELOR

CRIMINALISTICE.
16.1.1. NOȚIUNEA
Definire: Capcanele criminalistice, sunt procedee de lucru ce constau în folosirea unor
mijloace tehnice dispuse în ascuns, într-un loc precis determinat şi în legatură cu care se deţin
informaţii sau există banuieli întemeiate că se va săvârşii o infracţiune, cu scopul de a se
descoperii autorii.
Folosirea capcanelor criminalistice în lupta împotriva fenomenului infracţional are un
dublu scop:
- de a prevenii săvârşirea de noi infracţiuni, întru-cât prin identificarea făptuitorilor se
întrerupe şirul de fapte penale şi se limitează urmările acestora ;
- de a demasca făptuitorul, prin identificarea, prinderea şi tragerea la răspundere penală,
obţinându-se probe pentru dovedirea activităţii sale infracţionale.
În practica judiciară, modalităţile în care se organizează capcanele sunt variate, avându-
se în vedere: modul de operare, obiectul infracţiunii, condiţiile de loc, teren, timp, numărul
persoanelor incluse în cercul de bănuiţi.
16.1.2. CLASIFICAREA CAPCANELOR CRIMINALISTICE, CERINŢE GENERALE
DE ORGANIZARE A LOR.
Capcanele criminalistice (marcările criminalistice) se clasifică în:
- capcane chimice;
- capcane odorante;
- capcane radioactive;
Literatura de specialitate enumeră şi alte tipuri de capcane criminalistice: capcane
optice, capcane fonice.
Indiferent de tipul de capcană care urmează a fi utilizată, organizarea şi aplicarea ei
trebuie să răspundă unor condiții generale:
- eficienţa capcanei, care este strâns legată de oportunitate şi care presupune, în
principal, să se aprecieze valoarea bunului ce urmează a fi apărat şi costul capcanei ce va fi
folosită. Trebuie specificat că nu complexitatea capcanei determină nepărat şi gradul său de
eficienţă, iar eficienţa capcanei se raportează şi la rezultatul obţinut prin folosirea ei.
- oportunitatea aplicării capcanei, unde se are în vedere obiectivul în care urmează să
se instaleze capcana, bunurile şi valorile ce trebuie protejate, situaţia operativă;
- exploatarea în conditii cât mai bune a capcanei şi a rezultatelor sale, unde trebuie avută
în vedere operativitatea exploatării rezultatelor capcanei, pentru ca făptuitorul să nu o înlăture
sau neutralizeze. Față de aceasta în raport de situaţia operativă, dar şi de scopul urmărit,
exploatarea capcanei poate fi făcută în mod deschis sau conspirat.
- păstrarea secretului aplicării capcanei, în toate situațiile, deoarece la instalarea unei
capcane în afară de organul de urmărire penală şi specialişti, mai participă martori asistenti,
victima, responsabilul sau managerul societăţii (private/de stat) păgubite, cu condiţia ca aceştia
să nu fie suspectaţi ca posibili autori ai infracţiunii.
22
- capcana să nu dăuneze sănătăţii sau integrităţii corporale, atât a celor care o vor
exploata cât şi persoanei suspecte. Nu trebuie utilizată, indiferent de situaţie, capcana prin care
să se vatăme sănătatea sau integritatea corporală a pesoanelor.
16.1.3. Capcanele chimice.
Presupune, aplicarea la locul unde se bănuiește că va fi comisă infracţiunea, a unor
substanţe care datorită însuşirilor lor, în cursul săvârşirii faptei prin contactul autorului cu ele, se
transmit de la obiectul marcat la făptuitor şi vor adera pe corpul şi hainele acestuia, iar în urma
evidenţierii lor se va identifica persoana ce a fost prezentă la locul săvârşirii faptei.
Capcanele chimice se aplică de regulă când:
- activitatea infracţională se repetă în acelaşi loc al faptei, respectiv asupra aceloraşi
categorii de bunuri sau valori (sustrageri repetate dintr-un anumit loc),
- există un cerc relativ restrâns de persoane bănuite;
- organele de poliție se află în faţa unor sarcini dificile de rezolvat datorită greutăţilor
întâmpinate în cercetarea unor cauze şi administrarea de probe (ex. Luarea de mită).
Aplicarea capcanelor (marcărilor criminalistice).
Substanţele chimice se răspândesc pe cele mai diverse obiecte şi suprafete cum ar fi:
mânerele uşilor, pe mobilier, pe podea, pe produsele sau obiectele ce pot constituii obiect al
infracţiunii, respectiv pe traseul considerat a fi parcurs de făptuitor. Eficienţa acestui tip de
capcană este condiţionată direct de cercul de suspecţi precis determinat.
Obligatoriu trebuie reținut că substanţele chimice utilizate drept capcane trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
- să nu se găsească în comerţ în stare nativă sau ca incredient în compoziţia diferitelor
produse, ori să nu se lucreze în unitatea în care se aplică capcana cu substanţa respectivă;
- să nu fie toxice;
- să fie stabile în sensul de a-şi păstra calităţile un timp necesar şi oportun;
-să fie fine şi să adere uşor la suprafeţe ce urmeză a se marca, pe corpul, îmbrăcămintea
celui care intră în contact cu obiectele marcate;
- să nu poata fi îndepartată (rezistentă la spălare, frecare), cu uşurinţa;
- să nu fie excesiv de scumpe;
- să nu necesite procedee complicate de evidenţiere.
Substanţele chimice, se pot prezenta sub două forme:
- substanţe fluorescente;
- substanţe nefluorescente;
Substanţele fluorescente utilizate drept capcane se evidenţiază prin acţiunea radiaţiilor
ultraviolete. Aceste substanţe pot fi utilizate în stare solidă, sub forma de soluţii fluorescente, sau
sub formă de creioane fluorescente. Din prima categorie fac parte: acidul beta-oxi-naftoic,
antracenul, auramina, pigmenţii fluorescenţi. Din categoria substanţelor ale căror soluţii sunt
fluorescente, fac parte: eosina, rodamina B, sulfatul de chinină. Relevarea substanţei folosită la
marcare se face prin cercetarea sub radiaţii ultraviolete, precum şi prin anumite reacţii chimice.
Prafurile fluorescente, se prezintă sub forma de pulbere fină, aderentă, care are mai multe culori:
galbenă, roşiatică, verde deschis. Aceste substanţe sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete au o
23
fluorescenţă puternică, specifică fiecărei culori în parte.35 Relevarea marcării (capcanării) se face
cu ajutorul radiiaţiilor ultraviolete.
Creioanele fluorescente.
Sunt fabricate prin înglobarea în ceară cu punct de topire mai ridicat, a unor pigmenţi
fluorescenţi, precum şi a unor coloranţi în cazul creioanelor colorate în lumina vizibilă. Creioanele
fluorescente, diferă între ele atât prin culoarea în lumină vizibilă, cât şi prin culoarea fluorescenţei.
Sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, aceste creioane prezintă o fluorescenţă puternică în culori ca:
alb, albastru, roşu, galben, verde, portocaliu. Variaţia mare de culoare a acestor creioane în
lumina vizibilă şi uv, permite marcarea atât a suprafeţelor de culoare deschisă, cât şi a celor de
culoare închisă.
Creioanele fluorescente se utilizează pentru marcarea suprafeţelor care prezintă un
anumit grad de porozitate (hârtie, bancnote, material textil, lemn) şi de aderenţă a substanţei
fluorescente din ele şi pentru marcarea suprafeţelor multicolore. Pe obiecte se scriu diferite
cuvinte ca: MITĂ, ÎNŞELĂCIUNE, ŞANTAJ, FURAT) sau se fac alte însemnări care devin vizibile
în radiaţii ultraviolete. Se apelează la creioanele fluorescente atunci când obiectul material al
infracţiunii, urmeză a fi însuşit de făptuitor, urmârindu-se deci dovedirea prezenţei sale la cel în
cauză: ex. Luare de mită.
Substanţele nefluorescente utilizate pentru aplicarea capcanelor chimice se împart în
două categorii:
- substanţe nefluorescente, care se evidenţiază prin reacţia chimică produsă între
acestea şi alte substanţe, reactivi chimici: albastru de metilen, fenoftaleina, metil violet.
-substanţe nefluorescente care se evidenţiază prin reacţie chimică ce are loc la contactul
cu pielea: azotatul de argint, ninhidrina.36
Nitratul de argint, se bazează pe proprietatea substanţei de a reacţiona cu clorurile din
transpiraţie, colorând pielea. Colorarea nu apare imediat ci după un timp de circa o oră minim.
Dacă persoana care a venit în contact cu ea a transpirat, înnegrirea se produce mai rapid.
Punctele sau petele negre de pe piele durează circa două săptămâni. Întrucât nitratul de argint
are acţiune corozivă, indiferent de forma sa (pulbere, lichidă, pastă), nu se va folosii pentru
marcarea produselor alimentare.
Ninhidrina, se prezintă sub forma unor cristale albe, sau slab gălbui, cu miros
caracteristic, solubilă în apă, alcool. Este toxică, se utilizeaza în dactiloscopie pentru relevarea
urmelor papilare vechi de pe hârtie. Ninhidrina, se poate folosii sub formă de pulbere şi soluţie
preparată prin mai multe modalităţi. Relevarea ninhidrinei: dacă bancnotele, documentele sau alte
obiecte pulverizare cu o pulbere fină de ninhidrină, sau materialele imbibate cu soluţia acestei
substanţe, sunt atinse de infractor cu mâinile, în scurt timp ca urmare a reacţiei cu aminoacizii din
transpiraţie, va apare o culoare violetă persistentă, care se menţine câteva zile.
Trusele de capcane chimice, cuprind susbstanţe pentru marcarea diferitelor produse
care pot constituii obiect al infracţiunii sau a diverselor obiecte de la locul infracţiunii (mânere,
35Pot fi utilizate şi în dactiloscopie la relevarea urmelor papilare, de pe diferite suporturi. Aceste prafuri pot fi utilizate
drept capcană sub forma de prafuri (pulbere), aplicată într-un strat foarte subţire, pentru a nu fi vizibilă la lumina naturală,
cât şi sub forma de pastă în cantitatea de 1 gram de substanţă la 100 grame de vaselină farmaceutică pură.
36Azotatul de argint, se prezintă sub forma unor cristale incolore, fără miros, gust metalic, solubil în apă. Are efect
cauterizant asupra pielii, înnegrind-o. Se va evita contactul cu produsele alimentare, fiind toxic în mică măsură. Se
foloseşte sub formă de pulbere simplă sau amestecată cu altă substanţă (ex. Fenoftaleina).
24
birouri, telefon). Trusele mai cuprind mijloace tehnice pentru pregătirea substanţelor în vederea
aplicării capcanelor.
Procedee de aplicare a capcanelor chimice.
Pentru aplicarea substanţei la locul unde s-a hotărât să se organizeze o capcană chimică
se pot utiliza diferite procedee în funcţie de o serie de factori:
- natura locului, acoperit sau descoperit şi supus intemperiilor;
- întinderea locului infracţiunii;
-categoria obiectelor ce urmează a fi marcate (alimente, stofe, benzină, bani, aparate);
-modul de aplicare a substanţei (pulbere amestec cu vaselină lichidă, creion
fluorescent);
- mărimea cercului de suspecţi.
Practica formaţiunilor de criminalistică cunoaşte mai multe modalităţi de aplicare a
capcanelor chimice:
- pudrarea pe diverse suprafeţe într-un strat foarte subţire a substanţelor sub forma de
pulbere: acidul BON, nitratul de argint, pigmentul galben fluorescent. Se folosesc pensule din
dotare.
- răspândirea substanţei sub formă de pastă, în amestec cu vaselina pură, incoloră sau
colorată. Se foloseşte pentru obiecte aflate în plan vertical;
- organizarea capcanei prin răspândirea de soluţii chimice. Se pot utiliza soluţiile de
ninhidrină, precum şi altele care colorează pielea persoanelor ce vin în contact cu ele;
- marcarea unor produse prin introducere în masa lor a substanţelor chimice. În felul
acesta se poate face marcarea benzinei (soluţie de fenoftaleină);
-marcarea cu creionul şi cu pulberile fluorescente a bancnotelor, în cazul dării, luării de
mită.
16.1.4. Capcanele odorante, se amplasează în locurile unde există date că se va
săvârşii infracţiunea. Capcanele odorante sunt substante care odată amplasate, vor transmite un
miros discret, specific persoanei făptuitorului, al cărui traseu va fi identificat cu câinele de urmărire.
Eficienţa capcanei poate fi foarte mare la sate şi în oraşe mici, deoarece în cazul utilizării acestei
capcane, mirosul substanţei se preia cel mai adesea pe talpa încăltămintei, iar folosirea câinelui
de urmărire poate da rezultate bune.
Procedeele de organizare a capcanei odorante, se referă la felul în care poate fi
răspândită pe autor substanţa chimică ce prezintă un miros specific şi persistent, care să nu poata
fi sesizat de acesta, dar care să poată fi sesizat de câinele de urmărire.
Astfel pot fi utilizate procedee ca:
- răspândirea pe duşumea, în locuri obligatorii de trecere a substanţei sub formă de
pulbere sau de pastă, pentru a adera la încălţămintea făptuitorului;
- fixarea în puncte obligatorii de trecere de covoraşe, îmbibate cu soluţie odorantă.
16.1.5. Capcanele radioactive.
Constau în utilizarea substanţelor radioactive în scopul protejării unor spaţii sau obiecte,
ţinându-se seama de proprietăţile acestora de a emite radiaţii sau în calitate de trasor ce va putea
fi detectat de la distanţă. Faţă de capcanele chimice, cele radioactive prezintă o serie de avantaje
care constau în:
- pot fi utilizate ca sisteme de barieră invizibilă în drumul infractorului spre locul faptei;
- obiectele valorice sau înscrisurile marcate pot fi detectate cu mijloace adecvate la
distanţă, chiar dacă sunt ascunse în diferite bagaje, cutii metalice, pământ;
25
- pot fi folosite pentru voalarea materialelor fotosensibile utilizate de infractori în obţinerea
de date şi informaţii secrete;
- substanţele radioactive au o circulaţie restrânsă;
- radiaţiile radioactive sunt invizibile, nu pot fi percepute de organele de simţ ale omului;
- pot fi detectate fără ca suspectul să se sesizeze;
- cantitatea de substanţă radioactivă necesară pentru instalarea capcanei fiind în general
mică, nu prezinta pericolul iradierii peste nivelul maxim permis.
Capcanele radioactive pot fi realizate fie sub forma de barieră invizibilă în drumul
infractorului spre locul sau obiectul protajat, fie prin marcarea unor bunuri, valori, înscrisuri etc.
Ca şi capcana chimică, capcana radioactivă se instalează de regulă, în cercurile unde există un
cerc determinat de suspecţi, în rândurile cărora urmează a se căuta persoana marcată prin
radioactivitate. Utilizarea izotopilor radioactivi (deci a capcanei) se poate face cu ajutorul unor
radiometre. Procedeele de organizare a capcanei radioactive diferă în raport de condiţiile concrete
în care se săvârşesc faptele. Practica din ţara noastră cunoaşte două procedee concrete, pentru
organizarea capcanelor radioactive:
- marcarea alimentelor cu iod 131, a cărui prezenţă se identifica în glanda tiroidă, cu
ajutorul unor aparate electronice portabile prevăzute cu sonde cu scintilaţie.
- marcarea benzinei în vederea descoperirii sustragerilor. Aceasta se realizează prin
introducerea a 20 ml. de acid oleic marcat cu iod 131 în 10.000 de litrii de benzină. Aşa cum s-a
arătat în literatura de specialitate mai sunt menţionate şi capcanele optice şi fonice.
16.1.6. Capcanele optice, se organizează prin instalarea unor mecanisme tehnice de
fotografiere, filmare sau înregistrarea video a făptuitorului, cu ajutorul radiaţiilor vizibile ori
invizibile. Aceasta capcană s-a realizat pornindu-se de la necesitatea de a găsii un procedeu
care să permită descopereirea făptuitorului şi în urmatoarele situaţii: nu este posibilă tratarea
chimică sau radioactivă a locului şi obiectelor vizate şi nu se poate forma un cerc de persoane
precis determinat şi relativ restrâns.
16.1.7. Capcanele fonice, constau în instalarea de aparatură de înregistrare în locurile
unde se presupune că se va repeta fapta penală, cu scopul de a înregistra unele sunete, cum
sunt: vocile participanţilor, urmele sonore ale împuşcăturii în caz de braconaj, zgomotul specific
făcut de paşii autorului etc. Capcana fonică se poate organiza fie împreună cu alte capcane, fie
singură. Sonogramele înregistrate într-un asemenea caz se compară cu sonogramele obţinute
experimental. Pentru evidenţierea substanţelor folosite la aplicarea capcanelor criminalistice este
necesară utilizarea unor mijloace, cum ar fi:
- aparatură modernă cu raze ultraviolete, pentru capcanele chimice aplicate cu substanţe
fluorescente. Verificarea hainelor, mâinilor, obiectelor personale se face într-o încăpere mai
întunecoasă;
- trusa de capcane chimice, care pe lângă instrumentul prevăzut pentru aplicarea
capcanei, are şi materiale pentru descoperirea substanţelor aplicate;
- detectoare pentru radioactivitate;
- sonograf pentru capcanele fonice;
- câinele de urmărire pentru capcanele odorante.
26
16.2. APLICAREA CAPCANELOR CRIMINALISTICE
16.2.1 Pregătirea în vederea aplicării capcanelor criminalistice
Constituie condiţia esenţială pentru realizarea scopului pe care-l urmăreşte folosirea
acestui procedeu în activitatea organelor noastre. Pregătirea presupune desfăşurarea unor
activităţi de către organul de urmărire penală/criminaliști, din care să rezulte următoarele:
- studierea locului în care se săvârşeşte infracţiunea, se stabilească natura acesteia,
activităţile care se desfăşoară acolo, modul de asigurare sau de pază a locului respectiv,
persoanele care au acces în acel loc, sub aspectul calităţii, atribuţiilor de serviciu şi numărului.
- cunoaşterea naturii infracţiunii săvârşite şi al caracterului repetat al acesteia, unde este
necesar să se cunoască natura acesteia, bunurile care fac obiectul activităţii ilicite, metodele şi
mijloacele folosite de către înfractori şi caracterul repetat al faptei.
- studierea bunurilor sau valorilor, asupra cărora este îndreptată activitatea ilicită,
avându-se în vedere: natura bunurilor sau valorilor, caracteristicile fizice şi chimice ale acestora,
persoana căreia aparţine, destinaţia lor.37
- alegerea martorilor asistenţi, se realizează cu stricta respectare a secretului acţiunii
care se întreprinde. Martorii asistenţi trebuie aleşi, dintre persoanele care nu sunt interesate în
cauză, nu fac parte din cei înscrişi în cercul de suspecţi. Ei pot fi identificaţi din rândul personalului
unităţii, însă atunci când nu există posibilităţi în cadrul unităţii, martorii asistenţi pot face parte şi
din rândul persoanelor din afara unităţii în care se aplică capcana. 38
16.2.2 Acte procedurale care se întocmesc cu ocazia aplicării capcanei

