Introducerea competiției în sistemul public este consecutivă libertății de mișcare a pacienților de la

un medic la altul, în funcție de satisfacția pe care furnizorul e oferă „clientului”. Competiția ar trebui
să ducă la creșterea calității și la reducerea costurilor .

Privatizarea: medicii de vin, din angajați ai unui spital public, profesioniști cu practică privată . Ei
învață să administreze resurse, încheie contracte cu sistemul public (case de asigurări Administrația
sanitar, pentru serviciile medicale de prevenție), dar și cu pacienții sau cu asiguratorii privați, pentru
serviciile care nu sunt decontate de CNAS. Privatizarea urma să schimbe statutul medicului de
familie, să-i crească veniturile și deci satisfacția, dar totodată cresc și răspunderile cei revin .

Fragmentarea: subordonarea administrativă și profesională față de spital este înlocuită cu un sistem

bazat pe relații de colaborare, În care medicul de familie controlează accesul în sistem, dirijând
bolnavul și apoi urmărind atât evoluția sa medicală, cat și satisfacția față de serviciile obținute în
segmentele secundar și terțiar. Cabinetul medicului de familie și spitalul urmau să fie integrate
funcțional, nu administrativ, ca până atunci .

Eficientizarea: motivați să rezolve o mai mare parte dintre cazuri, la nivelul cabinetului, medicii de
familie vor crește eficiența alocativă a sistemului, adică ar obține rezultate maxime la cele mai reduse
costuri, odată ce se evită internările în spitale, mari consumatoare de resurse. Medicii de familie
urmau să preia o parte dintre sarcinile Serviciului de Ambulanță, prin conducerea cabinetelor în
unități complexe, rezultate în urma asocierii mai multor medici de familie. Astfel, se putea institui
Serviciul de gardă și la nivelul medicului de familie .