Forme ale educaţiei

Educaţia formală (învăţământul) trebuie îmbinată cu alte moduri sau tipuri de educaţie.

Educaţia formală (formalizată sau instituţionalizată): educaţie în care rolurile de profesor şi elev
sunt bine definite şi în care o latură acceptă responsabilitatea celeilalte; educaţia primită în şcoală,
opusă celei acumulate independent sau în timpul serviciului. Educaţia sistematică ce se continuă în
general în instituţii şcolare, făcând parte din sistemul educativ. Educaţie instituţionalizată, structurată
în mod ierarhic, gradată cronologic, organizată şi condusă de la centru (Ministerul Educaţiei
Naţionale).
Educaţia informală: educaţie în care nu se pot distinge cele două laturi (profesor şi elev); educaţia
dobândită de unul singur prin citit, experienţă de viaţă etc. – proces ce durează o viaţă, prin care
fiecare persoană dobândeşte cunoştinţe, îndemânări, aptitudini şi înţelegere prin experienţele zilnice
Educaţia nonformală: educaţia primită în afara şcolii sau în afara anilor afectaţi prin statutul
şcolarităţii, de exemplu educaţia adulţilor; educaţia care are loc în afara şcolii, de exemplu, prin
influenţa mediului familial, a grupelor de prieteni şi a mediului de viaţă. Educaţia urmărită în afara
sistemului şcolar, într-o manieră regulată sau intermitentă; un ansamblu de mijloace extraşcolare de a
dobândi cunoştinţe generale sau calificări profesionale (educaţia extraşcolară – învăţământ
tradiţional, mişcări ale tineretului, cluburi şi asociaţii diverse). Orice activitate organizată în mod
sistematic, creată în afara sistemului formal şi care oferă tipuri selectate de învăţare a subgrupelor
specifice populaţiei (atât adulţi cât şi copii).
Educaţia formală urmăreşte să realizeze dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi angajarea sau
participarea afectiv-emoţională a educatului.
Trăsături specifice: structurare, sistematizare, dirijare (conducere), competenţă didactică.
Educaţia şcolară reprezintă o perioadă de activitate intensivă, urmărind cu precădere formarea
persoanei. Educaţia formală durează 15 – 20 de ani şi că ea nu reprezintă mai mult decât o
introducere în sfera culturii şi a pregătirii iniţiale pentru educaţia permanentă, care se va extinde de-a
lungul vieţii. Ea se adresează în primul rând copilului, persoana aflată în dezvoltare, la care învăţarea
trebuie să alterneze cu perioade de repaus sau vacanţe.
Însuşirea sistematică a cunoştinţelor angajează într-un plan mai larg autoritatea şcolii şi pe specialiştii
care concep şi conduc procesul de educaţie. Realizarea educaţiei în mod competent presupune
întotdeauna prezenţa şi acţiunea unui personal anume pregătit, personalul didactic. Acesta este
alcătuit din specialişti pe domenii, capabili de a realiza corelaţiile necesare unei formări a elevilor în
perspectiva finalităţilor educaţiei.
O caracteristică importantă a educaţiei formale o constituie acţiunea de evaluare care este
administrată în forme, moduri şi etape anume stabilite pentru a facilita reuşita şcolară, succesul
formării elevilor. Evaluarea în cadrul educaţiei formale revine fiecărui cadru didactic, în timp ce
evaluarea practică în cadrul educaţiei nonformale şi mai ales în cadrul celei informale cade automat
în sarcina celui care învaţă, uneori pe calea unui contact brutal, sau confirmarea de către realitate a
acţiunilor sale, a calităţii cunoştinţelor sale sau a gesticii sale profesionale.
Educaţia nonformală (extraşcolară) desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau
neformalizată, dar totdeauna are efecte formative. Raportul acestei educaţii se defineşte în mod
tradiţional ca un raport de complementaritate.
Prin natura şi specificul ei, educaţia nonformală atestă alte însuşiri proprii: mare varietate,
flexibilitatea sporită, diferenţierea conţinuturilor şi a tehnicilor de lucru, caracterul optimal sau
facultativ, implicarea mai profundă în actul organizării a înseşi persoanelor educate. Conţinuturile
urmăresc desfăşurarea unei activităţi cu caracter formativ, dirijate de personalul specializat în strânsă
legătură cu elevii, părinţii, organizaţiile social-culturale şi social-politice. De regulă, activităţile se
desfăşoară în şcoală şi sunt constituite din cercuri pe discipline cu caracter tematic sau
pluridisciplinar, competiţii culturale sau sportive, comemorări şi festivităţi etc. Desigur, sunt cuprinse
şi activităţi a căror desfăşurare necesită deplasări în locurile cerute de tematică (întreprinderi, muzee,
terenuri agricole) sau instituţii asociate.
Educaţia informală – termenul exprimă caracterul spontan al acestei educaţii, adică complet liber de
orice formalizare. Educaţia informală reprezintă întreaga achiziţie autonomă a persoanei, achiziţie
dobândită într-o manieră întâmplătoare, dar în ocazii din ce în ce mai numeroase şi mai variate.
Educaţia informală precede şi depăşeşte ca durată, conţinut şi modalităţi educaţia formală. Este şi
firesc să fie aşa, dacă o raportăm la multitudinea şi specificul diverselor sectoare ale vieţii persoanei,
prezenţa ei de-a lungul vieţii.
Mulţi autori o caracterizează prin antrenarea ei în mod decisiv cu ajutorul marilor mijloace de
comunicare, citându-se cazul statelor industrializate, care o facilitează cu ajutorul unui număr foarte
mare de canale de televiziune, al computerizării informaţiei, al casetelor audio-vizuale etc. Educaţia
informală nu poate constitui substanţa şi temeiul fundamental al educaţiei.
Sub aspectul conţinutului, educaţia informală este determinată de caracterul predominant al unuia sau
altuia dintre tipurile de valori, activităţi sau preocupări ale mediului ambiental în care educatul îşi
duce existenţa, dar şi de propriile lui aspiraţii. Unii rămân sub influenţa culturii umaniste, în vreme ce
alţii sunt atraşi de preocupări ştiinţifice, tehnologice, organizatorice.

Educaţia informală apare prin excelenţă ca o rezultantă a multitudinii de influenţe venind din aria
mediului social. În realitate, viaţa socială a omului se desfăşoară sub un dublu impact: acela al
opiniei colectivităţii şi al cenzurării pe care o operează conştiinţa în sine. În cadrul influenţelor de
grup, deosebit de acţiunile cu semnificaţie formativă pozitivă (sport, muzică, dans etc.) pot apărea
orientări cu atitudini negative, conduite deviante, cu semnificaţie antisocială. Este cunoscută
atitudinea infracţională a unor tineri datorată în mod exclusiv actului inducţional din partea unor
lideri cu tulburări de caracter care exercită asupra grupului o influenţă negativă.