criminalistice
Cu ocazia aplicării capcanei trebuie să se încheie un proces-verbal (de capcanare) din
care să rezulte:
- antet;
- ordonața motivată prin care s-a dispus această măsură;
- organul de u.p. şi specialiştii care au participat la aplicarea capcanei;
- motivul aplicării capcanei sau temeiul de fapt al acesteia;
- martorii asistenţi;
- reprezentantul unităţii private ori de stat, sau persoana fizică vătămată;
- natura capcanei;
- locurile, obiectele, valorile marcate;
- substanţele folosite şi caracteristicile acestora;
- procedeul de aplicare: prăfuire, ungere, scriere, desenare, amestecare etc;
37Cunoaşterea acestor date prezintă o importanţă deosebită pentru stabilirea necesităţii şi oportunităţii aplicării
capcanei, determinarea tipului de capcană care va fi folosită, atingerea substanţelor atunci când se impune sub aspectul
locului, obiectelor persoanelor, timpului, martorilor asistenţi, specialiştilor, legendelor folosite.
38Tot în vederea asigurării secretului activităţii care urmează a se întreprinde, uneori pot fi folosite, diverse legende, la
aplicarea capcanei sau la examinarea persoanelor suspecte. Folosirea legendelor, mai ales pentru examinarea
persoanelor suspecte se impune, în afară de asigurarea secretului şi pentru a se evita compromiterea unor persoane
nevinovate. Pregătind aplicarea capcanei, organul de urmărier penală trebuie să realizeze o permanentă conlucrare cu
specialistul criminalist pentru stabilirea naturii capcanei, metodelor şi mijloacelor folosite, modul de aplicare şi de
constatare al capcanei. Pentru a avea eficienţă în cauză, aplicarea ca şi evidenţierea, constatarea capcanei trebuie să
fie consemnate în formele prevăzute de lege.
27
- observaţiile martorilor asistenţi, ale reprezentantului unităţii, ale persoanei vătămate,
sau lipsa acestora,
- semnăturile organului de urmărire penală, specialiştilor, martorilor asistenţi şi ale
persoanei vătămate.
16.2.3. Exploatarea rezulatatelor capcanei
După aplicarea capcanei trebuie să se stabilească modalitatea de legătură, între organul
de u.p. şi persoana vătămată pentru a sesiza dacă şi când s-a repetat săvârşirea infracţiunii. La
sesizarea persoanei vătămate sau la termenul fixat, în raport de natura capcanei şi de modul
stabilit pentru evidenţierea acesteia, organul de u.p. împreună cu specialiştii, trebuie să procedeze
la constatare. Urmele substanțelor aplicate, se vor căuta pe mainile și îmbrăcămintea/bunurile
sustrase ale suspecului, de regulă cu ajutorul lămpilor cu radiații UV sau cu reactivi de testare.
Zonele contaminate se vor fotografia atît în lumină naturală cît și sub radiații UV și vor fi arătate
martorilor asistenți spre confirmare.39
Se va încheie un proces-verbal (de depistare) din care să rezulte:
- organul de urmărire penală şi specialiştii;
- motivarea activităţii, în care scop trebuie făcut, referire la procesul verbal încheiat cu
ocazia aplicării capcanei;
- martorii asistenţi;
- locul unde au fost găsite persoanele suspecte, unde s-a făcut examinarea acestora;
- persoanele, obiectele, valorile examinate;
- metodele şi mijloacele folosite la examinare;
- rezultatul examinării;
- obiectele şi valorile descoperite şi ridicate;
- menţiune despre recoltarea si conservarea probelor din substanţa cu care s-a făcut
marcarea sau din substanţa marcată;
- explicaţiile persoanei asupra căreia au fost găsite obiectele, valorile marcate sau lipsa
acestora;
- semnăturile organului de u.p., ale specialiştilor, martorilor asistenţi şi ale persoanei
examinate.
16.3. Rolul capcanelor criminalistice în activitatea de urmărire penală
Rezultatul capcanelor criminalistice, constituie probă în cauză cu condiţia ca aceasta să
se coroboreze cu întregul material administrat în dosarul cauzei.
Coroborarea cu întregul material al cauzei se impune în mod cu totul deosebit, întrucât
simpla constatare a substanţei de marcat, de ex. pe mâinile persoanei suspecte, pe obiectele sau
valorile descoperite asupra sa nu poate constituii probă că ea a săvârşit infracţiunea. Aceasta
datorită faptului că substanţa, obiectele valorile marcate, pot ajunge întâmplător, la persoana
asupra căreia au fost găsite, respectiv contactul pesoanei cu substanţa de marcat sau obiectele
tratate să fi avut loc în alte împrejurări decât cele legate de săvârşirea infracţiunii.
Ca atare, fără a se ţine seama de restul materialului administrat în cauză, rezultatul
folosirii capcanei, mai ales în cazul celor chimice şi odorante, nu poate constituii temei, pentru
stabilirea vinovăţiei persoanei asupra căreia a fost constatat şi pentru tragerea acesteia la
răspundere penală. Dimpotrivă, poate duce la grave erori judiciare.
39 Conform Ncpp, martorii asistenți pot fi citați în instanță pentru a confirma că cele scrise în procesul verbal corespund
în totalitate cu activitatea de constatare din teren în timpul depistării supecților.
28
Relevarea substanţei de marcare asupra unei persoane constituie, însă, un indiciu care
trebuie să fie exploatat în cauză, pentru a se stabilii împrejurările în care a intrat în contact cu
aceasta. O importanţă deosebită în acest sens o constituie explicaţiile persoanei, explicaţii care
trebuie verificate urgent, atent şi multilateral. Prin verificarea acestor explicaţii se poate ajunge la
identificarea şi stabilirea vinovăţiei autorilor infracţiunii. Substanţa de marcare găsită asupra
persoanei trebuie să fie ridicată, conservată şi trimisă pentru analiză indiferent de explicaţiile
persoanei.
Folosirea eficientă, a rezultatelor folosirii capcanelor criminalistice, presupune, de multe
ori, dispunerea şi efectuarea constatărilor/expertizelor pentru a se determina , de ex. natura
substanţei descoperită asupra persoanei suspecte, pentru stabilirea identităţii compoziţiei chimice
descoperită asupra persoanei bănuite, cu cea folosită pentru marcare, pentru identificarea
persoanei după particularităţile vocii şi vorbirii în limba română, ori prin expertiza fotografiei de
portret. Folosirea capcanelor criminalistice, în mod deosebit a celor chimice, presupune luarea
unor măsuri, pentru a se înlătura posibilitatea răspândirii substanţei de marcare, după constatarea
capcanei. Astfel este necesară identificarea tuturor bunurilor, sau valorilor marcate în vederea
neutralizării capcanei.
Totodată, se impune retragerea din circulaţie a bancnotelor marcate şi predarea lor la
unităţile Băncii Naţionale a României, pentru a fi distruse. Atunci când nu este posibilă
neutralizarea capcanei, bunurile asupra cărora au fost aplicate substanţele de marcare trebuie să
fie scoase din circuitul economic. Aceste măsuri trebuie să fie luate de către organul de u.p. care
a folosit capcana însă cu privire la modul de acţiune pentru realizarea scopului urmărit trebuie să
conlucreze cu specialiştii criminalişti. Luând asemenea măsuri organul de urmărire penală trebuie
să încheie şi documentele corespunzătoare pentru scoaterea din circulaţie a bunurilor şi valorilor
şi justificarea lor.
29
CAPITOLUL XVII
COOPERAREA INTERNAȚIONALĂ ÎN DOMENIUL CRIMINALISTICII
17.1. ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE ÎN DOMENIUL CRIMINALISTICII

17.1.1. E.N.F.S.I. (European Network of Forensic Science Institutes).
Pe linia cooperării polițienești internaționale, avem la nivel național Centrul de Cooperare
Polițienească Internațională (C.C.P.I).40 Acesta reprezintă autoritatea națională centrală în
domeniul cooperării polițienești internaționale, care are ca și scop combaterea criminalității
naționale și internaționale în ansamblu, urmărirea și arestarea infractorilor dați în urmărire
internațională, schimbul de date indiferent de domeniu: fraude informatice; economico- financiar;
crimă organizată; criminalistică, precum și alte activități subsidiare.
În domeniul criminalistic cooperarea internațională are la bază în principal două direcții,
și anume organizațiile internaționale specializate în domeniu, care sunt ENFSI și IFSA, precum și
schimbul de date criminalistice.
Cooperarea în domeniul criminalisticii prin E.N.F.S.I. (European Network of Forensic
Science Institutes), reprezintă o structură de profil care a fost creată în perioana 1992-1995 de
către laboratoarele din vestul Europei, când managerii institutelor guvernamentale de
criminalistică din țările din Europa de Vest au ajuns la un consens că este absolut necesar și în
avantajul tuturor țărilor să se întâlnească în anumite perioade dinainte stabilite, pentru a discuta
aspecte și probleme de interes comun în domeniul criminalisticii. În timp la aceste întâlniri de lucru
au aderat structuri similare.
Obiectivul principal al ENFSI este de a asigura o dezvoltare calitativă a criminalisticii la
nivelul întregii Uniuni Europene, precum și schimbul de experiență între specialiștii/experții săi.41
Ca și scop principal, ENFSI este recunoscută ca o organizație de elită în domeniul criminalisticii
la nivel mondial, care aplică cele mai bune practici internaționale în domeniu, care a impus și
anumite standarde de calitate, precum și competențe între organizațiile similare.
Dintre activitățile principale ale ENFSI în domeniul său de activitate pot fi menționate:
- stabilește și menține relații de lucru cu alte organizații similare;
- încurajează toate laboratoarele ENFSI pentru a se conforma la cele mai bune
standarde și practici internaționale privind managementul calității;
- stabilește schimburi de experiență, precum și acorduri întremembrii comunității pe bază
de reciprocitate;
- organizează seminarii științifice, studii de colaborare și teste de competență în
domeniile de competență;
40C.C.P.I. reuneşte următoarele canalele de cooperare poliţienească internaţională: INTERPOL, EUROPOL, Sistemul
Informatic Schengen/SIRENE, legătura operaţională cu Centrul SELEC, precum şi cu ataşaţii de afaceri interne şi ofiţerii
de legătură, atât români acreditaţi în străinătate, cât şi străini acreditaţi în România.
41 În prezent ENFSi are 66 de membrii din 36 de țări. Numărul laboratoarelor membre a crescut constant de-a lungul
anilor, de la 11 laboratoare în 1993 la 62 în 2014. Aceste laboratoare provin din 36 de țări și sunt răspândite geografic
în întreaga Europă: Austria, Armenia, Azerbaidjan, Belgia, Bulgaria, Croația, Cipru, Republica Cehă, Danemarca,
Estonia, Finlanda, Franța, Georgia, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Macedonia,
Muntenegru, Olanda, Norvegia, Polonia, România, Rusia, Serbia, Slovenia, Slovacia, Spania, Suedia, Elveția, Turcia,
Ucraina și Regatul Unit.
30
- se îngrijește de publicarea de manuale de bune practici în domeniul criminalisticii și
medicinei-legale în mai multe limbi.
- organizează grupuri de lucru și întâlniri pe domeniul de competență;42
Grupurile de lucru sunt structurate pe următoarele domenii: cercetare la fața locului;
analiza accidentelor rutiere; urme descoperite la fața locului (biologice, pelicule de vopsea/sticlă,
dactiloscopice, fibre, explozivi,); arme de foc; analiza scrisului de mână; analiza vocii și vorbirii.43
Ca și structură organizatorică ENFSI are un Consiliu de conducere, Secretariat, precum
și trei comisii permanente și șaptesprezece grupuri de lucru organizate pe diverse domenii de
activitate criminalistică.44
ENFSI sprijină în continuare Institutele de criminalistică din țările care încă nu sunt
membre să se înscrie și să devină membre, dar cu anumite condiții:
- să obțină acreditare sau să fie în curs de acreditare în conformitate cu standardul
ISO17025;
- să aibă un număr de minim 25 de experți ce pot apărea în fața instanței;
- să aibă credibilitate în țara de origine;
- să acopere o arie extinsă a expertizei criminalistice;
- institutul candidat să provină dintr-o țară europeană.45
17.1.2. International Forensic Strategic Alliance
International Forensic Strategic Alliance (Alianța Strategică Internațională în domeniul
criminalisticii), este un parteneriat care crează oportunități de colaborare strategică între cinci
rețele internațioanle de management ale laboratoarelor de criminalistică. Alianța a luat naștere în
anul 2007 având ca rol principal să încurajeze schimbul de informații în domeniu și competențe
între rețelele membre și între experții criminaliști operaționali. Pe scurt, IFSA este o alianță de
rețele criminalistice reprezentând 82 de țări și mai mult de 550 de instituții criminalistice la nivel
mondial.
Totodată I.F.S.A., se constituie și într-un parteneriat mutilateral între rețelele regionale
ale laboratoarelor criminalistice din:
- American Society of Crime Laboratory Directors: (ASCLD);
- Rețeaua europeană a Forensic Science Institute: (ENFSI);
- Managerii superiori ai laboratoarelor criminalistice din Australia și Noua Zeelandă:
(SMANZFL);
- Academia Iberoamericană de Criminalistica y Estudios Forenses Academia: (AICEF);
- Asia Forensic Sciences Network: (AFSN);
- Rețeaua din Africa de Sud: (Regional Forensic Science-SARFS);46
Aceste rețele autonome reprezintă managementul criminalistic în laboratoarele specifice
din regiunile lor, precum și promovarea științei criminalistice. Trebuie specificat că IFSA nu are
statut juridic, ci reprezintă un parteneriat strategic o entitate care cooperează cu rețelele
membre.47
42 http://www.enfsi.eu/about-enfsi
43 Idem
45 Idem, op. cit, pag. 425
46Sursa: International/Forensic/Strategic/Alliance/(IFSA)
47 http://www.enfsi.eu/ifsa
31
Dintre obiectivele IFSA, pot fi specificate:
- încurajarea schimbului de informații, experiență și bune practici între organismele
participante;
- parteneriatul strategic cu alte organisme internaționale;
- rezolvarea problemelor din activitatea de criminalistică aflate pe agenda de lucru a
statelor membre;
- reprezentarea la nivel operațional a comunității din domeniul criminalisticii.48
Ca atare, contribuția rețelelor membre ale IFSA la elaborarea ghidurilor și standardelor
criminalistice a făcut ca aceste standarde să fie acceptate și folosite la nivel internațional. IFSA
își propune în viitor ca toate statele membre să utilizeze în criminalistică un standard minim, care
să garanteze un nivel acceptabil de calitate și de interoperabilitate.
Totodată IFSA încearcă să abordeze o nouă viziune cu privire la examinarea locului
faptei și gestionarea probelor ridicate ca și punct de plecare al tuturor proceselor în care se
administrează probele criminalistice. În acest sens se va pune accentul pe buna colectare a
probelor, analiza și intrepretarea acestora, mai ales a probelor AND și analiza stupefiantelor
(drogurilor).49
IFSA are și programe de formare a specialiștilor/experților din rețelele Institutelor
membre, care funcționează după o planificare dinainte stabilită, în spații și laboratoare unde sunt
instruiți de practicieni cu experiență. Se instruiesc specialiști din criminalistică care au competență
pe cercetarea la fața locului cu specific de: furturi din locuințe, de vehicule, în general aspect ce
privesc mica criminalitate.
Competențele care sunt studiate privesc anumite standarde ocupaționale privind:
- integritatea probelor (de exemplu, riscuri de contaminare și custodie a probelor);
- fotografia/schița, cercetarea locului faptei;
- principiile științei amprentelor digitale, colectarea amprentelor digitale;
- colectarea probelor fizice;
- ADN-ul, colectarea acestuia;
- probleme privind sănătatea și siguranța personalului din domeniu, cu privire la bolile
profesionale;
- probleme privitoare la legislația din domeniu și competențele specialistului/expertului;
În cadrul instruirii se pune accentul pe familiarizarea practică dobândită prin colaborarea
cu personal cu experiență, pentru o varietate de spețe privitor la locul faptei.
Competențele asimilate de cursanți sunt verificate prin examen la încheierea cursului.50

49http://www.enfsi.eu/ifsa(2014)-“Minimum requirements for crime scene investigations”-pdf, pag. 2
50 Idem, pag. 4
32
17.2. SCHIMBUL DE DATE DIN DOMENIUL CRIMINALISTICII
17.2.1. Directive europene în domeniul protecției datelor
Schimbul de date criminalistic trebuie să se facă la nivel european/internațional cu
respectarea Directivelor privind protecția datelor cu caracter personal chiar și de către țările
membre UE care efectuează supravegherea polițienească, deoarece la aceste date au acces
conform Directivei, pe lângă instituțiile abilitate și agențiile de poliție și serviciile de informații.
Ca atare, Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din
12 iulie 2002 (Directiva privind confidenţialitatea şi comunicaţiile electronice), aceasta a fost
adoptată, pentru a răspunde la o serie de probleme mai sensibile, cum ar fi colectarea datelor de
conectare de către țările membre pentru supravegherea polițienească, pentru trimiterea de
mesaje electronice nesolicitate.51 Totodată, în Directivă sunt introduse și clauze contractuale către
terțe state în vederea transferului de date cu caracter personal, în care sunt incluse garanții de
protecțiea acestor date.52
Toate acestea, sunt necesare pentru a se asigura un nivel ridicat de protecție a
respectivelor date cu caracter personal la nivelul Uniunii, precum și protecția datelor de către
toate organismele guvernamentale și neguvernamentale abilitate în acest sens. 53 Astfel,
aceste dispoziții sunt necesare, pentru a se asigura și a se garanta un nivel de protecție
ridicat al datelor cu caracter personal aflate în gestiunea instituțiilor abilitate. Nu în ultimul
rând, se impune monitorizarea și supravegherea acestor dispoziții de către o instituție
independentă.54
17.3. Schimbul de date criminalistice
Schimbul de date criminalistice, are la bază utilizarea și interconectarea bazelor de date
naționale ale statelor care au încheiat diverse tratate ori protocoale de colaborare și unde
valorificarea bazelor de date se face prin:
- intermediul sistemelor automate;
- prin intermediul Centrului European de Cooperare Polițienească (CCPI, SIRENE, Biroul
Național Interpol, EUROPOL, Punctul Național Focal);
- stabilirea identității unei persoane (dispărut, cadavru neidentificat, persoană suspectă)
în diferite țări;
- soluționarea cazurilor nerezolvate dintr-un stat, prin identificarea în baza de date a altui
stat a persoanelor care comit infracțiuni;
- pentru situații excepționale, schimbul de date se face prin intermediul Atașaților de
afaceri interne sau ofițerii de legătură.
51Directiva 2002/58/CEa Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor
personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva privind confidenţialitatea şi
comunicaţiile electronice).
52Decizia 2004/915/CE a Comisiei din 27 decembrie 2004 de modificare a Deciziei 2001/497/CE privind introducerea
unui set alternativ de clauze contractuale standard pentru transferul de date cu caracter personal către țări terțe.
53Decizia2001/497/CEa Comisiei din 15 iunie 2001privind clauzele contractuale standard pentru transferul de date cu
caracter personal către țările terțe în temeiul Directivei 95/46/CE.

54Regulamentul45/2001/CEal Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecția
persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelorcu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și
privind libera circulație a acestor date.
33
Institutul Național de Criminalistică este singura instituție care poate să ofere asemenea
informații, fiind desemnată ca și punct național de contact pentru schimbul automat de date în
context Prum.55
În prezent schimbul de date la nivelul Uniunii Europene se face prin:
17.3.1. În sistem Prum.
Unde, Tratatul de la Prüm privește intensificarea cooperării transfrontaliere, mai ales în
ceea ce priveşte combaterea terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale, semnat
la 27 mai 2005, de Germania, Austria, Belgia, Olanda, Franţa, Luxemburg şi Spania reprezintă un
pas important în această direcţie. Este destinat intensificării cooperării poliţieneşti transfrontaliere,
mai ales în ce priveşte lupta împotriva terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale.
Tratatul are ca obiectiv intensificarea cooperării între statele semnatare în lupta împotriva
terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale, prin intermediul schimbului de date
privind datele genetice (ADN), amprentele digitale, înmatriculările de vehicule şi alte date cu
caracter personal. Tratatul prevede, de asemenea, constituirea de patrule comune şi alte forme
de intervenţie (însoţitori de securitate la bordul aeronavelor, asistenţă comună la evenimente de
mare anvergură.)56
Schimbul de date se va face pentru tipurile de infracțiuni enumerate la articolul 2 din
Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului, unde statele membre se vor asigura în a face o
distincție clară între datele cu caracter personal după cum urmează:
- ale unei persoane suspectate de a fi comis o infracţiune sau de a fi participat la
comiterea unei infracţiuni;
- ale unei persoane care a fost condamnată pentru o infracţiune;
- ale unei persoane împotriva căreia există motive serioase să se creadă ca va comite o
infracţiune;
- ale unei persoane care poate fi chemată să depună mărturie în cadrul anchetelor legate
de infracţiuni sau proceduri penale ulterioare;
- ale unei persoane care a fost victima unei infracţiuni sau cu privire la care anumite fapte
conferă motive să se creadă că ar putea fi victima unei infracţiuni;
- ale unei persoane care poate oferi informaţii cu privire la infracţiuni;
- ale unei persoane cu care una dintre persoanele menţionate mai sus a fost în contact
sau s-a asociat;
- ale unei persoane care nu se încadrează în niciuna dintre categoriile menţionate mai
sus.57
Cooperarea polițienească/schimb de date între state la cerere.
Conform Tratatului de la Prum art. 18 a din amendamentul 44, autorităţile competente
ale statelor membre îşi acordă, la cerere, asistenţă reciprocă, în limita competenţelor de care
dispun şi în conformitate cu propria legislaţie naţională prin:58

56http://www.schengen.mira.gov.ro/Documente/Prum.pdf
57 Conform amendamentului 22, art. 1b din Tratatul de la Prüm: intensificarea cooperării transfrontaliere, în special în
domeniul combaterii terorismului şi a criminalităţii transfrontaliere/ P6_TA(2007)0228, pag. 8
58Autorităţile competente ale părţilor contractante îşi acordă asistenţă reciprocă, în conformitate cu prima teză a
articolului 39 alineatul (1) din Convenţia din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985
privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele externe commune.
34
- verificarea identităţii proprietarilor şi a deţinătorilor de vehicule, şi furnizarea de
informaţii cu privire la conducătorii auto şi la comandanţii de vehicule, nave maritime sau
aeronave, în măsura în care acest lucru nu este deja prevăzut la articolul 12;
- furnizarea de informaţii cu privire la permise de conducere, de navigare şi alte autorizaţii
asemănătoare;
- verificări privind locul de şedere şi cel de rezidenţă al persoanelor;
- verificări privind permisele de rezidenţă;
- verificări privind identitatea abonaţilor la reţeaua de telefonie şi a abonaţilor la alte
servicii de telecomunicaţii, în măsura în care aceasta este accesibilă public;
- stabilirea identităţii persoanelor;
- investigarea provenienţei unor obiecte precum armele, autovehiculele şi navele
(cercetarea canalelor de comercializare);
- furnizarea de informaţii provenind din bazele de date şi din evidenţele poliţiei, precum
şi de informaţii provenind din evidenţe oficiale, accesibile public;
- semnalarea urgentă a depistării unor arme şi substanţe explozive, precum şi alertarea
cu privire la falsificarea de monede şi la frauda cu titluri de valoare;
- furnizarea de informaţii cu privire la aplicarea practică a măsurilor de supraveghere
transfrontalieră, de urmărire transfrontalieră şi de livrări controlate;
- verificarea disponibilităţii unei persoane de a da declaraţii.59
În cazul în care autoritatea solicitată nu deţine competenţele necesare pentru
soluţionarea cererii, aceasta transmite cererea autorităţii competente.
Prelucrarea datelor cu caracter personal de către statul membru destinatar este permisă
doar pentru scopul pentru care au fost furnizate în conformitate cu prezenta decizie-cadru .
Prelucrarea în alt scop este permisă numai cu autorizarea prealabilă a statului membru care
administrează fişierul şi doar cu respectarea legislaţiei naţionale a statului membru destinatar. O
astfel de autorizaţie poate fi acordată cu condiţia ca prelucrarea în alte scopuri să fie permisă
de legislaţia naţională a statului membru care administrează fişierul şi pentru fiecare caz în parte.
Datele cu caracter personal furnizate pot fi prelucrate doar de către autorităţile,
organismele şi instanţele judecătoreşti cu atribuţii care servesc realizării scopurilor prevăzute la
articolul 26. În special, datele pot fi furnizate altor entităţi doar cu autorizarea prealabilă din partea
statului membru furnizor, pentru fiecare caz în parte, şi în conformitate cu legislaţia statului
membru destinatar.
Categoriile speciale de date privind originea rasială sau etnică, opiniile politice,
credinţele religioase sau filosofice, apartenenţa la un partid sau la o uniune sindicală, orientarea
sexuală sau sănătatea sunt procesate doar dacă este absolut necesar şi proporţional, într-un
anume scop şi în conformitate cu garanţiile specifice.60
59http://www.europarl.europa.eu/sides
60Conform amendamentului 52 și 53 , și art. 27/28 din Tratatul de la Prüm: intensificarea cooperării transfrontaliere, în
special în domeniul combaterii terorismului şi a criminalităţii transfrontaliere/ P6_TA(2007)0228, pag. 20
35
17.3.2. În sistem Eurodac
Termenul EURODAC, desemnează o bază de date existentă la nivelul Uniunii Europene,
create în anul 2003, datorită dezvoltării unei politici comune europene care cuprinde amprentele
solicitanților de azil și a imigranților ilegali care au împlinit 14 ani. Eurodac cuprinde toate statele
europene la care s-au adăugat Norvegia, Islande și Elveția.
În afară de impresiunile papilare/amprente, datele transmise de statele UE mai includ:
țara de origine, sexul persoanei, locul și data cererii de azil, ori a persoanelor reținute, numărul de
referință la care au fost prelevate amprentele, data la care au fost trimise informațiile către unitatea
centrală. Transmiterea datelor la unitatea centrală (constituită a nivelul Comisiei Europene), se
face prin intermediul unor puncte de acces naționale.61
Eurodac are la bază următoarele documente europene:
Regulamentul (UE) nr. 603/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie
2013 privind instituirea sistemului „Eurodac” pentru compararea amprentelor digitale în scopul
aplicării eficiente a Regulamentului (UE) nr. 604/2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de
determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională
prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un
apatrid și privind cererile autorităților de aplicare a legii din statele membre și a Europol de
comparare a datelor Eurodac în scopul asigurării respectării aplicării legii și de modificare a
Regulamentului (UE) nr. 1077/2011 de instituire a Agenției europene pentru gestionarea
operațională a sistemelor informatice la scară largă, în spațiul de libertate, securitate și justiție.62
Cel mai nou document privind funcționarea Eurodac îl constituie: “Ordinul nr. 80/2015
privind modificarea şi completarea Ordinului ministrului internelor şi reformei administrative nr.
441/2008 pentru stabilirea atribuţiilor autorităţilor responsabile cu implementarea datelor în
sistemul Eurodac şi pentru stabilirea metodologiei practice de cooperare în vederea aplicării
regulamentelor europene în domeniu. Întrat în vigoare de la 22.07.2015”
Vechiul ordin nr. 441/2008 pentru stabilirea atribuţiilor autorităţilor responsabile cu
implementarea datelor în sistemul Eurodac şi pentru stabilirea metodologiei practice de cooperare
în vederea aplicării regulamentelor europene în domeniu, publicat în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 285 din 11 aprilie 2008, cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după
cum urmează:
Având în vedere obligativitatea aplicării legislaţiei Uniunii Europene de către România ca
stat membru al Uniunii Europene, precum şi faptul că regulamentele Uniunii Europene sunt direct
aplicabile, Șefii structurilor din cadrul I.G.I. şi al I.G.P.F. care au în dotare staţiile de amprentare
conectate la Eurodac asigură deservirea permanentă a staţiilor de către personal specializat şi
instruit în acest sens şi desemnează cel puţin un administrator pentru staţia de amprentare din
dotare. Administratorul staţiei de amprentare are următoarele obligaţii:
a) ţine evidenţa operatorilor;
b) instruieşte operatorii privind utilizarea corectă a staţiei de amprentare;
c) asigură buna funcţionare a staţiei de amprentare;
d) comunică cu structura specializată din cadrul I.G.I. ori de câte ori apare un incident
de funcţionare."

62 http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO
36
Totodată I.G.I. îndeplineşte următoarele atribuţii în vederea implementării datelor şi
utilizării sistemului Eurodac:
a) este responsabil de transmiterea datelor de categorie 1 - solicitanţi de protecţie
internaţională, de categorie 3 - străini cu şedere ilegală, de categorie 9 - solicitare de informaţii, şi
operaţiuni de actualizare, marcare şi ştergere pentru date de categorie 1 şi de categorie 2;
b) amprentează şi implementează în sistem datele de categorie 1 ale solicitanţilor de
protecţie internaţională care au împlinit vârsta de 14 ani. Amprentele digitale sunt preluate şi
transmise cât mai curând posibil, dar nu mai târziu de 72 de ore de la data depunerii cererii de
protecţie internaţională. Solicitanţii de protecţie internaţională sunt informaţi în scris, în condiţiile
Legii nr. 122/2006 privind azilul în România, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la
procedura prevăzută de Regulamentul Eurodac şi de Regulamentul Dublin, precum şi referitor la
consecinţele acesteia;
c) amprentează şi verifică în sistem datele de categorie 3 ale străinilor cu şedere ilegală
care au împlinit vârsta de 14 ani. Străinii cu şedere ilegală sunt informaţi în scris, în condiţiile
Legii nr. 122/2006, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la procedura prevăzută de
Regulamentul Eurodac şi de Regulamentul Dublin, precum şi referitor la consecinţele acesteia.
De asemenea, I.G.P.F. îndeplineşte următoarele atribuţii în vederea implementării
datelor şi utilizării sistemului Eurodac:
a) este responsabil de transmiterea datelor de categorie 2 - străini reţinuţi pentru trecerea
ilegală a frontierei externe, precum şi de transmiterea datelor de categorie 1 Eurodac - solicitanţi
de protecţie internaţională, dacă cererile de protecţie internaţională au fost depuse la structurile
I.G.P.F.;
b) amprentează şi implementează în sistem datele de categorie 2 ale străinilor care au
împlinit vârsta de 14 ani venind dintr-o ţară terţă şi care nu sunt returnaţi sau reţinuţi pentru trecere
ilegală a frontierei externe, astfel cum este definită la art. 1 lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr.
243/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Amprentele digitale sunt preluate şi transmise cât mai curând posibil, dar nu mai târziu
de 72 de ore de la data reţinerii pentru trecerea ilegală a frontierei externe. Străinii sunt informaţi,
în scris, cu privire la procedura prevăzută de Regulamentul Eurodac şi la consecinţele acesteia,
utilizând broşura comună prevăzută la anexa XII din Regulamentul de implementare al
Regulamentului Dublin;63
c) amprentează şi implementează în sistem datele de categorie 1 ale solicitanţilor de
protecţie internaţională care au împlinit vârsta de 14 ani şi depun cereri de protecţie internaţională
la structurile I.G.P.F. Amprentele digitale sunt preluate şi transmise cât mai curând posibil, dar nu
mai târziu de 72 de ore de la data depunerii cererii de protecţie internaţională. Solicitanţii de
protecţie internaţională amprentaţi sunt informaţi în scris, în condiţiile Legii nr. 122/2006, cu
63Termenul de 72 de ore de transmitere a amprentelor, prevăzut la alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. b) şi c), poate fi prelungit
numai în situaţiile derogatorii prevăzute în Regulamentul Eurodac."Planul de securitate prevăzut la art. 34 din
Regulamentul Eurodac este întocmit şi actualizat de către specialişti din cadrul I.G.I. şi I.G.P.F. şi se aprobă de către
şefii acestor structuri. D.C.T.I. asigură sprijinul necesar I.G.I. şi I.G.P.F. în vederea întocmirii şi actualizării Planului de
securitate, pe linia asigurării comunicaţiilor şi transmiterii de date prin RCVD către Sistemul Central Eurodac."
37
modificările şi completările ulterioare, cu privire la procedura prevăzută de Regulamentul Eurodac
şi de Regulamentul Dublin, precum şi referitor la consecinţele acesteia.64
17.3.3. În sistem Interpol65
Baza de date AFIS-Interpol, a fost generată la inițiativa OIPC și reprezintă o platformă
dedicată cooperării polițienești și schimbului de date în domeniul dactiloscopiei. Baza de date este
conectată la un sistem automat furnizat de de firma COGENT, care oferă posibilitatea efectuării
unui număr mare de comparări dactiloscopice pe zi (circa 1000 de comparări).
Alimentarea sistemului se face cu persoanele căutate internațional de fiecare stat
membru. În țara noastră, activitățile de introducere, verificare și căutare în această aplicație se
realizează prin solicitare adresată către Biroul Național Interpol din cadrul Centrului de Cooperare
Polițienească Internațională, la care se anexează setul de amprente în format NIST și JPEG.66 În
afară de schimbul de date în domeniul dactiloscopic la nivelul Interpolului și conform legislației în
vigoare în sensul dispoziției comune 2005/69/JAI a Consiliului UE din 24 ianuarie 2005 se mai
face schimb de anumite date pe linia: „datelor privind pașapoartele”.67
3.1. Poziţia comună privind schimbul de anumite date cu Interpol
Obiectul prezentei poziții comune constă în prevenirea și combaterea criminalității grave
și organizate, inclusiv a terorismului, asigurând că statele membre iau măsurile necesare pentru
întărirea cooperării între autoritățile lor competente, responsabile cu aplicarea legii, precum și între
acestea și autoritățile omoloage din țări terțe, prin schimbul de date cu Interpol privind
pașapoartele.
În sensul prezentei poziții comune, schimbul de anumite date se face pe linia:
- „date privind pașapoartele” înseamnă date privind pașapoartele emise și necompletate,
care au fost furate, pierdute sau sustrase în alt mod și care sunt formatate pentru a fi introduse
într-un sistem de informații specific. Datele privind pașapoartele care fac obiectul unor schimburi
cu baza de date Interpol cuprind numai numărul pașaportului, țara emitentă și tipul documentului;
- “baza de date Interpol” înseamnă baza de date cu sistem de căutare automată privind
documentele de călătorie furate, gestionată de Organizația Internațională de Poliție Criminală
Interpol;
- “bază de date națională relevantă” înseamnă baza de date sau bazele de date ale
autorităților polițienești sau judiciare ale unui stat membru care conțin date privind pașapoartele
emise sau necompletate care au fost furate, pierdute sau sustrase în alt mod.
Acțiunea comună pe linia schimbului de date se face privitor la:
-autoritățile competente ale statelor membre, responsabile cu aplicarea legii, schimbă cu
Interpol toate datele deja existente și viitoare privind pașapoartele. Aceste date sunt accesibile
altor membri Interpol numai în măsura în care aceștia asigură un nivel adecvat de protecție a
datelor personale. De asemenea, se asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale
cu privire la prelucrarea automată a datelor personale. Statele membre pot decide să permită
64http://lege5.ro/Gratuit/g4ztinrvge/ordinul-nr-80-2015-privind-modificarea-si-completarea-ordinului-ministrului-
internelor-si-reformei-administrative-nr-441-2008-pentru-stabilirea-atributiilor-autoritatilor-responsabile-cu-
implementarea
65Poziția comună 2005/69/JAI A Consiliului din 24 ianuarie 2005 privind schimbul de anumite date cu Interpol În
vigoare de la 29.01.2005
67 http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO
38
accesul la datele de care dispun numai altor membri Interpol care s-au angajat să schimbe cel
puțin aceleași date;
-fiecare stat membru poate conveni cu Interpol modalitățile de schimb al datelor existente
privind pașapoartele de care dispune cu Interpol. Aceste date sunt cuprinse în baza de date
națională relevantă sau în SIS, în cazul în care participă la acesta;
-fiecare stat membru asigură că, imediat după ce s-au introdus date în baza sa de date
națională relevantă sau în SIS, în cazul în care participă la acesta, datele respective sunt
schimbate și cu Interpol;
-statele membre asigură că autoritățile lor competente responsabile cu aplicarea legii
consultă baza de date Interpol, în sensul prezentei poziții comune, de fiecare dată când acest
lucru este necesar pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin. Statele membre asigură instituirea
infrastructurilor necesare pentru a facilita consultarea datelor de îndată ce acest lucru este posibil;
-schimbul de date personale, în conformitate cu obligația prevăzută de prezenta poziție
comună, are loc în scopul prevăzut la articolul 1, asigurându-se un nivel adecvat de protecție a
datelor personale în respectiva țara membră Interpol, precum și respectarea drepturilor și
libertăților fundamentale privind prelucrarea automată a datelor personale. În acest scop, statele
membre asigură că schimbul și partajarea datelor au loc în condiții adecvate și sub rezerva
condițiilor menționate anterior;
-în cazul în care în baza de date Interpol se ajunge la o identificare pozitivă, fiecare stat
membru asigură că autoritățile sale competente iau măsuri în conformitate cu legislația națională,
de exemplu verifică, după caz, corectitudinea datelor, împreună cu țara care a introdus datele.
Față de acestea, Consiliul evaluează în ce măsură statele membre respectă prezenta
poziție comună și ia măsurile corespunzătoare.68
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO
68
39
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. ACTE NORMATIVE
▪ Constituţia României, cu modificările ulterioare;
▪ Codul Penal al României;
▪ Codul de procedură penală al României;
▪ Decretul nr. 2432/1929, Publicat In M.O. nr. 159 din 29 Iunie 1929;
▪ Decretul nr. 2637, publicat în M.O. nr. 270 din 19 Noiembrie 1936;
▪ Hotărârea Guvernului României nr. 368/1998 privind funcţionarea Institutului Naţional de
Expertize Criminalistice;
▪ Ordonanţa Guvernului României nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertize tehnice
judiciare şi extrajudiciare;
▪ Legea nr. 67/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului National de Date Genetice
Judiciare;
▪ Legea nr. 295 din 28 iunie 2004 Privind regimul armelor şi al muniţiilor;
▪ Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 Privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române;
▪ Legea nr. 122 din 04 Mai 2006 privind azilul în Romania, cu modificările ulterioare;
▪ Legea nr. 290 din 24 Iunie 2004 privind cazierul judiciar, cu modificările ulterioare;
▪ Legea 677 din 12 decembrie 2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea
datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările ulterioare;
▪ Codul de conduită al experţilor, specialiştilor şi tehnicienilor criminalişti din Poliţia Română;
▪ Instrucţiuni de lucru privind Procesul identificării dactiloscopice (ACE-V) şi Procedura Opiniilor
Diferite (POD);
▪Instrucţiune de lucru a Institutului Naţional de Criminalistică privind amprentarea persoanelor;
▪ Legislaţie comunitară ce reglementează activităţile şi categorii de persoane ce fac obiectul
sistemului EURODAC.
▪Regulamentul (UE) nr. 603/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 iunie 2013
privind instituirea sistemului "Eurodac" pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării
eficiente a Regulamentului (UE) nr. 604/2013 de stabilire a criteriilor şi mecanismelor de
determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecţie internaţională
prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe sau de către un
apatrid şi privind cererile autorităţilor de aplicare a legii din statele membre şi a Europol de
comparare a datelor Eurodac în scopul asigurării respectării aplicării legii şi de modificare a
Regulamentului (UE) nr. 1.077/2011 de instituire a Agenţiei europene pentru gestionarea
operaţională a sistemelor informatice la scară largă, în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie,
publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 180 din 29 iunie 2013, denumit în
continuare Regulamentul Eurodac;
▪Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 iunie 2013
de stabilire a criteriilor şi mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de
examinarea unei cereri de protecţie internaţională prezentate într-unul dintre statele membre de
către un resortisant al unei ţări terţe sau de către un apatrid, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, seria L, nr. 180 din 29 iunie 2013, denumit în continuare Regulamentul Dublin;
▪Regulamentul (UE) nr. 1.077/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 25 octombrie
2011 de instituire a Agenţiei europene pentru gestionarea operaţională a sistemelor informatice
40
la scară largă în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, seria L, nr. 286 din 1 noiembrie 2011;
▪Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 118/2014 al Comisiei din 30 ianuarie 2014 de
modificare a Regulamentului (CE) nr. 1.560/2003 de stabilire a normelor de aplicare a
Regulamentului (CE) nr. 343/2003 al Consiliului de stabilire a criteriilor şi mecanismelor de
determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul
dintre statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, seria L, nr. 39 din 8 februarie 2014, denumit în continuare Regulamentul de
implementare al Regulamentului Dublin,
II. AUTORI, LUCRĂRI, PUBLICAŢII.

▪A.I. Vinberg, S.M. Mitricev, ,,Criminalistica,, Bucureşti, 1953 ;
▪Asanache G., Arcus L., „Elemente de medicină biocriminalistică”, Institutul „Victor Babeş”, Partea
X, Vol. 1, Bucureşti, 1990;
▪ACKERMANN, R. : Allgemeine Kriminalistik. (Criminalistica generala) 1992;
▪Andrew Marster, Forensic Science, Coherent Inc, Dec. 2006, Ian. 2007, U.S.A.;
▪ALAMOREANU S. : Elemente de criminalistica. Alma Mater, Cluj-Napoca, 2000;
▪Bodziak WJ.. Footwear impression evidence. Boca Raton, 1995, FL: CRC Press;
▪Bercheşan Vasile, Marin Ruiu ,,Tratat de tehnică criminalistică, Ed. Little Star, Bucureşti, 2004;
▪Bercheşan Vasile, ,,Cercetarea la faţa locului, principal mijloc de probă în procesul penal,, Ed,
Little Star, Bucureşti 2006;
▪Bercheşan Vasile, Investigarea criminalistică a omorului, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1998;
▪Byrd JH, Castner JL (eds; 2000) Forensic Entomology: the Utility of Arthropods in Legal
Investigations. Boca Raton, FL, USA;
▪C. Ciopraga, Tactica efectuarii cercetarii la fata locului, Ed. Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1997 ;
▪C. Aioniţoaie, V. Bercheşan în ,,Tratat de metodică’’ vol. 1 Ed. Carpaţi, Craiova 1994;
▪C. Aioniţoaie, I.E.Sandu, Tratat de criminalistică. Ed. Carpaţi, Craiova 1992;
▪Csaba Fenivesy, Universitatea ,,PECS,, Hungary, ,,Kriminalisztika” 2005;
▪Colectiv, Dermato-Venerologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999;
▪C-tin Drăghici, Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. Sitech, Craiova, 2007;
▪C-tin Drăghici, Adrian Iacob, Ciprian Iftimie, Metode şi tehnici moderne de cercetare şi identificare
criminalistică. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006 ;
▪Constantin Drăghici, Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. II-a, Editura Sitech,
Craiova, 2009;
▪C-tin Drăghici, M. Lupu, Tehnică criminalistică, ediţia a-II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Fundaţia
Cultulară Libra, Buc. 2004;
▪C-tin Ţurai, Elemente de poliţie tehnică, dactiloscopia, Bucureşti 1937 ;
▪C-tin Ţurai, Elemente de criminalistică şi tehnică criminală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1947;
▪C-tin Ţurai, Leonida Ioan, Amprentele papilare, Editura medicală, Bucureşti 1979;
▪C. Dumitrescu, Curs de tehnică criminalistică, vol. II, Academia de Pol. „Al.I. Cuza“, Bucureşti, 1983;
▪Camil Suciu, ,,Criminalistică”, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972;
▪Constantin Pletea, ,,Criminalistica, Elemente de anchetă penală,, Editura Little Star, Bucureşti,
2003;
41
▪Cioacă Cezar, Ruiu Marin, Articol: „Aspecte tehnico - tactice criminalistice cu privire la
procesarea locului faptei şi erori ce pot apărea în acest sens”, Simpozion Internațional Academia
de Poliție „A.I.Cuza” 2016.
▪Colectiv, Tratat practic de criminalistică, Ed. M.I. Bucureşti, vol I, 1976, Vol. II, 1978;
▪Colectiv, Curs de tehnică criminalistică, vol I-II, Academia de Poliţie ,,Alexandru Ioan Cuza,,
Bucureşti, 1983;
▪Colectiv, Manual de tehnică criminalistică, curs universitar, Ed. Estfalia, Bucureşti 2012;
▪Colectiv „Tratat practic de criminalistică”, vol. I, Cercetarea la faţa locului, Serviciul editorial,
Ministerul de Interne, Institutul de Criminalistică, Bucureşti 1976;
▪C-tin Drăghici, M. Lupu, Tehnică criminalistică, ediţia a-II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Fundaţia
Cultulară Libra, Buc. 2004;
▪Coltene Waledent, Compania Lighting Powder SRL, date privind siguranţa materialelor 2003;
▪Catts EP, Haskell NH (eds; 1990) Entomology and Death: a Procedural Guide. Clemson, SC,
USA: Forensic Entomology Associates;
▪C-tin. Dumitrescu şi E. Gagea - " Elemente de antropologie judiciară ", Ed. M.I, Bucureşti, 1993;
▪C. Panghe, C.Dumitrescu, Portretul vorbit, M.I. Bucureşti, 1974;
▪Edmond Locard, Les faux en ecriture et leur expertise, Paris, 1959;
▪E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Ed. Tempus, Bucureşti, 1986;
▪E. Stancu, Criminalistica, Ştiinţa investigării infracţiunilor, vol. I, Ed. Tempus SRL, Buc. 1992;
▪Emilian Stancu, ,,Criminalistica,, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994;
▪Emilian Stancu, ,,Criminalistica,, vol I, Ed. Actami, Bucureşti, 1997;
▪Emilian Stancu, ,,Criminalistica,, vol I, Editura Actami, Bucureşti, 1995;
▪Emilian Stancu, ,,Tratat de criminalistică,, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2002 ;
▪Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2002 ;
▪Florin Ionescu, Criminalistica, Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2007;
▪Forensic chemicals, Evident Crime Scene, Products 2007, Evident Inc;
▪Greenberg B, Kunich JC (2002) Entomology and the Law: Flies as Forensic
Indicators. Cambridge, UK: Cambridge University Press;
▪Gheorghe Niţă, Curs de Criminalistică , vol I , Tehnică Criminalistică , partea I-a , Academia de
Poliţie ,,A.I.Cuza, Bucureşti, 1975;
▪Greenberg, B. 1991. Flies as forensic indicators. Journal of Medical Entomology 28:565-577.
Journal of Medical Entomologie 28:565-577;
▪Gheorghe Popa, Preda Nicolae, Romică Potorac, ,,Studiu asupra vechimii amprentei şi grupei
de sânge a posesorului, I.G.P.R., Institutul de Criminalistică, Bucureşti 2008;
Bucureşti, 2005;
▪Gheorghe Popa, Nicolae Buzatu şi alţii, Exploatarea urmelor prin expertize criminalistice Ed. Era,
Bucureşti, 2005;
▪Gheorghe Popa, Microurmele , O problemă pentru practica criminalistică românească, Ed. Sfinx
2000;
▪Gheorghe Popa, Revista ,,Criminalistica,, nr. 4/Septembrie 1999 şi nr. 2/Martie 2000;
▪Gheorghe Păşescu, Ion R. C-tin, ,,Secretele amprentelor papilare,, Editura Naţional 1996;
▪Gheorghe Păşescu Revista Criminalistica nr. 3/1999, Interpretarea criminalistică a orificiilor
descoperite în sticla ferestrelor;
▪George Panfil, Fundamentele tehnicii criminalistice, vol. 1 Ed. Estfalia 2010;
▪ G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E.,, “Tehnică Criminalistică “ Ed. Estfalia 2014;
42
▪Gheorghe Asanache şi Gheorghe Păsescu, „Tratat practic de criminalistică”, vol.II;
▪G. Corneanu, A. Ardelean, G. Mohan ,,Biologie Manualul pentru clasa a XII-a, Bucureşti, 2007"
▪H. Abrams, ,, O lume de animale,, California USA, 1983, societatea zoologică din San Diego;
▪G. Lambourne ,,Revue Internaţionale de Police Criminelle,, INTERPOL, August-Septembrie
1978, nr. 320;
▪I. Anghelescu, A. Barciuc, "Filmul judiciar", Bucuresti, 1974;
▪I.Vicol, L.Bidian, Îndrumarul specialistului în grafoscopie, Ed. M.I. 1970;
▪I. Mircea, Propuneri de îmbunătăţire a criteriului identificării dact., Cluj Napoca, nr. 1/1982;
▪I. Mircea, ,,Criminalistica,, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi 1994;
▪I. Mircea, ,,Criminalistica,, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
▪I. Mircea, Criminalistica Ediţia, a II-a, Bucureşti 2001;
▪Ion Şmatoc- ,,Carabine şi cartuşe de vânătoare,, Ed. Cynegis, Buc. 2002;
▪Isac Gheorghe-Puiu - Identificarea persoanelor prin metodele odorologiei judiciare, Editura
,,Alma Mater,, Sibiu 2004;
▪I. Cora, E. Gacea, ,,Dactiloscopia,, Curs de criminalistică, Ac. Pol. ,,A.I. Cuza,,, Bucureşti 1975;
▪Juan Vucetich, Historia sintetica de la Identificacion, ,, Revista de identificacion zciencios
penales,, Buenos Aires, numărul 18/1930;
▪Juan Vucetich, The History of fingerprints, Fingerprint examinations, U.S.A. , 2007;
▪J. Malvimuo&R. Plonsei, ,,Bioelectromagnetism,, , Web, http;
▪Jac Stănică, Inovaţie în dactiloscopie, revista ,,Criminalistica,, nr. 4/2000;
▪J. Almog, E. Springer, Proceeding of the Internaţional Szimposium on Fingerprint Detection and
Identifications, Israel 1995;
▪Jason Guffez, ,,Used a green OPS laser” (Coherent Tracer), Jason G.- Program Director at the
American Academy of Applied Forensic, at Central Piedmont Community College;
▪K. Inman şi N. Rudin ,, Principiile şi practicile criminalisticii,,, New York, CRC Press 2001;
▪KEGEL, Zdislaw: Remarks on Evidence in the Polish Penal Law Procedure and Crime Detection,
Acta Uwr.Prawo 2000 nr 272 s.231-244;
▪KERTESZ Imre: A targyi bizonyitekok elmelete a bunteto eljarasjog es a kriminalisztika
tudomanyaban (Teoria probei reale în știinta dreptului penal procedural si în criminalistica)
Budapesta, 1972;
▪KRAJNIK, Vaclav a kolektiv: Kriminalisztika (Criminalistica), Akademija Policajneho zboru v
Bratislave. Bratislava 2002;
▪Kustanovici S.D.-,,Balistică Judiciară’’. Moscova 1956;
▪L. Coman, ,,Aspecte privind cercetarea la faţa locului a infracţiunii de omor,, , Editura M.I. 1975;
▪L. Ionescu, Note de curs, Univ. Dimitrie Cantemir, Bucureşti 1997;
▪L.Ionescu, D. Sandu, Identificarea Criminalistică, Ed. Ştiinţifică ; Bucureşti 1990;
▪L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi 1973;
▪Mina Minovici, ,,Tratat complet de medicină legală,, vol. I, II, Editura Socec, Bucureşti 1930;
▪Matei Basarab, Criminalistica, Litografia Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj 1969;
▪Marin Ruiu, ,,Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii, Editura Little Star, Bucureşti 2003;
▪Marin Ruiu, Georgică Pamfil, ,,Tehnică Criminalistică,, , Editura Estfalia, Bucureşti 2007;
▪Mircea Marin, Petru Dume, Utilizarea sistemului automat de identificare a amprentelor în
investigarea dactiloscopică, revista ,,Criminalistica,, , nr, 1, Martie 1999;
▪Mill Moris, Detectiv, Ohio Police Departament. Police training Academy (Forensic training),
August-Septembrie 2005, U.S.A.;
43
▪Mădălin Ştefan Vlad, ,,Metode moderne de identificare personală, pe bază de cartele
inteligente,, Bucureşti 2007; web, http;
▪M. Terbancea, C. Ţurai, ,,Aportul medicinii legale în organizarea serviciului de identificare
judiciară în Romania,, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1974;
▪M.Terbancea, Aspecte ale orificiilor în tragerile cu arme de vânătoare, M.I., Bucureşti, 1975;
▪M. Poinsot, ,, Dicţionar de chiromanţie,, Editura Evenimentul, Bucureşti, 1993;
▪Madeleine Turgeon, ,,Energia vitală şi reflexologia,, editura Teora, Bucureşti 2007;
▪Mircea Ifrim, Gheorghe Niculescu, N. Bareliuc, B. Cerbulescu ,,Atlas de anatomie umană,, Vol.
III, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1985;
▪M.Kehubar "Medicina judiciară" Bucureşti 1958;
▪Mihuleac E. ,,Expertiza judiciară,, Ed. ştiinţifică, Bucureşti 1971;
▪Nicoale M.Cerbu A.-Chimia proceselor fotografice, Editura Didactică şi Pedagogică, Buc. 1965;
▪N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993;
▪Nicolae Preda, O nouă metodă de prelevare a amprentelor latente de pe pielea umană, Revista
,,Criminalistica,, nr. 2/Aprilie 2008;
▪Octavian Căpăţână, Dreptul transporturilor, Ed.lumina Lex 1997;
▪P. Bălulescu, Cauzele tehnice ale producerii incendiilor ,exploziilor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1971;
▪Procedura cercetării la faţa locului în Poliţia Română, manual de bune practici, Colectivul
I.G.P.R., Institutul de Criminalistică ;
▪Panaitescu Viorel, Gănuţă Nicolae, Roşu Mariana, „Anatomia regională a feţei şi a gâtului”,
Monografii medicale, Editura Medicală Naţională, 2002;
▪Philippe Marano, Gaston Chevet, în ,,Criminalistique’’, Paris, 1980;
▪Pascu Tiberiu, Lucrare de absolvire, Academia de Poliţie ,,A.I.Cuza,, Bucureşti 1972;
▪Printrak Internaţional Inc, A.F.I.S. 2000, I.G.P.R. Institutul de Criminalistică, Bucureşti 1996 ;
▪Puri K.S. ,,Les empreintes des pieds, în Revue Internaţional de Police Criminale nr. 260/1973;
▪Revue Internaţionale de Police Criminelle, nr. 239 din 1970;
▪Revista, ,,Criminalistica,, nr. 1/ Februarie 2008 ;
▪Revista ,,Interpol,, nr. 385/1985 ;
▪Revista ,,Pentru patrie,, Aprilie 2007 ;
▪Revista ,,Criminalistica,, nr. 4/Septembrie 1999 ;
▪Revista ,,Criminalistica,, nr. 2/Martie 2000 ;
▪Revista ,,Criminalistica,, nr. 3/Iulie 2008;
▪Steven L, Petersen BA, CCSI, Shawn L. Naccarato DDS, CCSI and Gary John, CLPE, CSCSA,
Issue: December 2007/January, 2008, Forensic magazine;
▪Sia Ram Gupta, ,,Amprentele plantare şi cele lăsate de încălţăminte, în Revue Internaţional de
Police Criminale, nr. 205/1967;
▪Shepherd J. ,,Social factors in face recognition” London, Academy Press, 1981;
▪T. Bălulescu, V. Măcriş, Prevenirea incendiilor, Ed. Tehnică Bucureşti, 1979;
▪Tudorel Butoi, Crima sub lupa detectorului de minciuni, Ed. Press Mihaela, Bucureşti 1997;
▪Tadeusz Koziel, Czeslan Erzeszyk, ,,Urmele de linii papilare, plantare şi valoarea lor pentru
identificarea persoanelor,, în Problemz Krzminalzstiki nr. 78/1969;
▪Thomas F. Wilson, ,,Raport privind folosirea sistemelor de identificare automată a amprentelor
papilare (AFIS), New York U.S.A. 1990;
▪Thomas F. Wilson, ,,Journal of Forensic Science nr. 37/1992 New York, U.S.A.;
▪Valentin Sava,,, Manual de dactiloscopie,, Editura Imprimeria Văcăreşti, Bucureşti 1943;
44
▪V. Măcelaru, Balistica judiciară, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1972;
▪Valeriu Manea, Curs de tehnică criminalistică, Ac. de Poliţie,, A.I,, Cuza,, Bucureşti, 1983;
▪Vladimir Beliş ,,Medicina legală în practica judiciară,, Editura juridică, Bucureşti 2003;
▪Vladimir Beliş, Medicină Legală, Curs pentru facultăţile de drept, Ed. Juridică 2005;
▪V.Dongoroz ,,Explicatii teoretice ale Codului de procedură penală român” vol. I, Ed.
Academiei 2003;
Infografie:
● http://www.inec.ro;
●www.firearmsid.com;
●www.freepatentsonline.com/6732628.html;
●www.adfs.state.al.us/NationalIntegratedBallisticsInformationNetwork.htm;
●www.michigan.gov/msp/0,1607,7-123;
●en.wikipedia.org/wiki/Integrated_Ballistic_Identification_System;
●www.ncpa.org/pub/bg/bg160/;
●www.forensictechnologyinc.com;
●www. oninonim. com, chinese clay, seal, jpg;
●www. oninonim, Marcelo Malpighi, jpg;
●www. onin. com, Alphonse Bertillon, jpg;
●www.onin.com/miru/Bertillon_sys_foream_overhead, jpg;
●www. The History of fingerprints, USA, 2007, Anthropometry Bertillon, jpg;
●www. oninonim . com, miru, Sir Herschel, jpg;
●www. oninonim.com, miru Herschel, Konai, contract, jpg;
●www. onin.com, miru, Juan_Vucetich, jpg;
●http://www.enotes.com/forensic-science/wildlife-forensics.
●www. Flickr.com/photos-camerapedia.
●www. onin.com, miru, thumbprint and signature, Juan Vucetich, jpg;
●www. butler book index. com J. Alvino_ R. Plonsei, bioelectromagnetism, jpg.
●www. oninonim.com, miru, Sir Francis_Galton, jpg;
●www. Bevfitchett.com/homeamde-silencers.hcml;
●www. oninonim.com, miru, Prof. John_Purkinje, jpg;
●http://en.wikipedia.org/wiki/Eugene Francois Vidocq;
●http://www.micronix.ro/client/files;
●http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Airport_Thermographic_Camera.jpg;
●http://commons.wikimedia.org/wiki/Category:Infrared_photography;
●http://en.wikipedia.org/wiki/Camera, Camera Obscura în the Encyclopédie, ou dictionnaire
raisonné des sciences, des arts et des métiers of 1772;
●http://ro.wikipedia.org/wiki/Lentil%C4%83;
●www. jurnalul.ro, articole, 126934, românii fac revoluţie în criminalistică, jpg;
●http://www. Pentagonromania.ro/flyer, pdf.;
●www. Forensic_ultronicsusa.com, jpg;
●www. Andrew_Masters, coherent.com;
●www. laser technology.com, CSI work, by, Christofer J. Gufeey, Issue: Oct/Noi. 2007;
●www.ziua.ro/display, id. 213944/2007;
●www. Forensic_Evidence, news_susbscribe 1, forensic, evidence.com;
45
●http://www.enotes.com/forensic-science/wildlife-forensics;
●www. forensic chemicals.com, evident crime scene, products 2007, evident inc;
●www. Lighting Powder Company Inc, Ianuary 2003, material data safety sheet;
●www. Jason Joint CSI, solutions. Com, Crime scene ;
●www.coleoptera.org;
46

Curs Tehnica Criminalistica

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Tehnica Criminalistica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CĂTĂLIN TOADER

Prezentul material a fost elaborat după cum urmează:

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

© 2016 Editura ……………..

CRIMINALISTICA, ASPECTE GENERALE

1.1. CRIMINALISTICA, SCURT ISTORIC

Bruxelles, pp. 93-116.

Propagandă în rândul populaţiei, Bucureşti, 1976, p. 15.

1.2. STRUCTURA CRIMINALISTICII.

1.3. NOŢIUNEA, PRINCIPIILE ŞI METODELE CRIMINALISTICII.

22 Principiile cercetării criminalistice a infracţiunilor conform noului Cod de Procedură Penală

George Bacovia. Juridica - Volume 3. Issue 2/2014 - http://juridica.ugb.ro/ pag. 2

George Bacovia. Juridica - Volume 3. Issue 2/2014 - http://juridica.ugb.ro/, pag. 3

1.5 LEGĂTURA CRIMINALISTICII CU ALTE ŞTIINŢE.

46 Camil Suciu, ,,Criminalistica,, op. cit. pag. 13.

Activitatea de criminalistică în Romania este organizată pe trei mari direcții:

I. REŢEAUA MINISTERULUI JUSTIŢIEI

I. REŢEAUA MINISTERULUI JUSTIŢIEI

II. ÎN CADRUL MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE

-organizează simpozioane naţionale şi internaţionale în domeniul de activitate.54

III. În cadrul Ministerului Public

IV. LABORATOARE DE CRIMINALISTICĂ DIN ALTE INSTITUŢII DE STAT

2. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ, CONSIDERAȚII GENERALE

2.1. Identificarea criminalistică, noțiune, obiect, principii

2.3 Obiectul şi principiile identificării criminalistice.

PRINCIPIILE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE.

2.4 ETAPELE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

75 G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit. , pag. 38

2.7. GENURILE ȘI DOMENIILE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

85 Idem, pag. 111

2.8. METODELE ŞI ETAPELE PROCESULUI DE IDENTIFICARE.

MANAGEMENTUL ACTIVITĂȚILOR CRIMINALISTICE,

3.1. MANAGEMENTUL CALITĂȚII

1G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 29

5Gheorghe Popa, op. cit. pag. 559

3.1.2. STANDARDE UTILIZATE ÎN DOMENIUL CRIMINALISTICII

8 Sursa: http://www.creeaza.com/tehnologie/criminalistica/Acreditarea laboratoarelor.

reprezentant pe ţară, cu sediul central în Geneva, Elveţia.

14Gheorghe Popa, op. cit. pag. 566

3.4. CERTIFICAREA SISTEMULUI DE MANAGEMENT AL CALITĂȚII

23Sursa: G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 32

26Sursa: Sursa: G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 28

NOŢIUNI DE TEHNICĂ FOTOGRAFICĂ, FOTOGRAFIA JUDICIARĂ

Prima fotografie citată de literature de specialitate, aparține lui Joseph Niepce,

Dagherotip, care conținea și placa fotosensibilă (1826).31

34 Colectiv, Curs de Tehnică Criminalistică, „Academia de Poliţie”, 1983, pag. 20.

Schema constructivă a aparatului de fotografiat clasic.48

Obiectivul fotografic, este caracterizat în amănunt prin următoarele caracteristici tehnice:

53 Colectiv, Curs de tehnică criminalistică, Academia de Poliţie 1983, pag. 116.

4.5. METODE DE EXECUTARE A FOTOGRAFIEI JUDICIARE OPERATIVE

Cuprinde locul propriu-zis al infracţiunii, cu toate particularitățile sale,

70 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 27

Cuțitul (obiect principal)

77 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 29

4.7. Fotografia de fixarea rezultatelor reconstituirii, percheziției, semnalmentelor, precum și fotografia

81G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 281

Fixarea locului unde se execută aceasta activitate.89

85 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 32

92 Emilian Stancu, op. cit. pag. 132.

4.8. Fotografierea cadavrelor.

Diverse instrumente folosite la deschiderea frauduloasă a încuietorilor104

103 Camil Suciu op. cit. pag. 64.

Sarcinile realizării fotografiei de examinare constau în:

4.12. Fotografia de examinare în radiații vizibile